Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului

Mesajul Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea
cu ocazia celei de a XVI-a Zi Mondială a Tineretulu

„Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Lc 9,23)

Dragi tineri

1. În timp ce mă adresez vouă cu bucurie și afecțiune cu ocazia acestei obișnuite întâlniri anuale, păstrez în ochi și în inimă imaginea sugestivă a marii „porți” de la Tor Vergata, din Roma. În seara de 19 august a anului trecut, la începutul privegherii Celei de-a XV-a Zile Mondiale a Tineretului, ținând de mână cinci tineri din cele cinci continente, am trecut acel prag sub privirea lui Cristos răstignit și înviat, parcă intrând simbolic împreună cu voi toți în cel de al treilea mileniu.

Vreau să mulțumesc lui Dumnezeu din adâncul inimii pentru darul tinereții, care prin voi rămâne în Biserică și în lume (cf Omilia de la Tor Vergata, 20 august 2000).

Doresc, de asemenea, cu emoție, să-i mulțumesc pentru că mi-a îngăduit să însoțesc tinerii din lume în timpul celor două ultime decenii ale secolului abia încheiat, arătându-le drumul care conduce la Cristos, „același ieri, astăzi și întotdeauna” (Evr 13,8). Dar, în același timp, îi mulțumesc pentru că tinerii l-au însoțit și susținut pe papa de-a lungul pelerinajului apostolic prin țările lumii.

Ce a fost Cea de-a XV-a Zi Mondială a Tineretului dacă nu un moment intens de contemplare a misterului Cuvântului întrupat pentru mântuirea noastră- Nu a fost oare o ocazie extraordinară pentru a celebra și proclama credința Bisericii și pentru a proiecta o angajare creștină reînnoită, îndreptând împreună privirea spre lumea, care așteaptă vestirea cuvântului care mântuiește- Roadele autentice ale jubileului tinerilor nu pot fi calculate în statistici, ci numai în fapte de iubire și de dreptate, în fidelitatea cotidiană, prețioasă, chiar dacă deseori este prea puțin vizibilă. V-am încredințat vouă, dragi tineri, și în special celor care au luat parte direct la acea întâlnire de neuitat, datoria de a oferi lumii această mărturie evanghelică coerentă.

2. Îmbogățiți de experiența trăită, v-ați întors la casele și la ocupațiile voastre obișnuite, iar acum vă pregătiți să celebrați la nivel diecezan, împreună cu păstorii voștri, Cea de a XVI-a Zi Mondială a Tineretului.

Cu această ocazie, aș vrea să vă invit să reflectați asupra condițiilor pe care le pune Isus celor care se hotărăsc să fie ucenicii săi: „Dacă vrea cineva să vină după mine, spune el, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Lc 9,23). Isus nu este un Mesia al triumfului și al puterii. Într-adevăr, nu a eliberat Israelul de sub dominația romană și nu i-a asigurat gloria politică. În calitate de slujitor autentic al Domnului, și-a împlinit misiunea de Mesia în solidaritate, în slujire, în umilirea prin moarte. Este un Mesia care depășește toate schemele și zgomotul, care nu poate fi „înțeles prin logica succesului și a puterii, folosită deseori de lume drept criteriu de verificare a propriilor proiecte și acțiuni.

Venit pentru a împlini voința Tatălui, Isus rămâne fidel acesteia până la sfârșit și își împlinește astfel misiunea de mântuire a celor care cred în el și îl iubesc, nu cu vorba, ci concret. Dacă iubirea este condiția urmării lui, jertfa este cea care dovedește autenticitatea acelei iubiri (cf. Scrisoarea apostolică Salvifici doloris, 17-18).

3. „Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Lc 9,23). Aceste cuvinte exprimă radicalismul unei alegeri care nu admite amânări sau răzgândiri. Este o exigență dură, care i-a impresionat chiar pe ucenici și în decursul secolelor a îndepărtat mulți bărbați și femei de la urmarea lui Cristos. Dar tocmai acest radicalism a adus și roade minunate de sfințenie și de martiriu, care mângâie în timp drumul Bisericii. Și astăzi acest cuvânt sună a scandal și nebunie (cf. 1Cor 1,22-25). Și totuși trebuie să ne analizăm din prisma lui pentru că drumul trasat de Dumnezeu pentru Fiul său este același care trebuie parcurs de ucenicul hotărât să îl urmeze. Nu există două căi, ci numai una: aceea parcursă de Învățător. Ucenicului nu îi este permis să inventeze o alta.

Isus merge înaintea celor care îi aparțin și cere fiecăruia să facă ceea ce a făcut el însuși. El spune: nu am venit pentru a fi slujit, ci ca să slujesc; astfel, cel care vrea să fie ca mine să fie slujitorul tuturor. Am venit la voi ca unul care nu are nimic; așa pot să vă cer să renunțați la orice tip de bogăție care vă împiedică să intrați în împărăția cerurilor. Accept contradicția, respingerea din partea majorității celor din poporul meu; pot să vă cer și vouă să acceptați contradicția și contestarea, din partea oricăruia ar veni.

Cu alte cuvinte, Isus ne cere să alegem plini de curaj același drum; să îl alegem înainte de toate „în inimă”, pentru că a avea o situație externă sau alta nu depinde de noi. De noi depinde voința de a fi, în măsura în care este posibil, ascultători ca el față de Tatăl și gata să acceptăm până la capăt planul pe care îl are cu fiecare.

4. „Să se lepede de sine”. A se lepăda de sine înseamnă a renunța la propriul plan, deseori limitat și meschin, pentru a-l primi pe cel al lui Dumnezeu: iată drumul convertirii, indispensabil pentru existența creștină, care l-a făcut pe apostolul Paul să afirme: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20).

Isus nu ne cere să renunțăm să trăim, ci să primim o noutate și o plinătate de viață pe care numai el le poate da. Omul are înrădăcinată în adâncul existenței sale tendința spre „a se gândi la sine însuși”, de a așeza propria persoană în centrul intereselor și a face din el măsură pentru toate. În schimb, cel care îl urmează pe Cristos refuză această orientare asupra lui însuși și nu evaluează lucrurile pe baza avantajului său. Consideră viața trăită în termeni de dar și gratuitate, nu de cucerire și de posesie. Într-adevăr, viața adevărată se exprimă prin dăruirea de sine, rod al harului lui Cristos: o existență liberă, în comuniune cu Dumnezeu și cu frații (cf. Gaudium et spes, 24).

Dacă viața trăită în urmarea lui Cristos devine valoarea supremă, atunci toate celelalte valori primesc de la aceasta plasarea și importanța lor corectă. Cel care vizează doar bunurile pământești va ieși în pierdere, în ciuda aparențelor de succes: moartea îl va lua cu un cumul de lucruri, dar cu o viață lipsită (cf. Lc 12,13-21). Așadar, alegerea se face între a fi și a avea, între o viață deplină și o existență goală, între adevăr și minciună.

5. „Să-și ia crucea și să mă urmeze”. Așa cum crucea poate deveni un simplu obiect decorativ, la fel „purtarea crucii” poate deveni un mod de a spune. Însă, în învățătura lui Isus, această expresie nu pune pe primul plan mortificarea și renunțarea. Nu se referă în primul rând la datoria de a suporta cu răbdare micile sau marile neplăceri de zi cu zi; și încă și mai puțin intenționează să fie o exaltare a durerii ca mijloc pentru a-i fi plăcuți lui Dumnezeu. Creștinul nu caută suferința pentru ea însăși, ci iubirea. Iar crucea primită devine semnul iubirii și al dăruirii totale. A o purta pe urmele lui Cristos înseamnă a se uni cu el în oferirea celei mai mari dovezi de iubire.

Nu se poate vorbi despre cruce fără să fie luată în considerare iubirea lui Dumnezeu față de noi, faptul că Dumnezeu vrea să fim umpluți de bunurile sale. Prin invitația „urmează-mă”, Isus le repetă ucenicilor nu doar: ia-mă de model, dar și: împărtășește viața și alegerile mele, petrece-ți viața împreună cu mine în iubire față de Dumnezeu și de frați. Astfel, Cristos apare în fața noastră drept „calea vieții”, care este, din păcate, amenințată constant de „calea morții”. Păcatul este acea cale care îl separă pe om de Dumnezeu și de aproapele, provocând divizare și minând societatea din interior.

„Calea vieții”, care reia și reînnoiește atitudinile lui Isus, devine calea credinței și a convertirii. Chiar calea crucii. Este calea care conduce la încredere în el și la planul său de mântuire, la credința că el a murit pentru a manifesta iubirea lui Dumnezeu față de fiecare om; este cale de mântuire în mijlocul unei societăți deseori fragmentată, confuză și contradictorie; este calea fericirii de a-l urma pe Cristos până la sfârșit, în circumstanțele deseori dramatice ale vieții cotidiene; este calea care nu se teme de insuccese, dificultăți, marginalizări, singurătate, pentru că umple inima omului cu prezența lui Isus; este calea păcii, a stăpânirii de sine, a bucuriei profunde a inimii.

6. Dragi tineri, să nu vi se pară ciudat dacă, la începutul celui de al treilea mileniu, papa vă arată încă o dată crucea ca drum de viață și de fericire autentică. Biserica din totdeauna crede și mărturisește că numai în crucea lui Cristos este mântuire.

O cultură răspândită a efemerului, care conferă valoare la ceea ce place și pare frumos, ar vrea să ducă la convingerea că pentru a fi fericiți este necesară îndepărtarea crucii. Este prezentat ca ideal un succes ușor, o carieră rapidă, o sexualitate desprinsă de simțul responsabilității și, în final, o existență centrată pe afirmarea de sine, deseori fără a-i respecta pe ceilalți.

Deschideți însă bine ochii, dragi tineri: acesta nu este un drum care dă viață, ci drumul care scufundă în moarte. Isus spune: „Cel care va voi să își salveze viața o va pierde, dar cel care își va pierde viața pentru mine, o va salva”. Isus nu ne amăgește: „Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă se pierde și se distruge pe sine însuși-” (Lc 9,24-25). Cu adevărul cuvintelor sale, care par dure, dar umplu inima de pace, Isus ne descoperă secretul vieții autentice (cf. Discurs către tinerii din Roma, 2 aprilie 1998).

Așadar, nu vă temeți să mergeți pe drumul pe care Domnul l-a parcurs mai întâi. Prin tinerețea voastră, imprimați celui de al treilea mileniu care se deschide semnul speranței și al entuziasmului tipic vârstei voastre. Dacă veți lăsa harul lui Dumnezeu să lucreze în voi, dacă nu vă veți îndepărta de seriozitatea angajării voastre zilnice, veți face din acest nou secol un timp mai bun pentru toți.

Împreună cu voi merge Maria, Mama Domnului, prima dintre ucenici, rămasă fidelă sub cruce, de unde Cristos ne-a încredințat ei ca fii. Și să vă însoțească și binecuvântarea apostolică pe care v-o împart din toată inima.

Vatican, 14 februarie 2001
Papa Ioan Paul al II-lea

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Leonard Diac
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 14.02.2001
Publicarea pe acest sit: 18.03.2001
Etichete: ,

Lasă un răspuns