Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

A XL-a Zi Mondială a Păcii

Persoana umană, inima păcii

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

1 ianuarie 2007

1. La începutul noului an, aș vrea să ajungă la guvernanții și responsabilii națiunilor, ca și la toți bărbații și femeile de bunăvoință, urarea mea de pace. O adresez, îndeosebi, celor care se află în durere și în suferință, celui care trăiește amenințat de violența sau de forța armelor sau, călcat în picioare în demnitatea sa, așteaptă propria răscumpărare umană și socială. O adresez copiilor, care cu nevinovăția lor îmbogățesc omenirea cu bunătate și cu speranță și, cu durerea lor, ne stimulează să devenim cu toții făcători de dreptate și de pace. Tocmai gândindu-mă la copii, în special la cei al căror viitor este compromis de exploatarea și de răutatea adulților lipsiți de scrupule, am voit, cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii, ca atenția să se concentreze asupra temei: Persoana umană, inima păcii. De fapt, sunt convins că respectând persoana se promovează pacea și construind pacea se pun premisele pentru un umanism integral autentic. În felul acesta se pregătește un viitor senin pentru noile generații.

Persoana umană și pacea: dar și îndatorire

2. Sfânta Scriptură afirmă: „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat și femeie i-a creat” (Gen 1,27). Deoarece este creat după chipul lui Dumnezeu, individul uman are demnitatea de persoană; nu este numai ceva, ci este cineva, capabil să se cunoască, să se posede, să se dăruiască liber și să intre în comuniune cu alte persoane. În același timp, el este chemat, prin har, la o alianță cu Creatorul său, ca să-i ofere un răspuns de credință și de iubire pe care nimeni altul nu poate să-l dea în locul său [1]. În această perspectivă minunată se înțelege misiunea încredințată ființei umane de a se maturiza pe sine însuși în capacitatea de iubire și de a face să progreseze lumea, reînnoind-o în dreptate și în pace. Cu o sinteză eficace sfântul Augustin învață: „Dumnezeu, care ne-a creat fără noi, nu a voit să ne mântuiască fără noi” [2]. De aceea este necesar pentru toate ființele umane să cultive conștiința aspectului dublu de dar și de îndatorire.

3. Și pacea este în același timp un dar și o îndatorire. Dacă este adevărat că pacea între indivizi și popoare – capacitatea de a trăi unii alături de alții legând raporturi de dreptate și de solidaritate – reprezintă o angajare care nu știe ce este pauza, este adevărat, ba chiar este mai adevărat, și că pacea este dar al lui Dumnezeu. De fapt, pacea este caracteristica acțiunii divine, care se manifestă atât în crearea unui univers ordonat și armonios cât și în răscumpărarea omenirii care are nevoie să fie recuperată din dezordinea păcatului. Așadar, creația și răscumpărarea oferă cheia de lectură care introduce la înțelegerea sensului existenței noastre pe pământ. Veneratul meu predecesor Ioan Paul al II-lea, adresându-se Adunării Generale a Națiunilor Unite la 5 octombrie 1995, avea să spună că noi „nu trăim într-o lume irațională sau lipsită de sens […]; există în ea o logică morală care luminează existența umană și face posibil dialogul dintre oameni și dintre popoare” [3]. „Gramatica” transcendentă, adică ansamblul de reguli ale acțiunii individuale și ale raportării reciproce a persoanelor conform dreptății și solidarități, este înscrisă în conștiințe, în care se oglindește planul înțelept al lui Dumnezeu. Așa cum am voit să reafirm recent, „noi credem că la origine este Cuvântul veșnic, rațiunea și nu iraționalitatea” [4]. Deci pacea este și o îndatorire care angajează pe fiecare la un răspuns personal coerent cu planul divin. Criteriul din care trebuie să se inspire acest răspuns nu poate să fie decât respectarea „gramaticii” scrise în inima omului de Creatorul său divin.

În această perspectivă, normele dreptului natural nu trebuie să fie considerate ca niște directive care se impun din exterior, ca și cum ar constrânge libertatea omului. Dimpotrivă, ele trebuie să fie acceptate ca o chemare de a realiza în mod fidel planul divin universal înscris în natura ființei umane. Conduși de aceste norme, popoarele – în cadrul respectivelor culturi – pot astfel să se apropie de misterul mai mare, care este misterul lui Dumnezeu. De aceea, recunoașterea și respectarea legii naturale constituie și astăzi marea bază pentru dialogul dintre credincioșii din diferitele religii și dintre credincioși și necredincioși. Acesta este un mare punct de întâlnire și deci bază fundamentală pentru o pace autentică.

Dreptul la viață și la libertatea religioasă

4. Obligația respectului față de demnitatea oricărei persoane umane, în a cărei natură se oglindește imaginea Creatorului, are ca și consecință că nu se poate dispune de persoana umană după propria plăcere. Cel care se bucură de mai mare putere politică, tehnologică, economică, nu se poate folosi de ea pentru a încălca drepturile celorlalți mai puțin înzestrați. De fapt, pe respectarea drepturilor tuturor se întemeiază pacea. Conștientă de aceasta, Biserica se angajează în apărarea drepturilor fundamentale ale oricărei persoane. Îndeosebi, ea revendică respectarea vieții și a libertății religioase a fiecăruia. Respectarea dreptului la viață în orice fază a ei stabilește un punct stabil de importanță decisivă: viața este un dar de care subiectul nu dispune în mod complet. La fel, afirmarea dreptului la libertatea religioasă pune ființa umană în raport cu un principiu transcendent care îl sustrage de la acțiunea arbitrară a omului. Dreptul la viață și la libera exprimare a propriei credințe în Dumnezeu nu este sub puterea omului. Pacea are nevoie să se stabilească o graniță clară între ceea ce este disponibil și ceea ce nu este: astfel vor fi evitate amestecări inacceptabile în acel patrimoniu de valori care este propriu al omului ca atare.

5. Cât privește dreptul la viață, este necesar să se denunțe călcarea în picioare a acestuia care se face în societatea noastră: alături de victimele conflictelor armate, ale terorismului și ale celor mai diferite forme de violență, există morțile tăcute provocate de foamete, de avort, de experimentele făcute pe embrioni și de eutanasie. Cum să nu vedem în toate acestea un atentat la adresa păcii?

Avortul și experimentele pe embrioni constituie negarea directă a atitudinii de primire față de celălalt care este indispensabilă pentru a instaura raporturi de pace durabile. Apoi, cât privește libera exprimare a propriei credințe, un alt simptom îngrijorător de lipsă a păcii în lume este reprezentat de dificultățile pe care atât creștinii cât și adepții altor religii le întâlnesc adesea în mărturisirea în mod public și liber a propriilor convingeri religioase. Vorbind în mod special despre creștini, trebuie să spun cu durere că ei nu numai că sunt uneori împiedicați; în unele state sunt chiar persecutați și chiar recent au trebuit să se înregistreze episoade tragice de violență crudă. Există regimuri care impun tuturor o unică religie, în timp ce regimuri indiferente alimentează nu o persecuție violentă, ci o derâdere culturală sistematică față de credințele religioase. În orice caz, nu este respectat un drept uman fundamental, cu repercusiuni grave asupra conviețuirii pașnice. Aceasta nu poate decât să promoveze o mentalitate și o cultură negativă pentru pace.

Egalitatea de natură a tuturor persoanelor

6. La originea multor tensiuni care amenință pacea sunt desigur multele inegalități nedrepte încă prezente în mod tragic în lume. Între ele, deosebit de periculoase sunt, pe de o parte, inegalitățile în accesul la bunuri esențiale, cum sunt hrana, apa, casa, sănătatea; pe de altă parte, inegalitățile persistente între bărbat și femeie în exercitarea drepturilor umane fundamentale.

Constituie un element de importanță primară pentru construirea păcii recunoașterea egalității esențiale între persoanele umane, care provine din demnitatea lor transcendentă comună. Egalitatea la acest nivel este deci un bine al tuturor înscris în acea „gramatică” naturală, care se poate deduce din proiectul divin al creației; un bine care nu poate să fie neglijat sau disprețuit fără a provoca repercusiuni apăsătoare de care este pusă în pericol pacea. Lipsurile foarte grave de care suferă multe populații, în special din continentul african, sunt la originea unor revendicări violente și constituie de aceea o rană teribilă provocată păcii.

7. Și considerația insuficientă față de condiția femeii introduce factori de instabilitate în țesutul social. Mă gândesc la exploatarea femeilor tratate ca obiecte și la multele forme de respect față de demnitatea lor; mă gândesc – în context diferit – și la viziunile antropologice persistente în unele culturi, care rezervă femeii o plasare și mai puternic supusă acțiunii arbitrare a bărbatului, cu consecințe dăunătoare pentru demnitatea sa de persoană și pentru exercitarea acelorași libertăți fundamentale. Nu ne putem face iluzii că pacea este asigurată până când nu sunt depășite și aceste forme de discriminare, care lezează demnitatea personală, înscrisă de Creator în orice ființă umană [5].

„Ecologia păcii”

8. Ioan Paul al II-lea scrie în scrisoarea enciclică Centesimus annus: „Nu numai pământul a fost dat de către Dumnezeu omului, care trebuie să-l folosească respectând intenția originară de bun, conform căreia i-a fost dăruit; dar omul a fost dăruit sieși de către Dumnezeu și de aceea trebuie să respecte structura naturală și morală cu care a fost înzestrat” [6]. Răspunzând la acest mandat, încredințat lui de către Creator, omul, împreună cu semenii săi, poate da viață unei lumi de pace. Alături de ecologia naturii există, așadar, o ecologie pe care am putea-o numi „umană”, care la rândul său cere o „ecologie socială”. Și aceasta presupune faptul că omenirea, dacă îndrăgește pacea, trebuie să țină cont tot mai mult de conexiunile existente între ecologia naturală, adică respectarea naturii, și ecologia umană. Experiența demonstrează că orice atitudine lipsită de respect față de ambient provoacă daune conviețuirii umane, și invers. Apare tot mai clar o legătură de nedespărțit între pace și creație și pacea dintre oameni. Și una și cealaltă presupun pacea cu Dumnezeu. Poezia-rugăciune a sfântului Francisc, cunoscută și „Cântarea fratelui soare”, constituie un exemplu minunat – mereu actual – al aceste multiforme ecologii a păcii.

9. Ne ajută să înțelegem cât de strânsă este această legătură între o ecologie și alta problema în fiecare zi mai gravă a alimentărilor energetice. În acești ani, nouă națiuni au intrat cu elan în producția industrială, mărind necesitățile energetice. Acest lucru provoacă o goană după resurse disponibile care nu se poate compara cu situațiile precedente. Între timp, în unele regiuni ale planetei se trăiește încă în condiții de mare înapoiere, în care dezvoltarea este practic blocată și din cauza creșterii prețurilor energiei. Ce va fi cu aceste populații? Ce fel de dezvoltare sau de nedezvoltare le va fi impusă de lipsa alimentărilor energetice? Ce nedreptăți și antagonisme va provoca goana după sursele de energie? Și cum vor reacționa cei care sunt excluși din această goană? Sunt întrebări care scot în evidență faptul că respectarea naturii este strâns legată de necesitatea de a crea între oameni și între națiuni raporturi atente la demnitatea persoanei și capabile să satisfacă necesitățile sale autentice. Distrugerea ambientului, o folosire improprie și egoistă a ei și acapararea violentă a resurselor pământului generează rupturi, conflicte și războaie, tocmai pentru că sunt rodul unui concept inuman de dezvoltare. De fapt, o dezvoltare care s-ar limita la aspectul tehnico-economic, neglijând dimensiunea morală-religioasă, nu ar fi o dezvoltare umană integrală și, pentru că este unilaterală, ar ajunge să sporească mereu capacitățile destructive ale omului.

Viziuni reductive ale omului

10. Prin urmare este urgentă, chiar și în cadrul actualelor dificultăți și tensiuni internaționale, angajarea pentru a da viață unei ecologii umane care să favorizeze creșterea „pomului păcii”. Pentru a încerca o asemenea activitate este necesar să ne lăsăm călăuziți de o viziune a persoanei neviciată de prejudecăți ideologice și culturale sau de interese politice și economice, care să incite la ură și la violență. E de înțeles ca viziunile despre om să varieze în diferitele culturi. În schimb ceea ce nu se poate admite este ca să fie cultivate concepții antropologice care poartă în sine germenul contrapoziției și al violenței. La fel de inacceptabile sunt concepțiile despre Dumnezeu care stimulează nesuportarea față de proprii semeni și recurgerea la violență împotriva lor. Acesta este un punct care trebuie reafirmat cu claritate: un război în numele lui Dumnezeu nu poate fi acceptat niciodată! Când o anumită concepție despre Dumnezeu este la originea unor fapte criminale, este semn că acea concepție s-a transformat deja în ideologie.

11. Însă astăzi pacea nu este pusă în discuție numai de conflictul dintre viziunile reductive despre om, adică dintre ideologii. Este pusă în discuție și de indiferența față de ceea ce constituie adevărata natură a omului. De fapt, mulți contemporani neagă existența unei naturi umane specifice și astfel fac posibile cele mai extravagante interpretări ale structurilor esențiale ale ființei umane. Și aici este necesară claritatea: o viziune „slabă” despre persoană, care lasă loc oricărei concepții chiar excentrice, favorizează pacea numai în mod aparent. În realitate împiedică dialogul autentic și deschide calea spre intervenția unor impuneri autoritare, ajungând astfel să lase însăși persoana lipsită de apărare și, prin urmare, pradă ușoară a asupririi și a violenței.

Drepturile umane și organizațiile internaționale

12. O pace adevărată și stabilă presupune respectarea drepturilor omului. Însă dacă aceste drepturi se întemeiază pe o concepție slabă despre persoană, cum să nu ajungă și ele să fie slăbite? Aici apare clar insuficiența profundă a unei concepții relativiste despre persoană, când este vorba de a-i justifica și a-i apăra drepturile. Aporia în acest caz este clară: drepturile sunt propuse ca absolute, însă fundamentul care se propune pentru ele este doar relativ. Trebuie să ne uimim dacă, în fața exigențelor „incomode” puse de un drept sau altul, poate să se ridice cineva să-l conteste sau să-i decidă cantonarea? Numai dacă sunt înrădăcinate în instanțele obiective ale naturii dăruite omului de către Creator, drepturile atribuite lui pot să fie afirmate fără teamă de dezmințire. De altfel, este clar că drepturile omului implică asupra sa și obligații. Bine spune, în acest sens, Mahatma Gandhi: „Gangele drepturilor coboară din Himalaia obligațiilor”. Numai făcând claritate cu privire la aceste principii de fond, drepturile umane, astăzi supuse la atacuri continue, pot să fie apărate în mod corespunzător. Fără această claritate, se ajunge să se folosească aceeași expresie „drepturi umane” tocmai subînțelegând subiecte foarte diferite între ele: pentru unii, persoana umană marcată cu demnitate permanentă și cu drepturi valide mereu, pretutindeni și pentru oricine; pentru alții, o persoană cu demnitate care se schimbă și cu drepturi mereu negociabile: în conținuturi, în timp și în spațiu.

13. La tutelarea drepturilor umane fac referință constantă organismele internaționale și, îndeosebi, Organizația Națiunilor Unite, care cu Declarația universală din anul 1948 și-a fixat, ca misiune fundamentală, promovarea drepturilor omului. La această Declarație se privește ca la un fel de angajare morală asumată de întreaga omenire. Acest lucru are un adevăr profund al său mai ales dacă drepturile descrise în Declarație sunt considerate că au fundament nu doar în decizia adunării care le-a aprobat, ci în însăși natura omului și în demnitatea sa inalienabilă de persoană creată de Dumnezeu. De aceea, este important ca organismele internaționale să nu piardă din vedere fundamentul natural al drepturilor omului. Aceasta îi va feri de pericolul, din păcate mereu latent, de a aluneca spre o interpretare a lor numai pozitivistă. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, organismele internaționale ar fi lipsite de autoritatea necesară pentru a desfășura rolul de apărători ai drepturilor fundamente ale persoanei și ale popoarelor, principală justificare a existenței și acțiunii lor.

Dreptul internațional umanitar și dreptul intern al statelor

14. Pornind de la conștiința că există drepturi umane inalienabile legate cu natura comună a oamenilor, a fost elaborat un drept internațional umanitar, la a cărui respectare statele s-au angajat chiar și în caz de război. Însă, din păcate, acesta nu a avut realizare coerentă, făcând abstracție de trecut, în unele situații de război care au avut loc recent. De exemplu, așa s-a întâmplat în conflictul care timp de mai mult luni a avut ca teatru Libanul de Sud, unde obligația de a proteja și ajuta victimele nevinovate și de a nu implica populația civilă a fost în mare parte neglijată. Situația dureroasă din Liban și noua configurare a conflictelor, mai ales de când amenințarea teroristă a pus în acțiune inedite modalități de violență, cer comunității internaționale să reafirme dreptul internațional umanitar și să-l aplice la toate situațiile de conflict armat de astăzi, inclusiv cele care nu sunt prevăzute de dreptul internațional în vigoare. În afară de aceasta, plaga terorismului cere o aprofundată reflecție cu privire la limitele etice care sunt inerente folosirii instrumentelor de astăzi de tutelare a siguranței naționale. De fapt, tot mai des, conflictele nu sunt declarate, mai ales atunci când le dezlănțuie grupuri teroriste hotărâte să ajungă la scopurile lor cu orice mijloc. În fața scenariilor tulburătoare din acești ultimi ani, statele nu pot să nu simtă necesitatea de a-și da reguli mai clare, capabile să contrasteze în mod eficace deriva dramatică la care asistăm. Războiul reprezintă mereu un insucces pentru comunitatea internațională și o gravă pierdere de umanitate. Cu toate acestea, când se ajunge la război, trebuie măcar ocrotite principiile esențiale de umanitate și valorile care stau la baza oricărei conviețuiri civile, stabilind norme de comportament care să-i limiteze cât mai mult posibil daunele și să tindă să ușureze suferințele civililor și ale tuturor victimelor conflictelor [7].

15. Un alt element care provoacă mare neliniște este voința, manifestată recent de unele state, de a se dota cu arme nucleare. A rezultat ulterior mai accentuat climatul răspândit de nesiguranță și de frică față de o posibilă catastrofă atomică. Acest lucru duce sufletele înapoi în timp, la neliniștile istovitoare ale perioadei așa-numitului „război rece”. După acea perioadă se spera că pericolul atomic a fost definitiv îndepărtat și că omenirea putea în sfârșit să răsufle ușurată. În acest sens, cât de actual apare avertismentul Conciliului Vatican II: „Orice acțiune războinică îndreptată fără discernământ spre distrugerea unor orașe întregi sau a unor regiuni vaste împreună cu locuitorii lor este o crimă împotriva lui Dumnezeu și împotriva omului însuși, crimă ce trebuie condamnată cu tărie și fără ezitare” [8]. Din păcate, umbre amenințătoare continuă să se adune la orizontul omenirii. Calea pentru a asigura un viitor de pace pentru toți este reprezentată nu numai de acorduri internaționale pentru neproliferarea armelor nucleare, ci și de angajarea de a urmări cu hotărâre diminuarea lor și desființarea lor definitivă. Să nu se lase nimic neîncercat pentru a ajunge, prin tratative, la obținerea acestor obiective! Este în joc destinul întregii familii umane!

Biserica în ocrotirea transcendenței persoanei umane

16. În sfârșit, doresc să adresez un apel urgent poporului lui Dumnezeu, pentru ca fiecare creștin să se simtă angajat să fie neobosit făcător de pace și apărător îndârjit al demnității persoanei umane și al drepturilor sale inalienabile. Recunoscător Domnului pentru că l-a chemat să aparțină Bisericii sale care, în lume, este „semn și pavăză a caracterului transcendent al persoanei umane” [9], creștinul nu va înceta să implore de la el binele fundamental al păcii care are atâta relevanță în viața fiecăruia. De asemenea, el va simți mândria de a sluji cu dăruire generoasă cauza păcii, mergând în întâmpinarea fraților, în special a celor care, în afară de faptul că îndură sărăcie și privațiuni, sunt lipsiți și de acest prețios bine. Isus ne-a revelat că „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) și că vocația cea mai mare a oricărei persoane este iubirea. În Cristos noi putem găsi motivele supreme ca să devenim apărători fermi ai demnității umane și constructori curajoși ai păcii.

17. Să nu dispară niciodată contribuția fiecărui credincios la promovarea unui adevărat umanism integral, conform învățăturilor din scrisorile enciclice Populorum progressio și Sollicitudo rei socialis, a căror împlinire a 40 de ani și a 20 de ani le vom celebra anul acesta. Reginei păcii, mamei lui Isus Cristos „pacea noastră” (Ef 2,14), încredințez rugăciunea mea insistentă pentru întreaga omenire la începutul anului 2007, la care privim – chiar și în pericole și probleme – cu inimă plină de speranță. Maria să ne arate în Fiul său calea păcii și să lumineze ochii noștri, pentru ca să știm să recunoaștem chipul său în chipul oricărei persoane umane, inima păcii!

Vatican, 8 decembrie 2006.

Papa Benedict al XVI-lea

Note
1 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 357.
2 Sermo 169, 11, 13: PL 38, 923.
3 Nr. 3.
4 Omilia la Islinger Feld din Regensburg (12 septembrie 2006).
5 Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Scrisoare adresată episcopilor din Biserica Catolică despre colaborarea bărbatului și a femeii în Biserică și în lume (31 mai 2004), nr. 15-16.
6 Nr. 38.
7 În acest sens, Catehismul Bisericii Catolice a dictat criterii foarte severe și precise: cf. nr. 2307-2317.
8 Const. past. Gaudium et spes, nr. 80.
9 Conc. Ecum. Vat. II, ibid., nr. 76.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 08.12.2006
Publicarea pe acest sit: 18.12.2006
Etichete: , ,

Lasă un răspuns