Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

A XXXVI-a Zi Mondială a Păcii
Pacem in terris: o angajare permanentă
Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii
1 ianuarie 2003

1. Au trecut aproape patruzeci de ani de la acea zi de 11 aprilie 1963, în care papa Ioan al XXIII-lea a publicat istorica scrisoare enciclică Pacem in terris. În ziua aceea se celebra Joia Sfântă. Adresându-se „tuturor oamenilor de bunăvoință”, veneratul meu predecesor, care avea să moară după două luni, rezuma mesajul său de pace adresat lumii în prima afirmație a enciclicei: „Pacea pe pământ, dorință profundă a ființelor umane din toate timpurile, poate să fie instaurată și consolidată numai prin respectarea deplină a ordinii stabilite de Dumnezeu” (Pacem in terris, introd.: AAS 55 [1963], 257).

A vorbi despre pace unei lumi dezbinate

2. În realitate, lumea căreia i se adresa Ioan al XXIII-lea era într-o profundă stare de dezordine. Secolul al XX-lea începuse cu o mare așteptare a progresului. În schimb, omenirea a trebuit să înregistreze, în șaizeci de ani de istorie, izbucnirea a două războaie mondiale, afirmarea sistemelor totalitare devastatoare, acumularea imenselor suferințe umane și, față de Biserică, dezlănțuirea celei mai mari persecuții pe care a cunoscut-o istoria.

Cu numai doi ani înaintea enciclicei Pacem in terris, în anul 1961, „zidul Berlinului” se înălța pentru a despărți și a pune una împotriva alteia nu numai două părți ale acestui oraș, dar și două moduri de a înțelege și de a construi cetatea pământească. De o parte și de cealaltă a zidului viața a căpătat un stil diferit, inspirat după reguli adesea opuse între ele, într-un climat răspândit de suspiciune și de neîncredere. Atât ca viziune despre lume cât și ca organizare concretă a vieții, acel zid a traversat omenirea în ansamblul său și a pătruns în inima și în mintea persoanelor, creând dezbinări care păreau destinate să dureze pentru totdeauna.

În afară de aceasta, chiar cu șase luni înainte de publicarea enciclicei, în timp ce la Roma se deschisese de puține zile Conciliul Vatican II, lumea, din cauza crizei rachetelor trimise spre Cuba, s-a aflat în pragul unui război nuclear. Calea spre o lume de pace, de dreptate și de libertate părea blocată. Mulți considerau că omenirea este condamnată să trăiască încă pentru mult timp acele condiții precare ale „războiului rece”, supusă constant fricii că o agresiune sau un accident ar putea să dezlănțuie de la o zi la alta cel mai rău război din întreaga istorie umană. Folosirea armelor atomice l-ar fi transformat de fapt într-un conflict ce ar fi pus în pericol viitorul însuși al omenirii.

Cei patru piloni ai păcii

3. Papa Ioan al XXIII-lea nu era de acord cu cei care considerau pacea imposibilă. Prin enciclica sa, el a făcut în așa fel încât această valoare fundamentală – în întregul său adevăr exigent – să înceapă să bată de ambele părți ale acelui zid și ale tuturor zidurilor. Enciclica a vorbit fiecăruia despre apartenența comună la familia umană și a aprins pentru toți o lumină cu privire la aspirația mulțimii din toate părțile pământului de a trăi în siguranță, dreptate și speranță pentru viitor.

Fiind un spirit luminat, Ioan al XIII-lea a identificat condițiile esențiale pentru pace în cele patru exigențe precise ale sufletului uman: adevărul, dreptatea, iubirea și libertatea (cf. Ibid., I: l.c., 265-266). Adevărul – spunea el – va fi temeiul păcii dacă fiecare individ își va da seama cu onestitate, în afară de propriile drepturi și de propriile îndatoriri față de ceilalți. Dreptatea va zidi pacea dacă fiecare va respecta în mod concret drepturile celuilalt și se va strădui să-și îndeplinească în mod deplin propriile îndatoriri față de ceilalți. Iubirea va fi fermentul păcii dacă lumea va simți necesitățile celorlalți ca fiind proprii și va împărți cu ceilalți ceea ce are, începând de la valorile spiritului. În sfârșit, libertatea va alimenta pacea și o va face să rodească dacă în alegerea mijloacelor pentru a ajunge la ea indivizii vor urma rațiunea și își vor asuma cu mult curaj responsabilitatea propriilor acțiuni.

Privind la prezent și la viitor cu ochii credinței și ai rațiunii, fericitul Ioan al XXIII-lea a întrevăzut și a interpretat stimulentele profunde care acționau deja în istorie. El știa că lucrurile nu sunt întotdeauna așa cum apar la suprafață. În ciuda războaielor și a amenințărilor de război, ceva acționa în istoria umană, ceva pe care papa îl percepea drept începuturile promițătoare ale unei revoluții spirituale.

O nouă conștiință a demnității omului și a drepturilor sale inalienabile

4. Omenirea, scria el, a parcurs o nouă etapă a drumului său (cf. Ibid., I: l.c., 267-269). Sfârșitul colonialismului, nașterea de noi state independente, apărarea mai eficace a drepturilor muncitorilor, prezența nouă și acceptată a femeilor în viața publică, îi apăreau ca tot atâtea semne ale unei omeniri care intra într-o fază nouă a istoriei sale, o fază caracterizată de „convingerea că toți oamenii sunt egali prin demnitate naturală” (Ibid., I: l.c., 268). Desigur, această demnitate era încălcată încă în multe părți ale lumii. Papa nu ignora acest fapt. Totuși el era convins că, în ciuda faptului că situația este dramatică în anumite aspecte, lumea devenea tot mai conștientă de anumite valori spirituale și tot mai deschisă spre bogăția de conținut a acelor „piloni ai păcii” care erau adevărul, dreptatea, iubirea și libertatea (cf. Ibid., I: l.c., 268-269). Prin strădania de a purta aceste valori în viața socială, atât națională cât și internațională, bărbații și femeile vor deveni tot mai conștienți de importanța raportului lor cu Dumnezeu, izvorul oricărui bine, ca fundament solid și criteriu suprem al vieții lor, atât ca individ în parte cât și ca ființe sociale (cf. Ibid.). Papa era convins că această sensibilitate spirituală mai acută va avea și profunde consecințe publice și politice.

În fața conștientizării crescânde a drepturilor omului care apărea atât la nivel național cât și internațional, Ioan al XXIII-lea a intuit forța sădită în fenomen și puterea sa extraordinară de a schimba istoria. Ceea ce s-a întâmplat la puțin timp după aceea mai ales în Europa centrală și orientală a fost o confirmare clară a acestui fapt. Calea spre pace, învăța papa în enciclică, trebuia să treacă prin apărarea și promovarea drepturilor fundamentale ale omului. Într-adevăr, orice persoană se bucură de ele, nu ca de un beneficiu acordat de o anumită clasă socială sau de stat, ci ca de o prerogativă care îi aparține ca persoană: „Într-o conviețuire ordonată și rodnică trebuie pus ca fundament principiul că fiecare ființă umană este persoană, adică o natură dotată cu inteligență și voință liberă; deci este subiect cu drepturi și îndatoriri care izvorăsc în mod nemijlocit și simultan din însăși natura sa: drepturi și îndatoriri care de aceea sunt universale, inviolabile, inalienabile” (Ibid., I: l.c., 259).

Nu era vorba numai de niște idei abstracte. Erau idei cu largi consecințe practice, așa cum avea să demonstreze istoria curând după aceea. Pe baza convingerii că orice ființă umană este egală în demnitate și că, prin urmare, societatea trebuie să-și adapteze structurile la această realitate, au apărut foarte repede mișcările pentru drepturile omului, care au dat o concretă exprimare politică uneia din marile dinamici ale istoriei contemporane. Promovarea libertății a fost recunoscută ca o componentă indispensabilă a angajării pentru pace. Apărând practic în orice parte a lumii, aceste mișcări au contribuit la răsturnarea formelor de guvern dictatoriale și a dus la înlocuirea lor cu alte forme mai democratice și participative. În practică, ele au demonstrat că pacea și progresul pot fi obținute numai prin respectarea legii morale universale, scrisă în inima omului (cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la Adunarea Națiunilor Unite, 5 octombrie 1995, n. 3).

Binele comun universal

5. Prevăzând etapa următoare a evoluției politicilor mondiale, învățătura enciclicei Pacem in terris s-a demonstrat profetică referitor la un alt punct. În fața unei lumi tot mai mult caracterizată de interdependență și de globalizare, papa Ioan al XXIII-lea sugera că ideea de bine comun trebuia să fie elaborată într-o perspectivă mondială. Pentru a fi corect, discursul trebuia de acum să facă referință la conceptul de „bine comun universal” (Pacem in terris, IV: l.c., 292). Una dintre urmările acestei evoluții era exigența evidentă de a avea o autoritate publică la nivel internațional care să poată să dispună de capacitatea efectivă de a promova acest bine comun universal. Această autoritate, adăuga papa imediat, nu trebuia să fie stabilită prin constrângere, ci numai prin consimțământul națiunilor. Ar fi trebuit să fie vorba de un organism care să aibă ca „obiectiv fundamental recunoașterea, respectarea, tutelarea și promovarea drepturilor persoanei” (Ibid., IV: l.c., 294).

De aceea nu surprinde faptul că Ioan al XXIII-lea a privit cu mare speranță la Organizația Națiunilor Unite, constituită la 26 iunie 1945. El vedea în ea un instrument credibil pentru a menține și a întări pacea în lume. Tocmai pentru aceasta el a exprimat o apreciere deosebită pentru Declarația universală a drepturilor omului din 1948, considerând-o „un pas important în drumul spre organizarea juridico-politică a comunității mondiale” (Ibid., IV: l.c., 295). Într-adevăr, în această Declarație erau fixate fundamentele morale pe care putea să se sprijine edificarea unei lumi caracterizate de ordine și nu de dezordine, de dialog și nu de forță. În această perspectivă, papa lăsa să se înțeleagă că apărarea drepturilor omului de către Organizația Națiunilor Unite era fundamentul indispensabil pentru dezvoltarea capacităților organizației de a promova și apăra siguranța internațională.

Nu numai viziunea prevăzătoare a papei Ioan al XXIII-lea, adică perspectiva unei autorități publice internaționale în slujba drepturilor omului, a libertății și a păcii, nu s-a realizat încă în întregime, însă din păcate trebuie să se înregistreze ezitarea frecventă a comunității internaționale în datoria de a respecta și aplica drepturile omului. Această îndatorire se referă la toate drepturile fundamentale și nu permite alegeri arbitrare care ar duce la realizarea unor forme de discriminare și de nedreptate. În același timp, suntem martori ai afirmării unei distanțări preocupante între o serie de noi „drepturi” promovate în societățile avansate din punct de vedere tehnologic și drepturile omului elementare care nu sunt încă respectate mai ales în situații de subdezvoltare: mă gândesc, de exemplu, la dreptul la hrană, la apă potabilă, la locuință, la autodeterminare și la independență. Pacea cere ca această distanță să fie urgent redusă și în cele din urmă depășită.

Mai trebuie făcută o observație: comunitatea internațională, care din anul 1948 posedă o cartă a drepturilor persoanei umane, a neglijat de multe ori să insiste în mod corespunzător asupra îndatoririlor care derivă din această cartă. În realitate, îndatorirea stabilește cadrul în care trebuie să fie conținute drepturile pentru a nu se exercita într-o formă arbitrară. O mai mare conștientizare a îndatoririlor universale ale omului ar fi un mare beneficiu pentru cauza păcii, deoarece i-ar da baza morală a recunoașterii împărtășite a unei ordini a lucrurilor care nu depinde de voința unui individ sau a unui grup.

O nouă ordine morală internațională

6. Oricum, rămâne adevărat faptul că, în ciuda multelor dificultăți și întârzieri, în cei patruzeci de ani care au trecut a fost un progres important spre realizarea nobilei viziuni a papei Ioan al XXIII-lea. Faptul că aproape toate statele se simt obligate să cinstească ideea drepturilor omului arată cât sunt de puternice instrumentele convingerii morale și ale integrității spirituale. Acestea au fost forțele care s-au dovedit decisive în acea mobilizare a conștiințelor care a fost la originea revoluției nonviolente din 1989, eveniment care a determinat prăbușirea comunismului european. Chiar dacă noțiuni greșite de libertate, înțelese ca permisivitate, continuă să amenințe democrația și societățile libere, este cu siguranță semnificativ faptul că, în cei patruzeci de ani care au trecut de la enciclica Pacem in terris, multe populații ale lumii au devenit mai libere, structurile de dialog și de cooperare dintre națiuni s-au întărit și amenințarea unui război global nuclear, așa cum s-a profilat în mod drastic în timpurile papei Ioan al XXIII-lea, a fost stăpânită în mod eficient.

În acest sens, cu umil curaj aș vrea să observ că învățătura multiseculară a Bisericii despre pacea înțeleasă ca „tranquillitas ordinis” – „liniștea ordinii -, conform definiției sfântului Augustin (De civitate Dei, 19, 13) s-a dovedit, și în lumina aprofundărilor din enciclica Pacem in terris, deosebit de semnificativă pentru lumea de astăzi, atât pentru șefii națiunilor cât și pentru cetățenii simpli. Faptul că există o mare dezordine în situația lumii contemporane este o constatare împărtășită de toți cu ușurință. De aceea, întrebarea care se impune este următoarea: ce fel de ordine poate să înlocuiască această dezordine, pentru a da bărbaților și femeilor posibilitatea de a trăi în libertate, dreptate și siguranță? Și deoarece lumea, chiar în dezordinea sa, oricum se „organizează” în diferite domenii (economic, cultural și chiar politic), apare o altă întrebare la fel de urgentă: după care principii se dezvoltă aceste forme noi de ordine mondială?

Aceste întrebări cu mare deschidere arată că problema ordinii în lucrurile mondiale, care este de fapt problema păcii înțeleasă în mod corect, nu poate face abstracție de chestiunile legate de principiile morale. Cu alte cuvinte, reiese și din acest punct de vedere conștiința că problema păcii nu poate să fie separată de cea a demnității și a drepturilor omului. Tocmai acesta este unul din adevărurile veșnice învățat de enciclica Pacem in terris, și noi am face bine să-l amintim și să-l medităm la acest al patruzecilea aniversar.

Oare nu acesta este timpul în care toți trebuie să colaboreze la constituirea unei noi organizări a întregii familii umane, pentru a asigura pacea și armonia dintre popoare și în același timp pentru a promova progresul lor integral? Este important să se evite orice neînțelegere greșită: nu este vorba aici de constituirea unui suprastat mondial. Mai curând se vrea să se sublinieze urgența accelerării proceselor care sunt deja în curs pentru a răspunde la cererea universală de moduri democratice în exercitarea autorității politice, atât naționale cât și internaționale, ca și la cerința de transparență și de credibilitate în toate nivelurile vieții publice. Încrezându-se în bunătatea prezentă în inima tuturor persoanelor, papa Ioan al XXIII-lea a voit să insiste asupra ei și a chemat întreaga lume la o viziune mai nobilă a vieții publice și a exercitării autorității publice. În mod curajos, el a provocat lumea să se proiecteze pe sine trecând dincolo de starea ei prezentă de dezordine și să-și imagineze forme noi de ordine internațională care să fie pe măsura demnității omului.

Legătura dintre pace și adevăr

7. Contestând viziunea celor care la politică se gândeau ca la un teritoriu ce nu are legătură cu morala și supus numai criteriului interesului, Ioan al XXIII-lea, prin enciclica Pacem in terris, a trasat o imagine mai adevărată a realității omului și a arătat calea spre un viitor mai bun pentru toți. Tocmai pentru că persoanele sunt create cu capacitatea de a elabora alegeri morale, nici o activitate umană nu se situează în afara sferei valorilor etice. Politica este o activitate umană: de aceea, și ea este supusă judecății morale. Acest lucru este adevărat și pentru politica internațională. Papa scria: „Însăși legea naturală care reglementează raporturile dintre fiecare ființă umană, reglementează și raporturile dintre respectivele comunități politice” (Pacem in terris, III: l.c., 279). Cei care consideră că viața publică internațională se explică în vreun fel în afara domeniului judecății morale, nu trebuie decât să reflecteze asupra impactului pe care îl au mișcările pentru drepturile omului asupra politicilor naționale și internaționale ale secolului al XX-lea, încheiat de curând. Aceste dezvoltări, pe care învățătura enciclicei le-a parcurs, resping în mod hotărât pretenția că politicile internaționale sunt într-un fel de „zonă scutită” în care legea morală nu ar avea nici o putere.

Poate că nu există un alt loc în care să se sesizeze cu aceeași claritate necesitatea unei folosiri corecte a autorității publice ca în situația dramatică din Orientul Mijlociu și din Țara Sfântă. Zi după zi și an după an, efectul cumulativ al unui refuz reciproc exasperat și al lanțului infinit de violențe și de răzbunări au distrus până acum orice tentativă de a începe un dialog serios referitor la chestiunile reale în cauză. Aspectul precar al situației devine și mai dramatic din cauza ciocnirilor de interese existente între membrii comunității internaționale. Atât timp cât cei care ocupă poziții de responsabilitate nu acceptă să pună în mod curajos în discuție modul lor de a gestiona puterea și de a procura bunăstarea popoarelor lor, va fi greu de imaginat că se va putea înainta cu adevărat spre pace. Lupta fratricidă, care zbuciumă în fiecare zi Țara Sfântă opunând între ele forțele care constituie viitorul imediat al Orientului Mijlociu, impune exigența urgentă a unor bărbați și a unor femei convinși de necesitatea unei politici bazată pe respectarea demnității și drepturilor persoanei. O asemenea politică este pentru toți incomparabil mai avantajoasă decât continuarea situațiilor de conflict care sunt în acțiune. Trebuie pornit de la acest adevăr. El este mereu mai eliberator decât orice altă formă de propagandă, în special când această propagandă este folosită pentru a disimula intenții ce nu pot fi exprimate.

Premisele unei păci durabile

8. Există o legătură indisolubilă între angajarea pentru pace și respectarea adevărului. Onestitatea în a da informații, echitatea sistemelor juridice, transparența procedurilor democratice dau cetățenilor acel simț al siguranței, acea disponibilitate de a rezolva controversele cu mijloace pașnice și acea voință de înțelegere leală și constructivă care constituie adevăratele premise ale unei păci durabile. Întâlnirile politice la nivel național și internațional slujesc cauza păcii numai dacă asumarea comună a angajărilor este respectată apoi în toate părțile. În caz contrar, aceste întâlniri riscă să devină fără importanță și inutile, iar rezultatul este că lumea este tentată să creadă tot mai puțin în utilitatea dialogului și să se încreadă în folosirea forței ca și cale de rezolvare a controverselor. Repercusiunile negative pe care le au asupra procesului de pace angajamentele luate și apoi nerespectate trebuie să-i facă pe șefii de stat și de guvern să cântărească cu mare simț de responsabilitate orice decizie a lor.

Pacta sunt servanda, spune vechiul dicton. Dacă toate angajamentele asumate trebuie să fie respectate, o grijă specială trebuie să se dea executării angajamentelor asumate față de cei săraci. Într-adevăr, ar fi deosebit de dezamăgitor în privința săracilor lipsa de împlinire a promisiunilor simțite de ei de interes vital. În această perspectivă, lipsa de împlinire a angajamentelor cu națiunile în curs de dezvoltare constituie o chestiune morală serioasă și scoate și mai mult în lumină nedreptatea inegalităților existente în lume. Suferința cauzată de sărăcie este mărită în mod dramatic de pierderea încrederii. Rezultatul final este pierderea oricărei speranțe. Prezența încrederii în relațiile internaționale este un capital social cu valoare fundamentală.

O cultură a păcii

9. Dacă vrem să privim lucrurile în profunzime, trebuie să recunoaștem faptul că pacea nu este atât o chestiune de structuri cât de persoane. Structurile și procedurile de pace – juridice, politice și economice – sunt desigur necesare și din fericire sunt prezente adesea. Totuși ele nu sunt decât rodul înțelepciunii și al experienței acumulate de-a lungul istoriei prin intermediul nenumăratelor gesturi de pace, făcute de bărbați și femei care au știut să spere fără a ceda niciodată descurajării. Gesturile de pace se nasc din viața persoanelor care cultivă în sufletul lor atitudini constante de pace. Sunt rodul minții și inimii „făcătorilor de pace” (Mt 5,9). Gesturile de pace sunt posibile atunci când lumea apreciază în mod deplin dimensiunea comunitară a vieții, așa încât să perceapă semnificația și consecințele pe care anumite evenimente le au asupra propriei comunități și asupra lumii în ansamblul ei. Gesturile de pace creează o tradiție și o cultură a păcii.

Religia are un rol vital în stimularea gesturilor de pace și în consolidarea condițiilor de pace. Ea poate să exercite acest rol cu atât mai eficient cu cât se concentrează mai decis asupra a ceea ce îi este propriu: deschiderea spre Dumnezeu, învățătura unei fraternități universale și promovarea unei culturi a solidarității. „Ziua de rugăciune pentru pace”, pe care am promovat-o la Assisi la 24 ianuarie 2002, implicându-i pe reprezentanții din numeroase religii, avea tocmai acest scop. Voia să exprime dorința de a educa pentru pace prin intermediul răspândirii unei spiritualități și a unei culturi a păcii.

Moștenirea enciclicei „Pacem in terris”

10. Fericitul Ioan al XXIII-lea era o persoană care nu se temea de viitor. În această atitudine de optimism îl ajuta acea încredere convinsă în Dumnezeu și în om care îi venea din climatul profund de credință în care a crescut. Întărit de această încredințare în mâinile providenței, chiar și într-un context care părea de conflict permanent, el nu a ezitat să propună liderilor din timpul său o nouă viziune a lumii. Aceasta este moștenirea pe care ne-a lăsat-o. Privind la el, în această Zi Mondială a Păcii 2003, suntem invitați să ne angajăm în aceleași sentimente care i-au aparținut: încredere în Dumnezeul cel milostiv și plin de dragoste, care ne cheamă la fraternitate; încredere în bărbații și femeile din timpul nostru și din toate timpurile, datorită imaginii lui Dumnezeu imprimată în mod egal în sufletele tuturor. Pornind de la aceste sentimente se poate spera construirea pe pământ a unei lumi a păcii.

La începutul unui an nou în istoria omenirii, aceasta este urarea care se ridică în mod spontan din adâncul inimii: ca în sufletul tuturor să poată răsări un elan de adeziune reînnoită la misiunea nobilă pe care enciclica Pacem in terris o propunea acum patruzeci de ani tuturor bărbaților și femeilor de bunăvoință. Această misiune, pe care enciclica o califica „imensă”, era indicată în „recompunerea raporturilor conviețuirii în adevăr, în dreptate, în iubire, în libertate”. Papa preciza apoi că se referă la „raporturile conviețuirii dintre ființele umane; dintre cetățeni și respectivele comunități politice, pe de o parte, și pe de altă parte comunitatea mondială”. Și încheia reafirmând că angajarea de „realizare a adevăratei păci în ordinea stabilită de Dumnezeu” constituie o „funcție foarte nobilă” (Pacem in terris, V: l.c., 301-302).

Cel de-al patruzecilea aniversar al enciclicei Pacem in terris este o ocazie deosebit de potrivită pentru a păstra ca pe ceva prețios învățătura profetică a papei Ioan al XXIII-lea. Comunitățile ecleziale vor studia cum să celebreze acest aniversar în mod corespunzător în timpul anului, cu inițiative care vor avea caracter ecumenic și interreligios, deschizându-se în fața tuturor celor care au o dorință profundă de „a depăși barierele care dezbină, a crește legăturile dragostei reciproce, a-i înțelege pe ceilalți, a ierta pe cei care au adus injurii” (Ibid., V: l.c., 304).

Însoțesc aceste urări cu rugăciunea mea către Dumnezeu atotputernicul, izvorul oricărui bine, care ne cheamă din situațiile de opresiune și de conflict la libertate și la cooperare spre binele tuturor: să ajute toate persoanele din orice colț al pământului să construiască o lume a păcii mereu mai trainic întemeiată pe cei patru piloni pe care fericitul Ioan al XXIII-lea îi arăta tuturor în istorica sa enciclică: adevărul, dreptatea, iubirea și libertatea.

Vatican, 8 decembrie 2002

Ioan Paul al II-lea

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 08.12.2002
Publicarea pe acest sit: 22.12.2002
Etichete: ,

Lasă un răspuns