Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Vocaţiilor

A XXXIII-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocații
Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
cu ocazia Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Vocații
28 aprilie 1996

Venerați Frați întru Episcopat,
Iubiți Frați și Surori din toată lumea!

1. Vocațiile în Comunitatea creștină

După cum sămânța dă rod bogat în pământ bun, la fel și vocațiile răsar și cresc rodnice în comunitatea creștină.

Într-adevăr, tocmai în aceasta se manifestă misterul Tatălui care cheamă, al Fiului care trimite, al Duhului care sfințește: „Vocația, chemare a lui Dumnezeu, se naște într-o experiență de comunitate și dă naștere unei angajări în Biserica universală și într-o anumită comunitate” (Documentul-declarație al Primului Congres Continental Latino-American pentru Vocații, 24).

Este nevoie, așadar, ca la toate nivelurile să se arate, să se dezvolte și să crească un profund simț eclezial, o deschidere generoasă față de nevoile pastorale ale poporului lui Dumnezeu, o colaborare reciprocă și loială între clerul secular și cel regular pentru susținerea drumului de credință al acelor oameni care doresc să-l urmeze pe Isus consacrându-se lui cu inimă neîmpărțită.

2. „Zidiți-vă și voi ca pietre vii, lăcaș spiritual” (1 Pt 2, 5)

Trebuie să pornim din nou de la comunități ca să pregătim pământul roditor în care lucrarea lui Dumnezeu să se poată extinde cu putere, iar chemarea lui să fie primită și înțeleasă. „În mod sigur, este pretutindeni urgentă refacerea țesutului creștin în societatea umană. Dar condiția este să se refacă țesutul creștin al comunităților bisericești înseși” (Christifideles laici, 34).

În realitate, domeniul vast al activității pastorale în favoarea vocațiilor mai rămâne încă, sub anumite aspecte, de pus în deplină valoare, cu toate că e pe cale să crească o atitudine de conștientizare mai atentă a acestei dimensiuni a vieții creștine și se înmulțesc inițiativele pentru înfăptuirea ei. Descoperirea propriei vocații, oricare ar fi ea, nu poate duce la ignorarea celorlalte alegeri evanghelice necesare identității Bisericii, instrument și chip al Împărăției lui Dumnezeu în lume.

Numai comunitățile creștine vii știu să primească cu grijă vocațiile și apoi să le însoțească în dezvoltarea lor, ca mame atente la creșterea și fericirea rodului sânului lor. „Pastorala vocațiilor are ca subiect activ, ca protagonistă, comunitatea bisericească ca atare, în diferitele ei expresii: de la Biserica universală la Biserica particulară și, analog, de la aceasta la parohie și la toate componentele poporului lui Dumnezeu” (Pastores dabo vobis, 41).

Însă comunitățile noastre au nevoie să creadă mai mult în importanța pe care o are propunerea diferitelor proiecte de viață creștină și a rolurilor bisericești, a slujirilor și a carismelor trezite de Duhul Sfânt de-a lungul veacurilor și recunoscute ca legitime și autentice de Păstorii Bisericii. Și acum, în timp ce societatea se transformă rapid și în profunzime, în comunitățile de credincioși propunerea creștină trebuie să învingă orice tip de resemnare pasivă și să dea cu încredere și curaj un sens deplin existenței prin vestirea prezenței și a lucrării lui Dumnezeu în viața omului.

Astăzi, în fața provocărilor lumii contemporane, este nevoie de un supliment de îndrăzneală evanghelică pentru a înfăptui angajarea de promovare a vocațiilor după îndemnul Domnului să cerem neîncetat lucrători pentru răspândirea Împărăției lui Dumnezeu (cf. Mt 9, 37-38).

3. „Voi, care odinioară nu erați popor, acum sunteți poporul lui Dumnezeu” (1 Pt 2, 10)

Vocația creștină, dar al lui Dumnezeu, este bogăția tuturor. Atât cei căsătoriți, cât și cei consacrați, sunt cu toții aleși de Dumnezeu să vestească Evanghelia și să transmită mântuirea; nu singuri însă, ci în Biserică și cu Biserica. „Evanghelia nu este niciodată, pentru nimeni, un fapt individual și izolat, ci profund eclezial” (Evangelii nuntiandi, 60). Chemării universale a lui Dumnezeu de a trăi și a mărturisi vestirea mântuirii i se alătură vocații particulare cu misiuni specifice în cadrul Bisericii; ele sunt rodul unui har special și pretind un plus de angajare morală și spirituală. Sunt vocațiile la preoție, la viața călugărească, la lucrarea misionară și la viața contemplativă.

Aceste vocații particulare cer respect și acceptare, deplină disponibilitate în a-și pune în joc întreaga existență, o insistentă rugăciune de cerere. Ele presupun de asemenea o atenție plină de iubire și un discernământ înțelept și prudent față de germenii vocației prezente în inima atâtor copii și tineri. „Este cu atât mai urgent, mai ales astăzi, să se răspândească și să se înrădăcineze convingerea că toți membrii Bisericii, fără să fie exclus nimeni, au harul și răspunderea grijii vocațiilor” (Pastores dabo vobis, 41).

Unii gândesc că, întrucât Dumnezeu știe pe cine să cheme și când să cheme, nouă nu ne rămâne decât să așteptăm. Aceștia, în realitate, uită că inițiativa divină suverană nu-l scutește pe om de angajarea la a-i corespunde. De fapt, mulți chemați ajung la conștiința alegerii divine prin împrejurări favorabile, determinate și de viața comunității creștine.

În mulți tineri, dezorientați de consumism și de criza idealurilor, se poate maturiza căutarea unui stil de viață autentic dacă este susținută de o mărturie coerentă și bucuroasă a Comunității, în disponibilitatea de a asculta strigătul lumii însetate de adevăr și dreptate. Atunci inima se deschide cu ușurință ca să primească cu generozitate darul vocației la consacrare.

4. „Priviți la chemarea voastră, fraților” (1 Cor 1, 26)

Biserica trebuie să-și arate chipul autentic în strădania zilnică de fidelitate față de Dumnezeu și față de oameni. Când își înfăptuiește această misiune în armonie profundă, devine terenul favorabil pentru nașterea unor alegeri curajoase de angajare fără rezerve pentru Evanghelie și pentru poporul lui Dumnezeu.

Prin vocațiile speciale, Domnul asigură Bisericii continuitate și vigoare și, în același timp, o deschide spre nevoile noi și vechi ale lumii ca să fie semn al Dumnezeului viu, ca să contribuie la construcția cetății oamenilor în perspectiva „civilizației iubirii”.

Orice vocație se naște, se hrănește și se dezvoltă în Biserică și este legată de ea prin origine, dezvoltare, destinație și misiune. Din acest motiv, comunitățile diecezane și parohiale sunt chemate să-și întărească angajarea pentru vocațiile la preoție și la viața consacrată, mai ales prin vestirea Cuvântului, prin celebrarea sacramentelor și prin mărturia dragostei. Ele trebuie de asemenea să țină seama de câteva condiții indispensabile pentru o autentică pastorală a vocațiilor.

Înainte de toate comunitatea trebuie să știe să asculte Cuvântul lui Dumnezeu ca să primească lumina divină care orientează inima omului. Sfânta Scriptură este călăuză sigură atunci când este citită, primită și meditată în Biserică. Apropierea de întâmplările personajelor biblice și mai ales citirea Evangheliilor pregătesc momente de iluminare surprinzătoare și de alegeri personale radicale. Când Biblia devine cartea comunității, atunci este mai ușoară ascultarea și primirea glasului lui Dumnezeu care cheamă.

În afară de aceasta, comunitățile trebuie să știe să se roage intens ca să poată înfăptui voința Domnului, subliniind primatul vieții spirituale în existența zilnică. Rugăciunea oferă energii de preț pentru urmarea îndemnului Domnului de a ne pune în slujba binelui spiritual, moral și material al oamenilor. Experiența liturgică este calea principală pentru educația la rugăciune. Când liturgia rămâne izolată, riscă să se sărăcească; dar dacă este însoțită de profunde și lungi răstimpuri de rugăciune personală și tăcere, petrecute în prezența Domnului, devine cale principală spre comuniunea cu Dumnezeu. Trebuie să facem din liturgie centrul existenței creștine, pentru ca datorită ei să se creeze atmosfera favorabilă pentru marile hotărâri.

Apoi, comunitatea trebuie să fie sensibilă la dimensiunea misionară, luându-și răspunderea mântuirii celor care încă nu-l cunosc pe Cristos, Răscumpărătorul omului: o altă premisă pentru nașterea și consolidarea vocațiilor constă în sensibilitatea misionară vie și răspândită. Dacă comunitatea trăiește intens porunca Domnului: „Așadar, mergeți și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Mt 28, 19), nu vor lipsi în interiorul ei tineri generoși care se oferă să-și asume la persoana întâi misiunea de a proclama oamenilor timpului nostru ) nu rareori neîncrezători sau indiferenți ) vestea Evangheliei străvechi și mereu actuale.

În sfârșit, comunitatea trebuie să fie deschisă față de slujirea săracilor. Stilul de umilință și abnegație, propriu alegerii în favoarea săracilor, arătând chipul cel mai autentic al comunității creștine angajate în toate componentele ei în alinarea fraților încercați de nevoi și suferință, contribuie la crearea unui ambient favorabil primirii darului vocației. Într-adevăr, „slujirea în iubire este sensul fundamental al oricărei vocații […]. De aceea, o autentică pastorală a vocațiilor nu va obosi niciodată să-i educe pe copii, pe adolescenți și pe tineri la dorința angajării, la simțul slujirii gratuite, la valoarea sacrificiului, la dăruirea necondiționată de sine” (Pastores dabo vobis, 40).

5. „Precum m-a trimis pe mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi” (In 20, 21)

Pastorala vocațiilor implică toate componentele Bisericii. Înainte de toate pe Episcopi, care îl fac prezent, prin slujirea lor de Păstori, pe Domnul Isus în comunitate și sunt garanții autenticității darurilor Duhului Sfânt prin discernerea carismelor. Lor le revine să promoveze orice acțiune oportună în favoarea vocațiilor, amintind tuturor credincioșilor această angajare fundamentală, a cărei expresie principală rămâne rugăciunea. În Biserică, comemorare și sacrament al prezenței și acțiunii lui Isus Cristos care cheamă la urmarea sa, Episcopii să vestească, în predică și în celelalte acte ale magisteriului, harul slujirilor hirotonite și al diferitelor forme de viață consacrată; să-i invite pe toți să răspundă la propria chemare cu ascultare generoasă față de voința divină; să mențină viu spiritul de rugăciune și să solicite coresponsabilitatea persoanelor și a grupurilor; să susțină, să călăuzească și să coordoneze, prin activitatea Directorilor diecezani și a altor persoane competente, Centrul diecezan pentru pastorala vocațională.

Alături de Episcop, de primă importanță este rolul preoților, diecezani și călugări. Însuflețind comunitățile bisericești, ei pot face mult în trezirea și orientarea vocațiilor prin sfaturi spirituale și prin exemplul unei vieți dedicate cu bucurie în favoarea fraților. Răspunderii lor le este încredințată adesea misiunea de a încuraja tinerele și tinerii pe care îi cheamă Dumnezeu: aceștia vor trebui să poată găsi în ei călăuze spirituale sigure și competente, precum și martori autentici ai unei vieți în întregime dăruite Domnului.

De asemenea, este importantă activitatea cateheților, care au adesea un contact lung și direct cu copiii, adolescenții și tinerii, mai ales în cursul pregătirii pentru Sacramentele inițierii creștine. Și lor le este dată misiunea de a ilustra valoarea și importanța vocațiilor speciale în Biserică, contribuind astfel la a-i face pe credincioși să trăiască deplin chemarea pe care Dumnezeu le-o adresează pentru binele tuturor.

Aș vrea, în sfârșit, să mă adresez vouă, dragi tineri, și să vă repet cu afecțiune: fiți generoși în a vă dărui viața Domnului. Nu vă fie frică! Nu trebuie să vă temeți de nimic, pentru că Dumnezeu este Stăpânul istoriei și al universului. Lăsați să crească în voi dorința de planuri mărețe și nobile. Cultivați sentimente de solidaritate: ele sunt semnul lucrării divine în inima voastră. Puneți la dispoziția comunităților voastre talentele pe care vi le-a dăruit Providența. Cu cât veți fi mai dispuși să vă dăruiți pe voi înșivă lui Dumnezeu și fraților, cu atât mai mult veți descoperi sensul vieții. Dumnezeu așteaptă mult de la voi!

6. „Rugați-l pe Stăpânul secerișului…” (Mt 9, 38)

Îmi închei aceste reflecții îndemnându-vă, dragi Frați și Surori, să încredințați Domnului în rugăciune comunitățile voastre, pentru ca adunate fiind după exemplul primei comunități creștine în ascultarea râvnică a Cuvântului lui Dumnezeu și în invocarea Duhului Sfânt, sub ocrotirea Fecioarei Maria, să fie binecuvântate din belșug cu vocații la viața preoțească și călugărească.

Către Domnul Isus îmi înalț rugăciunea ferventă spre a obține darul scump al unor vocații numeroase și sfinte:

Doamne, Tu ai voit să-i mântuiești pe oameni
și ai întemeiat Biserica
spre a fi comuniune între frații
adunați în Iubirea ta.
Nu înceta să treci printre noi
și cheamă-i pe cei pe care i-ai ales
să fie glasul Duhului tău Sfânt,
plămada unei societăți mai drepte și mai frățești.
Dobândește-ne de la Tatăl ceresc călăuzele spirituale
de care au nevoie comunitățile noastre:
preoți adevărați ai Dumnezeului celui viu
care, luminați de Cuvântul tău,
să știe să vorbească despre tine
și să-i învețe și pe alții a vorbi cu tine.
Fă să crească Biserica ta
prin înflorirea celor consacrați
care îți încredințează totul,
pentru ca Tu să mântuiești pe toți.
Comunitățile noastre să celebreze
în cânt și laudă Euharistia, ca aducere de mulțumire
slavei și bunătății tale
și să știe să străbată căile lumii
spre a împărtăși bucuria și pacea,
daruri de preț ale mântuirii tale.
Îndreaptă-ți, Doamne, privirea asupra întregii omeniri
și arată-ți îndurarea față de aceia
care în rugăciune și în viață curată
te caută fără să te fi întâlnit încă:
arată-te lor ca drum care duce la Tatăl,
ca adevăr care eliberează,
ca viață fără de sfârșit.
Dă-ne, Doamne, să trăim în Biserica ta
în spirit de slujire fidelă și de dăruire totală,
pentru ca mărturia noastră
să fie credibilă și rodnică. Amin!
Ioan Paul al II-lea

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 28.04.1996
Publicarea pe acest sit: 10.10.2000
Etichete: ,

Lasă un răspuns