Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

A XLIII-a Zi Mondială a Păcii

Dacă vrei să cultivi pacea, păzește creația

Mesajul pentru Cea de-a XLIII-a Zi Mondială a Păcii
1 ianuarie 2010

1. Cu ocazia începutului anului nou, doresc să adresez cele mai profunde urări de pace tuturor comunităților creștine, responsabililor națiunilor, bărbaților și femeilor de bunăvoință din lumea întreagă. Pentru această a XLIII-a Zi Mondială a Păcii am ales tema: Dacă vrei să cultivi pacea, păzește creația. Respectarea creației îmbracă o mare relevanță, și pentru faptul că „creația este începutul și fundamentul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu”1 și salvgardarea ei devine astăzi esențială pentru conviețuirea pașnică a omenirii. De fapt, dacă din cauza cruzimii omului asupra omului sunt numeroase amenințările care atentează la adresa păcii și a dezvoltării umane autentice și integrale – războaie, conflicte internaționale și regionale, acte teroriste și încălcări ale drepturilor umane – nu sunt mai puțin îngrijorătoare amenințările care provin de la neglijența – dacă nu chiar de la abuzul – față de pământ și față de bunurile naturale pe care Dumnezeu le-a dăruit. Pentru acest motiv este indispensabil ca omenirea să reînnoiască și să întărească „acea alianță dintre ființa umană și ambient, care trebuie să fie o oglindă a iubirii creatoare a lui Dumnezeu, de la care provenim și spre care ne îndreptăm”2.

2. În Caritas in veritate am subliniat că dezvoltarea umană integrală este strâns legată de obligațiile ce derivă din relația omului cu ambientul natural, considerat ca un dar al lui Dumnezeu oferit tuturor, a cărui folosire comportă o responsabilitate comună față de întreaga omenire, în special față de cei săraci și față de generațiile viitoare. În afară de aceasta, am notat că atunci când natura și, în primul rând, ființa umană sunt considerate pur și simplu rod al întâmplării sau al determinismului evolutiv, riscă să se atenueze în conștiințe această conștiință a responsabilității3. În schimb, a considera creația ca dar al lui Dumnezeu oferit omenirii ne ajută să înțelegem vocația și valoarea omului. Împreună cu psalmistul, plini de uimire, putem să proclamăm: „Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor tale, luna și stelele pe care le-ai făcut, mă întreb ce este omul că te gândești la el sau fiul omului că îl iei în seamă?” (Ps 8,4-5). Contemplarea frumuseții creației stimulează recunoașterea iubirii Creatorului, acea iubire care „pune în mișcare soarele și celelalte stele”4.

3. În urmă cu douăzeci de ani, papa Ioan Paul al II-lea, dedicând Mesajul Zilei Mondiale a Păcii temei Pacea cu Dumnezeu creatorul, pacea cu întreaga creație, atrăgea atenția asupra relației pe care noi, creaturi ale lui Dumnezeu, o avem cu universul care ne înconjoară. „Se observă în zilele noastre – scria el – conștiința crescândă că pacea mondială este amenințată… și de lipsa respectului cuvenit față de natură”. Conștiința ecologică „nu trebuie să fie mortificată – adăuga el -, ci, dimpotrivă, favorizată, în așa fel încât să se dezvolte și să se maturizeze, găsind o exprimare corespunzătoare în programe și inițiative concrete”5. Deja alți predecesori ai mei au făcut referință la relația existentă între om și ambient. De exemplu, în anul 1971, cu ocazia împlinirii a optzeci de ani de la publicarea enciclicei Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea, Paul al VI-lea a subliniat că „printr-o exploatare neglijentă a naturii, [omul] riscă s-o distrugă și să fie la rândul lui victima acestei degradări”. Și a adăugat că în acest caz „nu numai ambientul natural devine o amenințare permanentă – poluări și gunoaie, noi boli, puterea destructivă totală -, ci și contextul uman, pe care omul nu-l mai stăpânește, creându-și astfel pentru ziua de mâine un ambient care va putea deveni pentru el intolerabil: problemă socială cu dimensiuni uriașe, ce se referă la întreaga familie umană”6.

4. Chiar evitând să intre în tema soluțiilor tehnice specifice, Biserica, „expertă în umanitate”, are grijă să atragă cu tărie atenția asupra relației dintre Creator, ființa umană și creație. În anul 1990, Ioan Paul al II-lea vorbea despre „criza ecologică” și, afirmând că aceasta avea un caracter prevalent etic, indica „necesitatea morală urgentă a unei noi solidarități”7. Acest apel devine și mai urgent astăzi, în fața manifestărilor crescânde ale unei crize pe care ar fi iresponsabil să n-o luăm serios în considerare. Cum să rămânem indiferenți în fața problemelor ce derivă din fenomene cum ar fi schimbările climatice, deșertificarea, degradarea și pierderea de productivitate a unor imense arii agricole, poluarea fluviilor și a resurselor de apă, pierderea biodiversității, creșterea evenimentelor naturale extreme, despădurirea ariilor ecuatoriale și tropicale? Cum să neglijăm fenomenul crescând al așa-numiților „fugari ambientali”: persoane care, din cauza degradării ambientului în care trăiesc, trebuie să-l părăsească – adesea împreună cu bunurile lor – pentru a înfrunta pericolele și necunoscutul unei mutări forțate? Cum să nu reacționăm în fața conflictelor aflate deja în desfășurare și a celor potențiale legate de accesul la resursele naturale? Toate acestea sunt probleme care au un profund impact asupra exercitării drepturilor umane, ca, de exemplu, dreptul la viață, la alimentație, la sănătate, la dezvoltare.

5. Totuși, trebuie să ne gândim că criza ecologică nu poate fi evaluată separat de problemele legate de ea, deoarece este strâns legată de însuși conceptul de dezvoltare și de viziunea despre om și despre relațiile sale cu semenii săi și cu creația. De aceea, este înțelept să se facă o revizuire profundă și clarvăzătoare a modelului de dezvoltare, precum și să se reflecteze la sensul economiei și al scopurilor sale, pentru a corecta disfuncțiile și deformările sale. Aceasta o cere starea de sănătate ecologică a planetei; o cere mai ales criza culturală și morală a omului, ale cărei simptome sunt de mult timp evidente în toate părțile lumii8. Omenirea are nevoie de o profundă reînnoire culturală; are nevoie de o redescoperire a acelor valori care constituie fundamentul solid pe care să construiască un viitor mai bun pentru toți. Situațiile de criză, pe care le străbate actualmente – fie ele cu caracter economic, alimentar, ambiental sau social – sunt, în fond, și crize morale legate între ele. Ele obligă la o reproiectare a drumului comun al oamenilor. Îndeosebi, ele obligă la un mod de a trăi impregnat de sobrietate și de solidaritate, cu noi reguli și forme de angajare, bazându-se cu încredere și curaj pe experiențele pozitive făcute și respingându-le cu hotărâre pe cele negative. Numai așa criza actuală devine ocazie de discernământ și de nouă proiectare.

6. Oare nu este adevărat că la originea a ceea ce, în sens cosmic, numim „natură” există „un plan de iubire și de adevăr”? Lumea „nu este produsul unei necesități oarecare, al unui destin orb sau al întâmplării… Lumea își trage originea din voința liberă a lui Dumnezeu, care a voit să facă părtașe creaturile de ființa sa, de înțelepciunea și de bunătatea sa”9. Cartea Genezei, în paginile sale de la început, ne duce din nou la proiectul înțelept al cosmosului, rod al gândirii lui Dumnezeu, la apogeul căruia se plasează bărbatul și femeia, creați după imaginea și asemănarea Creatorului pentru „a umple pământul” și „a-l supune” ca „administratori” ai lui Dumnezeu însuși (cf. Gen 1,28). Armonia dintre Creator, omenire și creație, pe care o descrie Sfânta Scriptură, a fost stricată de păcatul lui Adam și Eva, al bărbatului și al femeii care au dorit să ocupe locul lui Dumnezeu, refuzând să se recunoască drept creaturi ale sale. Consecința este că s-a deformat și misiunea de „a stăpâni” pământul, de „a-l cultiva și a-l păzi”, și între ei și restul creației s-a născut un conflict (cf. Gen 3,17-19). Ființa umană s-a lăsat dominată de egoism, pierzând sensul mandatului lui Dumnezeu, și în relația cu creația s-a comportat ca exploatator, voind să exercite asupra ei o stăpânire absolută. Însă adevărata semnificație a poruncii de la început a lui Dumnezeu, bine evidențiată în Cartea Genezei, nu consta într-o simplă conferire de autoritate, ci, mai degrabă, într-o chemare la responsabilitate. De altfel, înțelepciunea celor din vechime recunoștea că natura este la dispoziția noastră nu ca „o grămadă de gunoaie împrăștiate la întâmplare”10, în timp ce revelația biblică ne-a făcut să înțelegem că natura este dar al Creatorului, care i-a schițat orientările intrinsece, pentru ca omul să poată scoate orientările necesare ca să o „păzească și să o cultive” (cf. Gen 2,15)11. Toate câte există îi aparțin lui Dumnezeu, care le-a încredințat oamenilor, dar nu ca să dispună de ele în mod arbitrar. Și atunci când omul, în loc să-și desfășoare rolul său de colaborator al lui Dumnezeu, îi ia locul lui Dumnezeu, ajunge să provoace răzvrătirea naturii, „mai degrabă tiranizată decât condusă de el”12. Deci omul are datoria de a exercita o conducere responsabilă a creației, păzind-o și cultivând-o13.

7. Din păcate, trebuie să constatăm că o mulțime de persoane, în diferite țări și regiuni ale planetei, trăiesc dificultăți crescânde din cauza neglijenței sau a refuzului, din partea atâtora, să exercite o conducere responsabilă asupra ambientului. Conciliul Ecumenic Vatican II a amintit că „Dumnezeu a destinat pământul și tot ceea ce conține el folosirii tuturor oamenilor și tuturor popoarelor”14. De aceea, moștenirea creației aparține întregii omeniri. În schimb, ritmul actual al exploatării pune serios în pericol disponibilitatea unor resurse naturale nu numai pentru generația prezentă, cât mai ales pentru cele viitoare15. Așadar, nu este greu de constatat că degradarea ambientală este adesea rezultatul lipsei de proiecte politice clarvăzătoare sau al urmăririi unor interese economice mioape, care se transformă, din păcate, într-o amenințare serioasă la adresa creației. Pentru a contrasta acest fenomen, pe baza faptului că „orice decizie economică are o consecință cu caracter moral16, este necesar și ca activitatea economică să respecte mai mult ambientul. Atunci când se folosesc resursele naturale, trebuie să existe preocuparea și de a le salvgarda, prevăzând și costurile lor – în termeni ambientali și sociali – care trebuie evaluate ca un glas esențial al costurilor înseși ale activității economice. Revine comunității internaționale și guvernelor naționale să dea semnale juste pentru a contrasta în mod eficace acele modalități de folosire a ambientului care se dovedesc dăunătoare lui. Pentru a ocroti ambientul, pentru a tutela resursele și clima este nevoie, pe de o parte, să se acționeze respectând norme bine definite din punct de vedere juridic și economic și, pe de altă parte, să se țină cont de solidaritatea datorată celor care locuiesc în regiunile mai sărace ale pământului, precum și generațiilor viitoare.

8. De fapt, pare urgentă cucerirea unei leale solidarități intergeneraționale. Costurile care derivă din folosirea resurselor ambientale comune nu pot să fie în grija generațiilor viitoare: „Moștenitori ai generațiilor trecute și beneficiari ai muncii contemporanilor noștri, noi avem obligații față de toți și nu putem să ne dezinteresăm de cei care vor veni după noi ca să mărească cercul familiei umane. Solidaritatea universală, care este un fapt, și pentru noi o binefacere, este, de asemenea, o obligație. E vorba de o responsabilitate pe care generațiile prezente o au față de cele viitoare, o responsabilitate care aparține și fiecărui stat și comunității internaționale”17. Folosirea resurselor naturale ar trebuie să fie astfel orânduită încât avantajele imediate să nu însemne consecințe negative pentru ființele vii, umane și nonumane, prezente și viitoare; tutelarea proprietății private să nu împiedice destinația universală a bunurilor18; intervenția omului să nu compromită rodnicia pământului, pentru binele de astăzi și pentru binele de mâine. În afară de o solidaritate intergenerațională leală trebuie reafirmată necesitatea morală urgentă a unei reînnoite solidarități intrageneraționale, în special în raporturile dintre țările în curs de dezvoltare și cele puternic industrializate: „Comunitatea internațională are misiunea – de care nu poate face abstracție – de a găsi căile instituționale pentru a disciplina exploatarea resurselor nereciclabile, cu participarea și a țărilor sărace, în așa fel încât să planifice împreună viitorul”19. Criza ecologică arată urgența unei solidarități care să se proiecteze în spațiu și în timp. De fapt, este important să se recunoască, printre cauzele actualei crize ecologice, responsabilitatea istorică a țărilor industrializate. Țările mai puțin dezvoltate și îndeosebi cele care se afirmă nu sunt totuși scutite de propria responsabilitate față de creație, deoarece obligația de a adopta treptat măsuri și politici ambientale eficiente aparține tuturor. Asta ar putea să se realizeze mai ușor dacă ar exista calcule mai puțin interesate în asistență, în transferarea cunoștințelor și a tehnologiilor mai curate.

9. Fără îndoială, una dintre principalele probleme care trebuie înfruntate de către comunitatea internațională este cea a resurselor energetice, găsind strategii împărtășite și durabile pentru a satisface necesitățile de energie ale generației prezente și ale celor viitoare. În acest scop, este necesar ca societățile avansate din punct de vedere tehnologic să fie dispuse să favorizeze comportamente marcate de sobrietate, diminuând propriile cantități de energie și îmbunătățind condițiile folosirii ei. În același timp, este nevoie să se promoveze căutarea și aplicarea de energii cu impact ambiental mic și „redistribuirea planetară a resurselor energetice, în așa fel încât și țările care sunt lipsite de ele să poată avea acces la acestea”20. Criza ecologică oferă, așadar, o oportunitate istorică pentru a elabora un răspuns colectiv menit să convertească modelul de dezvoltare globală într-o direcție mai respectuoasă față de creație și a unei dezvoltări umane integrale, inspirată din valorile proprii ale carității în adevăr. De aceea, doresc să se adopte un model de dezvoltare bazat pe centralitatea ființei umane, pe promovarea și împărtășirea binelui comun, pe responsabilitate, pe conștiința necesarei schimbări a stilurilor de viață și pe prudență, virtute care indică faptele care trebuie îndeplinite astăzi, în previziunea a ceea ce se poate întâmpla mâine21.

10. Pentru a conduce omenirea spre o gestionare durabilă în complexitatea sa a ambientului și a resurselor planetei, omul este chemat să-și folosească inteligența în domeniul cercetării științifice și tehnologice și în aplicarea descoperirilor care derivă din aceasta. „Noua solidaritate”, pe care Ioan Paul al II-lea a propus-o în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 199022, și „solidaritatea globală”, pe care eu însumi am amintit-o în Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 200923, sunt atitudini esențiale pentru a orienta angajamentul în tutelarea creației, printr-un sistem de gestionare a resurselor pământului coordonat mai bine la nivel internațional, mai ales în momentul în care iese în evidență, într-o manieră tot mai clară, relația strânsă ce există între lupta împotriva degradării ambientale și promovarea dezvoltării umane integrale. E vorba de o dinamică de care nu se poate face abstracție, deoarece „dezvoltarea integrală a omului nu poate să aibă loc fără dezvoltarea solidară a umanității”24. Sunt multe astăzi oportunitățile științifice și parcursurile inovatoare potențiale, grație cărora se pot furniza soluții satisfăcătoare și armonioase la relația dintre om și ambient. De exemplu, trebuie încurajate cercetările menite să găsească modalitățile cele mai eficiente pentru a exploata marea potențialitate a energiei solare. Tot atâta atenție trebuie dată apoi problemei – de acum planetare – a apei și sistemului hidro-geologic global, al cărui ciclu are o importanță primară pentru viața pe pământ și a cărui stabilitate riscă să fie puternic amenințată de schimbările climatice. De asemenea, trebuie explorate strategii corespunzătoare de dezvoltare rurală centrate pe micii cultivatori și pe familiile lor, așa cum trebuie stabilite politici potrivite pentru gestionarea pădurilor, pentru reciclarea gunoaielor, pentru valorizarea sinergiilor existente între contrastul față de schimbările climatice și lupta împotriva sărăciei. Sunt necesare politici naționale ambițioase, completate de o necesară angajare internațională, care vor aduce binefaceri importante mai ales pe termen mediu și lung. Prin urmare, este necesar să se iasă din logica simplului consum pentru a promova forme de producție agricolă și industrială care să respecte ordinea creației și să satisfacă necesitățile primare ale tuturor. Problema ecologică nu trebuie tratată numai din pricina perspectivelor sumbre pe care degradarea ambientală le profilează la orizont; ceea ce o motivează ar trebui să fie mai ales căutarea unei solidarități autentice, la dimensiune mondială, inspirată din valorile carității, dreptății și binelui comun. De altfel, așa cum am avut deja ocazia să amintesc, „tehnica nu este niciodată numai tehnică. Ea îl manifestă pe om și aspirațiile sale la dezvoltare, exprimă năzuința sufletului uman spre depășirea treptată a anumitor condiționări materiale. De aceea, tehnica este inclusă în mandatul de „a cultiva și a păzi pământul” (cf. Gen 2,15), pe care Domnul l-a încredințat omului și trebuie orientată să întărească acea alianță între ființa umană și ambient care trebuie să fie o oglindă a iubirii creatoare a lui Dumnezeu”25.

11. Apare tot mai clar că tema degradării ambientale cheamă în cauză comportamentele fiecăruia dintre noi, stilurile de viață și modelele de consum și de producție dominante actualmente, adesea inacceptabile din punct de vedere social, ambiental și chiar economic. Devine de acum indispensabilă o efectivă schimbare de mentalitate care să-i inducă pe toți să adopte noi stiluri de viață „în care căutarea adevărului, frumosului și binelui și comuniunea cu ceilalți oameni pentru o creștere comună să fie elementele care determină alegerile consumurilor, economiilor și investițiilor”26. Trebuie să se facă tot mai mult educație pentru a construi pacea pornind de la alegerile cu rază largă la nivel personal, comunitar și politic. Cu toții suntem responsabili de ocrotirea și de îngrijirea creației. Această responsabilitate nu are granițe. Conform principiului de subsidiaritate, este important ca fiecare să se angajeze la nivelul care-i corespunde, acționând pentru a depăși prevalența intereselor particulare. Un rol de sensibilizare și de formare revine îndeosebi diferiților subiecți din societatea civilă și organizațiilor neguvernamentale, care se străduiesc cu determinare și generozitate pentru răspândirea unei responsabilități ecologice, care ar trebui să fie tot mai ancorată în respectarea „ecologiei umane”. În afară de aceasta, trebuie amintită responsabilitatea mass-media în acest domeniu, propunând modele pozitive din care să se inspire. Adică, tratarea ambientului cere o viziune largă și globală despre lume; un efort comun și responsabil pentru a trece de la o logică centrată pe interesul naționalist egoist la o viziune care să cuprindă mereu necesitatea tuturor popoarelor. Nu putem rămâne indiferenți față de ceea ce se întâmplă în jurul nostru, deoarece deteriorarea oricărei părți a planetei ar avea efect asupra tuturor. Relațiile dintre persoane, grupuri sociale și state, ca și cele dintre om și ambient, sunt chemate să asume stilul respectului și al „carității în adevăr”. În acest context amplu este de dorit foarte mult ca să aibă eficiență și corespundere eforturile comunității internaționale menite să obțină o dezarmare progresivă și o lume lipsită de arme nucleare, a căror simplă prezență amenință viața planetei și procesul de dezvoltare integrală a umanității prezente și a celei viitoare.

12. Biserica are o responsabilitate față de creație și simte că trebuie s-o exercite, chiar și în cadrul public, pentru a apăra pământul, apa și aerul, daruri ale lui Dumnezeu creatorul pentru toți și, înainte de toate, pentru a-l ocroti pe om împotriva pericolului de a se distruge pe el însuși. De fapt, degradarea naturii este strâns legată de cultura care modelează conviețuirea umană, motiv pentru care „atunci când „ecologia umană” este respectată în cadrul societății, și ecologia ambientală beneficiază de aceasta27. Nu se poate cere tinerilor să respecte ambientul, dacă nu sunt ajutați în familie și în societate să se respecte pe ei înșiși: cartea naturii este unică, atât pe versantul ambientului cât și pe cel al eticii personale, familiale și sociale28. Obligațiile față de ambient derivă din acelea față de persoana considerată în ea însăși și în relație cu alții. De aceea, cu plăcere încurajez educația pentru o responsabilitate ecologică, pentru ca aceasta, așa cum am indicat în Caritas in veritate, să salvgardeze o autentică „ecologie umană”, deci să afirme cu reînnoită convingere inviolabilitatea vieții umane în orice fază a ei și în orice condiție a ei, demnitatea persoanei și misiunea de neînlocuit a familiei, în care se educă la iubirea față de aproapele și la respectarea naturii29. Trebuie salvgardat patrimoniul uman al societății. Acest patrimoniu de valori își are originea și este înscris în legea morală naturală, care este fundamentul respectării persoanei umane și a creației.

13. În sfârșit, nu trebuie uitat faptul, deosebit de indicator, că mulți găsesc liniște și pace, se simt reînnoiți și revigorați atunci când sunt în relație strânsă cu frumusețea și armonia naturii. De aceea există un fel de reciprocitate: îngrijindu-ne de creație, noi constatăm că Dumnezeu, prin creație, se îngrijește de noi. Pe de altă parte, o concepție corectă despre relația omului cu ambientul nu duce la absolutizarea naturii și nici la a o considera mai importantă chiar decât persoana însăși. Dacă magisteriul Bisericii exprimă perplexități în fața unei concepții despre ambient inspirată din egocentrism și din biocentrism, o face pentru că această concepție elimină diferența ontologică și axiologică dintre persoana umană și celelalte ființe vii. În felul acesta, de fapt, se elimină identitatea și rolul superior al omului, favorizând o viziune egalitaristă a „demnității” tuturor ființelor vii. Astfel, se dă curs unui nou panteism, cu accente neopăgâne, care fac să derive numai din natură, înțeleasă în sens pur naturalist, mântuirea pentru om. În schimb, Biserica invită să se pună problema în mod echilibrat, respectând „gramatica” pe care Creatorul a înscris-o în lucrarea sa, încredințând omului rolul de păzitor și administrator responsabil al creației, rol de care, desigur, nu trebuie să abuzeze, dar de la care nici nu poate să abdice. De fapt, și poziția contrară de absolutizare a tehnicii și a puterii umane ajunge să fie un atentat grav nu numai la adresa naturii, ci chiar și la adresa demnității umane30.

14. Dacă vrei să cultivi pacea, păzește creația. Căutarea păcii din partea tuturor oamenilor de bunăvoință va fi, desigur, facilitată de recunoașterea comună a legăturii indisolubile care există între Dumnezeu, ființele umane și întreaga creație. Luminați de revelația divină și urmând tradiția Bisericii, creștinii contribuie în modul lor. Ei consideră cosmosul și minunățiile sale în lumina lucrării creatoare a Tatălui și răscumpărătoare a lui Cristos, care, prin moartea și învierea sa, a reconciliat cu Dumnezeu „atât pe cele care sunt pe pământ, cât și pe cele care sunt în ceruri” (Col 1,20). Cristos, răstignit și înviat, a dăruit omenirii Duhul său sfințitor, care conduce drumul istoriei, în așteptarea zilei în care, cu întoarcerea glorioasă a Domnului, vor fi inaugurate „ceruri noi și un pământ nou” (2Pt 3,13) în care vor locui pentru totdeauna dreptatea și pacea. A ocroti ambientul natural pentru a construi o lume de pace este, de aceea, datoria oricărei persoane. Iată o provocare urgentă care trebuie înfruntată cu angajare reînnoită și corală; iată o oportunitate providențială pentru a încredința noilor generații perspectiva unui viitor mai bun pentru toți. Să fie conștienți de asta responsabilii națiunilor și cei care, la orice nivel, îndrăgesc destinele omenirii: salvgardarea creației și realizarea păcii sunt realități intim legate între ele! Pentru aceasta, îi invit pe toți credincioșii să înalțe rugăciunea lor ferventă la Dumnezeu, Creator atotputernic și Tată milostiv, pentru ca în inima fiecărui bărbat și a fiecărei femei să răsune, să fie primit și trăit apelul urgent: Dacă vrei să cultivi pacea, păzește creația.

Vatican, 8 decembrie 2009

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.12.2009
Publicarea pe acest sit: 20.12.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns