Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru celebrarea celei de-a 49-a
Zile Mondiale a Păcii 1 ianuarie 2016

Învinge indiferența și cucerește pacea

1. Dumnezeu nu este indiferent! Lui Dumnezeu îi pasă de omenire, Dumnezeu nu abandonează! La începutul anului nou, aș vrea să însoțesc cu această convingere profundă a mea urările de îmbelșugate binecuvântări și de pace, în semnul speranței, pentru viitorul fiecărui bărbat și al fiecărei femei, al fiecărei familii, popor și națiune din lume, precum și al șefilor de stat și de guvern și al responsabililor religiilor. De fapt, nu pierdem speranța ca anul 2016 să ne vadă pe toți angajați cu fermitate și încredere, la diferite nivele, la realizarea dreptății și la lucrarea pentru pace. Da, aceasta din urmă este dar al lui Dumnezeu și lucrare a oamenilor. Pacea este dar al lui Dumnezeu, dar încredințat tuturor bărbaților și tuturor femeilor, care sunt chemați să-l realizeze.

A păstra motivele speranței

2. Războaiele și acțiunile teroriste, cu tragicele lor consecințe, sechestrările de persoane, persecuțiile pentru motive etnice sau religioase, samavolniciile, au marcat de la început până la sfârșit anul care a trecut înmulțindu-se în mod dureros în multe regiuni ale lumii, așa încât au asumat aspectele a ceea ce s-ar putea numi un „al treilea război mondial pe bucăți”. Însă unele evenimente din anii trecuți și din anul care tocmai a trecut mă invită, în perspectiva anului nou, să reînnoiesc îndemnul de a nu pierde speranța în capacitatea omului, cu harul lui Dumnezeu, de a depăși răul și de a nu ne abandona resemnării și indiferenței. Evenimentele la care mă refer reprezintă capacitatea omenirii de a lucra în solidaritate, dincolo de interesele individualiste, de apatie și de indiferența față de situațiile critice.

Între acestea aș vrea să amintesc efortul făcut pentru a favoriza întâlnirea liderilor mondiali, în cadrul COP 21, cu scopul de a căuta noi căi pentru a înfrunta schimbările climatice și a salvgarda bunăstarea Pământului, casa noastră comună. Și acest lucru trimite la două evenimente precedente la nivel global: Summit-ul de la Addis Abeba pentru a aduna fonduri pentru dezvoltarea sustenabilă a lumii; și adoptarea, din partea Națiunilor Unite, a Agendei 2030 pentru Dezvoltare Sustenabilă, cu scopul de a asigura o existență mai demnă tuturor, mai ales populațiilor sărace ale planetei, până în acel an.

Anul 2015 a fost un an special pentru Biserică, și pentru că a marcat a 50-a aniversare a publicării a două documente ale Conciliului al II-lea din Vatican care exprimă în manieră foarte elocventă simțul solidarității Bisericii cu lumea. Papa Ioan al XXIII-lea, la începutul Conciliului, a voit să deschidă larg ferestrele Bisericii pentru ca între ea și lume să fie mai deschisă comunicarea. Cele două documente, Nostra aetate și Gaudium et spes, sunt exprimări emblematice ale noii relații de dialog, solidaritate și însoțire pe care Biserica intenționa s-o introducă în cadrul omenirii. În declarația Nostra aetate Biserica este chemată să se deschidă la dialogul cu exprimările religioase necreștine. În constituția pastorală Gaudium et spes, din moment ce „bucuria și speranța, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă, sunt și bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos”[1], Biserica dorea să instaureze un dialog cu familia umană cu privire la problemele lumii, ca semn de solidaritate și de afect respectuos[2].

Tot în această perspectivă, cu Jubileul Milostivirii vrea să invit Biserica să se roage și să lucreze pentru ca fiecare creștin să-și poată forma o inimă umilă și compătimitoare, capabilă să vestească și să mărturisească milostivirea, „să ierte și să dăruiască”, să se deschidă „la cei care trăiesc în cele mai disparate periferii existențiale, pe care adesea lumea modernă le creează în manieră dramatică”, fără a cădea „în indiferența care umilește, în obișnuința care anesteziază sufletul și împiedică să se descopere noutatea, în cinismul care distruge”[3].

Există multiple motive pentru a crede în capacitatea omenirii de a acționa împreună în solidaritate, în recunoașterea propriei interconexiuni și interdependențe, având la inimă pe membrii cei mai fragili și salvgardarea binelui comun. Această atitudine de coresponsabilitate solidară este la rădăcina vocației fundamentale la fraternitate și la viața comună. Demnitatea și relațiile interpersonale ne constituie ca ființe umane, voite de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa. Ca niște creaturi înzestrate cu demnitate inalienabilă există în relație cu frații noștri și surorile noastre, față de care avem o responsabilitate și cu care acționăm în solidaritate. În afara acestei relații am ajunge să fim mai puțin umani. Tocmai pentru asta indiferența constituie o amenințare pentru familia umană. În timp ce ne îndreptăm spre un an nou, aș vrea să-i invit pe toți să recunoască acest fapt, pentru a învinge indiferența și a cuceri pacea.

Câteva forme de indiferență

3. Sigur este că atitudinea celui indiferent, a celui care își închide inima pentru a nu-i lua în considerare pe alții, a celui care închide ochii pentru a nu vedea ceea ce-l înconjoară sau se scutură pentru a nu fi atins de problemele altuia, caracterizează o tipologie umană destul de răspândită și prezentă în orice epocă din istorie. Totuși, în zilele noastre ea a depășit în mod categoric domeniul individual pentru a asuma o dimensiune globală și a produce fenomenul „globalizării indiferenței”.

Prima formă de indiferență în societatea umană este aceea față de Dumnezeu, din care provine și indiferența față de aproapele și față de creație. Acesta este unul dintre efectele grave ale unui umanism fals și ale materialismului practic, combinate cu o gândire relativistă și nihilistă. Omul crede că este autorul ființei sale, al propriei vieți și al societății; el se simte autosuficient și tinde nu numai să ia locul lui Dumnezeu, ci să se lipsească de El complet; prin urmare, crede că nu datorează nimic nimănui, cu excepția sa, și pretinde să aibă numai drepturi[4]. Cu această autoînțelegere greșit a persoanei, Benedict al XVI-lea amintea că nici omul nici dezvoltarea sa nu sunt capabili să-și dea de la sine propria semnificație ultimă[5]; și înainte de el Paul al VI-lea a afirmat că „nu există umanism adevărat decât deschis spre Absolut, în recunoașterea unei vocații, care oferă ideea adevărată despre viața umană”[6].

Indiferența față de aproapele asumă diferite fețe. Există cei care sunt foarte informați, ascultă radioul, citesc ziarele sau asistă la programe televizate, dar fac asta în manieră lâncedă, aproape într-o condiție de plictiseală: aceste persoane cunosc vag dramele care chinuiesc omenirea dar nu se simt implicate, nu trăiesc compătimirea. Aceasta este atitudinea celor care știe, dar țin privirea, gândul și acțiunea îndreptate spre ei înșiși. Din păcate trebuie să constatăm că creșterea informațiilor, proprie timpului nostru, nu înseamnă în sine creșterea de atenție față de probleme, dacă nu este însoțită de o deschidere a conștiințelor în sens solidar[7]. Mai mult, ea poate să comporte o anumită saturație care anesteziază și, în oarecare măsură, relativizează gravitatea problemelor. „Unii pur și simplu se complac inculpându-i pe săraci și țările sărace de propriile rele, cu generalizări necuvenite, și pretind că găsesc soluția într-o «educație» care să-i tranchilizeze și să-i transforme în ființe domesticite și inofensive. Acest lucru devine și mai supărător dacă cei excluși văd crescând acest cancer social care este corupția profund înrădăcinată în multe țări – în guverne, în antreprenorial și în instituții – oricare ar fi ideologia politică a guvernanților”[8].

În alte cazuri, indiferența se manifestă ca lipsă de atenție față de realitatea înconjurătoare, în special cea mai îndepărtată. Unele persoane preferă să nu caute, să nu se informeze și trăiesc bunăstarea lor și comoditatea lor surde la strigătul de durere al omenirii suferinde. Aproape fără să ne dăm seama de asta, am devenit incapabili să simțim compătimire față de alții, față de dramele lor, nu ne interesează să ne îngrijim de ei, ca și cum ceea ce li se întâmplă ar fi o responsabilitate străină de noi, care nu ne revine[9]. „atunci când noi ne simțim bine și ne simțim comozi, cu siguranță uităm de ceilalți (lucru pe care Dumnezeu Tatăl nu-l face niciodată), nu ne interesează problemele lor, suferințele lor și nedreptățile pe care le îndură… atunci inima noastră cade în indiferență: în timp ce eu mă simt relativ bine și comod, uit de cei care nu se simt bine”[10].

Trăind într-o casă comună, nu putem să nu ne întrebăm cu privire la starea sa de sănătate, așa cum am încercat să fac în Laudato si’. Poluarea apelor și a aerului, exploatarea nediscriminată a pădurilor, distrugerea mediului, sunt adesea rod al indiferenței omului față de ceilalți, pentru că totul este în relație. Precum și comportamentul omului cu animalele influențează asupra relațiilor sale cu alții[11], pentru a nu vorbi despre cel care-și permite să facă în altă parte ceea ce nu îndrăznește să facă în propria casă[12].

În aceste cazuri și în altele, indiferența provoacă mai ales închidere și neangajare și astfel ajunge să contribuie la lipsa de pace cu Dumnezeu, cu aproapele și cu creație.

Pacea amenințată de indiferența globalizată

4. Indiferența față de Dumnezeu depășește sfera intimă și spirituală a fiecărei persoane și cuprinde sfera publică și socială. Așa cum afirma Benedict al XVI-lea, „există o legătură intimă între glorificarea lui Dumnezeu și pacea oamenilor pe pământ”[13]. De fapt, „fără o deschidere transcendentă, omul cade cu ușurință pradă relativismului și apoi îi este greu să acționeze după dreptate și să se angajeze pentru pace”[14]. Uitarea și negarea lui Dumnezeu, care îl induc pe om să nu mai recunoască nicio normă mai presus de sine și să ia ca normă numai pe sine însuși, a produs cruzime și violență fără măsură[15].

La nivel individual și comunitar indiferența față de aproapele, fiică a celei față de Dumnezeu, asumă aspectul inerției și neangajării, care alimentează rămânerea situațiilor de nedreptate și dezechilibrul social grav, care, la rândul lor, pot să conducă la conflicte sau, în orice caz, să genereze un climat de insatisfacție care riscă să ajungă, mai devreme sau mai târziu, în violențe și nesiguranță.

În acest sens indiferența și neangajarea care rezultă constituie o gravă lipsă în obligația pe care o are fiecare persoană, în măsura capacităților sale și a rolului pe care-l ocupă în societate, la binele comun, îndeosebi la pace, care este unul dintre bunurile cele mai prețioase ale omenirii[16].

Apoi, când cuprinde nivelul instituțional, indiferența față de celălalt, de demnitatea sa, de drepturile sale fundamentale și de libertatea sa, unită cu o cultură marcată de profit și de hedonism, favorizează și uneori justifică acțiuni și politici care ajung să constituie amenințări la adresa păcii. Această atitudine de indiferență poate să ajungă și la justificare unor politici economice deplorabile, creatoare de nedreptăți, dezbinări și violențe, în vederea obținerii propriei bunăstări sau a bunăstării națiunii. De fapt, adesea proiectele economice și politice ale oamenilor au ca scop cucerirea sau menținerea puterii și a bogățiilor, chiar cu prețul călcării în picioare a drepturilor și exigențelor fundamentale ale altora. Atunci când populații văd că sunt negate propriile drepturi elementare, cum sunt hrana, apa, asistența sanitară sau munca, el sunt tentate să și le procure cu forța[17].

În afară de asta, indiferența față de mediul natural, favorizând despădurirea, poluarea și catastrofele naturale care dezrădăcinează întregi populații din mediul lor de viață, constrângându-le la precaritate și la nesiguranță, creează noi sărăcii, noi situații de nedreptate cu consecințe adesea nefaste în termeni de siguranță și de pace socială. Câte războaie au fost duse și cât vor mai fi duse din cauza lipsei de resurse sau pentru a răspunde la cererea insațiabilă de resurse naturale[18].

De la indiferență la milostivire: convertirea inimii

5. Când, în urmă cu un an, în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii „Nu mai sunteți sclavi, ci frați”, evocam prima icoană biblică a fraternității umane, cea a lui Cain și Abel (cf. Gen 4,1-16), era pentru a atrage atenția despre modul cum a fost trădată această primă fraternitate. Cain și Abel sunt frați. Provin amândoi din același sân, sunt egali în demnitate și creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; însă fraternitatea lor creaturală se strică. „Nu numai că nu-l suportă Cain pe fratele său Abel, ci îl ucide din invidie”[19]. Atunci fratricidul devine forma trădării și refuzul din partea lui Cain a fraternității lui Abel este prima ruptură în relațiile familiale de fraternitate, solidaritate și respect reciproc.

Atunci Dumnezeu intervine pentru a-l chema pe om la responsabilitate față de semenul său, exact cum a făcut atunci când Adam și Eva, primii părinți, au rupt comuniunea cu Creatorul. „Domnul i-a zis lui Cain: «Unde este Abel, fratele tău?». Iar el a răspuns: «Nu știu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?» Domnul i-a spus: «Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ!»” (Gen 4,9-10).

Cain spune că nu știe ce i s-a întâmplat fratelui său, spune că nu este păzitorul său. Nu se simte responsabil de viața sa, de soarta sa. Nu se simte implicat. Este indiferent față de fratele său, cu toate că ei sunt legați de originea comună. Ce tristețe! Ce dramă fraternă, familială, umană! Aceasta este prima manifestare a indiferenței dintre frați. Dumnezeu, în schimb, nu este indiferent: sângele lui Abel are mare valoare în ochii săi și îi cere lui Cain să dea cont de asta. Așadar, Dumnezeu se revelează, încă de la începuturile omenirii ca Acela care se interesează de soarta omului. Când mai târziu fiii lui Israel se află în sclavia din Egipt, Dumnezeu intervine din nou. Îi spune lui Moise: „Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot din mâna egiptenilor și să-l duc din țara aceea într-o țară bună și întinsă, într-o țară în care curge lapte și miere” (Ex 3,7-8). Este important de observat verbele care descriu intervenția lui Dumnezeu: El vede, aude, cunoaște, coboară, eliberează. Dumnezeu nu este indiferent. Este atent și acționează.

În același mod, în Fiul său Isus, Dumnezeu a coborât printre oameni, s-a întrupat și s-a arătat solidar cu omenirea, în orice lucru, în afară de păcat. Isus nu se identifica cu omenirea: „primul născut dintre mulți frați” (Rom 8,29). El nu se mulțumea să învețe mulțimile, ci se preocupa de ele, în special când le vedea înfometate (cf. Mc 6,34-44) sau lipsite de ocupație (cf. Mt 20,3). Privirea sa nu era îndreptată numai spre oameni, ci și spre peștii mării, spre păsările cerului, spre plante și spre copaci, mici și mari; cuprindea întreaga creație. El vede, desigur, dar nu se limitează la asta, pentru că atinge persoanele, vorbește cu ele, acționează în favoarea lor și face bine celui care este în nevoie. Nu numai atât, ci se lasă înduioșat și plânge (cf. In 11,33-44). Și acționează pentru a pune capăt suferinței, tristeții, mizeriei și morții.

Isus ne învață să fim milostivi precum Tatăl (cf. Lc 6,36). În parabola samariteanului milostiv (cf. Lc 10,29-37) denunță omiterea de ajutor în fața necesității urgente a semenilor proprii: „l-a văzut și a trecut mai departe” (cf. Lc 10,31-32). În același timp, prin acest exemplu, El îi invită pe auditorii săi, și îndeosebi pe discipolii săi, să învețe să se oprească în fața suferințelor din această lume pentru a le alina, în fața rănilor celorlalți pentru a le îngriji, cu mijloacele de care se dispune, pornind de la propriul timp, în pofida multelor ocupații. De fapt, indiferența caută adesea pretexte: în respectarea preceptelor rituale, în cantitatea de lucruri care trebuie făcute, în antagonismele care ne țin departe pe unii de alții, în prejudecăți de tot felul care ne împiedică să devenim aproapele.

Milostivirea este inima lui Dumnezeu. De aceea trebuie să fie și inima tuturor celor care se recunosc membrii ai unicei mari familii a fiilor săi; o inimă care bate puternic oriunde demnitatea umană – reflexie a feței lui Dumnezeu în creaturile sale – este în joc. Isus ne avertizează: iubirea față de alții – străinii, bolnavii, prizonierii, cei fără locuință fixă, chiar și dușmanii – este unitatea de măsură a lui Dumnezeu pentru a judeca acțiunile noastre. De asta depinde destinul nostru veșnic. Nu trebuie să ne uimim că apostolul Paul îi invită pe creștinii din Roma să se bucure cu aceia care se bucură și să plângă cu aceia care plâng (cf. Rom 12,15), sau că le recomandă celor din Corint să organizeze colecte în semn de solidaritate cu membrii suferinzi ai Bisericii (cf. 1Cor 16,2-3). Și sfântul Ioan scrie: „Dacă cineva are bogățiile lumii și-l vede pe fratele său, care este în nevoie, și își închide inima față de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?” (1In 3,17; cf. Iac 2,15-16).

Iată pentru ce „Este determinant pentru Biserică și pentru credibilitatea vestirii sale ca ea să trăiască și să mărturisească personal milostivirea. Limbajul său și gesturile sale trebuie să transmită milostivire pentru a pătrunde în inima persoanelor și a le provoca să regăsească drumul pentru a se întoarce la Tatăl. Primul adevăr al Bisericii este iubirea lui Cristos. Biserica trebuie să devină slujitoare și mediatoare la oameni a acestei iubiri, care ajunge până la iertare și la dăruirea de sine. De aceea, acolo unde este prezentă Biserica, acolo trebuie să fie evidentă milostivirea Tatălui. În parohiile noastre, în comunități, în asociații și în mișcări, așadar, oriunde există creștini oricine trebuie să poată găsi o oază de milostivire”[20].

Astfel, și noi suntem chemați să facem din iubire, din compătimire, din milostivire și din solidaritate un adevărat program de viață, un stil de comportament în relațiile noastre unii cu alții[21]. Asta cere convertirea inimii: adică harul lui Dumnezeu să transforme inima noastră de piatră într-o inimă de carne (cf. Ez 36,26), capabilă să se deschidă celorlalți cu solidaritate autentică. De fapt, aceasta este mult mai mult decât un „sentiment de compasiune vagă sau de înduioșare superficială datorită relelor atâtor persoane, de aproape sau de departe”[22]. Solidaritatea „este determinarea fermă și perseverentă de angajare pentru binele comun: adică pentru binele tuturor și al fiecăruia pentru că într-adevăr toți suntem responsabili de toți”[23], deoarece compătimirea provine din fraternitate.

Înțeleasă astfel, solidaritatea constituie atitudinea morală și socială care răspunde mai bine la conștientizarea plăgilor din timpul nostru și a interdependenței de netăgăduit care există tot mai mult, în special într-o lume globalizată, între viața individului și a comunității sale într-un loc determinat și viața celorlalți bărbați și femei din restul lumii[24].

A promova o cultură de solidaritate și milostivire pentru a învinge indiferența

6. Solidaritatea ca virtute morală și atitudine socială, rod al convertirii personale, cere o angajare din partea unei multiplicități de subiecți, care au responsabilități cu caracter educativ și formativ.

Primul meu gând se îndreaptă spre familii, chemate la o misiune educativă primară și de care nu se poate face abstracție. Ele constituie primul loc în care se trăiesc și se transmit valorile iubirii și fraternității, ale conviețuirii și împărtășirii, ale atenției și îngrijirii celuilalt. Ele sunt și locul privilegiat pentru transmiterea credinței, începând de la acele prime gesturi simple de devoțiune pe care mamele îi învață pe copii[25].

Cât privește educatorii și formatorii care, la școală sau în diferite centre de agregare a copiilor și tinerilor, au misiunea angajantă de a-i educa pe copii și pe tineri, sunt chemați să fie conștienți că responsabilitatea lor se referă la dimensiunile morală, spirituală și socială ale persoanei. Valorile libertății, respectului reciproc și solidarității pot să fie transmise încă de la vârsta cea mai fragedă. Adresându-se responsabililor instituțiilor care au îndatoriri educative, Benedict al XVI-lea afirma: „Orice ambient educativ poate să fie loc de deschidere spre transcendent și spre ceilalți; loc de dialog, de coeziune și de ascultare, în care tânărul să se simtă valorizat în propriile potențialități și bogății interioare și să învețe să-i aprecieze pe frați. Să poată învăța să guste bucuria care provine din trăirea zi de zi a carității și a compasiunii față de aproapele și din participarea activă la construirea unei societăți mai umane și fraterne”[26].

Și lucrătorii culturali și din mijloacele de comunicare socială au responsabilitate în domeniul educației și formării, în special în societățile contemporane, în care accesul la instrumente de informare și de comunicare este tot mai răspândit. Este îndatorirea lor înainte de toate să fie în slujba adevărului și nu a intereselor particulare. De fapt, mijloacele de comunicare „nu numai informează, ci și formează spiritul destinatarilor lor, deci pot să aducă un aport însemnat educației tinerilor. Este important de a ține cont de faptul că legătura dintre educație și comunicație este foarte strânsă: de fapt, educația are loc prin intermediul comunicației, care influențează, pozitiv sau negativ, asupra formării persoanei”[27]. Lucrătorii culturali și din mass-media ar trebuie să vegheze și pentru ca modul în care se obțin și se răspândesc informațiile să fie mereu legitim din punct de vedere juridic și moral.

Pacea: rod al unei culturi de solidaritate, milostivire și compătimire

7. Conștienți de amenințarea unei globalizări a indiferenței, nu putem să nu recunoaștem că, în scenariul descris mai sus, se inserează și numeroase inițiative și acțiuni pozitive care mărturisesc compătimirea, milostivirea și solidaritatea de care omul este capabil. Aș vrea să amintesc câteva exemple de angajare lăudabilă, care demonstrează cum fiecare poate să învingă indiferența atunci când alege să nu-și abată privirea de la aproapele său, și care constituie practici bune pe drumul spre o societate mai umană.

Există atâtea organizații nonguvernamentale și grupuri caritative, în cadrul Bisericii și în afara ei, ai căror membri, cu ocazia epidemiilor, calamităților sau conflictelor armate, înfruntă trude și pericole pentru a îngriji răniții și bolnavii și pentru a-i îngropa pe cei morți. Alături de ei, aș vrea să menționez persoanele și asociațiile care duc ajutor migranților care străbat deșerturi și trec peste mări în căutarea unor condiții mai bune de viață. Aceste acțiuni sunt fapte de milostenie trupească și sufletească, despre care vom fi judecați la sfârșitul vieții noastre.

Gândul meu se îndreaptă și spre jurnaliști și fotografi care informează opinia publică despre situațiile dificile care interpelează conștiințele și spre cei care se angajează pentru apărarea drepturilor umane, îndeosebi cele ale minorităților etnice și religioase, ale popoarelor indigene, ale femeilor și ale copiilor, și ale tuturor celor care trăiesc în condiții de vulnerabilitate mai mare. Între ei sunt și atâția preoți și misionari care, ca buni păstori, rămân alături de credincioșii lor și îi susțin în pofida pericolelor și suferințelor, îndeosebi în timpul conflictelor armate.

Apoi, câte familii, în mijlocul atâtor dificultăți de muncă și sociale, se angajează concret pentru a-i educa pe copiii lor „împotriva curentului”, cu prețul atâtor jertfe, la valorile solidarității, compătimirii și fraternității! Câte familii deschid inimile lor și casele lor pentru cel care este în nevoie, precum refugiaților și migranților! Vreau să mulțumesc în mod deosebit tuturor persoanelor, familiilor, parohiilor, comunităților călugărești, mănăstirilor și sanctuarelor, care au răspuns prompt la apelul meu de a primi o familie de refugiați[28].

În sfârșit, aș vrea să-i menționez pe tinerii care se unesc pentru a realiza proiecte de solidaritate și pe toți cei care deschid mâinile lor pentru a-l ajuta pe aproapele nevoiaș în propriile orașe, în propria țară sau în alte regiuni ale lumii. Vreau să mulțumesc și să încurajez pe toți cei care se angajează în acțiuni de acest gen, chiar dacă nu sunt publicizate: foamea și setea de dreptate va fi săturată, milostivirea lor va face să găsească și ei milostivire și, ca făcători ai păcii, vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu (cf. Mt 5,6-9).

Pacea sub semnul Jubileului Milostivirii

8. În spiritul Jubileului Milostivirii, fiecare este chemat să recunoască modul cum indiferența se manifestă în propria viață și să adopte o angajare concretă pentru a contribui la îmbunătățirea realității în care trăiește, începând de la propria familie, de la vecini sau de la locul de muncă.

Și statele sunt chemate la gesturi concrete, la acte de curaj față de persoanele mai fragile din societățile lor, cum sunt prizonierii, migranții, șomerii și bolnavii.

Cât privește deținuții, în multe cazuri apare urgent să se adopte măsuri concrete pentru a îmbunătăți condițiile lor de viață în închisori, acordând o atenție specială celor care sunt privați de libertate în așteptarea procesului[29], având în minte finalitatea reeducativă a sancțiunii penale și evaluând posibilitatea de a insera în legislațiile naționale pedepse alternative la detenția în închisoare. În acest context, doresc să reînnoiesc apelul la autoritățile statale pentru abolirea pedepsei cu moartea, acolo unde ea este încă în vigoare, și să ia în considerare posibilitatea unei amnistii.

Cât privește migranții, aș vrea să adresez o invitație să se regândească legislațiile despre migrații, pentru ca să fie însuflețite de voința de primire, respectând obligațiile și responsabilitățile reciproce, și să poată facilita integrarea migranților. În această perspectivă, o atenție specială ar trebui să fie acordată condițiilor de ședere ale migranților, amintind că clandestinitatea riscă să-i tragă spre criminalitate.

În afară de asta, doresc, în acest An jubiliar, să formulez un apel urgent responsabililor statelor să facă gesturi concrete în favoarea fraților noștri și surorilor noastre care suferă din cauza lipsei locului de muncă, pământului și acoperișului. Mă gândesc la crearea de locuri de muncă demnă pentru a contrasta plaga socială a șomajului, care cuprinde un mare număr de familii și de tineri și are consecințe foarte grave asupra rezistenței întregii societăți. Lipsa locului de muncă afectează puternic simțul de demnitate și de speranță și poate să fie compensată numai parțial de ajutoare, fie ele necesare, destinate șomerilor și familiilor lor. O atenție specială ar trebui să fie dedicată femeilor – din păcate încă discriminate în domeniul muncii – și câtorva categorii de muncitori, ale căror condiții sunt precare și periculoase și ale căror retribuții nu sunt adecvate cu importanța misiunii lor sociale.

În sfârșit, aș vrea să invit să se facă acțiuni eficace pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale bolnavilor, garantând tuturor accesul la îngrijirile medicale și la medicamentele indispensabile pentru viață, inclusiv posibilitatea de îngrijiri la domiciliu.

Îndreptând privirea dincolo de propriile granițe, responsabilii statelor sunt chemați să reînnoiască și relațiile lor cu celelalte popoare, permițând tuturor o efectivă participare și incluziune la viața comunității internaționale, pentru ca să se realizeze fraternitatea și în cadrul familiei națiunilor.

În această perspectivă, doresc să adresez un triplu apel la abținerea de la a târî celelalte popoare în conflicte sau războaie care le distrug nu numai bogățiile materiale, culturale și sociale, ci și – pentru timp îndelungat – integritatea morală și spirituală; la ștergerea sau la gestionarea sustenabilă a datoriei internaționale a statelor mai sărace; la adoptarea de politici de cooperare care, în loc să se plece în fața dictaturii unor ideologii, să respecte valorile populațiilor locale și care, în orice caz, să nu lezeze dreptul fundamental și inalienabil al celor care urmează să se nască.

Încredințez aceste reflecții, împreună cu cele mai bune urări pentru noul an, mijlocirii Preasfintei Maria, Mamă grijulie față de nevoile omenirii, pentru ca să ne dobândească de la Fiul său Isus, Principele Păcii, ascultarea rugăciunilor noastre și binecuvântarea angajării noastre zilnice pentru o lume fraternă și solidară.

Note:
[1] Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituția pastorală Gaudium et spes, 1.
[2] Cf. ibid., 3.
[3] Bula de convocare a Jubileului extraordinar al Milostivirii Misericordiae vultus, 14-15.
[4] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 43.
[5] Cf. ibid., 16.
[6] Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 42.
[7] „Societatea tot mai globalizată ne face apropiați. Rațiunea, singură, este în măsură să perceapă egalitatea dintre oameni și să stabilească o conviețuire civică între ei, dar nu reușește să întemeieze fraternitatea” (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 19).
[8] Exortația apostolică Evangelii gaudium, 60.
[9] Cf. ibid., 54.
[10] Mesaj pentru Postul Mare 2015.
[11] Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’, 92.
[12] Cf. ibid., 51.
[13] Discurs cu ocazia urărilor adresate Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, 7 ianuarie 2013.
[14] Ibidem.
[15] Cf. Benedict al XVI-lea, Intervenție în timpul Zilei de reflecție, dialog și rugăciune pentru pace și dreptate în lume, Assisi, 27 octombrie 2011.
[16] Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 217-237.
[17] „Dar până când nu se elimină excluderea și inegalitatea în societate și între diferitele popoare va fi imposibil să se dezrădăcineze violența. Se acuză de violență săracii și populațiile mai sărace, dar, fără egalitate de oportunități, diferitele forme de agresiune și de război vor găsi un teren fertil care mai devreme sau mai târziu va provoca explozia. Atunci când societatea – locală, națională sau mondială – abandonează în periferie o parte a sa, nu vor exista programe politice, nici forțe de ordine sau de intelligence care să poată asigura în mod nelimitat liniștea. Asta nu se întâmplă numai pentru că inegalitatea provoacă reacția violentă a celor care sunt excluși din sistem, ci pentru că sistemul social și economic este nedrept la rădăcină. Așa cum binele tinde să se comunice, tot așa răul la care se consimte, adică nedreptatea, tinde să extindă forța sa nocivă și să zdruncine în tăcere bazele oricărui sistem politic și social, oricât de solid ar putea să apară” (Exortația apostolică Evangelii gaudium, 59).
[18] Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’, 31; 48.
[19] Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2015, 2.
[20] Bula de convocare a Jubileului extraordinar al Milostivirii Misericordiae vultus, 12.
[21] Cf. ibid. 13.
[22] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 38.
[23] Ibidem.
[24] Cf. ibid.
[25] Cf. Cateheză la Audiența Generală din 7 ianuarie 2015.
[26] Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2012, 2.
[27] Ibidem.
[28] Cf. Angelus din 6 septembrie 2015.
[29] Cf. Discurs adresat delegației Asociației internaționale de drept penal, 23 octombrie 2014.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.12.2015
Publicarea pe acest sit: 16.12.2015
Etichete: ,

Comments are closed