Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

A XLV-a Zi Mondială a Păcii

Educarea tinerilor la dreptate și la pace

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

1 ianuarie 2012

1. Începutul unui an nou, dar al lui Dumnezeu oferit omenirii, mă invită să adresez tuturor, cu mare încredere și afecțiune, o urare specială pentru acest timp care se află în fața noastră, pentru ca să fie în mod concret marcat de dreptate și de pace.

Cu ce atitudine să privim la noul an? În Psalmul 130 găsim o imagine foarte frumoasă. Psalmistul spune că omul de credință îl așteaptă pe Domnul „mai mult decât așteaptă străjerii ivirea zorilor” (v. 6), îl așteaptă cu speranță fermă, pentru că știe că va aduce lumină, milostivire, mântuire. Această așteptare se naște din experiența poporului ales, care recunoaște că este educat de Dumnezeu să privească lumea în adevărul său și să nu se lase doborâtă de încercări. Vă invit să privim anul 2012 cu această atitudine încrezătoare. Este adevărat că în anul care se termină a crescut sentimentul de frustrare datorită crizei care chinuiește societatea, lumea muncii și economia; o criză ale cărei rădăcini sunt înainte de toate culturale și antropologice. Pare aproape că un strat de întuneric a coborât asupra timpul nostru și nu permite să vedem cu claritate lumina zilei.

În acest întuneric inima omului nu încetează totuși să aștepte ivirea zorilor despre care vorbește Psalmistul. Această așteptare este deosebit de vie și vizibilă în tineri, și pentru aceasta gândul meu se îndreaptă spre ei luând în considerare contribuția pe care pot și trebuie să o ofere societății. Așadar, aș vrea să prezint Mesajul pentru a 45-a Zi Mondială a Păcii într-o perspectivă educativă: „Educarea tinerilor la dreptate și la pace„, având convingerea că ei, cu entuziasmul lor și elanul lor ideal, pot să ofere o nouă speranță lumii.

Mesajul meu se adresează și părinților, familiilor, tuturor componentelor educative, formative, precum și responsabililor în diferitele domenii ale vieții religioase, sociale, politice, economice, culturale și al comunicației. A fi atenți la lumea tinerilor, a ști să o ascultăm și să o valorizăm, nu este numai o oportunitate, ci o îndatorire primară a întregii societăți, pentru construirea unui viitor de dreptate și de pace.

E vorba de a comunica tinerilor aprecierea față de valoarea pozitivă a vieții, trezind în ei dorința de a dedica în slujba Binelui. Aceasta este o misiune în care suntem angajați cu toții personal.

Preocupările manifestate de mulți tineri în aceste ultime timpuri, în diferite regiuni ale lumii, exprimă dorința de a putea privi cu speranță întemeiată spre viitor. În momentul prezent sunt multe aspecte pe care ei le trăiesc cu îngrijorare: dorința de a primi o formare care să-i pregătească în mod mai profund să înfrunte realitatea, dificultatea de a forma o familie și de a găsi un loc de muncă stabil, capacitatea efectivă de a contribui la lumea politicii, a culturii și a economiei pentru construirea unei societăți cu față mai umană și solidară.

Este important ca acești fermenți și elanul ideal pe care îl conțin să aibă atenția corespunzătoare în toate componentele societății. Biserica privește la tineri cu speranță, are încredere în ei și îi încurajează să caute adevărul, să apere binele comun, să aibă perspective deschise cu privire la lume și ochi capabili să vadă „lucruri noi” (Is 42,9; 48,6)!

Responsabilii educației

2. Educația este aventura cea mai fascinantă și dificilă din viață. A educa – din latinescul educere – înseamnă a conduce afară din ei înșiși pentru a introduce la realitate, spre o plinătate care face persoana să crească. Acest proces se hrănește din întâlnirea dintre două libertăți, cea a adultului și cea a tânărului. El cere responsabilitatea discipolului, care trebuie să fie deschis să se lase condus la cunoașterea realității, și cea a educatorului, care trebuie să fie dispus să se dăruiască pe sine însuși. Pentru aceasta sunt mai necesari ca oricând martori autentici și nu simpli împărțitori de reguli și de informații; martori care să știe să vadă mai departe decât alții, pentru că viața lor cuprinde spații mai ample. Martorul este cel care trăiește cel dintâi drumul pe care îl propune.

Care sunt locurile unde se formează o adevărată educație la pace și la dreptate? Înainte de toate familia, pentru că părinții sunt primii educatori. Familia este celulă originară a societății. „În familie copiii învață valorile umane și creștine care permit o conviețuire constructivă și pașnică. În familie ei învață solidaritatea dintre generații, respectarea regulilor, iertarea și primirea celuilalt”1. Ea este prima școală în care sunt educați la dreptate și la pace.

Trăim într-o lume în care familia, și chiar viața însăși, sunt în mod constant amenințate și deseori fragmentate. Condiții de muncă adesea mai puțin armonizabile cu responsabilitățile familiare, preocupări pentru viitor, ritmuri frenetice de viață, migrații în căutarea unei întrețineri corespunzătoare, dacă nu a simplei supraviețuiri, ajung să facă dificilă posibilitatea de a asigura copiilor unul din bunurile cele mai prețioase: prezența părinților; prezență care să permită o tot mai profundă împărtășire a drumului, pentru a putea transmite acea experiență și acele certitudini dobândite cu trecerea anilor, care se pot comunica numai cu timpul petrecut împreună. Părinților doresc să le spun să nu se descurajeze! Cu exemplul vieții lor să-i îndemne pe copii să-și pună speranța înainte de toate în Dumnezeu, singurul din care vin dreptatea și pacea autentice.

Aș vrea să mă adresez și responsabililor din instituțiile care au îndatoriri educative: să vegheze cu mare simț de responsabilitate pentru ca demnitatea oricărei persoane să fie respectată și valorizată în orice împrejurare. Să aibă grijă ca fiecare tânăr să poată descoperi propria vocație, însoțindu-l în fructificarea darurilor pe care Domnul i le-a acordat. Să asigure familiilor ca să poată avea copiii lor un drum formativ care să nu fie în contrast cu conștiința lor și cu principiile lor religioase.

Orice ambient educativ poate să fie loc de deschidere spre transcendent și spre ceilalți; loc de dialog, de coeziune și de ascultare, în care tânărul să se simtă valorizat în propriile potențialități și bogății interioare și să învețe să-i aprecieze pe frați. Să poată învăța să guste bucuria care provine din trăirea zi de zi a carității și a compasiunii față de aproapele și din participarea activă la construirea unei societăți mai umane și fraterne.

Apoi mă adresez responsabililor politici cerându-le să ajute în mod concret familiile și instituțiile educative să exercite dreptul-obligația lor de a educa. Nu trebuie să lipsească niciodată un sprijin corespunzător dat maternității și paternității. Să facă în așa fel încât nimănui să nu-i fie negat accesul la instruire și ca familiile să poată alege liber structurile educative considerate mai potrivite pentru binele copiilor lor. Să se angajeze să favorizeze reunirea acelor familii care sunt despărțite de necesitatea de a găsi mijloace de subzistență. Să ofere tinerilor o imagine limpede a politicii, ca adevărată slujire pentru binele tuturor.

În afară de asta, nu pot să nu mă adresez lumii mass-media pentru ca să-și dea contribuția sa educativă. În societatea de astăzi, mijloacele de comunicație de masă au un rol deosebit: nu numai informează, ci și formează spiritul destinatarilor lor, deci pot să aducă un aport însemnat educației tinerilor. Este important de a ține cont de faptul că legătura dintre educație și comunicație este foarte strânsă: de fapt, educația are loc prin intermediul comunicației, care influențează, pozitiv sau negativ, asupra formării persoanei.

Și tinerii trebuie să aibă curajul de a trăi înainte de toate ei înșiși ceea ce le cer acelora care îi înconjoară. Este o mare responsabilitate aceea care îi privește: să aibă forța de a se folosi bine și conștient de libertate. Și ei sunt responsabili de propria educație și formare la dreptate și la pace!

Educarea la adevăr și la libertate

3. Sfânt Augustin se întreba: „Quid enim fortius desiderat anima quam veritatem? – Ce dorește mai puternic omul decât adevărul?”2. Fața umană a unei societăți depinde mult de contribuția educației la menținerea vie a acestei întrebări de nesuprimat. De fapt, educația se referă la formarea integrală a persoanei, inclusiv dimensiunea morală și spirituală a ființei, în vederea scopului său ultim și a binelui societății al cărei membru este. De aceea, pentru a educa la adevăr este nevoie înainte de toate de a ști cine este persoana umană, a-i cunoaște natura. Contemplând realitatea care îl înconjoară, Psalmistul reflectează: „Când privesc cerurile, lucrările mâinilor tale, luna și stelele pe care le-ai făcut, mă întreb: Ce este omul, că te gândești la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?” (Ps 8,4-5). Aceasta este întrebarea fundamentală care trebuie pusă: cine este omul? Omul este o ființă care poartă în inimă o sete de infinit, o sete de adevăr – nu parțială, ci capabilă să explice sensul vieții – pentru că a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Așadar, a recunoaște cu recunoștință viața ca dar inestimabil conduce la descoperirea propriei demnități profunde și a inviolabilității oricărei persoane. De aceea, prima educație consistă în a învăța să se recunoască în om imaginea Creatorului și, prin urmare, să se aibă un respect profund față de orice ființă umană și să fie ajutați ceilalți să realizeze o viață conformă cu această preaînaltă demnitate. Nu trebuie uitat niciodată că „dezvoltarea autentică a omului se referă în mod unitar la totalitatea persoanei în orice dimensiune a sa”3, inclusiv cea transcendentă, și că nu se poate sacrifica persoana pentru obține un bine particular, fie el economic sau social, individual sau colectiv.

Numai în relația cu Dumnezeu omul înțelege și semnificația propriei libertăți. Și este misiunea educației aceea de a forma la libertate autentică. Aceasta nu este lipsa de legături sau dominarea liberului arbitru, nu este absolutismul eului. Omul care crede că este absolut, că nu depinde de nimic și de nimeni, că poate să facă tot ceea ce vrea, ajunge să contrazică adevărul propriei ființe și să piardă libertatea sa. Omul este, în schimb, o ființă relațională care trăiește în raport cu alții și, mai ales, cu Dumnezeu. Libertatea autentică nu poate fi obținută niciodată în îndepărtarea de el.

Libertatea este o valoare prețioasă, dar delicată; poate să fie înțeleasă greșit și folosită rău. „Astăzi un obstacol deosebit de viclean în calea operei educative este constituit de prezența masivă, în societatea și cultura noastră, a acelui relativism care, nerecunoscând nimic ca definitiv, lasă ca ultimă măsură numai propriul eu cu voințele sale, și sub aparența libertății devine pentru fiecare o închisoare, pentru că desparte pe unul de celălalt, reducându-l pe fiecare să ajungă închis înlăuntrul propriului „eu”. Deci, într-un astfel de orizont relativist nu este posibilă o adevărată educație: de fapt, fără lumina adevărului mai devreme sau mai târziu persoana este condamnată să se îndoiască de bunătatea vieții însăși și de raporturile care o constituie, de validitatea angajării sale pentru a construi cu alții ceva în comun”4.

Pentru a exercita libertatea sa omul trebuie deci să depășească orizontul relativist și să cunoască adevărul despre el însuși și adevărul cu privire la bine și la rău. În interiorul conștiinței omul descoperă o lege pe care nu și-o dă el, dar de care trebuie în schimb să asculte și al cărei glas îl cheamă să iubească și să facă binele și să fugă de rău, să asume responsabilitatea binelui făcut și a răului comis5. Pentru aceasta, exercitarea libertății este intim legată cu legea morală naturală, care are caracter universal, exprimă demnitatea oricărei persoane, pune baza drepturilor și obligațiilor sale fundamentale, așadar, în ultimă analiză, baza conviețuirii drepte și pașnice între persoane.

Așadar folosirea corectă a libertății este centrală în promovarea dreptății și a păcii, care cer respectul față de sine și față de celălalt, chiar dacă este departe de modul propriu de a fi și de a trăi. Din această atitudine provin elementele fără de care pacea și dreptatea rămân cuvinte lipsite de conținut: încrederea reciprocă, capacitatea de a împleti un dialog constructiv, posibilitatea iertării, care de atâtea ori s-ar dori să se obține dar care cu greu este acordată, caritatea reciprocă, compasiunea față de cei mai slabi, precum și disponibilitatea la sacrificiu.

Educarea la dreptate

4. În lumea noastră, în care valoarea persoanei, a demnității sale și a drepturilor sale, dincolo de proclamațiile de intenții, este serios amenințată de tendința răspândită de a recurge exclusiv la criteriile utilității, profitului și averii, este important să nu se separeu conceptul de dreptate de rădăcinile sale transcendente. De fapt, dreptatea nu este i simplă convenție umană, pentru că ceea ce este drept nu este la origine determinat de legea pozitivă, ci de identitatea profundă a ființei umane. Viziunea integrală despre om permite să nu se cadă într-o concepție contractualistă despre dreptate și să se deschidă și pentru ea orizontul solidarității și al iubirii6.

Nu putem ignora că anumite curente din cultura modernă, susținute de principii economice raționaliste și individualiste, au înstrăinat conceptul de dreptate de rădăcinile sale transcendente, separându-l de caritate și de solidaritate: „«Cetatea omului» nu este promovată numai de raporturi de drepturi și de obligații, ci și mai mult și încă mai întâi de relații de gratuitate, de milostivire și de comuniune. Caritatea manifestă mereu și în relațiile umane iubirea lui Dumnezeu, ea dă valoare teologală și mântuitoare oricărei angajări de dreptate în lume”7.

„Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturați” (Mt 5,6). Vor fi săturați pentru că le este foame și sete de relații drepte cu Dumnezeu, cu ei înșiși, cu frații și surorile lor și cu întreaga creație.

Educarea la pace

5. „Pacea nu este simpla absență a războiului și nu se limitează la asigurarea echilibrului dintre forțele adverse. Pacea nu se poate obține pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor, fără comunicarea liberă între ființele umane, fără respectul față de demnitatea persoanelor și a popoarelor, fără practicarea asiduă a fraternității”8. Pacea este rod al dreptății și efect al carității. Pacea este înainte de toate dar al lui Dumnezeu. Noi creștinii credem că Cristos este adevărata noastră pace: în el, în crucea sa, Dumnezeu a reconciliat lumea cu sine și a distrus barierele care ne despărțeau pe unii de alții (cf. Ef 2,14-18); în el există o unică familie reconciliată în iubire.

Însă pacea nu este numai dar care trebuie primit, ci și operă care trebuie construită. Pentru a fi cu adevărat făcători de pace trebuie să ne educăm la compasiune, la solidaritate, la colaborare, la fraternitate, să fim activi în cadrul comunității și vigilenți în trezirea conștiințelor cu privire la problemele naționale și internaționale și cu privire la importanța de a căuta modalități adecvate de redistribuire a bogăției, de promovare a creșterii, de cooperare la dezvoltare și de rezolvare a conflictelor. „Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu”, spune Isus în predica de pe munte (Mt 5,9).

Pacea pentru toți se naște din dreptatea fiecăruia și nimeni nu poate eluda această angajare esențială de a promova dreptatea, după propriile competențe și responsabilități. Îi invit îndeosebi pe tineri, care au mereu vie tensiunea spre idealuri, să aibă răbdarea și tenacitatea de a căuta dreptatea și pacea, de a cultiva gustul față de ceea ce este drept și adevărat, chiar și atunci când acest lucru poate să comporte sacrificiu și a merge împotriva curentului.

Ridicarea ochilor spre Dumnezeu

6. În fața provocării dificile de a parcurge căile dreptății și păcii putem fi tentați să ne întrebăm, asemenea psalmistului: „Îmi ridic ochii spre munți: de unde îmi va veni ajutorul?” (Ps 121,1).

Tuturor, îndeosebi tinerilor, vreau să spun cu forță: „Nu ideologiile salvează lumea, ci numai îndreptarea spre Dumnezeul cel viu, care este creatorul nostru, garantul libertății noastre, garantul a ceea ce este cu adevărat bun și adevărat… îndreptarea fără rezerve spre Dumnezeu care este măsura a ceea ce este drept și în același timp este iubirea veșnică. Și oare ce ar mai putea să ne salveze dacă nu iubirea?”9. Iubirea se bucură de adevăr, este forța care ne face capabili să ne angajăm pentru adevăr, pentru dreptate, pentru pace, pentru că toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură (cf. 1Cor 13,1-13).

Dragi tineri, voi sunteți un dar prețios pentru societate. Nu vă lăsați cuprinși de descurajare în fața dificultăților și nu vă abandonați soluțiilor false, care adesea se prezintă drept calea cea mai ușoară pentru a depăși problemele. Nu vă fie frică să vă angajați, să înfruntați truda și sacrificiul, să alegeți căile care cer fidelitate și statornicie, umilință și dedicare. Trăiți cu încredere tinerețea voastră și acele dorințe profunde de fericire, de adevăr, de frumusețe și de iubire adevărată pe care le simțiți! Trăiți intens această perioadă a vieții așa de bogată și plină de entuziasm.

Fiți conștienți că voi înșivă sunteți exemplu și stimulent pentru adulți și veți fi așa atunci cu cât vă străduiți mai mult să depășiți nedreptățile și corupția, cu cât doriți mai mult un viitor mai bun și vă angajați să-l construiți. Fiți conștienți de potențialitățile voastre și nu vă închideți niciodată în voi înșivă, ci să știți să lucrați pentru un viitor mai luminos pentru toți. Nu sunteți niciodată singuri. Biserica are încredere în voi, vă urmărește, vă încurajează și dorește să vă ofere ceea ce are ea mai prețios: posibilitatea de a ridica ochii spre Dumnezeu, de a-l întâlni pe Isus Cristos, Cel care este dreptatea și pacea.

Vouă tuturor, bărbați și femei care aveți la inimă cauza păcii! Pacea nu este niciodată un bine dobândit, ci o țintă spre care toți și fiecare trebuie să tindem. Să privim cu speranță mai mare spre viitor, să ne încurajăm reciproc în drumul nostru, să lucrăm pentru a da lumii noastră o față mai umană și fraternă și să ne simțim uniți în responsabilitatea față de tinerele generații prezente și viitoare, îndeosebi în educarea lor ca să fie pașnice și făcătoare de pace. Pe baza acestei conștiințe vă trimit aceste reflecții și vă adresez apelul meu: să ne unim forțele noastre, spirituale, morale și materiale, pentru „a educa pe tineri la dreptate și la pace”.

Din Vatican, 8 decembrie 2011

Benedictus pp. XVI

Note
1 Benedict al XVI-lea, Discurs adresat Administratorilor Regiunii Lazio, Primăriei și Provinciei Roma (14 ianuarie 2011): L’Osservatore Romano, 15 ianuarie 2011, pag. 7.
2 Comentariu la Evanghelia sfântului Ioan, 26, 5.
3 Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 11: AAS 101 (2009), 648; cf. Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 14: AAS 59 (1967), 264.
4 Benedict al XVI-lea, Discurs cu ocazia deschiderii Întâlnirii ecleziale diecezane în Bazilica „Sfântul Ioan din Lateran” (6 iunie 2005): AAS 97 (2005), 816.
5 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția Gaudium et spes, 16.
6 Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs la Bundestag (Berlin, 22 septembrie 2011): L’Osservatore Romano, 24 septembrie 2011, pag. 6-7.
7 Idem, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 6: AAS 101 (2009), 644-645.
8 Catehismul Bisericii Catolice, 2304.
9 Benedict al XVI-lea, Veghea cu tinerii (Köln, 20 august 2005): AAS 97 (2005), 885-886.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.12.2011
Publicarea pe acest sit: 17.12.2011
Etichete: , ,

Lasă un răspuns