Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
pentru A XLIV-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații
29 aprilie 2007

Vocația în slujba Bisericii comuniune

Venerați frați întru episcopat,
iubiți frați și surori!

Ziua Mondială Anuală de Rugăciune pentru Vocații este o ocazie potrivită pentru a scoate în evidență importanța vocațiilor în viața și în misiunea Bisericii și a intensifica rugăciunea noastră pentru ca să crească în număr și calitate. Pentru următoarea Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații aș vrea să propun atenției întregului popor al lui Dumnezeu următoarea temă, deosebit de actuală: vocația în slujba Bisericii comuniune.

Anul trecut, începând un nou ciclu de cateheze la audiențele generale de miercuri, dedicat raportului dintre Cristos și Biserică, am făcut observația că prima comunitate creștină s-a constituit, în nucleul său originar, atunci când câțiva pescari din Galileea, după ce l-au întâlnit pe Isus, s-au lăsat cuceriți de privirea sa, de glasul său și au primit această invitație urgentă a lui: „Urmați-vă, vă voi face pescari de oameni!” (Mc 1,17; cf. Mt 4,19). Într-adevăr, Dumnezeu a ales mereu unele persoane pentru a colabora în manieră mai directă cu el la realizarea planului său de mântuire. În Vechiul Testament la început l-a chemat pe Abraham pentru a forma „un popor mare” (Gen 12,2) și apoi pe Moise pentru a-l elibera pe Israel din sclavia Egiptului (cf. Ex 3,10). Apoi a desemnat alte personaje, în special profeții, pentru a apăra și a ține vie alianța cu poporul său. În Noul Testament, Isus, Mesia cel promis, a invitat pe fiecare dintre apostoli să fie cu el (cf. Mc 3,14) și să împărtășească misiunea sa. La Cina de Taină, încredințându-le misiunea de a perpetua memorialul morții și învierii sale până la întoarcerea sa glorioasă la sfârșitul timpurilor, a adresat Tatălui pentru ei această invocație din inimă: „Eu le-am făcut cunoscut numele tău și-l voi face cunoscut, pentru ca iubirea cu care m-ai iubit pe mine să fie în ei și eu în ei” (In 17,26). Misiunea Bisericii se întemeiază, prin urmare, pe o comuniune intimă și fidelă cu Dumnezeu.

Constituția Lumen gentium a Conciliului al II-lea din Vatican descrie Biserica „un popor adunat de unitatea Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh” (nr. 4), în care se oglindește însuși misterul lui Dumnezeu. Acest lucru comportă că în el se reflectă iubirea trinitară și, grație lucrării Duhului Sfânt, toți membrii săi să formeze „un singur trup și un singur duh” în Cristos. Mai ales atunci când se adună pentru Euharistie, acest popor, structurat în mod organic sub conducerea păstorilor săi, trăiește misterul comuniunii cu Dumnezeu și cu frații. Euharistia este izvorul acelei unități ecleziale pentru care Cristos s-a rugat în ajunul pătimirii sale: „Tată… și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21). Această comuniune intensă favorizează înflorirea de vocații generoase în slujba Bisericii: inima credinciosului, plină de iubire divină, este stimulată să se dedice total cauzei Împărăției. Așadar pentru a promova vocațiile este importantă o pastorație atentă la misterul Bisericii-comuniune, pentru că acela care trăiește într-o comunitate eclezială unanimă, coresponsabilă, grijulie, învață cu siguranță mai ușor să discearnă chemarea Domnului. Grija vocațiilor cere de aceea o constantă „educare” la ascultarea glasului lui Dumnezeu, așa cum a făcut Eli care l-a ajutat pe tânărul Samuel să înțeleagă ceea ce Dumnezeu îi cerea și să realizeze cu promptitudine (cf. 1Sam 3,9). Ascultarea docilă și fidelă nu poate avea loc decât într-un climat de comuniune intimă cu Dumnezeu. Și acesta se realizează înainte de toate în rugăciune. Conform poruncii explicite a Domnului, noi trebuie să implorăm darul vocațiilor în primul rând rugându-l neobosit și împreună pe „stăpânul secerișului”. Invitația este la plural: „Așadar, rugați pe stăpânul secerișului să trimită lucrători în secerișul său” (Mt 9,38). Această invitație a Domnului corespunde bine cu stilul din „Tatăl nostru” (Mt 6,9), rugăciune pe care el ne-a învățat-o și care constituie o „sinteză a întregii evanghelii„, conform expresiei cunoscute a lui Tertulian (cf. De Oratione, 1,6: CCL 1,258). În această cheie este dătătoare de lumină și o altă expresie a lui Isus: „Dacă dintre voi pe pământ se vor uni să ceară orice lucru, le va fi dat de Tatăl meu care este în ceruri” (Mt 18,19). Păstorul cel bun ne invită deci să-l rugăm pe Tatăl ceresc, să ne rugăm uniți și cu insistență, pentru ca el să trimită vocații în slujba Bisericii-comuniune.

Adunând experiența pastorală a secolelor trecute, Conciliul al II-lea din Vatican a scos în evidență importanța de a-i educa pe viitorii preoți la o comuniune eclezială autentică. Citim în acest sens în Presbyterorum ordinis: „Exercitând, la nivelul lor de autoritate, funcția lui Cristos Cap și Păstor, preoții, în numele episcopului, adună laolaltă familia lui Dumnezeu într-o comunitate frățească strânsă în unitate și o călăuzesc la Dumnezeu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt” (nr. 6). La această afirmație a Conciliului face ecou Exortația apostolică post-sinodală Pastores dabo vobis, care subliniază că preotul „este slujitor al Bisericii comuniune pentru că – unit cu episcopul și în raport strâns cu ceilalți preoți – construiește unitatea comunității ecleziale în armonia diferitelor vocații, carisme și slujiri” (nr. 16). Este indispensabil ca în cadrul poporului creștin fiecare slujire și carismă să fie orientată spre comuniunea deplină și este de datoria episcopului și a preoților să o favorizeze în armonie cu orice altă vocație și slujire eclezială. Și viața consacrată, de exemplu, în acel proprium al său este în slujba acestei comuniuni, așa cum este scos în evidență în Exortația apostolică post-sinodală Vita consecrata de veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea: „Viața consacrată are desigur meritul de a fi contribuit eficient la menținerea în Biserică a exigenței fraternității ca mărturisire a Treimii. Favorizând statornic iubirea fraternă sub forma vieții comune, ea a arătat că participarea la comuniunea treimică poate schimba relațiile umane și crea un nou tip de solidaritate” (nr. 41).

În centrul oricărei comunități creștine este Euharistia, izvor și culme a vieții Bisericii. Cel care se pune în slujba evangheliei, dacă trăiește din Euharistie, înaintează în iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele și contribuie astfel la construirea Bisericii ca și comuniune. Am putea afirma că „iubirea euharistică” motivează și întemeiază activitatea vocațională a întregii Biserici, pentru că, așa cum am scris în enciclica Deus caritas est, vocațiile la preoție și la celelalte slujiri și servicii înfloresc în cadrul poporului lui Dumnezeu acolo unde există oameni în care Cristos transpare prin intermediul cuvântului său, în sacramente și în special în Euharistie. Și aceasta pentru că „în liturgia Bisericii, în rugăciunea sa, în comunitatea vie a credincioșilor, noi experimentăm iubirea lui Dumnezeu, percepem prezența sa și învățăm în acest mod și să o recunoaștem în viața de zi cu zi. El cel dintâi ne-a iubit și continuă să ne iubească cel dintâi; pentru aceasta și noi putem răspunde cu iubire” (nr. 17).

În sfârșit, ne îndreptăm spre Maria, care a sprijinit prima comunitate în care – „toți erau uniți și toți se adunau în mod regulat pentru rugăciune” (cf. Fap 1,14), pentru ca să ajute Biserica să fie în lumea de astăzi icoană a Treimii, semn elocvent al iubirii divine față de toți oamenii. Fecioara care a răspuns prompt la chemarea Tatălui spunând: „Iată-mă, sunt slujitoarea Domnului” (Lc 1,38), să mijlocească pentru ca să nu lipsească în cadrul poporului creștin slujitori ai bucuriei divine: preoți care, în comuniune cu episcopii lor, să vestească în mod fidel evanghelia și să celebreze sacramentele, să se îngrijească de poporul lui Dumnezeu și să fie gata să evanghelizeze întreaga omenire. Să facă în așa fel încât și în acest timp al nostru să crească numărul persoanelor consacrate, care să meargă împotriva curentului, trăind sfaturile evanghelice de sărăcie, castitate și ascultare, și să-l mărturisească în mod profetic pe Cristos și mesajul său eliberator de mântuire. Iubiți frați și surori pe care Domnul vă cheamă la vocații speciale în Biserică, aș vrea să vă încredințez în mod special Mariei, pentru ca ea, care mai mult decât toți a înțeles sensul cuvintelor lui Isus: „Mama mea și frații mei sunt cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l îndeplinesc” (Lc 8,21), să vă învețe să-l ascultați pe Fiul său divin. Să ajute să spuneți cu viața: „Iată-mă, Dumnezeule, eu vin să fac voința ta” (cf. Ev 10,7). Cu aceste auspicii vă asigur pe fiecare de o amintire specială în rugăciune și vă binecuvântez din inimă pe toți.

Vatican, 10 februarie 2007

Benedict al XVI-lea

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.02.2007
Publicarea pe acest sit: 24.04.2007
Etichete: , ,

Lasă un răspuns