Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru celebrarea celei de-a 48-a
Zile Mondiale a Păcii 1 ianuarie 2015

Nu mai sunteți sclavi, ci frați

1. La începutul unui an nou, pe care-l primim ca pe un har și un dar al lui Dumnezeu oferit omenirii, doresc să adresez, fiecărui bărbat și femei, precum și fiecărui popor și națiuni din lume, conducătorilor de stat și de guvern și responsabililor diferitelor religii, urările mele fervente de pace, pe care le însoțesc cu rugăciunea mea pentru ca să înceteze războaiele, conflictele și multele suferințe provocate fie de mâna omului fie de epidemii vechi și noi și de efectele devastatoare ale calamităților naturale. Mă rog în mod deosebit pentru ca, răspunzând la vocația noastră comună de a colabora cu Dumnezeu și cu toți oamenii de bunăvoință pentru promovarea înțelegerii și păcii în lume, să știm să rezistăm tentației de a ne comporta în mod nedemn de omenitatea noastră.

În mesajul pentru 1 ianuarie trecut, am observat că „dorinței de o viață deplină… îi aparține un dor de nesuprimat de fraternitate, care stimulează spre comuniunea cu alții, în care nu găsim dușmani sau concurenți, ci frați care trebuie primiți și îmbrățișați”1. Fiind omul o ființă relațională, destinat să se realizeze în contextul de raporturi interpersonale inspirate de dreptate și caritate, este fundamental pentru dezvoltarea sa ca să fie recunoscute și respectate demnitatea, libertatea și autonomia sa. Din păcate, plaga mereu răspândită a exploatării omului din partea omului rănește grav viața de comuniune și vocația de a țese relații interpersonale impregnate de respect, dreptate și caritate. Acest fenomen abominabil, care conduce la călcarea în picioare a drepturilor fundamentale ale celuilalt și la eliminarea libertății și demnității sale, asumă forme multiple asupra cărora doresc să reflectez pe scurt, pentru ca, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, să putem să-i considerăm pe toți oamenii că „nu mai sunt sclavi, ci frați”.

În ascultarea proiectului lui Dumnezeu cu privire la omenire

2. Tema pe care am ales-o pentru acest mesaj amintește de Scrisoarea către Filemon a sfântul Paul, în care apostolul îi cere colaboratorului său să-l primească pe Onesim, fost sclav al lui Filemon însuși și acum devenit creștin, deci, conform lui Paul, care merită să fie considerat un frate. Așa scrie apostolul neamurilor: „Poate tocmai de aceea a fost despărțit de tine pentru un timp, ca să-l primești înapoi pentru veșnicie, dar nu ca pe un sclav, ci mult mai mult decât un sclav, ca pe un frate iubit” (Flm 15-16). Onesim a devenim frate al lui Filemon devenind creștin. Astfel convertirea la Cristos, începutul unei vieți de ucenicie în Cristos, constituie o nouă naștere (cf. 2Cor 5,17; 1Pt 1,3) care regenerează fraternitatea ca legătură care întemeiază viața familială și fundamentul vieții sociale.

În Cartea Genezei (cf. 1,27-28) citim că Dumnezeu l-a creat pe om bărbat și femeie și i-a binecuvântat, pentru ca să crească și să se înmulțească: El a făcut din Adam și Eva părinți, care, realizând binecuvântarea lui Dumnezeu de a fi rodnici și de a se înmulți, au generat prima fraternitate, aceea a lui Cain și Abel. Cain și Abel sunt frați, pentru că provin din același sân și de aceea au aceeași origine, natură și demnitate a părinților lor creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Dar fraternitatea exprimă și multiplicitatea și diferența care există între frați, deși sunt legați prin naștere și au aceeași natură și aceeași demnitate. Deci, ca frați și surori, toate persoanele sunt prin natură în relație cu celelalte, de care se diferențiază dar cu care împărtășesc aceeași origine, natură și demnitate. În virtutea acestui lucru fraternitatea constituie rețeaua de relații fundamentale pentru construirea familiei umane create de Dumnezeu.

Din păcate, între prima creație relatată în Cartea Genezei și noua naștere în Cristos, care îi face pe credincioși frați și surori ai „primului născut dintre mulți frați” (Rom 8,29), există realitatea negativă a păcatului, care de mai multe ori întrerupe fraternitatea creaturală și încontinuu deformează frumusețea și noblețea faptului de a fi frați și surori din aceeași familie umană. Cain nu numai că nu-l suportă pe fratele său Abel, dar îl ucide din invidie comițând primul fratricid. „Uciderea lui Abel din partea lui Cain atestă în mod tragic respingerea radicală a vocației de a fi frați. Evenimentul lor (cf. Gen 4,1-16) evidențiază misiunea dificilă la care toți oamenii sunt chemați, de a trăi uniți, îngrijindu-se unul de altul”2.

Și în istoria familiei lui Noe și a fiilor săi (cf. Gen 9,18-27), fărădelegea lui Cam față de tatăl Noe îl determină pe acesta din urmă să-l blesteme pe fiul nerespectuos și să-i binecuvânteze pe ceilalți, pe cei care-l cinstiseră, dând astfel loc la o inegalitate între frații născuți din același sân.

În relatarea începuturilor familiei umane, păcatul de îndepărtare de Dumnezeu, de figura tatălui și de fratele devine o expresie a refuzului comuniunii și se traduce în cultura aservirii (cf. Gen 9,25-27), cu consecințele pe care acest lucru le implică și care se transmit din generație în generație: refuzarea celuilalt, maltratarea persoanelor, încălcarea demnității și a drepturilor fundamentale, instituționalizarea inegalităților. De aici, necesitatea unei convertiri continue la Alianță, făcută de oferirea lui Cristos pe cruce, încrezători că „unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul… prin Isus Cristos” (Rom 5,20.21). El, Fiul iubit (cf. Mt 3,17), a venit pentru a revela iubirea Tatălui față de omenire. Oricine ascultă Evanghelia și răspunde la apelul la convertire devine prin Isus „frate, soră și mamă” (Mt 12,50), și de aceea fiu adoptiv al Tatălui său (cf. Ef 1,5).

Însă nu devenim creștini, fii ai Tatălui și frați în Cristos, printr-o dispoziție divină autoritară, fără exercitarea libertății personale, adică fără a ne converti liber la Cristos. Faptul de a fi fiu al lui Dumnezeu urmează imperativul convertirii: „Convertiți-vă și fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt” (Fap 2,38). Toți cei care au răspuns cu credința și viața la această predică a lui Petru au intrat în fraternitatea primei comunități creștine (cf. 1Pt 2,17; Fap 1,15.16; 6,3; 15,23): evrei și eleniști, sclavi și oameni liberi (cf. 1Cor 12,13; Gal 3,28), a căror diversitate de origine și stare socială nu diminuează demnitatea fiecăruia, nici nu exclude pe nimeni de la apartenența la poporului lui Dumnezeu. Comunitatea creștină este deci locul comuniunii trăite în iubirea dintre frați (cf. Rom 12,10; 1Tes 4,9; Evr 13,1; 1Pt 1,22; 2Pt 1,7).

Toate acestea demonstrează că Vestea Bună a lui Isus Cristos, prin care Dumnezeu face „noi toate lucrurile” (Ap 21,5)3, este capabilă să răscumpere și relațiile dintre oameni, inclusiv pe cea dintre un sclav și stăpânul său, scoțând în evidență ceea ce amândoi au în comun: filiația adoptivă și legătura de fraternitate în Cristos. Isus însuși le-a spus discipolilor săi: „Nu vă mai numesc servitori, pentru că servitorul nu știe ce face stăpânul lui. Însă v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl vi le-am făcut cunoscute” (In 15,15).

Multiplele fețe ale sclaviei ieri și astăzi

3. Încă din timpuri imemoriale, diferitele societăți umane cunosc fenomenul aservirii omului din partea omului. Au existat epoci în istoria omenirii în care instituția sclaviei era în general acceptată și reglementată de către drept. Acesta stabilea cine se năștea liber și cine, în schimb, se năștea sclav, precum și în ce condiții persoana, născută liberă, putea pierde propria libertate sau o putea recăpăta. Cu alte cuvinte, dreptul însuși admitea că unele persoane puteau și trebuiau considerate proprietate a unei alte persoane, care putea în mod liber să dispună de ele; sclavul putea să fie vândut și cumpărat, cedat și dobândit ca și cum ar fi fost o marfă.

Astăzi, ca urmare a unei evoluții pozitive a conștiinței omenirii, sclavia, delict de lezare a umanității4, a fost abolită în mod formal în lume. Dreptul fiecărei persoane de a nu fi ținută în stare de sclavie sau servitute a fost recunoscut în dreptul internațional ca normă inderogabilă.

Și totuși, deși comunitatea internațională a adoptat numeroase acorduri cu scopul de a pune un capăt sclaviei în toate formele sale și a demarat diferite strategii pentru a combate acest fenomen, și astăzi milioane de persoane – copii, bărbați și femei de orice vârstă – sunt private de libertate și constrânse să trăiască în condiții asimilabile condițiilor de sclavie.

Mă gândesc la atâția muncitori și muncitoare, chiar minori, aserviți în diferitele sectoare, la nivel formal și informal, de la munca din casă la cea agricolă, de la cea în industria manufacturieră la cea minieră, atât în țările în care legislația muncii nu este conformă normelor și standardelor minime internaționale, cât și, fie și ilegal, în cele a căror legislație îl tutelează pe muncitor.

Mă gândesc și la condițiile de viață ale multor migranți care, în drumul lor dramatic, îndură foamea, sunt privați de libertate, despuiați de bunurile lor sau abuzați fizic și sexual. Mă gândesc la aceia dintre ei care, ajunși la destinație după o călătorie foarte dură și dominată de frică și de nesiguranță, sunt deținuți în condiții uneori inumane. Mă gândesc la aceia dintre ei pe care diferitele circumstanțe sociale, politice și economice îi determină la clandestinitate, și la aceia care, pentru a rămâne în legalitate, acceptă să trăiască și să muncească în condiții nedemne, în special când legislațiile naționale creează sau permit o dependență structurală a muncitorului migrant față de angajator, de exemplu condiționând legalitatea șederii la contractul de muncă… Da, mă gândesc la „munca sclavă”.

Mă gândesc la persoanele constrânse să se prostitueze, între care sunt mulți minori, și la sclavele și la sclavii sexuali; la femeile forțate să se căsătorească, la cele vândute în vederea căsătoriei sau la cele transmise în succesiune unei rude la moartea soțului fără ca să aibă dreptul de a da sau de a nu da propriul consimțământ.

Nu pot să nu mă gândesc la cei care, minori și adulți, sunt făcuți obiect al traficului și al traficului ilegal pentru vinderea de organe, pentru a fi înrolați ca soldați, pentru cerșetorie, pentru activități ilegale cum ar fi producerea sau vinderea de droguri, sau pentru forme mascate de adopție internațională.

Mă gândesc în sfârșit la toți care sunt răpiți și ținuți în captivitate de grupuri teroriste, aserviți scopurilor lor ca luptători sau, mai ales cât privește tinerele și femeile, ca sclave sexuale. Mulți dintre ei dispar, unii sunt vânduți de mai multe ori, torturați, mutilați sau uciși.

Unele cauze profunde ale sclaviei

4. Astăzi ca și ieri, la rădăcina sclaviei se află o concepție despre persoana umană care admite posibilitatea de a o trata ca pe un obiect. Când păcatul corupe inima omului și îl îndepărtează de Creatorul său și de semenii săi, aceștia din urmă nu mai sunt percepuți ca ființe cu demnitate egală, ca frați și surori în omenitate, ci sunt văzuți ca obiecte. Persoana umană, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, cu forța, înșelăciunea sau constrângerea fizică sau psihologică este privată de libertate, transformată în marfă, redusă la proprietate a cuiva; este tratată ca un mijloc și nu ca un scop.

Alături de această cauză ontologică – refuzarea omenității în celălalt -, alte cauze concură la explicarea formelor contemporane de sclavie. Între acestea, mă gândesc înainte de toate la sărăcie, la subdezvoltare și la excludere, în special când ele se combină cu lipsa accesului la educație sau cu o realitate caracterizată de scăzute, dacă nu inexistente, oportunități de muncă. Adesea, victimele traficului și aservirii sunt persoane care au căutat un mod pentru a ieși dintr-o condiție de sărăcie extremă, adesea crezând în false promisiuni de muncă, și care în schimb au căzut în mâinile rețelelor criminale care gestionează traficul de ființe umane. Aceste rețele utilizează cu abilitate tehnologiile informatice moderne pentru a ademeni tineri și foarte tineri în orice parte a lumii.

Și corupția celor care sunt dispuși la orice pentru a se îmbogăți trebuie numărată printre cauzele sclaviei. De fapt, aservirea și traficul de persoane umane cer o complicitate care adesea trece prin corupția intermediarilor, a unor membri ai forțelor de ordine sau a altor actori statali sau a diferitelor instituții, civile și militare. „Asta se întâmplă când în centrul unui sistem economic este dumnezeul ban și nu omul, persoana umană. Da, în centrul oricărui sistem social sau economic trebuie să fie persoana, imagine a lui Dumnezeu, creată pentru ca să fie dominatorul universului. Când persoana este mutată și vine dumnezeul ban se produce această răsturnare de valori”5.

Alte cauze ale sclaviei sunt conflictele armate, violențele, criminalitatea și terorismul. Numeroase persoane sunt răpite pentru a fi vândute, sau înrolate ca luptători, sau exploatate sexual, în timp ce altele sunt constrânse să emigreze, lăsând tot ceea ce au: pământ, casă, proprietăți, și chiar rudele. Acestea din urmă sunt determinate să caute o alternativă la aceste condiții teribile chiar și cu riscul proprie demnități și supraviețuiri, riscând să intre, în acest mod, în acel cerc vicios care le face pradă a mizeriei, a corupției și a consecințelor lor vătămătoare.

O angajare comună pentru a înfrânge sclavia

5. Adesea, observând fenomenul traficului de persoane, al traficului ilegal de migranți și al altor fețe cunoscute și necunoscute ale sclaviei, există impresia că el are loc în indiferența generală.

Dacă acest lucru este, din păcate, în mare parte adevărat, aș vrea să amintesc munca tăcută enormă pe care multe congregații călugărești, în special feminine, o duc înainte de atâția ani în favoarea victimelor. Aceste institute acționează în contexte dificile, dominate uneori de violență, căutând să frângă lanțurile invizibile care țin legate victimele de traficanții și exploatatorii lor; lanțuri ale căror inele sunt făcute fie din mecanisme psihologice subtile, care fac victimele dependente de călăii lor, prin șantaj și amenințare la adresa lor și a celor dragi ai lor, dar și prin mijloace materiale, cum ar fi confiscarea documentelor de identitate și violența fizică. Acțiunea congregațiilor călugărești se împarte îndeosebi în jurul a trei opere: ajutorarea victimelor, reabilitarea lor sub profilul psihologic și formativ și reintegrarea lor în societatea de destinație sau de origine.

Această muncă imensă, care cere curaj, răbdare și perseverență, merită apreciere din partea întregii Biserici și a societății. Însă ea singură nu poate desigur să fie suficientă pentru a pune un capăt plăgii exploatării persoanei umane. Este nevoie și de o triplă angajare la nivel instituțional de prevenire, de ocrotire a victimelor și de acțiune judiciară față de responsabili. În afară de asta, așa cum organizațiile criminale folosesc rețele globale pentru a ajunge la scopurile lor, tot așa acțiunea pentru a înfrânge acest fenomen cere un efort comun și la fel de global din partea diferiților actori care compun societatea.

Statele ar trebui să vegheze pentru ca propriile legislații naționale cu privire la migrații, la muncă, la adopții, la dezlocalizarea firmelor și la comercializarea produselor realizate prin exploatarea muncii să respecte realmente demnitatea persoanei. Sunt necesare legi drepte, centrate pe persoana umană, care să apere drepturile sale fundamentale și să le restabilească dacă sunt încălcate, reabilitând pe cel care este victimă și asigurându-i integritatea, precum și mecanisme eficace de control al aplicării corecte a acestor norme, care să nu lase spațiu corupției și nepedepsirii. Este necesar și ca să fie recunoscut rolul femeii în societate, acționând și pe planul cultural și al comunicării pentru a obține rezultatele sperate.

Organizațiile interguvernamentale, conform principiului subsidiarității, sunt chemate să realizeze inițiative coordonate pentru a combate rețelele transnaționale ale crimei organizate care gestionează traficul de persoane umane și traficul ilegal de migranți. Devine necesară o cooperare la diferite nivele, care să includă instituțiile naționale și internaționale, precum și organizațiile din societatea civilă și lumea antreprenorială.

Firmele6, de fapt, au datoria de a garanta angajaților lor condiții de muncă demne și salarii adecvate, dar și să vegheze pentru ca forme de aservire sau trafic de persoane umane să nu aibă loc în lanțurile de distribuție. La responsabilitatea socială a firmei se adaugă apoi responsabilitatea socială a consumatorului. De fapt, fiecare persoană ar trebui să aibă conștiința că „a cumpăra, în afară de a fi un act economic, este mereu un act moral”7.

Organizațiile din societatea civilă, la rândul lor, au misiunea de a sensibiliza și a stimula conștiințele cu privire la pașii necesari pentru a contrasta și a dezrădăcina cultura aservirii.

În ultimii ani, Sfântul Scaun, primind strigătul de durere al victimelor traficului și glasul congregațiilor călugărești care le însoțesc spre eliberare, a înmulțit apelurile adresate comunității internaționale pentru ca diferiții actori să-și unească eforturile și să coopereze pentru a pune capăt acestei plăgi8. În afară de asta, au fost organizate câteva întâlniri cu scopul de a da vizibilitate fenomenului traficului de persoane și de a ușura colaborarea între diferiți actori, între care experți din lumea academică și din organizațiile internaționale, forțe de ordine din diferite țări de proveniență, de tranzit și de destinație ale migranților, și reprezentanți ai grupurilor ecleziale angajate în favoarea victimelor. Îmi doresc ca această angajare să continue și să se întărească în anii următori.

A globaliza fraternitatea, nu sclavia și nici indiferența

6. În opera sa de „vestire a adevărului iubirii lui Cristos în societate”9, Biserica se angajează constant în acțiunile cu caracter caritativ pornind de la adevărul despre om. Ea are misiunea de a arăta tuturor drumul spre convertire, care să inducă la schimbarea privirii spre aproapele, la recunoașterea în celălalt, oricine ar fi, un frate și o soră în omenitate, la recunoașterea demnității sale intrinsece în adevăr și în libertate, așa cum ne ilustrează istoria lui Giuseppina Bakhita, sfânta originară din regiunea Darfur din Sudan, răpită de traficanți de sclavi și vândută la stăpâni cruzi încă de la vârsta de nouă ani, și devenită apoi, prin evenimente dureroase, „fiică liberă a lui Dumnezeu” prin credința trăită în consacrarea călugărească și în slujirea celorlalți, în special a celor mici și slabi. Această sfântă, care a trăit între secolele XIX-XX, este și astăzi martoră exemplară de speranță10 pentru numeroasele victime ale sclaviei și poate susține eforturile tuturor celor care se dedică luptei împotriva acestei „plăgi în trupul omenirii contemporane, o plagă în carnea lui Cristos”11.

În această perspectivă, doresc să invit pe fiecare, în propriul rol și în propriile responsabilități particulare, să realizeze gesturi de fraternitate față de cei care sunt ținuți în stare de aservire. Să ne întrebăm cum noi, în comunitate sau individual, ne simțim interpelați când, în cotidianitate, întâlnim sau avem de-a face cu persoane care ar putea să fie victime ale traficului de ființe umane, sau când trebuie să alegem dacă să cumpărăm produse care ar putea în mod rațional să fi fost realizate prin exploatarea altor persoane. Unii dintre noi, din indiferență, sau pentru că sunt distrași de preocupările zilnice, sau din motive economice, închid un ochi. Alții, în schimb, aleg să facă ceva pozitiv, să se angajeze în asociații din societatea civilă sau să facă mici gesturi zilnice – aceste gesturi au atâta valoare! – cum ar fi să adreseze un cuvânt, un salut, un „bună ziua” sau un zâmbet, care nu ne costă nimic dar care pot să dea speranță, să deschidă drumuri, să schimbe viața unei persoane care trăiește în invizibilitate, și chiar să schimbe viața noastră în confruntarea cu această realitate.

Trebuie să recunoaștem că suntem în fața unui fenomen mondial care depășește competențele unei singure comunități sau națiuni. Pentru a-l înfrânge este nevoie de o mobilizare de dimensiuni comparabile cu acelea ale fenomenului însuși. Pentru acest motiv lansez un apel urgent tuturor bărbaților și femeilor de bunăvoință și tuturor celor care, de aproape sau de departe, chiar la cele mai înalte nivele ale instituțiilor, sunt martori ai plăgii sclaviei contemporane, să nu devină complici ai acestui rău, să nu întoarcă privirea în fața suferințelor fraților și surorilor lor în omenitate, privați de libertate și de demnitate, ci să aibă curajul de a atinge carnea suferindă a lui Cristos12, care se face vizibilă și prin fețele nenumărate ale celor pe care El însuși îi numește „acești frați mai mici ai mei” (Mt 25,40.45).

Știm că Dumnezeu ne va întreba pe fiecare dintre noi: „Ce anume ai făcut cu fratele tău?” (cf. Gen 4,9-10). Globalizarea indiferenței, care astăzi apasă asupra vieților atâtor surori și atâtor frați, ne cere nouă tuturor să deveni artizani ai unei globalizări a solidarității și fraternității, care să le poată reda speranța și să-i facă să reia cu curaj drumul spre problemele din timpul nostru și perspectivele noi pe care el le poartă cu sine și pe care Dumnezeu le pune în mâinile noastre.

Din Vatican, 8 decembrie 2014

Note
1 Nr. 1.
2 Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2014, 2.
3 Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 11.
4 Cf. Discurs adresat Delegației internaționale a Asociației de Drept Penal, 23 octombrie 2014: L’Osservatore Romano, 24 octombrie 2014, pag. 4.
5 Discurs adresat participanților la Întâlnirea Mondială a Mișcărilor Populare, 28 octombrie 2014: L’Osservatore Romano, 29 octombrie 2014, pag. 7.
6 Cf. Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Vocația liderului de firmă. O reflecție, Milano și Roma, 2013.
7 Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 66.
8 Cf. Mesaj către dl. Guy Ryder, director general al Organizației Internaționale a Muncii, cu ocazia celei de-a 103-a sesiuni a Conferinței OIM, 22 mai 2014: L’Osservatore Romano, 29 mai 2014, pag. 7.
9 Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 5.
10 „Prin cunoașterea acestei speranțe ea era „răscumpărată”, nu se mai simțea sclavă, ci fiică liberă a lui Dumnezeu. Înțelegea ceea ce Paul înțelegea când le amintea efesenilor că înainte erau fără speranță și fără Dumnezeu în lume – fără speranță pentru că erau fără Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Spe salvi, 3).
>11 Discurs adresat participanților la a II-a Conferință Internațională Combating Human Trafficking: Church and Law Enforcement in partnership, 10 aprilie 2014: L’Osservatore Romano, 11 aprilie 2014, pag. 7; cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 270.
12 Cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 24; 270.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.12.2014
Publicarea pe acest sit: 11.12.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns