Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
pentru A XLV-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații
13 aprilie 2008

Vocațiile în slujba Bisericii misiune

Iubiți frați și surori!

1. Pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocații, care va fi celebrată la 13 aprilie 2008, am ales tema: Vocațiile în slujba Bisericii-misiune. Isus înviat le-a încredințat apostolilor mandatul: „Așadar, mergeți, și faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt 28,19), asigurând: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Biserica este misionară în ansamblul ei și în fiecare membru al ei. Dacă în virtutea sacramentelor Botezului și Mirului fiecare creștin este chemat să mărturisească și să vestească evanghelia, dimensiunea misionară este special și intim legată de vocația sacerdotală. În alianța cu Israel, Dumnezeu a încredințat unor oameni aleși dinainte, chemați de el și trimiși la popor în numele său, misiunea de a fi profeți și preoți. De exemplu, așa a făcut cu Moise: „Acum, vino! – i-a zis Iahve – Eu te voi trimite la faraon și vei scoate din Egipt poporul meu… Când vei scoate din Egipt poporul meu, veți oferi jertfe lui Dumnezeu pe muntele acesta” (Ex 3,10.12). La fel s-a întâmplat cu profeții.

2. Promisiunile făcute părinților s-au realizat în mod deplin în Isus Cristos. În acest sens, Conciliul Vatican II afirmă: „A venit, așadar, Fiul, trimis de Tatăl, care ne-a ales întru el înainte de întemeierea lumii și ne-a predestinat spre înfiere… De aceea, Cristos, pentru a împlini voința Tatălui, a pus început împărăției cerurilor pe pământ și ne-a revelat taina sa, iar prin ascultarea sa a săvârșit răscumpărarea” (Constituția dogmatică Lumen gentium, 3). Și Isus și-a ales colaboratori apropiați în slujirea mesianică, discipoli deja în viața publică, în timpul predicării în Galileea. De exemplu, cu ocazia înmulțirii pâinilor, atunci când le-a spus apostolilor: „Dați-le voi să mănânce” (Mt 14,16), stimulându-i astfel să ia asupra lor necesitățile mulțimilor, cărora voia să le ofere hrană pentru a-i sătura, dar și pentru a revela hrana „care rămâne spre viața veșnică” (In 6,27). Era cuprins de milă față de oameni, pentru că în timp ce străbătea orașele și satele, întâlnea mulțimi obosite și epuizate, „ca niște oi fără păstor” (cf. Mt 9,36). Din această privire de iubire provenea invitația sa adresată discipolilor: „Rugați-l deci pe Domnul secerișului să trimită lucrători la secerișul lui” (Mt 9,38) și i-a trimis pe cei doisprezece mai întâi la „oile pierdute ale casei lui Israel”, cu instrucțiuni precise. Dacă ne oprim să medităm această pagină din Evanghelia după Matei, care de obicei este numit „discursul misionar”, observăm toate acele aspecte care caracterizează activitatea misionară a unei comunități creștine, care vrea să rămână fidelă exemplului și învățăturii lui Isus. A corespunde chemării Domnului presupune înfruntarea cu prudență și simplitate a oricărui pericol și chiar a persecuțiilor, de vreme ce „nu este discipolul mai presus decât învățătorul, nici servitorul mai presus decât stăpânul său” (Mt 10,24). Deveniți una cu Învățătorul, discipolii nu mai sunt singurii care vestesc împărăția cerurilor, ci însuși Isus acționează în ei: „Cine vă primește pe voi pe mine mă primește, iar cine mă primește pe mine îl primește pe acela care m-a trimis” (Mt 10,40). Și în afară de aceasta, ca adevărați martori, „îmbrăcați cu putere de sus” (Lc 24,49), ei predică tuturor oamenilor „convertirea și iertarea păcatelor” (Lc 24,47).

3. Tocmai pentru că sunt trimiși de Domnul, cei doisprezece iau numele de „apostoli”, destinați să străbată căile lumii vestind evanghelia ca martori ai morții și învierii lui Cristos. Sfântul Paul le scrie creștinilor din Corint: „Noi – adică apostolii – îl predicăm pe Cristos cel răstignit” (1Cor 1,23). Cartea Faptele Apostolilor atribuie un rol foarte important, în acest proces de evanghelizare, și altor discipoli, a căror vocație misionară provine din circumstanțe providențiale, uneori dureroase, cum este expulzarea din propria localitate pentru că sunt adepți ai lui Isus (cf. 8,1-4). Duhul Sfânt permite să transforme această încercare în ocazie de har și să o folosească pentru ca numele Domnului să fie vestit altor oameni și, în felul acesta, să se lărgească cercul comunității creștine. Este vorba de bărbați și femei care, așa cum scrie Luca în cartea Faptele Apostolilor, „și-au închinat viața pentru numele Domnului nostru Isus Cristos” (15,26). Primul dintre toți, chemat de Domnul însuși să fie un adevărat apostol, este fără îndoială Paul din Tars. Istoria lui Paul, cel mai mare misionar dintre toate timpurile, scoate în evidență, din multe puncte de vedere, care este legătura dintre vocație și misiune. Acuzat de adversarii lui că nu este autorizat la apostolat, el face apel în mod repetat tocmai la vocația primită direct de la Domnul (cf. Rom 1,1; Gal 1,11-12.15-17).

4. La început, ca și în continuare, ceea ce-i „constrânge” pe apostoli (cf. 2Cor 5,14) este întotdeauna „iubirea lui Cristos”. Ca slujitori fideli ai Bisericii, docili față de acțiunea Duhului Sfânt, nenumărați misionari, în decursul secolelor, au mers pe urmele primilor discipoli. Conciliul Vatican II afirmă: „Deși îndatorirea de a răspândi credința îi revine oricărui ucenic al lui Cristos, Domnul cheamă mereu din numărul ucenicilor pe cei care îi vrea să fie cu el și să-i trimită să propovăduiască neamurilor (cf. Mc 3,13-15)” (Decretul Ad gentes, 23). De fapt, iubirea lui Cristos trebuie comunicată fraților cu exemplele și cuvintele; cu toată viața. „Vocația specială a misionarilor ad vitam – a scris veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea – își păstrează toată validitatea: ea reprezintă paradigma angajării misionare a Bisericii, care are nevoie mereu de dăruiri radicale și totale, de impulsuri noi și temerare” (Enciclica Redemptoris missio, 66).

5. Între persoanele care se dedică total slujirii evangheliei sunt în mod deosebit preoții chemați să împartă cuvântul lui Dumnezeu, să administreze sacramentele, în special Euharistia și reconcilierea, dedicați slujirii celor mai mici, bolnavilor, celor suferinzi, săracilor și celor care trec prin momente dificile în regiunile pământului unde sunt, uneori, mulțimi care încă și astăzi nu au avut o adevărată întâlnire cu Isus Cristos. Lor misionarii le duc prima vestire a iubirii sale răscumpărătoare. Statisticile dau mărturie că numărul celor botezați crește în fiecare an grație acțiunii pastorale a acestor preoți, consacrați în întregime mântuirii fraților. În acest context, trebuie să avem recunoștință specială pentru „preoții fidei donum, care cu competență și dăruire generoasă zidesc comunitatea vestindu-i cuvântul lui Dumnezeu și frângând pâinea vieții, fără a precupeți energii în slujba misiunii Bisericii. Trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru atâția preoți care au suferit până la sacrificiul vieții pentru a-l sluji pe Cristos… Este vorba de mărturii emoționante care pot să inspire atâția tineri să-l urmeze la rândul lor pe Cristos și să-și ofere viața lor pentru alții, găsind astfel viața cea adevărată” (Exortația apostolică Sacramentum caritatis, 26). Așadar, prin preoții săi, Isus devine prezent între oamenii de astăzi, până în colțurile cele mai îndepărtate ale pământului.

6. Dintotdeauna în Biserică există apoi mulți bărbați și femei care, mișcați de acțiunea Duhului Sfânt, aleg să trăiască evanghelia în mod radical, practicând voturile de castitate, sărăcie și ascultare. Această ceată de călugări și de călugărițe, care aparțin nenumăratelor institute de viață contemplativă și activă, „au avut până acum și au un rol foarte însemnat în evanghelizarea lumii” (Decretul Ad gentes, 40). Cu rugăciunea lor continuă și comunitară, călugării cu viață contemplativă mijlocesc neîncetat pentru toată omenirea; cei cu viață activă, cu multipla lor acțiune caritativă, duc tuturor mărturia vie a iubirii și a milostivirii lui Dumnezeu. Cât privește acești apostoli ai timpului nostru, slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea a spus: „Grație consacrării lor călugărești, ei sunt prin excelență voluntari și liberi de a lăsa toate și de a merge să vestească evanghelia până la marginile lumii. Ei sunt întreprinzători și apostolatul lor este adesea marcat de o originalitate, o genialitate care constrâng la admirație. Sunt generoși: adesea se află în avanposturile misiunii și asumă cele mai mari riscuri pentru sănătatea și chiar pentru viața lor. Da, într-adevăr, Biserica le datorează mult” (Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 69).

7. În afară de aceasta, pentru ca Biserica să poată continua să desfășoare misiunea încredințată ei de Cristos și să nu lipsească evanghelizatorii de care lumea are nevoie, este necesar ca în comunitățile creștine să nu dispară niciodată o educație constantă la credință a copiilor și adulților; este necesar să se mențină viu în credincioși un simț activ de responsabilitate misionară și de participare solidară cu popoarele pământului. Această conștiință trebuie alimentată prin predică și cateheză, liturgie și o formare constantă la rugăciune; trebuie crescută prin exercitarea primirii, a carității, a însoțirii spirituale, a reflecției și a discernământului, ca și printr-un plan pastoral în care atenția față de vocații să fie parte integrantă.

8. Numai într-un teren bine cultivat din punct de vedere spiritual înfloresc vocațiile la preoția ministerială și la viața consacrată. De fapt, comunitățile creștine, care trăiesc intens dimensiunea misionară a misterului Bisericii, niciodată nu vor tinde să se gândească numai la ele însele. Misiunea, ca mărturie a iubirii divine, devine deosebit de eficace atunci când este împărtășită în mod comunitar, „pentru ca lumea să creadă” (cf. In 17,21). Darul vocațiilor este darul pe care Biserica îl invocă în fiecare zi de la Duhul Sfânt. Ca și la începuturile sale, adunată în jurul Fecioarei Maria, regina apostolilor, comunitatea eclezială învață de la ea să implore de la Domnul înflorirea de noi apostoli care să știe să trăiască în ei acea credință și acea iubire care sunt necesare pentru misiune.

9. În timp ce încredințez această reflecție tuturor comunităților ecleziale, ca să și-o însușească și mai ales să scoată din ea stimulent pentru rugăciune, încurajez angajarea celor care lucrează cu credință și generozitate în slujba vocațiilor și din inimă trimit formatorilor, cateheților și tuturor, în special tinerilor care sunt pe drumul vocațional, o binecuvântare apostolică specială.

Vatican, 3 decembrie 2007

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.12.2007
Publicarea pe acest sit: 10.04.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns