Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

Mesajul Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea
cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii
1 ianuarie 2001

1. La începutul unui nou mileniu, e mai vie speranța că relațiile între oameni vor fi inspirate din ce în ce mai mult de idealul fraternității cu adevărat universale. Dacă idealul acesta nu va fi împărtășit nu se va putea asigura pacea stabilă. Multe indicii ne fac să ne gândim că această convingere este simțită mai puternic în conștiința umanității. Valoarea fraternității este proclamată de marile „carte” ale drepturilor umane; a fost manifestată concret de instituțiile internaționale importante, în mod special de Organizația Națiunilor Unite; și o cere, acum mai mult ca oricând, procesul globalizării, ce reunește din ce în ce mai evident destinele economiei, culturii și societății. Aceeași reflecție a credincioșilor de religii diferite, tinde să sublinieze felul în care relația cu Dumnezeul unic, Părintele comun al tuturor oamenilor, ne ajută să ne simțim și să trăim ca frați. Prin revelarea lui Dumnezeu în Cristos, acest principiu este exprimat în termeni extrem de radicali: „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.” (1In 4,8).

2. În același timp, nu se poate ascunde faptul că semnalele evocate mai înainte au fost întunecate de vaste și imense umbre. Umanitatea începe noua etapă a istoriei sale cu răni încă deschise; în multe regiuni este marcată de conflicte grele și sângeroase; cunoaște dificultăți de solidaritate în relațiile dintre oameni aparținând unor culturi și civilizații diferite, dar din ce în ce mai apropiate și mai interactive în același spațiu geografic. Cu toții știm cât de greu este ca rațiunile celor aflați în conflict să fie conciliate câtă vreme sufletele sunt aprinse și exasperate de vechile dușmănii și de problemele grave care împiedică aflarea unor soluții. Dar nu mai puțin primejdioasă pentru viitorul păcii poate fi neputința de a înfrunta cu înțelepciune problemele unui nou mod de organizare pe care multe țări din lume încep să-l asume, datorită accelerării migrației și apariției unui nou gen de conviețuire între persoane ce aparțin unor culturi și civilizații diferite.

3. De aceea, mi s-a părut că este urgent să-i invit pe cei ce cred în Cristos, și împreună cu ei pe toți oamenii de bunăvoință, să reflecteze asupra dialogului dintre diferitele culturi și tradiții ale popoarelor, indicând astfel drumul necesar pentru construirea unei lumi reconciliate, care să-și poată privi cu seninătate viitorul. Este o temă decisivă pentru perspectivele păcii. Mă bucur că și Organizația Națiunilor Unite a primit și a propus această urgență, declarând anul 2001 drept „An internațional al dialogului între civilizații”.

Firește, nu cred că unei probleme ca aceasta i se pot oferi soluții ușoare, aplicabile imediat. Chiar și simpla analiză a situației – care evoluează neîntrerupt – este complicată, căci scapă unor scheme prestabilite. La care trebuie adăugat că unele elemente, chiar ideal compatibile, se pot manifesta concret într-o stare tensionată, ceea ce face ca sinteza lor să nu fie ușoară. Fundamentală este, de asemenea, dificultatea angajamentului etic al fiecărei ființe umane nevoite să se înfrunte cu propriul egoism și cu propiile limite.

Dar tocmai de aceea consider utilă o reflecție comună asupra acestei problematici. În acest scop, mă limitez aici să ofer câteva principii orientative pentru a asculta ceeea ce Duhul lui Dumnezeu le spune Bisericilor (cf. Apoc 2,7) și întregii umanități în această perioadă decisivă a istoriei sale.

Omul și diferitele sale culturi

4. Ținând cont de toate vicisitudinile cu care se confruntă umanitatea, rămânem uimiți de manifestările complexe și variate ale culturilor umane. Fiecare dintre ele se deosebește de celelalte prin itinerariul său istoric specific ce-i determină trăsăturile caracteristice, făcând-o să fie unică, originală și organică în cadrul propriei structuri. Cultura este o expresie calificată a omului și a vicisitudinilor istoriei sale, la nivel atât individual cât și colectiv. Într-adevăr, inteligența și voința îl determină pe om neîntrerupt să „cultive bunurile și valorile naturii” (1), plăsmuind în sinteze culturale din ce în ce mai înalte și sistematice cunoștințele fundamentale referitoare la toate aspectele vieții și, în particular, cele care privesc conviețuirea socială și politică, siguranța și dezvoltarea economică, elaborarea valorilor și semnificațiilor existențiale, mai ales de natură religioasă, care îi permit stării sale individuale și comunitare să se dezvolte conform modalităților autentic umane. (2)

5. Culturile se caracterizează întotdeauna prin câteva elemente stabile și durabile și prin altele dinamice și contingente. Într-un prim moment, observatorul descoperă mai ales aspectele caracteristice care diferențiază o cultură anume de cultura sa proprie, asigurându-i acesteia un caracter tipic, de convergență a unor elemente de cea mai mare diversitate. În majoritatea cazurilor, culturile se dezvoltă în spații concrete, ale căror elemente geografice, istorice și etnice se împletesc într-o manieră originală și irepetabilă. Acest „caracter tipic” al fiecărei culturi se reflectă, mai mult sau mai puțin relevant, asupra persoanelor care îi aparțin, într-o dinamică neîntreruptă a influențelor asupra fiecărui subiect uman și a contribuțiilor pe care aceste subiecte le aduc propriei culturi, după capacitățile și geniul fiecăruia. În orice împrejurare, a fi om înseamnă a exista într-o cultură determinată. Fiecare persoană este marcată de cultura pe care o respiră prin intermediul familiei și grupurilor umane cu care intră în contact, prin intermediul proceselor educative și influențelor ambientale dintre cele mai diverse și prin însăși relația sa fundamentală cu spațiul în care trăiește. În toate acestea nu există determinism, ci o constantă dialectică între puterea condiționărilor și dinamismul libertății.

Formație umană și apartenență culturală

6. Acceptarea propriei culturi ca element ce configurează personalitatea, mai ales în prima fază a creșterii, este un dat de experiență universală, a cărui importanță nu trebuie subestimată. Fără această înrădăcinare într-un humus definit, persoana umană ar risca să se vadă expusă, încă de la o vârstă fragedă, unui exces de stimuli constradictorii care nu ar folosi unei dezvoltări senine și echilibrate. Tocmai pe baza acestei relații fundamentale cu propriile „origini” – la nivel familial, dar și geografic, social, cultural – se dezvoltă în interiorul persoanei simțul „patriei”, iar cultura tinde să asume, uneori mai mult, alteori mai puțin, o configurație „națională”. Însuși Fiul lui Dumnezeu, făcându-se om, a primit, odată cu o familie umană, și o „patrie”. El este pentru totdeauna Isus din Nazaret, Nazarineanul (cf. Mc 10,47; Lc 18,37; In 1,45; 19,19). Este vorba despre un proces natural în care instanțele sociologice și psihologice interacționează, cu efecte în mod normal pozitive și constructive. Dragostea de patrie este, de aceea, o valoare care se cuvine a fi cultivată, dar fără îngustime de spirit, ci având în vedere întreaga familie umană (3) și evitând manifestările patologice care apar atunci când simțul apartenenței asumă tonul de exaltare și de excludere a diversității, dezvoltându-se în forme naționaliste, rasiste și xenofobe.

7. Dacă în acest sens este important să știm să apreciem valorile propriei culturi, pe de altă parte trebuie să fim conștienți că fiecare cultură, fiind un produs tipic uman și condiționat din punct de vedere istoric, implică și anumite limite. Pentru ca simțul apartenenței culturale să nu se transforme în îngustime, un antidot eficient este cunoașterea senină a celorlalte culturi, fără condiționarea unor prejudecăți negative. De altfel, la o analiză atentă și riguroasă, culturile prezintă frecvent, dincolo de manifestări exterioare extreme, elemente comune semnificative. Aceasta se poate observa și în succesiunea istorică a culturilor și civilizațiilor. Biserica, privind spre Cristos, care îl dezvăluie omului pe om (4), și bazându-se pe experiența dobândită în două mii de ani de istorie, este convinsă că „mai adânc decât toate schimbările există multe lucruri care nu se schimbă” (5). Această continuitate se bazează pe caracteristici esențiale și universale, ale planului lui Dumnezeu asupra omului.

Diferențele culturale se cuvine a fi înțelese din perspectiva fundamentală a unității neamului omenesc, dat istoric și ontologic primar, în lumina căruia este posibilă perceperea semnificației profunde a acestor diferențe. De fapt, doar viziunea de ansamblu atât a elementelor de unitate cât și a diferențelor face posibile înțelegerea și interpretarea adevărului deplin al oricărei culturi umane. (6)

Diversitate de culturi și respect reciproc

8. În trecut, deosebirile dintre culturi au fost deseori sursă de neînțelegeri între popoare și prilej de conflicte și războaie. Dar și astăzi, din păcate, constatăm cu crescândă îngrijorare, în diferite părți ale lumii, consolidarea polemică a unor identități culturale împotriva altora. Acest fenomen poate, pe termen lung, să degenereze în tensiuni și ciocniri funeste, dar în orice caz îngreunează condiția unor minorități etnice și culturale ce trăiesc în contexte majoritare diferite din punct de vedere cultural, înclinate spre atitudini și comportamente ostile și rasiste.

În fața acestei situații, orice om de bună credință trebuie să se întrebe asupra orientărilor etice fundamentale ce caracterizează experiența culturală a unei anumite comunități. Într-adevăr, culturile, asemeni omului, autorul lor, sunt marcate de „taina fărădelegii” care lucrează în istoria umană (cf. 2Tes 2,7) și au de asemenea nevoie de purificare și de mântuire. Autenticitatea fiecărei culturi umane, valoarea ethosului pe care îl poartă , sau soliditatea orientării morale, se pot măsura într-un fel prin însăși rațiunea de a fi în favoarea omului și pentru promovarea demnității lui la orice nivel și în orice context.

9. Dacă este atât de îngrijorătoare radicalizarea identităților culturale care devin impermeabile față de orice influență externă benefică, nu este mai puțin riscantă acceptarea servilă a culturilor, sau a unor aspecte importante ale acestora, ca modele culturale ale lumii occidentale care, despărțite de contextul lor creștin se inspiră într-o concepție secularizată și practic atee asupra vieții și în forme de individualism radical. Este vorba despre un fenomen de vaste proporții, susținut de puternice campanii în mijloacele de comunicare socială, care tind să propună stiluri de viață, proiecte sociale și economice și, până la urmă, o viziune generală asupra realității care erodează din interior organizațiile culturale și civilizațiile cele mai nobile. Prin caracterul lor științific și tehnic deosebit, modelele culturale ale Occidentului sunt fascinante și atrăgătoare, dar demonstrează, din păcate și din ce în ce mai evident, o sărăcire umană progresivă, spirituală și morală. Cultura care le produce este marcată de dramatica pretenție de a dori realizarea binelui uman fără Dumnezeu, supremul Bine. Dar „fără Creator – a avertizat Conciliul Vatican II -creatura dispare” (7). O cultură care refuză să se refere la Dumnezeu își pierde propriul suflet și se dezorientează, transformându-se într-o cultură a morții, după cum o demonstrează tragicele evenimente ale secolului XX și efectele nihiliste prezente actualmente în importante medii ale lumii occidentale.

Dialog între culturi

10. În mod analog cu ceea ce se petrece cu persoana, care se împlinește prin deschiderea manifestată în acceptarea celuilalt și prin generoasa dăruire de sine, culturile, elaborate de oameni și aflate în slujba oamenilor, se modelează și ele prin dinamicile specifice dialogului și comuniunii, pe baza unității originare și fundamentale a familiei umane, ieșită din mâinile lui Dumnezeu, care „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc” (Fapte 17, 26).

Din acest punct de vedere, dialogul între culturi, tema prezentului Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii, apare ca o exigență intrinsecă propriei naturi umane și culturii. Fiind expresii istorice felurite și pătrunse de geniu, ale unității originare a familiei umane, culturile își află în dialog salvgardarea caracterului lor particular și de înțelegere reciprocă și comuniune. Conceptul de comuniune, care în revelația creștină își are originea și sublimul model în Dumnezeu unul și întreit (cf. In 17,11.21), nu presupune anularea de sine în uniformitate, nici omologarea sau asimilarea forțată; este mai degrabă expresia convergenței unei varietăți multiforme și prin aceasta se transformă în semn de bogăție și făgăduință de creștere.

Dialogul conduce la recunoașterea bogăției diversității și predispune sufletele la acceptare reciprocă, în perspectiva unei colaborări autentice, care răspunde vocației originare la unitate a întregii familii umane. În felul acesta dialogul este un instrument eminent pentru realizarea civilizației iubirii și a păcii, pe care veneratul meu predecesor Papa Paul al VI-lea l-a indicat drept idealul în care se cuvine să se inspire viața culturală, socială, politică și economică a timpului nostru. Este urgent să se propună din nou calea dialogului, la începutul celui de al treilea mileniu, unei lumi marcate de atâtea conflicte și violențe, o lume câteodată deznădăjduită și incapabilă să scruteze orizonturile speranței și ale păcii.

Potențialități și riscuri ale comunicării globale

11. Dialogul între culturi se vădește astăzi deosebit de necesar, ținând cont de impactul noilor tehnologii ale comunicării în viața persoanelor și a popoarelor. Trăim în era comunicării globale, care plăsmuiește societatea după noi modele culturale, mai mult sau mai puțin străine de modelele trecutului. Informația precisă și actualizată este – cel puțin din punct de vedere principial – accesibilă tuturor, în orice parte a lumii.

Aluviunea nestăvilită de imagini și cuvinte la scară mondială transformă nu numai relațiile dintre popoare pe plan politic și economic, dar și maniera însăși de înțelegere a lumii. Acest fenomen oferă multiple potențialități, de negândit altădată, dar prezintă și anumite aspecte negative și primejdioase. Faptul că un număr redus de țări deține monopolul „industriilor” culturale, distribuindu-și produsele pretutindeni în lume, unui public din ce în ce mai numeros, poate fi un puternic factor de eroziune a caracteristicilor culturale. Sunt produse ce conțin și transmit sisteme implicite de valori, putând deci să provoace în publicul receptor efecte de expropriere și pierdere a identității.

Provocarea reprezentată de migrații

12. Stilul și cultura dialogului sunt deosebit de semnificative pentru complexa problematică a migrațiilor, fenomen social important al timpului nostru. Exodul marilor mase de oameni de la o regiune a planetei la alta, deseori dramatică odisee umană pentru cei implicați, are drept consecință amestecul de tradiții și obiceiuri diferite, cu importante repercursiuni atât în țările de origine cât și în cele de sosire. Rezervele manifestate de țările care îi primesc pe migranți și capacitatea acestora din urmă de a se integra în noul ambient uman reprezintă tot atâtea criterii de măsură a calității dialogului între diferitele culturi.

În realitate, în privința integrării culturale, atât de discutată actualmente, nu este ușor de găsit organizații și reglementări care să asigure, în mod echilibrat și calm, drepturile și obligațiile, atât ale celui care primește emigrantul cât și ale celui ce este primit. Din punct de vedere istoric, migrațiile s-au petrecut în forme foarte distincte și cu rezultate diferite. Multe sunt civilizațiile care s-au dezvoltat și îmbogățit tocmai prin aportul imigrației. În alte cazuri, deosebirile culturale între autohtoni și imigranți nu au condus la o integrare, ci au avut darul de a arăta capacitatea conviețuirii, prin respect reciproc între persoane și acceptarea sau tolerarea obiceiurilor diferite. Din păcate, dăinuie încă situații care arată că dificultățile întâlnirii unor culturi diferite nu și-au găsit niciodată rezolvarea, iar tensiunile acestea au fost cauza conflictelor periodice.

13. Pentru o realitate atât de complexă nu există formule „magice”; totuși, se cuvine să indicăm câteva principii etice fundamentale de referință. Un prim principiu este să amintim că emigranții trebuie tratați întotdeauna cu respectul cuvenit oricărei persoane umane. Acestui principiu trebuie să i se supună chiar și necesara considerare a binelui comun atunci când este vorba despre reglementarea fluxurilor migratorii. Este vorba, deci, de conjugarea ospitalității care li se cuvine tuturor ființelor umane, în special dacă sunt nevoiașe, cu luarea în considerare a condițiilor indispensabile unei vieți oneste și pașnice, atât pentru locuitorii de baștină cât și pentru noii sosiți. În privința caracteristicilor culturale pe care le poartă cu sine emigranții, acestea trebuie să fie respectate și acceptate, în măsura în care nu se contrapun valorilor etice universale, înscrise în legea naturală, și drepturilor umane fundamentale.

Respectul față de culturi și „fizionomia culturală” a spațiului teritorial

14. Mai greu este de evaluat până unde ajunge dreptul emigranților la recunoașterea juridică publică a manifestărilor lor culturale specifice, atunci când acestea nu se acomodează ușor obiceiurilor majorității cetățenilor. Soluția problemei, în cadrul unei deschideri substanțiale, este legată de valorificarea concretă a bunului comun într-un moment istoric determinat și într-o realitate teritorială și socială concretă. Important este ca în toți să fie înrădăcinată o cultură a acceptării care, fără a cădea în indiferență față de valori, să știe să conjuge rațiunile în favoarea identității și dialogului.

Pe de altă parte, cum am arătat mai înainte, trebuie valorificată importanța pe care o are cultura specifică a unui spațiu teritorial pentru creșterea echilibrată a celor ce aparțin acestui teritoriu prin naștere, mai ales de-a lungul celor mai delicate faze evolutive ale vieții. Din acest punct de vedere, poate fi considerată plauzibilă orientarea care tinde să garanteze într-un spațiu determinat un anumit „echilibru cultural”, corespunzător culturii predominante caracteristice; un echilibru care, deși mereu deschis minorităților și respectării drepturilor lor fundamentale, să permită permanența și dezvoltarea unei anumite „fizionomii culturale”, adică a patrimoniului fundamental de limbă, tradiții și valori care, în general, sunt asociate experienței națiunii și sensului de „patrie”.

15. Este evident că această exigență a „echilibrului”, în privința „fizionomiei culturale” a unui spațiu teritorial nu se poate dobândi în mod satisfăcător doar cu instrumente legislative, pentru că acestea ar fi lipsite de eficiență dacă nu s-ar baza pe ethosul popular și, mai ales, ar fi sortite unei firești schimbări atunci când o cultură și-ar pierde capacitatea de a însufleți un popor și un spațiu teritorial, devenind o simplă moștenire păstrată în muzee sau monumente artistice și literare.

În realitate, o cultură, în măsura în care este realmente vitală, nu are motive să se teamă că ar fi dominată de alta, după cum, în egală măsură, nici o lege nu o va putea menține vie dacă în sufletul unui popor ea a murit. În rest, pe planul dialogului dintre culturi, nimeni nu poate fi împiedicat să propună altuia valorile în care el crede, cu condiția ca acest demers să fie făcut într-o formă respectuoasă față de libertatea și con;tiința persoanelor. „Adevărul nu se impune decât prin forța adevărului însuși care pătrunde în suflete lin dar cu putere” (8)

Conștiința valorilor comune

16. Dialogul între culturi, instrument privilegiat pentru a construi civilizația iubirii, se sprijină pe certitudinea că există valori comune tuturor culturilor, fiind înrădăcinate în natura persoanei umane.

Prin aceste valori umanitatea își exprimă trăsăturile cele mai autentice și importante. E nevoie să fie cultivată în suflete conștiința acestor valori, lăsând deoparte prejudecățile ideologice și egoismele partizane, pentru a alimenta acest humus cultural, universal prin natură, care face posibilă dezvoltarea fecundă a unui dialog constructiv. De asemenea, și diferitele religii pot și trebuie să contribuie decisiv la aceasta. Experiența pe care am avut-o de atâtea ori în timpul întâlnirilor cu reprezentanți ai altor religii – îmi amintesc în mod deosebit întâlnirea de la Assisi, din 1986 și cea din piața Sfântul Petru, din 1999 – îmi întărește încrederea în faptul că deschiderea reciprocă a celor ce urmează diferite religii poate aduce multe beneficii cauzei păcii și a binelui comun al umanității.

Valoarea solidarității

17. Față de inegalitățile crescânde ce există în lume, prima valoare care trebuie să fie promovată și răspândită din ce în ce mai mult în conștiințe este, desigur, solidaritatea. Orice societate se sprijină pe temelia legăturii originare a persoanelor între ele, configurată în spații relaționale din ce în ce mai ample – de la familie și celelalte grupuri sociale intermediare – până la întreaga societate civilă și la comunitatea statală. La rândul lor, statele nu se pot dispensa de legăturile dintre ele. Situația actuală, de interdependență planetară, contribuie la mai buna percepere a destinului comun al întregii familii umane, ajutând reflecția personală a fiecăruia să aprecieze virtutea solidarității.

În această privință, fără îndoială, trebuie observat că interdependența progresivă a contribuit la descoperirea multiplelor inegalități, precum dezechilibrul dintre țările bogate și țările sărace; distanța socială, din cadrul fiecărei țări, între cei ce trăiesc în opulență și cei ce-și văd rănită demnitatea prin lipsa minimelor necesități; deteriorarea mediului înconjurător și uman, provocată și accelerată de folosirea iresponsabilă a resurselor naturale. Aceste inegalități și diferențe sociale au crescut în unele cazuri purtând țările mai sărace într-o derivă iremediabilă.

O cultură autentică a solidarității trebuie deci să urmărească, drept principal obiectiv, promovarea dreptății. Nu e vorba doar ca ceea ce prisosește să fie dat celui sărac, ci de „a ajuta popoare întregi – care sunt excluse sau marginalizate – să intre în circuitul dezvoltării economice și umane. Acest lucru va fi posibil nu doar utilizând ceea ce prisosește din ceea ce lumea noastră produce abundent, ci schimbând mai ales stilurile de viață, modelele de producție și de consum, structurile de putere consolidate, care guvernează azi societatea” (9).

Valoarea păcii

18. Cultura solidarității este legată strâns de valoarea păcii, obiectiv primordial al întregii societăți, și de conviețuirea națională și internațională. Totuși, în drumul mai bunei înțelegeri între popoare sunt încă numeroase provocări pe care lumea este nevoită să le înfrunte și care îi pun pe toți în fața unor opțiuni ireductibile. Creșterea îngrijorătoare a înarmărilor, în timp ce se consolidează neîncetat angajamentul neproliferării armelor nucleare, riscă să alimenteze și să răspândească o cultură a concurenței și a conflictului, care nu implică doar statele, ci și entități instituționale, precum grupuri paramilitare și organizații teroriste.

Lumea continuă încă să sufere consecințele războaielor trecute și prezente, tragediile provocate de întrebuințarea minelor antipersoană și de recurgerea la îngrozitoarele arme chimice și biologice. Și cum să fie uitat riscul permanent al conflictelor dintre națiuni, al războaielor civile din interiorul unor state și al violenței generalizate, pe care organizațiile internaționale și guvernele naționale se văd aproape neputincioase să le înfrunte? În fața unor astfel de amenințări toată lumea trebuie să simtă datoria morală de a adopta măsuri concrete și adecvate pentru a promova cauza păcii și a înțelegerii dintre oameni.

Valoarea vieții

19. Un dialog autentic între culturi nu numai că trezește sentimentul respectului reciproc dar și alimentează o vie sensibilitate pentru valoarea vieții. Viața umană nu poate fi considerată un simplu obiect de care se dispune în mod arbitrar , ci realitatea cea mai sfântă și intangibilă prezentă pe scena lumii. Nu poate fi pace atunci când acest bun fundamental nu este aapărat. Nu poate fi invocată pacea dar în același timp disprețuită viața. Timpul nostru este martorul unor exemple excelente de generozitate și dăruire în slujba vieții, dar și al realității triste a milioanelor de oameni lăsați pradă cruzimii sau indiferenței unui destin dureros și brutal. Este vorba despre o tragică spirală a morții care cuprinde omucideri, sinucideri, avorturi, eutanasie, precum și mutilări, torturi fizice și psihologice, forme de constrângere nedreaptă, condamnări injuste la închisoare, recurgere fără necesitate la pedeapsa cu moartea, deportări, sclavie, prostituție, trafic de femei și copii. La această înșiruire trebuie adăugate practici iresponsabile ale ingineriei genetice, precum clonarea și utilizarea de embrioni umani pentru investigații, practici cărora li se găsește justificarea printr-o ilegitimă invocare a libertății, a progresului culturii și a promovării dezvoltării umane. Atunci când subiecții cei mai fragili și lipsiți de apărare ai societății suferă astfel de atrocități, însăși noțiunea de familie umană, bazată pe valorile persoanei, încrederii, respectului și ajutorului reciproc este grav știrbită. O civilizație bazată pe iubire și pace trebuie să se împotrivească acestor experimente nedemne de ființa umană.

Valoarea educației

20. Pentru a construi civilizația iubirii, dialogul între culturi trebuie să tindă să depășească orice egoism etnocentric și astfel să conjuge atenția acordată propriei identități cu înțelegerea celorlalți și respectul diversității. Fundamentală în sensul acesta este responsabilitatea educației. Aceasta trebuie să transmită subiecților conștiința propriilor rădăcini și să le ofere puncte de referință care să le permită să-și găsească situarea personală în lume. În același timp, trebuie să se străduie să-i învețe să respecte alte culturi. Este nevoie să se privească dincolo de experiența individuală imediată și să fie acceptate deosebirile, descoperind bogăția istoriei celorlalți și a valorilor acestora.

Cunoașterea altor culturi, cu spiritul critic necesar și cu repere etice solide, conduce la o mai bună cunoaștere a valorilor și a limitelor inerente propriei culturi și dezvăluie, în același timp, existența unei moșteniri comune întregului neam omenesc.

Tocmai datorită acestei ample game de considerente, educația capătă un rol deosebit în construirea unei lumi mai solidare și pașnice. Educația poate contribui la consolidarea umanismului integral, deschis dimensiunii etice și religioase, care atribuie importanța cuvenită cunoașterii și stimei față de culturi și de valorile spirituale ale diferitelor civilizații.

Iertarea și reconcilierea

21. În timpul Marelui Jubileu, la două mii de ani de la nașterea lui Isus, Biserica a trăit cu deosebită intensitate chemarea exigentă la reconciliere. Invitația este de asemenea semnificativă în contextul complexei tematici a dialogului între culturi. Într-adevăr, dialogul este deseori dificil, pentru că asupra lui apasă ipoteca moștenirilor tragice ale războaielor, conflictelor, violențelor și urii, pe care memoria continuă să le promoveze. Pentru a depăși barierele lipsei de comunicare, drumul ce trebuie parcurs este acela al iertării și reconcilierii. Mulți, în numele unui realism al dezamăgirii, consideră utopic și naiv acest demers. În schimb, în perspectiva creștină, aceasta este singura cale pentru a dobândi pacea.

Privirea credincioșilor se oprește contemplând icoana Celui răstignit. Cu puțin timp înainte de a muri, Isus exclamă: „Tată, iartă-i că nu știu ce fac!”(Lc 23,24). Răufăcătorul răstignit la dreapta lui, auzind aceste ultime cuvinte ale Mântuitorului muribund, se deschide harului convertirii, acceptă Evanghelia iertării și primește făgăduința fericirii veșnice. Exemplul lui Cristos ne confirmă că în mod real pot fi dărâmate atâtea ziduri care blochează comunicarea și dialogul între oameni. Contemplarea Celui răstignit ne imprimă încrederea că iertarea și reconcilierea pot fi o practică normală a vieții cotidiene și a oricărei culturi și deci, o oportunitate concretă de a construi pacea și viitorul umanității.

Amintind semnificativa experiență jubiliară a purificării memoriei, doresc să le adresez creștinilor o invitație particulară, de a fi martori și misionari ai iertării și reconcilierii, grăbind, prin neîncetata invocare a Dumnezeului păcii, împlinirea minunatei profeții a lui Isaia, care se poate aplica tuturor popoarelor pământului: „În vremea aceea, va fi un drum din Egipt în Asiria și Asiria va merge în Egipt și Egiptul în Asiria și Egiptenii și Asirienii vor sluji pe Domnul. În ziua aceea, Israel va fi al treilea în legământul cu Egiptul și cu Asiria, ca o binecuvântare în mijlocul pământului, binecuvântare a Domnului Savaot, Care zice:”Binecuvântat să fie poporul Meu, Egiptul și Asiria, lucrul mâinilor Mele și Israel, moștenirea Mea!” (Is 19, 23-25).

O chemare către tineri

22. Doresc să închei acest Mesaj de pace cu o invitație specială adresată vouă, tineri din toată lumea, care sunteți viitorul umanității și pietrele vii pentru construirea civilizației iubirii. Păstrez în inimă amintirea întâlnirilor pline de emoție pe care le-am avut cu voi în timpul recentei Zile Mondiale a Tineretului, la Roma. Adeziunea voastră să fie cu bucurie, să fie hotărâtă și promițătoare. În energia și vitalitatea voastră, în iubirea voastră pentru Cristos, am întrevăzut un viitor mai senin și uman pentru omenire.

Simțindu-vă aproape, descopeream în sufletul meu un profund sentiment de recunoștință Domnului, care îmi acorda harul de a contempla, în mozaicul multicolor al limbilor, culturilor, obiceiurilor și mentalităților voastre diferite, miracolul universalității Bisericii, al catolicității sale și al unității sale. Prin intermediul vostru am admirat minunanta împreunare a diversității în unitatea aceleiași credințe, aceleiași speranțe și aceleiași iubiri, ca expresie elocventă a minunatei realități a Bisericii, semn și instrument al lui Cristos pentru salvarea lumii și pentru unitatea neamului omenesc. (10). Evanghelia vă cheamă să reconstruiți unitatea originară a familiei umane, care își are izvorul în Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Dragi tineri de orice limbă și cultură, vă așteaptă o îndatorire anevoioasă și pasionantă: aceea de a fi bărbați și femei capabili să trăiască solidaritatea, pacea și iubirea vieții, în respectul tuturor. Să fiți artizanii unei noi umanități, în care toți oamenii, ca frați și surori, ca membri ai aceleiași familii, să poată trăi în sfârșit în pace!

Vatican, 8 decembrie 2000
Papa Ioan Paul al II-lea

Note

  1. Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. Gaudium et spes, 53.
  2. Cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs la Națiunile Unite, 15 octombrie 1995.
  3. Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Const. past. Gaudium et spes, 75.
  4. Cf. ibíd., 22.
  5. Ibíd., 10.
  6. Cf. Ioan Paul al II-lea, Discurs la UNESCO, 2 iunie 1980, 6.
  7. Const. past. Gaudium et spes, 36.
  8. Conc. Ecum. Vat. II, Decl. Dignitatis humanae, asupra libertății religioase, 1.
  9. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea Enc. Centesimus annus, 58.
  10. Cf. Conc. Ecum. Vat. II, Const. dogm. Lumen gentium, 1.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Marina Fara
Copyright: ARCB.ro
Publicarea în original: 08.12.2000
Publicarea pe acest sit: 05.01.2001
Etichete: ,

Lasă un răspuns