Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

A XXXVII-a Zi Mondială a Păcii
O angajare tot mai actuală: educarea la pace
Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii
1 ianuarie 2004

Mă adresez vouă, șefilor de state, care aveți datoria de a promova pacea!

Vouă, juriștilor, angajați să trasați căi de înțelegere pacifică, pregătind convenții și tratate care să întărească legalitatea internațională!

Vouă, educatori ai tineretului, care lucrați neobosit pe fiecare continent pentru a forma conștiințele pe calea înțelegerii și a dialogului!

Și mă adresez și vouă, bărbați și femei care sunteți tentați să recurgeți la inacceptabilul instrument al terorismului, compromițând astfel de la rădăcină cauza pentru care luptați!

Ascultați cu toții umilul apel al succesorului lui Petru care strigă: Și astăzi, la începutul noului an 2004, pacea rămâne posibilă. Și dacă este posibilă, pacea este și o obligație!

O inițiativă concretă

1. Primul meu Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii, la începutul lunii ianuarie 1979, avea în centru motoul: «Pentru a ajunge la pace, să educăm la pace».

Acel Mesaj de Anul Nou se insera în itinerarul trasat de Papa Paul al VI-lea, de venerabilă amintire, care a dorit ca la 1 ianuarie a fiecărui an să se celebreze Ziua Mondială a Păcii. Îmi amintesc cuvintele regretatului Pontif pentru Anul Nou 1968: «Ar fi dorința noastră ca această celebrare să aibă loc în fiecare an ca semn de speranță și promisiune, la începutul calendarului care măsoară și călăuzește drumul vieții omenești în timp, pentru ca pacea, cu echilibrul ei just și benefic, să domine desfășurarea istoriei care urmează să vină» [1].

Însușindu-mi făgăduința făcută de veneratul Predecesor la Catedra lui Petru, în fiecare an am dorit să continui nobila tradiție, dedicând prima zi a anului civil reflectării și rugăciunii pentru pace în lume.

În cei douăzeci și cinci de ani de Pontificat, pe care Domnul mi i-a acordat până acum, nu am încetat să-mi fac auzit glasul, în fața Bisericii și a lumii, pentru a-i invita pe credincioși, ca și pe toate persoanele de bunăvoință, să-și facă proprie cauza păcii, pentru a contribui la realizarea acestui bine primar, asigurând astfel lumii o eră mai bună, în conviețuire liniștită și respect reciproc.

Și în acest an mă simt obligat să-i invit pe bărbații și femeile de pe fiecare continent să celebreze o nouă Zi Mondială a Păcii. Omenirea de fapt are nevoie mai mult ca oricând să regăsească calea înțelegerii, atât de tulburată de egoism și de ură, de sete de putere și de dorința de răzbunare.

Știința păcii

2. Cele unsprezece Mesaje adresate lumii de Papa Paul al VI-lea au trasat în mod progresiv coordonatele drumului care trebuie parcurs pentru a atinge idealul păcii. Puțin câte puțin, marele Pontif a ilustrat diferitele capitole ale unei adevărate «științe a păcii». Ar putea fi util să mergem înapoi cu gândul la temele Mesajelor lansate de Papa Montini cu acea ocazie [2]. Fiecare dintre ele au și astăzi o mare actualitate. Ba chiar, în fața dramei războaielor care însângerează și la începutul celui de-al Treilea Mileniu drumurile lumii, mai ales în Orientul Mijlociu, acele scrieri, în anumite pasaje, se înalță la valoarea avertismentelor profetice.

Abecedarul păcii

3. Din partea mea, de-a lungul acestor douăzeci și cinci de ani de Pontificat am căutat să înaintez pe drumul întreprins de veneratul meu Predecesor. La începutul fiecărui nou an, am chemat persoanele de bunăvoință să reflecte asupra diferitelor aspecte ale unei conviețuiri ordonate, în lumina rațiunii și a credinței.

S-a născut astfel o sinteză a doctrinei despre pace, care este un fel de abecedar despre acest argument fundamental: un abecedar ușor de înțeles pentru cine are sufletul bine pregătit, dar în același timp extrem de exigent pentru fiecare persoană sensibilă față de soarta omenirii [3].

Diferitele aspecte ale prismei păcii au fost deja ilustrate din belșug. Acum nu ne rămâne decât să lucrăm, pentru ca idealul conviețuirii pacifice, cu exigențele sale precise, să pătrundă în conștiința oamenilor și a popoarelor. Noi creștinii, simțim obligația de a ne educa pe noi înșine și pe ceilalți la pace ca pe o obligație ce aparține spiritului însuși al religiei noastre. Pentru creștin, de fapt, a proclama pacea înseamnă a-l vesti pe Cristos care este «pacea noastră» (Ef 2,14), înseamnă a vesti evanghelia sa, care este «evanghelia păcii» (Ef 6,15), înseamnă a-i chema pe toți la fericirea de fi «făuritori de pace» (cf. Mt 5,9).

Educarea la pace

4. În Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 1 ianuarie 1979 lansam de atunci acest apel: «Pentru a ajunge la pace, să educăm la pace». Acest lucru este astăzi mai urgent ca oricând, deoarece oamenii, în fața tragediilor care continuă să lovească omenirea, sunt tentați să cadă în fatalism, ca și cum pacea ar fi un ideal ce nu poate fi atins.

Dimpotrivă, Biserica a învățat mereu și învață și astăzi o axiomă foarte simplă: pacea este posibilă. Ba chiar, Biserica nu obosește să repete: pacea este o obligație. Ea trebuie clădită pe cele patru coloane indicate de fericitul Ioan al XXIII-lea în Enciclica Pacem in terris, adică pe adevăr, dreptate, iubire și libertate. Așadar, se impune o obligație tuturor iubitorilor de pace, și anume aceea de a educa noile generații la aceste idealuri, pentru a pregăti o eră mai bună pentru întreaga omenire.

Educarea la legalitate

5. În această misiune de educare la pace, se inserează cu o urgență deosebită necesitatea de a îndruma indivizii și popoarele să respecte ordinea internațională și să respecte angajamentele luate de autorități, care îi reprezintă în mod legitim. Pacea și dreptul internațional sunt strâns legate între ele: dreptul favorizează pacea.

Încă de la începuturile civilizației grupările umane care se formau s-au îngrijit să stabilească între ele înțelegeri și acorduri care să evite utilizarea arbitrară a forței și să permită căutarea unei soluționări pacifice a controverselor care apăreau. Pe lângă orânduirea juridică a fiecărui popor în parte s-a constituit astfel progresiv un alt complex de norme, care a fost calificat cu numele de jus gentium (dreptul neamurilor). Cu trecerea timpului, el s-a extins și s-a precizat în lumina evenimentelor istorice ale diferitelor popoare.

Acest proces a suferit o puternică accelerare o dată cu apariția statelor moderne. Începând din secolul al XVI-lea juriștii, filosofii și teologii s-au implicat în elaborarea diferitelor capitole ale dreptului internațional, ancorându-l în postulatele fundamentale ale dreptului natural. Pe acest parcurs au căpătat formă, cu o putere tot mai mare, principiile universale care sunt anterioare și superioare dreptului intern al statelor, și care țin cont de unitatea și de vocația comună a familiei umane.

Dintre aceste principii, cel central este cu siguranță acela conform căruia pacta sunt servanda: acordurile semnate în mod liber trebuie onorate. Acest principiu este temelia și premiza inderogabilă a oricărei relații dintre părțile contractante responsabile. Violarea lui nu poate duce decât la crearea unei situații de ilegalitate și la apariția în consecință a conflictelor și contradicțiilor care nu vor întârzia să aibă urmări negative care vor dura în timp. Se dovedește a fi oportun să amintim această regulă fundamentală, mai ales în momentele în care se observă tentația de a face apel mai degrabă la dreptul forței decât la forța dreptului.

Unul dintre aceste momente a fost fără îndoială drama pe care a experimentat-o omenirea în timpul celui de al doilea război mondial: un abis de violență, de distrugere și de moarte cum nu se mai văzuse până atunci.

Respectarea dreptului

6. Acel război, cu ororile și violările înspăimântătoare ale demnității omului la care a dat ocazie, a dus la o profundă reînnoire a orânduirii juridice internaționale. Apărarea și promovarea păcii au fost situate în centrul unui sistem normativ și instituțional larg actualizat. Pentru a veghea asupra păcii și a securității globale, pentru încurajarea eforturilor statelor de a menține și a garanta aceste fundamentale bunuri ale omenirii, guvernele au numit o organizație constituită în acest scop – Organizația Națiunilor Unite – cu un Consiliu de Securitate investit cu ample puteri de acțiune. Ca temelie a sistemului s-a stabilit interzicerea recurgerii la forță. O interdicție care, conform cunoscutului cap. VII al Cartei Națiunilor Unite, prevede numai două excepții. Una este cea care confirmă dreptul natural la legitima apărare, care să fie exercitat după modalitățile prevăzute și în cadrul Națiunilor Unite: prin urmare, și în cadrul limitelor tradiționale ale necesității și proporționalității.

Cealaltă excepție este reprezentată de sistemul de securitate colectivă, care conferă Consiliului de Securitate competență și responsabilitate în ce privește menținerea păcii, cu putere de decizie și cu mare discreție.

Sistemul elaborat prin Carta Națiunilor Unite ar fi trebuit să «ferească viitoarele generații de flagelul războiului, care de două ori în timpul unei vieți omenești a adus nespuse suferințe omenirii» [4]. În deceniile succesive, totuși, diviziunea comunității internaționale în blocuri contrapuse, războiul rece într-o parte a globului pământesc, conflictele violente izbucnite în alte regiuni, fenomenul terorismului, au produs o îndepărtare tot mai mare de previziunile și așteptările din perioada imediat următoare războiului.

O nouă ordine internațională

7. Totuși trebuie să recunoaștem că Organizația Națiunilor Unite, cu limitele și întârzierile datorate în mare parte neîndeplinirii obligațiilor membrilor săi, a contribuit în mod însemnat la promovarea respectării demnității omului, la libertatea popoarelor și la exigența dezvoltării, pregătind terenul cultural și instituțional pe care să se construiască pacea.

Acțiunea guvernelor naționale va fi puternic încurajată de constatarea faptului că idealurile Națiunilor Unite sunt larg răspândite, în particular prin gesturi concrete de solidaritate și de pace ale atâtor persoane care lucrează și în Organizațiile neguvernamentale și în Mișcările pentru drepturile omului.

Este vorba de un imbold semnificativ pentru o reformă care să facă așa încât Organizația Națiunilor Unite să fie în măsură să funcționeze în mod eficace pentru urmărirea propriilor scopuri statutare, valide până acum: «Omenirea, în fața unei faze noi și mai dificile a dezvoltării sale autentice, are nevoie astăzi de un grad superior de orânduire internațională» [5]. Statele trebuie să ia în considerație acest obiectiv ca pe o obligație morală și politică de preț, care cere prudență și determinare. Reînnoiesc încurajarea formulată în 1995: «Este necesar ca Organizația Națiunilor Unite să se ridice tot mai mult de la stadiul rece de instituție de tip administrativ la cel de centru moral, în care toate națiunile lumii se simt acasă dezvoltând conștiința comună de a fi, ca să spunem așa, o ‘familie de națiuni’» [6].

Plaga funestă a terorismului

8. Astăzi, dreptul internațional oferă cu greu soluții la starea de conflict ce derivă din schimbările fizionomiei lumii contemporane. Această stare de conflict, de fapt, află frecvent printre protagoniștii săi participanți care nu sunt state, ci instituții ce derivă din dezagregarea statelor sau care sunt legate de revendicări independente ori în conexiune cu puternice organizații criminale. O orânduire juridică constituită de norme elaborate de-a lungul secolelor pentru a disciplina relațiile dintre statele suverane se află în dificultate în a face față conflictelor în care acționează și instituții care nu pot fi considerate state în tradiționalul sens al cuvântului. Acest lucru este valabil, în particular, în cazul grupurilor teroriste.

Plaga terorismului a devenit în acești ani mai virulentă și a produs masacre crude, care au presărat tot mai multe obstacole în calea dialogului și a negocierii, sporind tensiunile și agravând problemele, îndeosebi în Orientul Mijlociu.

Cu toate acestea, pentru a fi învingătoare, lupta împotriva terorismului nu se poate epuiza doar în operații represive și punitive. Este esențial ca chiar și recurgerea necesară la forță să fie însoțită de o curajoasă și lucidă analiză a motivațiilor din spatele atacurilor teroriste. În același timp, angajarea împotriva terorismului trebuie să se exprime și pe plan politic și pedagogic: pe de o parte, înlăturând cauzele care au stat la originea situațiilor de nedreptate, din care apar adesea imboldurile la actele cele mai disperate și sângeroase; pe de altă parte, insistând asupra unei educații inspirate de respectul față de viața umană în orice circumstanță: unitatea neamului omenesc este de fapt o realitatea mai puternică decât diviziunile contingente care separă oamenii și popoarele.

În lupta necesară împotriva terorismului, dreptul internațional este acum chemat să elaboreze instrumente juridice dotate cu mecanisme eficiente de prevenire, monitorizare și reprimare a infracțiunilor. În orice caz, guvernele democrate știu bine că utilizarea forței împotriva teroriștilor nu poate justifica renunțarea la principiile unui stat de drept. Ar fi alegeri politice inacceptabile acelea care ar căuta succesul fără a ține cont de drepturile fundamentale ale omului: scopul nu scuză niciodată mijloacele!

Contribuția Bisericii

9. «Fericiți făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu» (Mt 5,9). Cum ar putea avea rezonanțe atât de intense în inima omului aceste cuvinte, care invită la a lucra în imensul teren al păcii, dacă nu ar corespunde unei dorințe și unei speranțe care sunt vii în noi fără a putea fi distruse? Și din ce motiv făuritorii de pace vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu, dacă nu pentru că El prin natura sa este Dumnezeul păcii? Tocmai de aceea, în proclamarea mântuirii pe care Biserica o răspândește în lume, sunt elemente doctrinale de o importanță fundamentală pentru elaborarea principiilor necesare unei conviețuiri pacifice între națiuni.

Întâmplările istorice ne învață că edificarea păcii nu poate ignora respectarea unei ordini etice și juridice, conform vechii maxime: «Serva ordinem et ordo servabit te» (apără ordinea și ordinea te va apăra pe tine). Dreptul internațional trebuie să evite să prevaleze legea celui mai puternic. Scopul său esențial este acela de a înlocui «forța materială a armelor cu forța morală a dreptului» [7], prevăzând sancțiuni potrivite pentru cei care nu-l respectă, precum și reparații adecvate pentru victime. Acest lucru ar trebui să fie valabil și pentru acei guvernanți care violează nepedepsiți demnitatea și drepturile omului, ascunzându-se după pretextul inacceptabil că ar fi vorba de chestiuni interne statului lor.

Adresându-mă Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, la 13 ianuarie 1997, individualizam în dreptul internațional un instrument de prim ordin pentru dobândirea păcii: «dreptul internațional a fost pentru mult timp un drept al războiului și al păcii. Cred că el este tot mai mult chemat să devină exclusiv un drept al păcii, concepută în funcție de dreptate și solidaritate. În acest context, morala este chemată să inspire dreptul; ea poate exercita totodată asupra dreptului o funcție de anticipare, în măsura în care el indică direcția a ceea ce este drept și bine» [8].

Relevantă a fost, de-a lungul secolelor, contribuția doctrinală oferită de Biserică, prin reflecția filosofică și teologică a numeroși gânditori creștini, pentru a orienta dreptul internațional spre binele comun al întregii familii umane. În particular, în istoria contemporană Papii nu au ezitat să sublinieze importanța dreptului internațional ca garantare a păcii, cu convingerea că «rodul dreptății este semănat în pace pentru cei care fac pacea» (Iac 3,18). Pe acest drum este angajată Biserica, prin instrumentele proprii ei, în lumina perenă a evangheliei și cu ajutorul indispensabil al rugăciunii.

Civilizația iubirii

10. La încheierea acestor considerații cred, însă, că este necesar să amintesc că, pentru instaurarea adevăratei păci în lume, dreptatea trebuie să afle împlinirea sa în iubire. Desigur, dreptul este prima cale pe care trebuie să se pornească pentru a se ajunge la pace. Iar popoarele trebuie să fie educate să respecte acest drept. Însă nu se va ajunge la capătul drumului, dacă dreptatea nu va fi integrată de iubire. Dreptatea și iubirea apar, uneori, ca forțe antagoniste. Într-adevăr, nu sunt decât cele două fețe ale aceleași realități, două dimensiuni ale existențe umane care trebuie să se completeze în mod reciproc. Experiența istorică confirmă acest lucru. Ea arată cum dreptatea, adesea, nu reușește să se elibereze de ranchiună, de ură și chiar de cruzime. Singură, dreptatea nu este de ajuns. Ba chiar poate ajunge să se nege pe sine, dacă nu se deschide spre acea forță mai profundă care este iubirea.

De aceea, de mai multe ori, am amintit creștinilor și tuturor persoanelor de bunăvoință necesitatea iertării pentru a rezolva problemele atât ale indivizilor cât și ale popoarelor. Nu există pace fără iertare! Repet acest lucru și în această circumstanță, având în fața ochilor, în particular, criza care continuă să se desfășoare în Palestina și în Orientul Mijlociu: o soluție la problemele atât de grave de care de prea mult timp suferă populațiile din acele regiuni nu se va afla până când nu se va decide să se depășească logica simplei dreptăți pentru a se deschide și spre cea a iertării.

Creștinul știe că iubirea este motivul pentru care Dumnezeu intră în relație cu omul. Și tot iubire așteaptă El ca răspuns din partea omului. De aceea iubirea este și forma cea mai înaltă și mai nobilă a relației dintre ființele umane. Iubirea va trebui așadar să însuflețească fiecare sector al vieții umane, extinzându-se și la ordinea internațională. Numai o omenire în care domnește «civilizația iubirii» se va putea bucura de o pace autentică și durabilă.

La începutul noului an vreau să amintesc femeilor și bărbaților de orice limbă, religie și cultură vechea maximă: «Omnia vincit amor» (iubirea învinge totul). Da, iubiți frați și surori din orice parte a lumii, în cele din urmă iubirea va învinge! Fiecare să se angajeze să grăbească această biruință. De fapt, spre ea tânjește inima tuturor.

Din Vatican, 8 decembrie 2003.

IOAN PAUL AL II-LEA

Note


[1] Insegnamenti, V (1967), 620.
[2] 1968: 1 ianuarie: Ziua Mondială a Păcii
1969: Promovarea drepturilor omului, drum spre pace
1970: A se educa la pace prin reconciliere
1971: Orice om e fratele meu
1972: Dacă vrei pace, lucrează pentru dreptate
1973: Pacea este posibilă
1974: Pacea depinde și de tine
1975: Reconcilierea, cale a păcii
1976: Adevăratele arme ale păcii
1977: Dacă vrei pacea, apără viața
1978: Nu violenței, Da păcii
[3] Iată temele următoarelor 25 de Zile Mondiale ale Păcii:
1979: Pentru a ajunge la pace, să educăm la pace
1980: Adevărul ca forță a păcii
1981: Pentru a sluji pacea, respectă libertatea
1982: Pacea, darul lui Dumnezeu încredințat oamenilor
1983: Dialogul pentru pace, o provocare pentru tipul nostru
1984: Pacea se naște dintr-o inimă nouă
1985: Pacea și tinerii merg împreună
1986: Pacea este o valoare fără frontiere. Nord-Sud, Est-Vest: o singură pace
1987: Dezvoltare și solidaritate, cei ale păcii
1988: Libertatea religioasă, condiție pentru conviețuirea pacifică
1989: Pentru a construi pacea, trebuie respectate minoritățile
1990: Pace cu Dumnezeu creator, pace cu întreaga creație
1991: Dacă vrei pace, respectă conștiința fiecărui om
1992: Credincioșii uniți în construirea păcii
1993: Dacă vrei pace, mergi în întâmpinarea celor săraci
1994: În familie se naște pacea familiei umane
1995: Femeia: educatoare a păcii
1996: Să le oferim copiilor un viitor de pace
1997: Oferi iertare, primești pace
1998: Din dreptatea fiecăruia se naște pacea tuturor
1999: În respectarea drepturilor omului constă secretă adevăratei păci
2000: „Pace pe pământ oamenilor pe care Dumnezeu îi iubește!”
2001: Dialog între culturi pentru o civilizație a iubirii și a păcii
2002: Nu există pace fără dreptate, nu există dreptate fără iertare
2003: „Pacem in terris”: o angajare permanentă
[4] Preambul.
[5] IOAN PAUL AL II-LEA, Sollicitudo rei socialis, 43: AAS 80 (1988), 575.
[6] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la a 50-a Adunare Generală a Națiunilor Unite, New York (5 octombrie 1995), 14: Insegnamenti, XVIII/2 (1995), 741.
[7] BENEDICT AL XV-LEA, Apel către șefii popoarelor beligerante, 1 august 1917: AAS 9 (1917), 422.
[8] nr. 4: Insegnamenti, XX/1 (1997), 97.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 16.12.2003
Publicarea pe acest sit: 17.12.2003
Etichete: ,

Lasă un răspuns