Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Misiunilor

A 87-a Zi Mondială a Misiunilor

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru Ziua Mondială a Misiunilor
20 octombrie 2013

Iubiți frați și surori,

Anul acesta celebrăm Ziua Misionară Mondială în timp ce se încheie Anul Credinței, ocazie importantă pentru a întări prietenia noastră cu Domnul și drumul nostru ca Biserică ce vestește cu curaj evanghelia. În această perspectivă, aș vrea să propun câteva reflecții.

1. Credința este dar prețios al lui Dumnezeu, care deschide mintea noastră pentru ca să-l putem cunoaște și iubi. El vrea să intre în relație cu noi pentru a ne face părtași de însăși viața sa și a face viața noastră mai plină de semnificație, mai bună, mai frumoasă. Dumnezeu ne iubește! Credința, însă, cere să fie primită, adică ea cere răspunsul nostru personal, curajul de a ne încrede în Dumnezeu, de a trăi iubirea sa, recunoscători pentru milostivirea sa infinită. Apoi, este un dar care nu este rezervat la puțini, ci este oferit cu generozitate. Toți ar trebui să poată experimenta bucuria de a se simți iubiți de Dumnezeu, bucuria mântuirii! Și este un dar care nu se poate ține numai pentru noi înșine, ci un dar care trebuie împărtășit. Dacă noi vrem să-l ținem numai pentru noi înșine, vom deveni creștini izolați, sterili și bolnavi. Vestirea evangheliei face parte din faptul de a fi discipoli ai lui Cristos și este o angajare constantă care însuflețește toată viața Bisericii. „Elanul misionar este un semn clar al maturității unei comunități ecleziale” (Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică Verbum Domini, 95). Fiecare comunitate este „adultă” atunci când mărturisește credința, o celebrează cu bucurie în liturgie, trăiește caritatea și vestește fără încetare cuvântul lui Dumnezeu, ieșind din propriul țarc pentru a-l duce și în „periferii”, mai ales celor care încă n-au avut oportunitatea de a-l cunoaște pe Cristos. Soliditatea credinței noastre, la nivel personal și comunitar, se măsoară și din capacitatea de a o comunica altora, de a o răspândi, de a o trăi în caritate, de a mărturisi celor care ne întâlnesc și împărtășesc cu noi drumul vieții.

2. Anul Credinței, la cincizeci de ani de la începutul Conciliului Vatican II, este stimulent pentru ca întreaga Biserică să aibă o reînnoită conștiință despre prezența sa în lumea contemporană, despre misiunea sa printre popoare și națiuni. Misionaritatea nu este numai o problemă de teritorii geografice, ci de popoare, de culturi și de persoane, tocmai pentru că „granițele” credinței nu străbat numai locuri și tradiții umane, ci inima fiecărui bărbat și a fiecărei femei. Conciliul Vatican II a subliniat în mod special că datoria misionară, datoria de a lărgi granițele credinței, este a fiecărui botezat și a tuturor comunităților creștine: „Deoarece poporul lui Dumnezeu trăiește în comunități mai ales diecezane și parohiale și, într-un fel, în acestea se arată ca atare, și aceste comunități sunt datoare să dea mărturie pentru Cristos în fața neamurilor” (Decretul Ad gentes, 37). Fiecare comunitate este deci interpelată și invitată să-și însușească mandatul încredințat de Isus apostolilor de a fi „martorii săi la Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria și până la marginile pământului” (Fap 1,8), nu ca un aspect secundar al vieții creștine, ci ca un aspect esențial: toți suntem trimiși pe drumurile lumii pentru a merge cu frații, practicând și mărturisind credința noastră în Cristos și făcându-ne vestitori ai evangheliei sale. Îi invit pe episcopi, pe preoți, consiliile prezbiterale și pastorale, fiecare persoană și grup responsabil în Biserică să dea importanță dimensiunii misionare în programele pastorale și formative, simțind că propria angajare apostolică nu este completă dacă nu conține propunerea de „a da mărturie pentru Cristos în fața neamurilor”, în fața tuturor popoarelor. Misionaritatea nu este numai o dimensiune programatică în viața creștină, ci și o dimensiune paradigmatică ce se referă la toate aspectele vieții creștine.

3. Adesea opera de evanghelizare găsește piedici nu numai în exteriorul, ci în interiorul comunității ecleziale însăși. Uneori sunt slabe fervoarea, bucuria, curajul, speranța în a vesti tuturor mesajul lui Cristos și în a ajuta pe oamenii din timpul nostru ca să-l întâlnească. Uneori se mai crede că a duce adevărul evangheliei înseamnă a face violență libertății. Paul al VI-lea are cuvinte iluminante în această privință: „Ar fi… o eroare a impune ceva conștiinței fraților noștri. Dar a propune acestei conștiințe adevărul evanghelic și mântuirea lui Isus Cristos cu deplină claritate și respectând în mod absolut opțiunile libere pe care ea le va face… este un omagiu adus acestei libertăți” (Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 80). Trebuie să avem mereu curajul și bucuria de a propune, cu respect, întâlnirea cu Cristos, să devenim purtători ai evangheliei sale. Isus a venit în mijlocul nostru pentru a ne arăta calea mântuirii și ne-a încredințat și nouă misiunea de a o face cunoscută tuturor, până la marginile pământului. Adesea vedem că violența, minciuna, eroarea sunt scoase în evidență și propuse. Este urgent să facem să strălucească în timpul nostru viața bună a evangheliei cu vestirea și mărturia, și asta chiar din interiorul Bisericii. Pentru că, în această perspectivă, este important să nu se uite niciodată un principiu fundamental pentru orice evanghelizator: nu poate fi vestit Cristos fără Biserică. A evangheliza nu este niciodată un act izolat, individual, privat, ci întotdeauna eclezial. Paul al VI-lea scria că „atunci când cel mai necunoscut predicator, misionar, catehet sau păstor vestește evanghelia, adună comunitatea, transmite credința, administrează un sacrament, chiar dacă este singur, îndeplinește un act al Bisericii”. El nu acționează „pentru o misiune pe care și-a arogat-o, nici în virtutea unei inspirații personale, ci în unire cu misiunea Bisericii și în numele ei” (ibidem). Și asta dă forță misiunii și îl face pe fiecare misionar și evanghelizator să simtă că nu este niciodată singur, ci parte dintr-un unic trup însuflețit de Duhul Sfânt.

4. În epoca noastră, mobilitatea răspândită și facilitatea de comunicare prin new media au amestecat între ele popoarele, cunoștințele, experiențele. Pentru motive de muncă, întregi familii se mută dintr-un continent în altul; apoi, schimburile profesionale și culturale, turismul și fenomene asemănătoare determină la o amplă mișcare de persoane. Uneori este greu pentru comunitățile parohiale să cunoască în mod sigur și aprofundat cine este în trecere sau cine trăiește stabil în teritoriu. În afară de asta, în zone tot mai mari din regiunile în mod tradițional creștine crește numărul celor care sunt străini de credință, indiferenți față de dimensiunea religioasă sau însuflețiți de alte credințe. Apoi, adesea unii botezați fac alegeri de viață care-i conduc departe de credință, făcându-i astfel oameni care au nevoie de o „nouă evanghelizare”. La toate acestea se adaugă faptul că încă o mare parte a omenirii nu a fost ajunsă de vestea cea bună a lui Isus Cristos. Trăim apoi într-un moment de criză care atinge diferite sectoare ale existenței, nu numai cel al economiei, al finanțelor, al siguranței alimentare, al ambientului, ci și cel al sensului profund al vieții și al valorilor fundamentale care o însuflețesc. Chiar și conviețuirea umană este marcată de tensiuni și conflicte care provoacă nesiguranță și greutate de a găsi calea pentru o pace stabilă. În această situație complexă, în care orizontul prezentului și al viitorului par să fie parcurse de nori amenințători, devine și mai urgent a duce în orice realitate evanghelia lui Cristos, care este veste de speranță, de reconciliere, de comuniune, veste a apropierii lui Dumnezeu, a milostivirii sale, a mântuirii sale, veste că puterea lui Dumnezeu este capabilă să învingă întunericul răului și să conducă pe calea binelui. Omul din timpul nostru are nevoie de o lumină sigură care luminează drumul său și pe care numai întâlnirea cu Cristos o poate dărui. Să ducem acestei lumi, cu mărturia noastră, cu iubire, speranța dăruită de credință! Misionaritatea Bisericii nu este prozelitism, ci mărturie de viață care luminează drumul, care aduce speranță și iubire. Biserica – repet încă o dată – nu este o organizație de asistență, o firmă, o ONG, ci este o comunitate de persoane, însuflețite de acțiunea Duhului Sfânt, care au trăit și trăiesc uimirea întâlnirii cu Isus Cristos și doresc să împărtășească această experiență de bucurie profundă, să împărtășească mesajul de mântuire pe care Domnul ni l-a adus. Tocmai Duhul Sfânt e cel care conduce Biserica pe acest drum.

5. Aș vrea să-i încurajez pe toți să devină purtători ai veștii bune a lui Cristos și sunt recunoscător îndeosebi misionarilor și misionarelor, preoților fidei donum, călugărilor și călugărițelor, credincioșilor laici – tot mai numeroși – care, primind chemarea Domnului, părăsesc propria patrie pentru a sluji evanghelia în țări și culturi diferite. Dar aș vrea să subliniez și că înseși Bisericile tinere se angajează cu generozitate în trimiterea de misionari la Bisericile care se află în dificultate – nu rar Biserici cu veche creștinătate – ducând astfel prospețimea și entuziasmul cu care ele trăiesc credința care reînnoiește viața și dăruiește speranță. A trăi în această respirație universală, răspunzând la mandatul lui Isus „mergeți, așadar, și faceți discipoli toate popoarele” (Mt 28,19) este o bogăție pentru orice Biserică particulară, pentru orice comunitate, și a dărui misionari și misionare nu este niciodată o pierdere, ci un câștig. Fac apel la cei care simt această chemare să corespundă cu generozitate la glasul Duhului, după propria stare de viață, și să nu le fie frică să fie generoși cu Domnul. Îi invit și pe episcopi, familiile călugărești, comunitățile și toate asociațiile creștine să susțină, cu clarviziune și discernământ atent, chemarea misionară ad gentes și să ajute Bisericile care au nevoie de preoți, de călugări și călugărițe și de laici pentru a întări comunitatea creștină. Și aceasta ar trebui să fie o atenție prezentă și printre Bisericile care fac parte din una și aceeași conferință episcopală sau dintr-o regiune: este important ca Bisericile mai bogate în vocații să ajute cu generozitate pe cele care suferă datorită numărului lor scăzut.

În același timp îi îndemn pe misionari și pe misionare, în special pe preoții fidei donum și pe laici, să trăiască slujirea lor prețioasă cu bucurie în Bisericile la care sunt trimiși și să ducă bucuria lor și experiența lor Bisericilor din care provin, amintindu-și cum Paul și Barnaba la sfârșitul primei lor călătorii misionare „au relatat tot ceea ce făcuse Dumnezeu cu ei și cum le-a deschis și păgânilor poarta credinței” (Fap 14,27). Ei pot să devină o cale pentru un fel de „restituire” a credinței, ducând prospețimea tinerelor Biserici, pentru ca Bisericile cu veche creștinătate să regăsească entuziasmul și bucuria de a împărtăși credința într-un schimb care este îmbogățire reciprocă pe drumul de urmare a Domnului.

Grija față de toate Bisericile, pe care episcopul de Roma o împărtășește cu confrații episcopi, are o realizare importantă în angajarea Operelor Misionare Pontificale, care au scopul de a însufleți și a aprofunda conștiința misionară a fiecărui botezat și a fiecărei comunități, fie amintind de necesitatea unei formări misionare mai profunde a întregului popor al lui Dumnezeu, fie alimentând sensibilitatea comunităților creștine ca să ofere ajutorul lor pentru a a favoriza răspândirea evangheliei în lume.

În sfârșit, un gând către creștinii care, în diferite părți ale lumii, se află în dificultăți în a mărturisi deschis propria credință și în a vedea recunoscut dreptul de a o trăi în mod demn. Sunt frații și surorile noastre, martori curajoși – încă mai numeroși decât martirii din primele secole – care suportă cu perseverență apostolică diferitele forme actuale de persecuție. Nu puțini își riscă și viața pentru a rămâne fideli față de evanghelia lui Cristos. Doresc să asigur că sunt aproape cu rugăciunea de persoanele, de familiile și de comunitățile care suferă violență și intoleranță și le repet cuvintele mângâietoare ale lui Isus. „Curaj, eu am învins lumea” (In 16,33).

Benedict al XVI-lea îndemna: „«Cuvântul Domnului să se răspândească și să fie preamărit» (2Tes 3,1): fie ca acest An al Credinței să facă tot mai trainic raportul cu Cristos Domnul pentru că numai în el este certitudinea pentru a privi la viitor și garanția unei iubiri autentice și durabile” (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 15). Este urarea mea pentru Ziua Misionară Mondială din acest an. Îi binecuvântez din inimă pe misionari și pe misionare și pe toți aceia care însoțesc și susțin această angajare fundamentală a Bisericii pentru ca vestea evangheliei să poată să răsune în toate colțurile pământului, iar noi, slujitori ai evangheliei și misionari, vom experimenta „dulcea și mângâietoarea bucurie de a evangheliza” (Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 80).

Din Vatican, 19 mai 2013, solemnitatea Rusaliilor

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.05.2013
Publicarea pe acest sit: 09.08.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns