Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

A XLIV-a Zi Mondială a Păcii

„Libertatea religioasă, cale pentru pace”

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

(1 ianuarie 2011)

1. La începutul unui An Nou urarea mea vrea să ajungă la toți și la fiecare; este o urare de seninătate și de prosperitate, dar este mai ales o urare de pace. Și anul care își închide porțile a fost marcat, din păcate, de persecuție, de discriminare, de acte teribile de violență și de intoleranță religioasă.

Gândul meu se îndreaptă îndeosebi spre iubita țară a Irakului, care, în drumul său spre mult dorita stabilitate și reconciliere, continuă să fie scenariu de violențe și atentate. Vin în minte recentele suferințe ale comunității creștine și, în mod special, atacul josnic împotriva catedralei siro-catolice „Stăpâna Noastră a Ajutorului Perpetuu” la Bagdad, unde, la 31 octombrie 2010, au fost uciși doi preoți și peste 50 de credincioși, în timp ce erau adunați pentru celebrarea sfintei Liturghii. După el au urmat, în zilele următoare, alte atacuri, chiar împotriva caselor private, provocând frică în comunitatea creștină și dorința, din partea multor membri ai ei, să emigreze în căutarea unor condiții mai bune de viață. Lor le manifest apropierea mea și cea a întregii Bisericii, sentimente care au avut o exprimare concretă în recenta Adunare Specială pentru Orientul Mijlociu a Sinodului Episcopilor. De la această adunare a venit o încurajare, pentru comunitățile catolice din Irak și din întregul Orient Mijlociu, să trăiască comuniunea și să continue să ofere o mărturie curajoasă de credință în acele ținuturi.

Le mulțumesc din inimă guvernelor care se străduiesc să aline suferințele acestor frați în omenitate și îi invit pe catolici să se roage pentru frații lor în credință care îndură violențe și intoleranțe și să fie solidari cu ei. În acest context, am simțit deosebit de vie oportunitatea de a împărtăși cu voi câteva reflecții despre libertatea religioasă, cale pentru pace. De fapt, este dureros de constatat că în unele regiuni din lume nu este posibilă mărturisirea și exprimarea în mod liber a propriei religii, decât cu riscul vieții și al libertății personale. În alte regiuni există forme mai silențioase și sofisticate de prejudecată și de opoziție față de cei care cred și față de simbolurile religioase. Creștinii sunt actualmente grupul religios care îndură cel mai mare număr de persecuții din cauza propriei credințe. Mulți îndură zilnic ofense și trăiesc adesea în frică din cauza căutării adevărului, a credinței lor în Isus Cristos și a apelului lor sincer ca să fie recunoscută libertatea religioasă. Toate acestea nu pot fi acceptate, deoarece constituie o ofensă adusă lui Dumnezeu și demnității umane; în afară de asta, sunt o amenințare la adresa siguranței și păcii și împiedică realizarea unei autentice dezvoltări umane integrale1.

De fapt, în libertatea religioasă își are exprimare specificitatea persoanei umane, care prin ea poate îndrepta propria viață personală și socială spre Dumnezeu, în lumina căruia se înțeleg pe deplin identitatea, sensul și scopul persoanei. A nega sau a limita în manieră arbitrară această libertate înseamnă a cultiva o viziune reductivă despre persoana umană; a întuneca rolul public al religiei înseamnă a genera o societate nedreaptă, pentru că nu este proporționată cu adevărata natură a persoanei umane; asta înseamnă a face imposibilă afirmarea unei păci autentice și durabile a întregii familii umane.

Așadar, îndemn bărbații și femeile de bunăvoință să reînnoiască angajarea pentru construirea unei lumi în care toți să fie liberi să mărturisească propria religie sau propria credință și să trăiască propria iubire față de Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul (cf. Mt 22,37). Acesta este sentimentul care inspiră și călăuzește Mesajul pentru Cea de-a XLIV-a Zi Mondială a Păcii, dedicat temei: Libertatea religioasă, cale pentru pace.

Dreptul sacru la viață și la o viață spirituală

2. Dreptul la libertatea religioasă este înrădăcinat în însăși demnitatea persoanei umane2, a cărei natură transcendentă nu trebuie să fie ignorată sau neglijată. Dumnezeu a creat bărbatul și femeia după chipul și asemănarea sa (cf. Gen 1,27). Pentru aceasta, orice persoană este titulară a dreptului sacru la o viață integră și din punct de vedere spiritual. Fără recunoașterea propriei ființe spirituale, fără deschiderea la transcendent, persoana umană se concentrează asupra ei însăși, nu reușește să găsească răspunsuri la întrebările inimii sale cu privire la sensul vieții și să cucerească valori și principii etice durabile, și nu reușește nici să experimenteze o libertate autentică și să dezvolte o societate dreaptă3.

Sfânta Scriptură, în sintonie cu însăși experiența noastră, revelează valoarea profundă a demnității umane: „Când privesc cerurile, lucrările mâinilor tale, luna și stelele pe care le-ai făcut, mă întreb: „Ce este omul, că te gândești la el, sau fiul omului, că-l iei în seamă?” L-ai făcut cu puțin mai mic decât pe îngeri, l-ai încununat cu cinste și măreție. I-ai dat în stăpânire lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus la picioarele lui” (Ps 8,4-7).

În fața realității sublime a naturii umane putem experimenta aceeași uimire exprimată de psalmist. Ea se manifestă ca deschidere la mister, drept capacitate de a ne întreba până la capăt despre noi înșine și despre originea universului, ca rezonanță intimă a iubirii supreme a lui Dumnezeu, început și sfârșit al tuturor lucrurilor, al oricărei persoane și al popoarelor4. Demnitatea transcendentă a persoanei este o valoare esențială a înțelepciunii iudaico-creștine, însă, grație rațiunii, poate să fie recunoscută de toți. Această demnitate, înțeleasă drept capacitate de a transcende propria materialitate și de a căuta adevărul, trebuie recunoscută ca un bun universal, indispensabil pentru construirea unei societăți orientate spre realizarea și spre plinătatea omului. Respectarea elementelor esențiale ale demnității omului, cum sunt dreptul la viață și dreptul la libertatea religioasă, este o condiție a legitimității morale a oricărei norme sociale și juridice.

Libertatea religioasă și respectul reciproc

3. Libertatea religioasă este la originea libertății morale. De fapt, deschiderea spre adevăr și spre bine, deschiderea spre Dumnezeu, înrădăcinată în natura umană, conferă demnitate deplină fiecărui om și este garantă a respectului reciproc deplin între persoane. De aceea, libertatea religioasă trebuie înțeleasă nu numai ca imunitate de la constrângere, ci mai întâi drept capacitate de a orândui propriile alegeri conform adevărului.

Există o legătură indisolubilă între libertate și respect; de fapt, „în exercitarea drepturilor sale, fiecare ființă umană și grup social de legea morală să țină seama de drepturile celorlalți și de îndatoririle sale față de ceilalți precum și de binele comun al tuturor”5.

O libertate dușmană sau indiferentă față de Dumnezeu ajunge să se nege pe ea însăși și nu garantează respectarea deplină a celuilalt. O voință care se crede în mod radical incapabilă să caute adevărul și binele nu are motivații obiective, nici motive pentru a acționa, decât cele impuse de interesele sale momentane și contingente, nu are o „identitate” de păstrat și construit prin alegeri cu adevărat libere și conștiente. Așadar, nu poate reclama respectul din partea altor „voințe”, dezlipite și ele de propria lor ființă mai profundă, care deci pot să impună alte „motive” sau chiar nici un „motiv”. Iluzia de a găsi în relativismul moral cheia pentru o conviețuire pașnică este în realitate originea dezbinării și a negării demnității ființelor umane. Se înțelege deci necesitatea de a recunoaște o dublă dimensiune în unitatea persoanei umane: cea religioasă și cea socială. În această privință, este de neconceput ca aceia care cred „să trebuiască să suprime o parte din ei înșiși – credința lor – pentru a fi cetățeni activi; nu ar trebui niciodată să fie necesară tăgăduirea lui Dumnezeu pentru a se putea bucura de propriile drepturi”6.

Familia, școală de libertate și de pace

4. Dacă libertatea religioasă este cale pentru pace, educația religioasă este drumul privilegiat pentru a abilita noile generații să recunoască în celălalt pe propriul frate și pe propria soră, cu care să meargă împreună și să colaboreze pentru ca toți să se simtă membre vii ale uneia și aceleiași familii umane, din care nimeni nu trebuie să fie exclus.

Familia întemeiată pe căsătorie, expresie a unirii intime și a complementarității dintre un bărbat și o femeie, se inserează în acest context ca prima școală de formare și de creștere socială, culturală, morală și spirituală a copiilor, care ar trebui să găsească mereu în tata și în mama pe primii martori ai unei vieți orientate spre căutarea adevărului și spre iubirea lui Dumnezeu. Părinții înșiși ar trebuie să fie mereu liberi să transmită fără constrângeri și cu responsabilitate propriul patrimoniu de credință, de valori și de cultură copiilor. Familia, prima celulă a societății umane, rămâne locul primar de formare pentru relații armonioase la toate nivelurile de conviețuire umană, națională și internațională. Acesta este drumul care trebuie parcurs cu înțelepciune pentru construirea unui țesut social solid și solidar, pentru a-i pregăti pe tineri să-și asume propriile responsabilități în viață, într-o societate liberă, într-un spirit de înțelegere și de pace.

Un patrimoniu comun

5. S-ar putea spune că, printre drepturile și libertățile fundamentale înrădăcinate în demnitatea persoanei, libertatea religioasă se bucură de un statut special. Atunci când libertatea religioasă este recunoscută, demnitatea persoanei umane este respectată în rădăcina ei, și se întăresc ethosul și instituțiile popoarelor. Viceversa, atunci când libertatea religioasă este negată, atunci când se încearcă să se împiedice mărturisirea propriei religii sau a propriei credințe și trăirea în conformitate cu ele, se ofensează demnitatea umană și, în același timp, se amenință dreptatea și pacea, care se întemeiază pe ordinea socială dreaptă construită în lumina supremului adevăr și a supremului bine.

Libertatea religioasă este, în acest sens, și un câștig de civilizație politică și juridică. Ea este un bun esențial: orice persoană trebuie să poată exercita în mod liber dreptul de a mărturisi și de a manifesta, individual sau comunitar, propria religie sau propria credință, atât în public cât și în privat, în învățământ, în practici, în publicații, în cult și în respectarea riturilor. N-ar trebui să întâlnească obstacole dacă ar vrea, eventual, să adere la o altă religie sau să nu mărturisească nici o religie. În acest domeniu, orânduirea internațională este emblematică și este o referință esențială pentru state, deoarece nu permite nici o derogare de la libertatea religioasă, cu excepția exigenței legitime a ordinii publice inspirată din dreptate7. Orânduirea internațională recunoaște astfel drepturilor de natură religioasă același status cu al dreptului la viață și la libertatea personală, ca dovadă a apartenenței lor la nucleul esențial al drepturilor omului, la acele drepturi universale și naturale pe care legea umană nu le poate nega niciodată.

Libertatea religioasă nu este patrimoniu exclusiv al celor care cred, ci al întregii familii a popoarelor de pe pământ. Este element de care nu se poate face abstracție al unui stat de drept; nu poate fi negată fără a dăuna, în același timp, tuturor drepturilor și libertăților fundamentale, fiind sinteza și apogeul lor. Ea este „hârtia de turnesol pentru a verifica respectarea tuturor celorlalte drepturi umane”8. În timp ce favorizează exercitarea facultăților specific umane, creează premisele necesare pentru realizarea unei dezvoltări integrale, care se referă în mod unitar la totalitatea persoanei în orice dimensiune a ei9.

Dimensiunea publică a religiei

6. Libertatea religioasă, ca orice libertate, deși pornind de la sfera personală, se realizează în relația cu alții. O libertate fără relație nu este libertate împlinită. Și libertatea religioasă nu se epuizează numai în dimensiunea individuală, ci se realizează în propria comunitate și în societate, în mod coerent cu ființa relațională a persoanei și cu natura publică a religiei.

Relaționalitatea este o componentă decisivă a libertății religioase, care stimulează comunitățile de credincioși să practice solidaritatea pentru binele comun. În această dimensiune comunitară fiecare persoană este unică și irepetabilă și, în același timp, se completează și se realizează pe deplin.

Nu se poate nega contribuția pe care comunitățile religioase o aduc societății. Sunt numeroase instituțiile caritative și culturale care atestă rolul constructiv al credincioșilor pentru viața socială. Și mai importantă este contribuția etică a religiei în domeniul politic. Ea n-ar trebui să fie marginalizată sau interzisă, ci înțeleasă ca aport valoros pentru promovarea binelui comun. În această perspectivă trebuie menționată dimensiunea religioasă a culturii, țesută de-a lungul secolelor grație contribuțiilor sociale și mai ales etice ale religiei. Această dimensiune nu constituie în nici un fel o discriminare a celor care nu împărtășesc credința, ci, mai degrabă, întărește coeziunea socială, integrarea și solidaritatea.

Libertatea religioasă, forță de libertate și de civilizație: pericolele instrumentalizării ei

7. Instrumentalizarea libertății religioase pentru a masca interese oculte, ca de exemplu răsturnarea ordinii constituite, acapararea de resurse sau întreținerea puterii din partea unui grup, poate provoca daune uriașe societăților. Fanatismul, fundamentalismul, practicile contrare demnității umane nu pot fi niciodată justificate și cu atât mai puțin nu pot fi justificate dacă sunt înfăptuite în numele religiei. Mărturisirea unei religii nu poate să fie instrumentalizată, nici impusă cu forța. Așadar, este nevoie ca statele și diferitele comunități umane să nu uite niciodată că libertatea religioasă este condiție pentru căutarea adevărului și adevărul nu se impune cu violența, ci cu „forța adevărului însuși”10. În acest sens, religia este o forță pozitivă și propulsoare pentru construirea societății civile și politice.

Cum să negăm contribuția marilor religii ale lumii la dezvoltarea civilizației? Căutarea sinceră a lui Dumnezeu a dus la o respectare mai mare a demnității omului. Comunitățile creștine, cu patrimoniul lor de valori și principii, au contribuit puternic la conștientizarea persoanelor și a popoarelor cu privire la propria identitate și demnitate, precum și la cucerirea de instituții democratice și la afirmarea drepturilor omului și a respectivelor sale obligații.

Și astăzi, creștinii, într-o societate tot mai globalizată, sunt chemați, nu numai cu o responsabilă angajare civilă, economică și politică, ci și cu mărturia propriei carități și credințe, să ofere o contribuție prețioasă la angajarea obositoare și exaltantă pentru dreptate, pentru dezvoltarea umană integrală și pe orânduirea dreaptă a realităților umane. Excluderea religiei din viața publică sustrage acesteia un spațiu vital care deschide la transcendență. Fără această experiență primară este greu de orientat societățile spre principii etice universale și devine dificil de stabilit orânduiri naționale și internaționale în care drepturile și libertățile fundamentale să poată fi pe deplin recunoscute și realizate, așa cum își propun obiectivele – din păcate încă neluate în seamă sau contrazise – Declarației universale a drepturilor omului din anul 1948.

O problemă de dreptate și de civilizație: fundamentalismul și ostilitatea împotriva celor care cred prejudiciază laicitatea pozitivă a statelor

8. Aceeași determinare cu care sunt condamnate toate formele de fanatism și de fundamentalism religios trebuie să însuflețească și opoziția față de toate formele de ostilitate împotriva religiei, care limitează rolul public al credincioșilor în viața civilă și politică.

Nu se poate uita că fundamentalismul religios și laicismul sunt forme extreme de refuzare a pluralismului legitim și a principiului de laicitate. De fapt, ambele absolutizează o viziune reductivă și parțială despre persoana umană, favorizând, în primul caz, forme de integralism religios și, în al doilea caz, de raționalism. Societatea, care vrea să impună sau, dimpotrivă, să nege religia cu violența, este nedreaptă față de persoană și față de Dumnezeu, dar și față de ea însăși. Dumnezeu cheamă la el omenirea cu un plan de iubire care, în timp ce implică întreaga persoană în dimensiunea sa naturală și spirituală, cere să-i corespundă în termeni de libertate și de responsabilitate, cu toată inima și cu toată ființa sa, individuală și comunitară. Așadar, și societatea, ca expresie a persoanei și a ansamblului dimensiunilor sale constitutive, trebuie să trăiască și să se organizeze în așa fel încât să favorizeze deschiderea spre transcendență. Tocmai pentru aceasta, legile și instituțiile unei societăți nu pot fi configurate ignorând dimensiunea religioasă a cetățenilor sau în așa fel încât să facă abstracție de orice. Ele trebuie să se măsoare – prin opera democratică a cetățenilor conștienți de propria lor vocație înaltă – după ființa persoanei, pentru a o putea însoți în dimensiunea sa religioasă. Aceasta nefiind o creație a statului, nu poate să fie manipulată, trebuind mai degrabă să primească recunoaștere și respect.

Orânduirea juridică la toate nivelurile, național și internațional, atunci când permite sau tolerează fanatismul religios sau antireligios, nu-și îndeplinește misiunea, care constă în a tutela și a promova dreptatea și dreptul fiecăruia. Aceste realități nu pot fi lăsate în voia alegerii arbitrare a legislatorului sau a majorității, pentru că, așa cum învăța deja Cicero, dreptatea constă în ceva mai mult decât un simplu act de producere a legii și aplicarea ei. Ea implică a recunoaște fiecăruia demnitatea sa11, care, fără libertate religioasă, garantată și trăită în esența ei, este mutilată și ofensată, expusă riscului de a cădea în predominarea idolilor, a bunurilor relative transformate în absolute. Toate acestea expun societatea riscului de totalitarisme politice și ideologice, care scot în evidență puterea publică, în timp ce sunt mortificate sau constrânse, ca și cum ar fi concurențiale, libertățile de conștiință, de gândire și de religie.

Dialogul dintre instituțiile civile și religioase

9. Patrimoniul de principii și de valori exprimate de o religiozitate autentică este o bogăție pentru popoare și pentru ethos-urile lor. El vorbește direct conștiinței și rațiunii bărbaților și femeilor, amintește de imperativul convertirii morale, motivează pentru a cultiva practicarea virtuților și pentru apropierea unul de celălalt cu iubire, sub semnul fraternității, ca membri ai marii familii umane12.

În respectarea laicității pozitive a instituțiilor statele, dimensiunea publică a religiei trebuie să fie recunoscută mereu. În acest scop este fundamental un dialog sănătos între instituțiile civile și cele religioase pentru dezvoltarea integrală a persoanei umane și a armoniei societății.

A trăi în iubire și în adevăr

10. În lumea globalizată, caracterizată de societăți tot mai multietnice și multiconfesionale, marile religii pot să constituie un important factor de unitate și de pace pentru familia umană. Pe baza propriilor convingeri religioase și a căutării raționale a binelui comun, adepții lor sunt chemați să trăiască în mod responsabil propria angajare într-un context de libertate religioasă. În diferitele culturi religioase, în timp ce trebuie respins tot ceea ce este împotriva demnității bărbatului și a femeii, trebuie prețuit ceea ce este pozitiv pentru conviețuirea civilă.

Spațiul public, pe care comunitatea internațională îl face disponibil pentru religii și pentru propunerea lor de „viață bună”, favorizează apariția unei măsuri comune de adevăr și de bine, precum și a unui consens moral, fundamentale pentru o conviețuire dreaptă și pașnică. Liderii marilor religii, prin rolul, influența și autoritatea lor în propriile comunități, sunt primi care sunt chemați la respect reciproc și la dialog.

La rândul lor, creștinii sunt solicitați, chiar de credința în Dumnezeu, Tatăl Domnului Isus Cristos, să trăiască asemenea fraților care se întâlnesc în Biserică și colaborează la edificarea unei lumi în care persoanele și popoarele nu vor mai avea „nici o nenorocire și nici un prăpăd […], căci tot pământul va fi plin de cunoașterea Domnului, ca fundul mării de apele care îl acoperă” (Is 11,9).

Dialogul ca o căutare în comun

11. Pentru Biserică, dialogul dintre adepții diferitelor religii constituie un instrument important pentru a colabora cu toate comunitățile religioase la binele comun. Biserica însăși nu respinge nimic din ceea ce este adevărat și sfânt în diferitele religii. „Ea privește cu un respect sincer la acele moduri de a acționa și a trăi, la acele reguli și doctrine care, deși se deosebesc în multe privințe de ceea ce ea însăși crede și povățuiește, reflectă totuși adesea o rază a adevărului care luminează pe toți oamenii”13.

Drumul indicat nu este cel al relativismului sau al sincretismului religios. De fapt, „Biserica îl vestește și este datoare să-l vestească necontenit pe Cristos, care este „calea, adevărul și viața” (In 14,6), în care oamenii își găsesc plinătatea vieții religioase și în care Dumnezeu a împăcat toate cu sine”14. Totuși, acest lucru nu exclude dialogul și căutarea comună a adevărului în diferite domenii vitale, pentru că, așa cum afirmă o expresie folosită des de sfântul Toma de Aquino, „orice adevăr, de oricine ar fi spus, provine de la Duhul Sfânt”15.

În anul 2011, Ziua Mondială de Rugăciune pentru Pace, convocată la Assisi în anul 1986 de venerabilul Ioan Paul al II-lea, împlinește 25 de ani. Cu acea ocazie, liderii marilor religii din lume au mărturisit că religia este un factor de unire și de pace, și nu de dezbinare și de conflict. Amintirea acelei experiențe este un motiv de speranță pentru un viitor în care toți cei care cred să se simtă și să devină în mod autentic făcători de dreptate și de pace.

Adevărul moral în politică și în diplomație

12. Politica și diplomația ar trebui să privească la patrimoniul moral și spiritual oferit de marile religii ale lumii pentru a recunoaște și a afirma adevăruri, principii și valori universale, care nu pot fi negate fără a nega cu ele demnitatea persoanei umane. Dar ce anume înseamnă, în termeni practici, a promova adevărul moral în lumea politicii și a diplomației? Înseamnă a acționa în manieră responsabilă pe baza cunoașterii obiective și integrale a faptelor; înseamnă a destructura ideologii politice care ajung să trântească la pământ adevărul și demnitatea umană și intenționează să promoveze pseudovalori cu pretextul păcii, dezvoltării și drepturilor umane; înseamnă a favoriza o angajare constantă pentru a întemeia legea pozitivă pe principiile legii naturale16. Toate acestea sunt necesare și coerente cu respectarea demnității și valorii persoanei umane, stabilită de popoarele pământului în Carta Organizației Națiunilor Unite din anul 1945, care prezintă valori și principii morale universale de referință pentru normele, instituțiile, sistemele de conviețuire la nivel național și internațional.

Dincolo de ură și prejudecată

13. În pofida învățăturilor istoriei și a angajării statelor, a organizațiilor internaționale la nivel mondial și local, a organizațiilor nonguvernamentale și a tuturor bărbaților și femeilor de bunăvoință care, în fiecare zi, se dedică pentru tutelarea drepturilor și libertăților fundamentale, în lume se înregistrează astăzi persecuții, discriminări, acte de violență și de intoleranță bazate pe religie. În mod deosebit, în Asia și în Africa principalele victime sunt membrii minorităților religioase, care sunt împiedicați să mărturisească în mod liber propria religie sau s-o schimbe, prin intimidare și prin încălcarea drepturilor, a libertăților fundamentale și a bunurilor esențiale, ajungând până la privarea de libertate personală sau chiar de viață.

Apoi, sunt – așa cum am afirmat deja – forme mai sofisticate de ostilitate împotriva religiei, care în țările occidentale se exprimă uneori cu renegarea istoriei și a simbolurilor religioase în care se oglindesc identitatea și cultura majorității cetățenilor. Ele măresc adesea ura și prejudecata și nu sunt coerente cu o viziune senină și echilibrată despre pluralismul și despre laicitatea instituțiilor, fără a mai spune că noile generații riscă să nu intre în contact cu prețiosul patrimoniu spiritual al țărilor lor.

Apărarea religiei trece prin apărarea drepturilor și libertăților comunităților religioase. Liderii marilor religii ale lumii și responsabilii națiunilor să reînnoiască, așadar, angajarea pentru promovarea și tutelarea libertății religioase, îndeosebi pentru apărarea minorităților religioase, care nu constituie o amenințare împotriva identității majorității, ci, dimpotrivă, sunt o oportunitate pentru dialog și pentru îmbogățirea culturală reciprocă. Apărarea lor reprezintă maniera ideală pentru a consolida spiritul de bunăvoință, de deschidere și de reciprocitate cu care să fie tutelate drepturile și libertățile fundamentale în toate zonele și regiunile din lume.

Libertatea religioasă în lume

14. În sfârșit, mă adresez comunităților creștine care îndură persecuții, discriminări, acte de violență și intoleranță, îndeosebi în Asia, în Africa, în Orientul Mijlociu și în special în ?ara Sfântă, loc ales dinainte și binecuvântat de Dumnezeu. În timp ce reînnoiesc iubirea mea paternă față de ele și le asigur de rugăciunea mea, cer tuturor responsabililor să acționeze prompt pentru a pune capăt oricărei samavolnicii împotriva creștinilor care locuiesc în acele regiuni. Fie ca discipolii lui Cristos, în fața adversităților actuale, să nu se descurajeze, pentru că mărturisirea evangheliei este și va fi mereu semn de contradicție.

Să medităm în inima noastră cuvintele Domnului Isus: „Fericiți cei care plâng, pentru că ei vor fi consolați […]. Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate, pentru că ei vor fi săturați […]. Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta și, mințind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucurați-vă și tresăltați de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri” (Mt 5,4-12). Să reînnoim, așadar, „angajarea asumată de noi la indulgența și la iertarea, pe care le invocăm în Pater noster de la Dumnezeu, pentru a îndeplini noi înșine condiția și măsura milostivirii dorite. De fapt, așa ne rugăm: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri” (Mt 6,12)”17. Violența nu se depășește cu violență. Strigătul nostru de durere să fie mereu însoțit de credință, de speranță și de mărturisirea iubirii lui Dumnezeu. Exprim și dorința mea ca în Occident, în special în Europa, să înceteze ostilitățile și prejudecățile împotriva creștinilor datorită faptului că ei intenționează să-și orienteze viața în mod coerent cu valorile și principiile exprimate în evanghelie. Mai degrabă Europa să știe să se reconcilieze cu propriile rădăcini creștine, care sunt fundamentale pentru a înțelege rolul pe care l-a avut, pe care-l are și pe care intenționează să-l aibă în istorie; astfel va ști să experimenteze dreptatea, înțelegerea și pacea, cultivând un dialog sincer cu toate popoarele.

Libertatea religioasă, cale pentru pace

15. Lumea are nevoie de Dumnezeu. Are nevoie de valori etice și spirituale, universale și împărtășite, iar religia poate să ofere o contribuție prețioasă în căutarea lor, pentru construirea unei ordini sociale drepte și pașnice, la nivel național și internațional.

Pacea este un dar al lui Dumnezeu și, în același timp, un proiect de realizat, niciodată terminat complet. O societate reconciliată cu Dumnezeu este mai aproape de pace, care nu este simplă absență a războiului, nu este simplul rod al predominării militare sau economice, ci cu atât mai puțin al vicleniilor înșelătoare sau al manipulărilor abile. În schimb, pacea este rezultatul unui proces de purificare și înălțare culturală, morală și spirituală a oricărei persoane și popor, în care demnitatea umană este pe deplin respectată. Îi invit pe cei care doresc să devină făcători de pace, și mai ales pe tineri, să asculte propriul glas interior, pentru a găsi în Dumnezeu referința stabilă pentru cucerirea unei libertăți autentice, forța inepuizabilă pentru a orienta lumea cu un spirit nou, capabil să nu repete erorile din trecut. Așa cum învață slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, datorită înțelepciunii și clarviziunii căruia avem instituirea Zilei Mondiale a Păcii: „Este nevoie înainte de toate de a da păcii alte arme, nu cele destinate să ucidă și să extermine omenirea. Este nevoie mai ales de armele morale, care dau forță și prestigiu dreptului internațional; acelea, cele dintâi, ale respectării pactelor”18. Libertatea religioasă este o autentică armă a păcii, cu o misiune istorică și profetică. De fapt, ea valorizează și fructifică cele mai profunde calități și potențialități ale persoanei umane, capabile să schimbe și să facă lumea mai bună. Ea permite hrănirea speranței spre un viitor de dreptate și de pace, chiar și în fața gravelor nedreptăți și a lipsurilor materiale și morale. Fie ca toți oamenii și societățile la orice nivel și în orice colț al pământului să poată experimenta curând libertatea religioasă, cale pentru pace.

Note
1 Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 29.55-57.
2 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Declarație despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 2.
3 Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 78.
4 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declarație despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine Nostra aetate, 1.
5 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declarație despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 7.
6 Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea Generală a Națiunilor Unite (18 aprilie 2008): AAS 100 (2008), 337.
7 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declarație despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 2.
8 Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat participanților la Adunarea Parlamentară a Organizației pentru Securitate 1i Cooperare în Europa (OSCE) (10 octombrie 2003), 1: AAS 96 (2004), 111.
9 Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate, 11.
10 Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Declarație despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 1.
11 Cf. Cicero, De inventione, II, 160.
12 Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat reprezentanților altor religii din Regatul Unit (17 septembrie 2010): L’Osservatore romano (18 septembrie 2010), pag. 12.
13 Conciliul Ecumenic Vatican II, Declarația despre relațiile Bisericii cu religiile necreștine Nostra aetate, 2.
14 Ibidem.
15 Super evangelium Joannis, I, 3.
16 Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat autorităților civile și corpului diplomatic în Cipru (5 iunie 2010): L=Osservatore romano (6 iunie 2010), pag. 8; Comisia Teologică Internațională, În căutarea unei etici universale: o privire asupra legii naturale, Citta del Vaticano, 2009.
17 Paul al VI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1976: AAS 67 (1975), 671.
18 Ibidem, pag. 668.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.12.2010
Publicarea pe acest sit: 19.12.2010
Etichete: , ,

Lasă un răspuns