Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii

A XXXVIII-a Zi Mondială a Păcii
Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine
Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Păcii
1 ianuarie 2005

1. La începutul anului nou, adresez din nou cuvântul meu responsabililor națiunilor și tuturor bărbaților și femeilor de bunăvoință, care își dau seama cât de necesar este a construi pacea în lume. Am ales ca temă pentru Ziua Mondială a Păcii 2005 îndemnul sfântului Paul în Scrisoarea către Romani: „Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine„. Răul nu se învinge prin rău: de fapt, pe acel drum, în loc de a învinge răul, Cel Rău este cel care învinge.

Perspectiva trasată de marele apostol scoate în evidență un adevăr de fond: pacea este rezultatul unei bătălii lungi și angajatoare, câștigată atunci când răul este înfrânt prin bine. În fața scenariilor dramatice de ciocniri fratricide violente, care au loc în diferite părți ale lumii, în fața suferințelor și nedreptăților de nedescris care provin din ele, singura alegere cu adevărat constructivă este de a alunga răul cu oroare și de a se atașa de bine (cf. Rom 12,9), așa cum sugerează tot apostolul Paul.

Pacea este un bine care trebuie promovat prin bine: ea este un bine pentru persoane, pentru familii, pentru națiunile pământului și pentru întreaga omenire; însă este un bine care trebuie păzit și cultivat prin alegeri și fapte de bine. Se înțelege deci adevărul profund al unei alte maxime a lui Paul: „Nu întoarceți nimănui răul pentru rău” (Rom 12,17). Singurul mod pentru a ieși din cercul vicios al răului pentru rău este acela de a primi cuvântul apostolului: „Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine” (Rom 12,21).

Răul, binele și iubirea

2. Încă de la începuturi, omenirea a cunoscut experiența tragică a răului și a încercat să-i înțeleagă rădăcinile și să-i explice cauzele. Răul nu este o forță anonimă care acționează în lume în virtutea mecanismelor deterministe și impersonale. Răul trece prin libertatea umană. Tocmai această facultate, care îl deosebește pe om de celelalte viețuitoare de pe pământ, stă în centrul dramei răului și îl însoțește în mod constant. Răul are întotdeauna un chip și un nume: chipul și numele bărbaților și femeilor care îl aleg în mod liber. Sfânta Scriptură învață că, la începuturile istoriei, Adam și Eva s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și Abel a fost ucis de fratele Cain (cf. Gen 3-4). Au fost primele alegeri greșite, cărora le-au urmat altele nenumărate în decursul secolelor. Fiecare dintre ele poartă în sine o conotație morală esențială, care implică responsabilități precise din partea subiectului și cheamă în cauză relațiile fundamentale ale persoanei cu Dumnezeu, cu celelalte persoane și cu creația.

Căutându-i componentele profunde, răul este, în definitiv, o sustragere tragică de la exigențele iubirii [1]. În schimb, binele moral se naște din iubire, se manifestă ca iubire și este orientat spre iubire. Acest discurs este deosebit de clar pentru creștin, care știe că participarea la unicul trup mistic al lui Cristos îl pune într-o relație specială nu numai cu Domnul, ci și cu frații. Logica iubirii creștine, care constituie în evanghelie inima palpitantă a binelui moral, împinge, dacă este dusă la consecințe, până la iubirea față de dușmani. „Dacă dușmanului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea” (Rom 12,20).

Gramatica” legii morale universale

3. Îndreptând privirea spre situația actuală a lumii, nu se poate să nu constatăm o răspândire impresionantă a multiplelor manifestări sociale și politice ale răului: de la dezordinea socială la anarhie și la război, de la nedreptate la violența împotriva celuilalt și la suprimarea lui. Pentru a orienta drumul propriu între chemările opuse ale binelui și ale răului, familia umană are nevoie urgentă să prețuiască patrimoniul comun de valori morale primit în dar de la Dumnezeu însuși. Pentru aceasta, celor care sunt hotărâți să învingă răul prin bine sfântul Paul le adresează invitația de a cultiva atitudini nobile și dezinteresate de generozitate și de pace (cf. Rom 12,17-21).

Vorbind la Adunarea Generală a Națiunilor Unite, în urmă cu zece ani, despre acțiunea comună în slujba păcii, am făcut referință la „gramatica legii morale universale [2], amintită de Biserică în multiplele sale pronunțări în această materie. Inspirând valori și principii comune, această lege îi unește pe oameni între ei, chiar în diversitatea respectivelor culturi, și este imutabilă: „Rămâne sub evoluția ideilor și a obiceiurilor și le susține progresul… Chiar dacă i se neagă și principiile, ea nu poate fi nimicită și nici înlăturată din inima omului. Reapare mereu în viața indivizilor și a societăților” [3].

4. Această comună gramatică a legii morale impune și angajarea permanentă și cu responsabilitate pentru a face în așa fel încât viața persoanelor și a popoarelor să fie respectată și promovată. În lumina sa nu pot să nu fie stigmatizate cu vigoare relele cu caracter social și politic care chinuiesc lumea, mai ales cele provocate de exploziile violenței. În acest context, cum să nu mergem cu gândul la iubitul continent african, în care încă mai durează conflicte care au secerat și continuă să secere milioane de victime? Cum să nu evocăm periculoasa situație a Palestinei, țara lui Isus, în care nu se reușește să se înnoade, în adevăr și în dreptate, firele înțelegerii reciproce, rupte de un conflict pe care atentatele și răzbunările îl alimentează în mod îngrijorător în fiecare zi? Și ce să spunem despre tragicul fenomen al violenței teroriste care pare să împingă întreaga lume spre un viitor de frică și de neliniște? În sfârșit, cum să nu constatăm cu amărăciune că drama irakiană se prelungește, din păcate, în situații de incertitudine și de nesiguranță pentru toți?

Pentru a cunoaște binele păcii trebuie afirmat, cu conștiință lucidă, că violența este un rău inacceptabil și că nu rezolvă problemele niciodată. „Violența este o minciună, pentru că este contrară adevărului credinței noastre, adevărului umanității noastre. Violența distruge ceea ce susține că apără: demnitatea, viața, libertatea ființelor umane” [4]. Prin urmare, este indispensabilă promovarea unei mari opere educative a conștiințelor, care să-i formeze pe toți, mai ales noile generații, pentru bine, deschizându-le orizontul umanismului integral și solidar, pe care Biserica îl indică și îl dorește. Pe aceste baze este posibil de a da viață unei ordini sociale, economice și politice care să țină cont de demnitatea, de libertatea și de drepturile fundamentale ale oricărei persoane.

Binele păcii și binele comun

5. Pentru a promova pacea, învingând răul prin bine, trebuie să ne oprim cu atenție deosebită asupra binelui comun [5] și asupra declinărilor sale sociale și politice. De fapt, atunci când la toate nivelurile se cultivă binele comun, se cultivă pacea. Oare poate persoana să se realizeze pe deplin făcând abstracție de natura sa socială, adică de faptul că este „împreună cu” și „pentru” ceilalți? Binele comun o privește îndeaproape. Privește îndeaproape toate formele expresive ale socialității umane: familia, grupurile, asociațiile, orașele, regiunile, statele, comunitățile de popoare și de națiuni. Într-un fel, toți sunt implicați în angajarea pentru binele comun, în căutarea constantă a binelui celuilalt ca și cum ar fi binele propriu. Această responsabilitate revine, îndeosebi, autorității politice, la orice nivel al exercitării sale, pentru că ea este chemată să creeze acel ansamblu de condiții sociale care permit și favorizează în ființele umane dezvoltarea integrală a persoanei lor [6].

Prin urmare, binele comun cere respectarea și promovarea persoanei și a drepturilor sale fundamentale, ca și respectarea și promovarea drepturilor națiunilor în perspectivă universală. În acest sens, Conciliul Vatican II spune: „Din interdependența tot mai strânsă care se extinde treptat la lumea întreagă, decurge faptul că binele comun… devine astăzi din ce în ce mai universal și, de aceea, implică drepturi și îndatoriri care privesc omenirea întreagă. Orice grup trebuie să țină seama de necesitățile și de aspirațiile legitime ale celorlalte grupuri și, mai mult, de binele comun al întregii familii umane” [7]. Binele întregii omeniri, chiar și pentru generațiile viitoare, cere o adevărată cooperare internațională, la care fiecare națiune trebuie să contribuie [8].

Totuși, viziuni total reductive ale realității umane transformă binele comun în simplă bunăstare socio-economică, lipsită de orice finalizare transcendentă, și îl golesc de motivația sa cea mai profundă. În schimb, binele comun îmbracă și o dimensiune transcendentă, pentru că Dumnezeu este scopul ultim al creaturilor sale [9]. În afară de aceasta, creștinii știu că Isus a făcut lumină deplină asupra realizării binelui comun al omenirii. Istoria merge spre Cristos și în el culminează: grație lui, prin intermediul lui și în vederea lui, orice realitatea umană poate să fie condusă la împlinirea sa deplină în Dumnezeu.

Binele păcii și folosirea bunurilor pământului

6. Deoarece binele păcii este strâns legat de dezvoltarea tuturor popoarelor, este indispensabil să se țină cont de implicațiile etice ale folosirii bunurilor pământului. Conciliul Vatican II a amintit în mod oportun că „Dumnezeu a rânduit pământul și toate câte le cuprinde spre folosul tuturor oamenilor și popoarelor, astfel încât bunurile create trebuie să le revină în mod echitabil tuturor, sub călăuzirea dreptății nedespărțite de iubire” [10].

Apartenența la familia umană conferă fiecărei persoane un fel de cetățenie mondială, făcând-o titulară de drepturi și îndatoriri, oamenii fiind uniți de o comunitate de origine și de destin suprem. Este suficient ca un copil să fie zămislit pentru ca să fie titular de drepturi, să merite atenții și îngrijiri și cineva să aibă datoria de a se îngriji de el. Condamnarea rasismului, tutelarea minorităților, asistența acordată exilaților și refugiaților, mobilizarea solidarității internaționale față de toți nevoiașii nu sunt decât aplicări coerente ale principiului cetățeniei mondiale.

7. Binele păcii trebuie să fie văzut astăzi în strânsă relație cu noile bunuri, care provin din cunoașterea științifică și din progresul tehnologic. Și acestea, ca aplicare a principiului destinației universale a bunurilor pământului, trebuie puse în slujba necesităților primare ale omului. Inițiative oportune la nivel internațional pot să dea realizare deplină principiului destinației universale a bunurilor, asigurând tuturor – indivizi și națiuni – condițiile de bază pentru a participa la dezvoltare. Acest lucru devine posibil dacă se dau la o parte barierele și monopolurile care lasă atâtea popoare la margine [11].

Apoi, binele păcii va fi mai bine garantat dacă întotdeauna comunitatea internațională se va îngriji, cu simț mai mare de responsabilitate, de cele care sunt în mod obișnuit identificate ca bunuri publice. Sunt acele bunuri de care toți cetățenii se bucură automat fără să fi făcut alegeri precise în acest sens. Așa se întâmplă, la nivel național, cu bunuri cum ar fi, de exemplu, sistemul judiciar, sistemul de apărare, rețeaua stradală sau feroviară. În lume, care este cuprinsă astăzi în mod deplin de fenomenul globalizării, sunt tot mai numeroase bunurile publice care capătă caracter global și prin urmare măresc din zi în zi și interesele comune. Este suficient să ne gândim la lupta împotriva sărăciei, la căutarea păcii și a siguranței, la preocuparea față de schimbările climatice, la controlul răspândirii bolilor. Comunitatea internațională trebuie să răspundă acestor interese cu o rețea tot mai amplă de acorduri juridice, aptă să reglementeze folosirea bunurilor publice, inspirându-se din principiile universale ale echității și ale solidarității.

8. Principiul destinației universale a bunurilor permite, de asemenea, înfruntarea în mod adecvat a provocării sărăciei, mai ales ținând cont de condițiile de mizerie în care încă mai trăiesc peste un miliard de ființe umane. Comunitatea internațională și-a stabilit ca obiectiv prioritar, la începutul noului mileniu, înjumătățirea numărului acestor persoane până în anul 2015. Biserica susține și încurajează această angajare și îi invită pe cei care cred în Cristos să manifeste, în mod concret și în fiecare domeniu, o iubire preferențială față de cei săraci [12].

Drama sărăciei apare încă strâns legată de chestiunea datoriei externe a țărilor sărace. În pofida progreselor semnificative făcute până acum, chestiunea încă nu a găsit o soluționare adecvată. Au trecut cincisprezece ani de când am atras atenția opiniei publice asupra faptului că datoria externă a țărilor sărace „este profund legată de un ansamblu de alte probleme, cum sunt investiția externă, funcționarea corectă a organizațiilor internaționale mai mari, prețul materiilor prime și așa mai departe” [13]. Mecanismele recente pentru reducerea datoriilor, centrate mai mult pe exigențele săracilor, au îmbunătățit, desigur, calitatea creșterii economice. Totuși, aceasta din urmă, din cauza unei serii de factori, este încă insuficientă din punct de vedere cantitativ, în special în vederea atingerii obiectivelor stabilite la începutul mileniului. Țările sărace rămân prizoniere ale unui cerc vicios: veniturile scăzute și creșterea lentă limitează economia și, la rândul lor, investițiile slabe și folosirea ineficace a economiei nu favorizează creșterea.

9. Așa cum a afirmat papa Paul al VI-lea și cum am reafirmat eu însumi, unicul remediu cu adevărat eficace pentru a permite statelor să înfrunte chestiunea dramatică a sărăciei este de a le furniza resursele necesare prin finanțări externe – publice și private – acordate în condiții accesibile, în cadrul unor raporturi comerciale internaționale reglementate conform echității [14]. Este imperios necesară o mobilizare morală și economică, ce să respecte pe de o parte acordurile făcute în favoarea țărilor sărace, dar dispusă pe de altă parte să revadă acele acorduri pe care experiența le-a demonstrat că sunt prea oneroase pentru anumite țări. În această perspectivă, este de dorit și este necesar să se imprime un nou elan ajutorului public pentru dezvoltare și să se exploreze, în pofida dificultăților pe care le poate prezenta acest parcurs, propunerile de noi forme de finanțare pentru dezvoltare [15]. Câteva guverne evaluează deja cu atenție mecanismele promițătoare care merg în această direcție, inițiative semnificative care trebuie duse înainte în mod autentic împărtășitor și prin respectarea principiului subsidiarității. De asemenea, trebuie controlat ca gestiunea resurselor economice destinate dezvoltării țărilor sărace să respecte criterii scrupuloase de bună administrare, atât din partea donatorilor, cât și a destinatarilor. Biserica încurajează și oferă contribuția sa acestor eforturi. Este suficient să cităm, de exemplu, contribuția prețioasă dată prin intermediul numeroaselor agenții catolice de ajutor și de dezvoltare.

10. La sfârșitul marelui jubileu al anului 2000, în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte am amintit de urgența unei noi fantezii a iubirii [16] pentru a răspândi în lume evanghelia speranței. Acest lucru este evident îndeosebi atunci când ne apropiem de multele și delicatele probleme care împiedică dezvoltarea continentului african: să ne gândim la numeroasele conflicte armate, la bolile epidemice devenite mai periculoase din cauza condițiilor de mizerie, la instabilitatea politică însoțită de o răspândită nesiguranță socială. Sunt realități dramatice care solicită un drum radical nou pentru Africa: este necesar să se dea naștere la noi forme de solidaritate, la nivel bilateral și multilateral, cu o angajare mai decisă a tuturor, având conștiința deplină că binele popoarelor africane reprezintă o condiție indispensabilă pentru ajungerea la binele comun universal.

Fie ca popoarele din Africa să poată lua în mână ca protagoniști propriul destin și propria dezvoltare culturală, civilă, socială și economică! Africa să înceteze să fie numai obiect de asistență, pentru a deveni subiect responsabil de împărtășiri convinse și productive! Pentru a atinge aceste obiective este necesară o nouă cultură politică, în special în domeniul cooperării internaționale. Încă o dată aș vrea să reafirm că neîndeplinirea promisiunilor reiterate referitoare la ajutorul public pentru dezvoltare, chestiunea încă deschisă a apăsătoarei datorii internaționale a țărilor africane și lipsa unei considerații speciale față de ele în raporturile comerciale internaționale constituie obstacole grave în calea păcii și prin urmare trebuie înfruntate și depășite de urgență. Astăzi ca niciodată este determinantă și decisivă, pentru realizarea păcii în lume, conștiința interdependenței dintre țările bogate și cele sărace, motiv pentru care „dezvoltarea fie devine comună pentru toate părțile lumii, fie suferă un proces de înapoiere chiar și în zonele marcate de un progres constant” [17].

Universalitatea răului și speranța creștină

11. În fața atâtor drame care chinuiesc lumea, creștinii mărturisesc cu încredere umilă că numai Dumnezeu face posibil ca omul și popoarele să depășească răul pentru a ajunge la bine. Prin moartea și învierea sa, Cristos ne-a mântuit și răscumpărat „cu un preț mare” (1Cor 6,20; 7,23), obținând mântuirea pentru toți. Prin urmare, cu ajutorul său este posibil pentru toți să învingă răul prin bine.

Întemeindu-se pe certitudinea că răul nu va putea să învingă, creștinul cultivă o speranță neîmblânzită care îl susține în promovarea dreptății și păcii. În pofida păcatelor personale și sociale care marchează acțiunea umană, speranța imprimă elan reînnoit pentru angajarea în favoarea dreptății și a păcii, împreună cu o încredere fermă în posibilitatea de a construi o lume mai bună.

Dacă în lume este prezent și acționează „misterul nelegiuirii” (2Tes 2,7), nu trebuie să se uite că omul răscumpărat are în sine energii suficiente pentru a i se opune. Creat după imaginea lui Dumnezeu și răscumpărat de Cristos, „care, într-un fel, s-a unit cu fiecare om” [18], acesta poate să coopereze activ la triumful binelui. Acțiunea „Duhului Domnului umple universul” (Înț 1,7). Creștinii, în special credincioșii laici, „această speranță nu trebuie să o ascundă în adâncul sufletului, ci, printr-o continuă convertire și prin lupta «împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhului răului» (Ef 6,12), trebuie să o manifeste și prin structurile vieții pământești” [19].

12. Nici un bărbat, nici o femeie de bunăvoință nu se poate sustrage de la angajarea de a lupta pentru a învinge răul prin bine. Este o luptă care se duce în mod valid numai cu armele iubirii. Atunci când binele învinge răul, domnește iubirea și unde domnește iubirea acolo domnește pacea. Este învățătura evangheliei, repropusă de Conciliul Vatican II: „Legea fundamentală a perfecțiunii omenești, și, de aici, a transformării lumii, este noua poruncă a iubirii” [20].

Acest lucru este adevărat și în domeniul social și politic. În acest sens, papa Leon al XIII-lea scria că aceia care au datoria de a se îngriji de binele păcii în relațiile dintre popoare trebuie să alimenteze în ei și să aprindă în ceilalți „iubirea, stăpâna și regina tuturor virtuților” [21]. Creștinii să fie martori convinși ai acestui adevăr; să arate cu viața lor că iubirea este singura forță capabilă să conducă la perfecțiunea personală și socială, unicul dinamism în măsură să facă în așa fel ca istoria să înainteze spre bine și pace.

În acest an dedicat Euharistiei, fiii Bisericii să găsească în marele sacrament al iubirii, izvorul oricărei comuniuni: al comuniunii cu Isus Răscumpărătorul și, în el, cu fiecare ființă umană. În virtutea morții și învierii lui Cristos, devenite prezente în mod sacramental în fiecare celebrare euharistică, suntem salvați de rău și făcuți capabili să înfăptuim binele. În virtutea vieții noi pe care el ne-a dăruit-o putem să ne recunoaștem frați, dincolo de orice diferență de limbă, de naționalitate, de cultură. Într-un cuvânt, în virtutea participării la aceeași pâine și la același potir putem să ne simțim „familie a lui Dumnezeu” și să aducem împreună o contribuție specifică și eficace la edificarea unei lumi întemeiate pe valorile dreptății, libertății și păcii.

Vatican, 8 decembrie 2004.

Ioan Paul al II-lea

Note
[1] În acest sens, Augustin afirmă: „Două iubiri au întemeiat două cetăți: iubirea de sine, dusă până la disprețuirea lui Dumnezeu, a dat naștere la cetatea pământească; iubirea lui Dumnezeu, dusă până la disprețuirea de sine, a dat naștere la cetatea cerească” (De civitate Dei, XIV, 28).
[2] Cf. Discurs pentru cea de-a 50-a aniversare a fondării ONU (5 octombrie 1995), 3: Insegnamenti XVIII/2 (1995), 732.
[3] Catehismul Bisericii Catolice, 1958.
[4] IOAN PAUL AL II-LEA, Omilie la Drogheda, Irlanda (29 septembrie 1979), 9: AAS 71 (1979), 1081.
[5] Conform unei accepțiuni vaste, prin binele comun se înțelege „ansamblul condițiilor de viață socială care permit grupurilor și indivizilor să-și atingă mai deplin și mai ușor perfecțiunea”. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția pastorală Gaudium et spes, 26.
[6] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Scrisoarea enciclică Mater et magistra: AAS 53 (1961), 417.
[7] Constituția pastorală Gaudium et spes, 26.
[8] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Scrisoarea enciclică Mater et magistra: AAS 53 (1961), 421.
[9] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 41: AAS 83 (1991), 844.
[10] Constituția pastorală Gaudium et spes, 69.
[11] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus, 35: AAS 83 (1991), 837.
[12] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 42: AAS 80 (1988), 572.
[13] Discurs adresat participanților la săptămâna de studiu a Academiei Pontificale a Științelor (27 octombrie 1989), 6: Insegnamenti XII/2 (1989), 1050.
[14] Cf. PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 56-61: AAS 59 (1967), 285-287; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 33-34: AAS 80 (1988), 557-560.
[15] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj adresat președintelui Consiliului Pontifical al Dreptății și Păcii: L’Osservatore romano, 10 iulie 2004, pag. 5.
[16] Cf. nr. 50: AAS 93 (2001), 303.
[17] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis, 17: AAS 80 (1988), 532.
[18] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția pastorală Gaudium et spes, 22.
[19] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică Lumen gentium, 35.
[20] Constituția pastorală Gaudium et spes, 38.
[21] Scrisoarea enciclică Rerum novarum: Acta Leonis XIII 11 (1892), cf. BENEDICT AL XIV-LEA, Scrisoarea enciclică Pacem Dei: AAS 12 (1920), 215.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.12.2004
Publicarea pe acest sit: 28.12.2004
Etichete: ,

Lasă un răspuns