Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor

A XLVI-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații
„Încrederea în inițiativa lui Dumnezeu și răspunsul omului”

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocații
3 mai 2009

Venerați frați în episcopat și în preoție,

Iubiți frați și surori!

Cu ocazia apropiatei Zile Mondiale de Rugăciune pentru Vocații la preoție și la viața consacrată, care va fi celebrată la 3 mai 2009, duminica a IV-a a Paștelui, îmi face plăcere să invit întregul popor al lui Dumnezeu să reflecteze asupra temei: „Încrederea în inițiativa lui Dumnezeu și răspunsul omului„. Răsună veșnic în Biserică îndemnul lui Isus adresat discipolilor săi: „Rugați-l deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui” (Mt 9,38). Rugați-l! Apelul urgent al Domnului subliniază că rugăciunea pentru vocații trebuie să fie neîntreruptă și încrezătoare. Într-adevăr, numai dacă este animată de rugăciune, comunitatea creștină poate efectiv „să aibă credință și speranță mai mare în inițiativa divină” (Exortația apostolică postsinodală Sacramentum caritatis, 26).

Vocația la preoție și la viața consacrată constituie un dar divin special, care se inserează în vastul proiect de iubire și de mântuire pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare om și pentru întreaga omenire. Apostolul Paul, pe care-l amintim în mod special în timpul acestui An Paulin cu ocazia a două mii de ani de la nașterea sa, scriind efesenilor, afirmă: „Binecuvântat să fie Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare spirituală în cele cerești, în Cristos, întrucât ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinți și neprihăniți înaintea lui în iubire” (Ef 1,3-4). În chemarea universală la sfințenie iese în evidență inițiativa specială a lui Dumnezeu, cu care el alege pe unii ca să-l urmeze mai îndeaproape pe Fiul său Isus Cristos și să fie slujitorii și martorii lui privilegiați. Învățătorul divin i-a chemat personal pe apostoli „ca să fie cu el, să-i trimită să predice și să aibă putere să alunge diavolii” (Mc 3,14-15); la rândul lor, ei și-au asociat alți discipoli, colaboratori fideli în slujirea misionară. Și astfel, răspunzând la chemarea Domnului și docili față de acțiunea Duhului Sfânt, cete nenumărate de preoți și de persoane consacrate, în decursul secolelor, s-au pus în Biserică în totală slujire a evangheliei. Dacă este adevărat că în unele regiuni ale pământului se înregistrează o lipsă îngrijorătoare de preoți și că dificultăți și obstacole însoțesc drumul Bisericii, ne susține certitudinea de neclintit că cel care o conduce trainic pe cărările timpului spre împlinirea definitivă a împărăției este el, Domnul, care în mod liber alege și invită la urmarea lui persoane de orice cultură și de orice vârstă, conform planurilor de nepătruns ale iubirii sale milostive.

De aceea prima noastră datorie este de a menține vie, cu rugăciune neîncetată, această invocare a inițiativei divine în familii și în parohii, în mișcările și în asociațiile angajate în apostolat, în comunitățile călugărești și în toate structurile vieții diecezane. Trebuie să ne rugăm ca întregul popor creștin să crească în încrederea în Dumnezeu, convins că „Domnul secerișului” nu încetează să ceară unora să-și angajeze în mod liber existența lor pentru a colabora cu el mai strâns în opera mântuirii. Și din partea celor chemați se cere ascultare atentă și discernământ prudent, adeziune generoasă și promptă la proiectul divin, aprofundare serioasă a ceea ce ține de vocația sacerdotală și călugărească pentru a-i corespunde în mod responsabil și convins. Catehismul Bisericii Catolice amintește în mod oportun că inițiativa liberă a lui Dumnezeu cere răspunsul liber al omului. Un răspuns pozitiv care presupune mereu acceptarea și împărtășirea proiectului pe care Dumnezeu îl are pentru fiecare; un răspuns care să primească inițiativa de iubire a Domnului și să devină pentru cel care este chemat o exigență morală obligatorie, un omagiu recunoscător adus lui Dumnezeu și o cooperare totală la planul pe care el îl urmărește în istorie (cf. nr. 2062).

Contemplând misterul euharistic, care exprimă în mod suprem darul liber făcut de Tatăl în persoana Fiului unul-născut pentru mântuirea oamenilor, și disponibilitatea deplină și docilă a lui Cristos în a bea până la capăt „paharul” voinței lui Dumnezeu (cf. Mt 26,39), înțelegem mai bine că „încrederea în inițiativa lui Dumnezeu” modelează și dă valoare „răspunsului uman„. În Euharistie, darul perfect care realizează proiectul de iubire pentru răscumpărarea lumii, Isus se jertfește liber pentru mântuirea omenirii. „Biserica – a scris iubitul meu predecesor Ioan Paul al II-lea – a primit Euharistia de la Cristos, Domnul ei, nu ca pe un dar oarecare, deși e de mare preț printre celelalte daruri, ci ca pe darul prin excelență, căci este darul de sine însuși, al persoanei lui în umanitatea sa sfântă și al lucrării lui de mântuire” (Enciclica Ecclesia de Eucharistia, 11).

Pentru a perpetua acest mister de mântuire peste secole, până la întoarcerea glorioasă a Domnului, sunt destinați preoții, care tocmai în Cristos euharistic pot să contemple modelul excelent al unui „dialog vocațional” între inițiativa liberă a Tatălui și răspunsul încrezător al lui Cristos. În celebrarea euharistică este însuși Cristos care acționează în cei pe care el îi alege ca slujitori ai săi; îi susține pentru ca răspunsul lor să se dezvolte într-o dimensiune de încredere și de recunoștință care să risipească orice frică, și atunci când devine mai puternică experiența propriei slăbiciuni (cf. Rom 8,26-30), sau devine mai aspru contextul de neînțelegere sau de persecuție (cf. Rom 8,35-39).

Conștiința că sunt mântuiți de iubirea lui Cristos, că fiecare sfântă Liturghie alimentează credincioșii și în special preoții, nu poate să nu trezească în ei o abandonare încrezătoare în Cristos care și-a dat viața pentru noi. A crede în Domnul și a accepta darul său, duce, așadar, la încredere în el cu suflet recunoscător aderând la proiectul său de mântuire. Dacă acest lucru se întâmplă, cel „chemat” abandonează de bunăvoie toate și intră la școala învățătorului divin; atunci începe un dialog rodnic între Dumnezeu și om, o întâlnire misterioasă între iubirea Domnului care cheamă și libertatea omului care în iubire îi răspunde, simțind cum răsună în sufletul său cuvintele lui Isus: „Nu voi m-ați ales pe mine, ci eu v-am ales pe voi și v-am constituit ca să mergeți și să aduceți rod, iar rodul vostru să rămână” (In 15,16).

Această împletire de iubire între inițiativa divină și răspunsul omului este prezentă, în manieră minunată, și în vocația la viața consacrată. Conciliul Vatican II amintește: „Sfaturile evanghelice ale curăției închinate lui Dumnezeu, sărăciei și ascultării, fiind întemeiate pe cuvintele și exemplul Domnului și fiind recomandate de apostoli și de părinții Bisericii, de învățătorii și păstorii ei, sunt un dar divin pe care Biserica l-a primit de la Domnul său și pe care, prin harul lui, îl păstrează necontenit” (Lumen gentium, nr. 43). Încă o dată, Isus este modelul exemplar de adeziune totală și încrezătoare la voința Tatălui, la care fiecare persoană consacrată trebuie să privească. Atrași de el, încă din primele secole ale creștinismului, mulți bărbați și femei au părăsit familie, terenuri, bogății materiale și tot ceea ce omenește este de dorit, pentru a-l urma cu generozitate pe Cristos și a trăi fără compromisuri evanghelia sa, devenită pentru ei școală de sfințenie radicală. Și astăzi mulți parcurg acest exigent itinerar de desăvârșire evanghelică și realizează vocația lor cu profesiunea sfaturilor evanghelice. Mărturia acestor frați și surori ai noștri, în mănăstirile de viață contemplativă ca și în institutele și în congregațiile de viață apostolică, amintește poporului lui Dumnezeu de „acel mister al împărăției lui Dumnezeu care deja acționează în istorie, dar așteaptă realizarea sa deplină în ceruri” (Exortația apostolică postsinodală Vita consecrata, 1).

Cine se poate considera vrednic de a accede la slujirea sacerdotală? Cine poate îmbrățișa viața consacrată bazându-se numai pe resursele sale umane? Încă o dată, este util de reafirmat că răspunsul omului la chemarea divină, atunci când este conștient că Dumnezeu e cel care ia inițiativa și tot el e cel care duce la capăt proiectul său de mântuire, nu se acoperă niciodată cu calculul temător al slujitorului leneș care de frică a ascuns sub pământ talantul încredințat lui (cf. Mt 25,14-30), ci se exprimă într-o adeziune promptă la invitația Domnului, așa cum a făcut Petru atunci când n-a ezitat să arunce din nou năvoadele deși se trudise toată noaptea fără să prindă nimic, încrezându-se în cuvântul său (cf. Lc 5,5). Fără a abdica deloc de la responsabilitatea personală, răspunsul liber al omului dat lui Dumnezeu devine astfel „coresponsabilitate”, responsabilitate în și cu Cristos, în virtutea acțiunii Duhului Sfânt; devine comuniune cu acela care ne face capabili să aducem rod mult (cf. In 15,5).

Răspunsul uman emblematic, plin de încredere în inițiativa lui Dumnezeu, este „Amin”-ul generos și deplin al Fecioarei din Nazaret, rostit cu adeziune umilă și fermă la planurile Celui Preaînalt, comunicate ei de trimisul ceresc (cf. Lc 1,38). „Da”-ul său prompt i-a permis să devină mama lui Dumnezeu, mama Mântuitorului nostru. Maria, după acest prim „fiat„, a trebuit să-l repete de atâtea alte ori, până în momentul culminant al răstignirii lui Isus, atunci când „stătea lângă cruce”, așa cum notează evanghelistul Ioan, copărtașă de durerea atroce a Fiului său nevinovat. Și tocmai de pe cruce, Isus muribund ne-a dat-o ca mamă și ne-a încredințat ei ca fii (cf. In 19,26-27), Mamă în special a preoților și a persoanelor consacrate. Ei aș vrea să-i încredințez pe cei care simt chemarea lui Dumnezeu de a porni la drum pe calea preoției ministeriale sau în viața consacrată.

Iubiți prieteni, nu vă descurajați în fața dificultăților și a îndoielilor; încredeți-vă în Dumnezeu și urmați-l cu fidelitate pe Isus și veți fi martori ai bucuriei care provine din unirea intimă cu el. Imitând-o pe Fecioara Maria, pe care generațiile o proclamă fericită pentru că a crezut (cf. Lc 1,48), angajați-vă cu toată energia spirituală să realizați proiectul de mântuire al Tatălui ceresc, cultivând în inima voastră, asemenea ei, capacitatea de a vă uimi și de a-l adora pe cel care are puterea de a face „lucruri mari” pentru că numele său e sfânt (cf. Lc 1,49).

Vatican, 20 ianuarie 2009

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.01.2009
Publicarea pe acest sit: 31.01.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns