Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Misiunilor

A 86-a Zi Mondială a Misiunilor

„Chemați pentru a face să strălucească Cuvântul adevărului” (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 6).

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondială a Misiunilor
21 octombrie 2012

Iubiți frați și surori,

Celebrarea Zilei Mondiale a Misiunilor se încarcă anul acesta cu o semnificație total deosebită. Împlinirea a 50 de ani ai decretului conciliar Ad gentes, deschiderea Anului Credinței și Sinodul episcopilor cu tema noii evanghelizări colaborează la reafirmarea voinței Bisericii de a se angaja cu mai mare curaj și ardoare în missio ad gentes pentru ca evanghelia să ajungă până la marginile pământului.

Conciliul Ecumenic Vatican II, cu participarea episcopilor catolici veniți din toate colțurile pământului, a fost un semn luminos al universalității Bisericii, primind, pentru prima dată, un număr așa de mare de părinți conciliari veniți din Asia, din Africa, din America Latină și din Oceania. Episcopi misionari și episcopi autohtoni, păstori de comunități răspândite printre populații necreștine, care aduceau în adunarea conciliară imaginea unei Biserici prezente în toate continentele și care se făceau interpreți ai realităților complexe de atunci așa-numita „lume a treia”. Bogați în experiența care derivă din faptul de a fi păstori de Biserici tinere și pe cale de formare, însuflețiți de pasiunea pentru răspândirea împărăției lui Dumnezeu, ei au contribuit în manieră relevantă la reafirmarea necesității și urgenței evanghelizării ad gentes, deci a aducerii în centrul ecleziologiei a naturii misionare a Bisericii.

Ecleziologia misionară

Această viziune astăzi nu a dispărut, ba chiar a cunoscut o rodnică reflecție teologică și pastorală și, în același timp, se propune din nou cu urgență reînnoită pentru că s-a dilatat numărul celor care încă nu-l cunosc pe Cristos: „Oamenii care îl așteaptă pe Cristos însă sunt în număr imens”, afirma fericitul Ioan Paul al II-lea în enciclica Redemptoris missio despre valabilitatea permanentă a mandatului misionar, și adăuga: „Nu putem să stăm liniștiți, gândindu-ne la milioanele de frați și surori ai noștri, și ei răscumpărați de sângele lui Cristos, care trăiesc fără să cunoască iubirea lui Dumnezeu” (nr. 86). Și eu, convocând Anul Credinței, am scris că Isus Cristos, „astăzi ca și atunci, ne trimite pe drumurile lumii pentru a proclama evanghelia sa la toate popoarele pământului” (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 7); proclamare care, așa cum se exprima și slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea în exortația apostolică Evangelii nuntiandi, „nu este pentru Biserică o contribuție facultativă: este obligația care apasă asupra ei prin mandatul Domnului Isus, pentru ca oamenii să poată crede și să fie mântuiți. Da, acest mesaj este necesar. Este unic. Este de neînlocuit” (nr. 5). Avem nevoie deci să reluăm același elan apostolic al primelor comunități creștine care, mici și lipsite de apărare, au fost capabile, cu vestirea și mărturia, să răspândească evanghelia în toată lumea cunoscută în acea vreme.

Deci nu uimește că Vatican II și magisteriul succesiv al Bisericii insistă în mod special asupra mandatului misionar pe care Cristos l-a încredințat discipolilor săi și care trebuie să fie angajare a întregului popor al lui Dumnezeu, episcopi, preoți, diaconi, călugări, călugărițe, laici. Grija de a vesti evanghelia în orice parte a pământului revine în primul rând episcopilor, responsabili direcți ai evanghelizării în lume, fie ca membri ai colegiului episcopal, fie ca păstori ai Bisericilor particulare. De fapt, ei „au fost consacrați nu numai pentru o dieceză, ci pentru mântuirea întregii lumi” (Ioan Paul al II-lea, enciclica Redemptoris missio, 63), „mesageri ai credinței care aduc noi discipoli la Cristos” (Ad gentes, 20) și fac „vizibile spiritul și râvna misionară a poporului lui Dumnezeu, astfel încât întreaga dieceză devine misionară” (ibid., 38).

Prioritatea evanghelizării

De aceea, mandatul de a predica evanghelia nu se epuizează, pentru un păstor, în atenția față de porțiunea poporului lui Dumnezeu încredințată îngrijirii sale pastorale, nici în trimiterea vreunui preot, laic sau laică fidei donum. El trebuie să implice toată activitatea Bisericii particulare, toate sectoarele sale, pe scurt, toată existența și acțiunea sa. Conciliul Vatican II a indicat asta cu claritate și magisteriul succesiv a reafirmat asta cu tărie. Acest lucru cere să se adapteze constant stilurile de viață, planurile pastorale și organizarea diecezană la această dimensiune fundamentală a faptului de a fi Biserică, în special în lumea noastră în schimbare continuă. Și acest lucru este valabil și pentru institutele de viață consacrată și societățile de viață apostolică, precum și pentru mișcările ecleziale: toate componentele marelui mozaic al Bisericii trebuie să se simtă puternic interpelate de mandatul Domnului de a predica evanghelia, pentru ca Isus Cristos să fie vestit pretutindeni. Noi, păstorii, călugării, călugărițele și toți credincioșii în Cristos, trebuie să mergem pe urmele apostolului Paul, care, „prizonier al lui Cristos pentru păgâni” (Ef 3,1), a lucrat, a suferit și a luptat pentru a face să ajungă evanghelia în mijlocul păgânilor (cf. Ef 1,24-29), fără a economisi energii, timp și mijloace pentru a face cunoscut mesajul lui Cristos.

Și astăzi misiunea ad gentes trebuie să fie orizontul constant și paradigma oricărei activități ecleziale, pentru că identitatea însăși a Bisericii este constituită de credința în misterul lui Dumnezeu, care s-a revelat în Cristos pentru a ne aduce mântuirea, și din misiunea de a-l mărturisi și a-l vesti lumii, până la întoarcerea sa. Ca sfântul Paul, trebuie să fim atenți față de cei de departe, cei care încă nu-l cunosc pe Cristos și nu au experimentat paternitatea lui Dumnezeu, având conștiința că mereu „cooperarea misionară trebuie să se lărgească astăzi la forme noi incluzând nu numai ajutorul economic, ci și participarea directă la evanghelizare (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio, 82). Celebrarea Anului Credinței și a Sinodului episcopilor despre noua evanghelizare vor fi ocazii propice pentru o relansare a cooperării misionare, mai ales în această a doua dimensiune.

Credință și vestire

Neliniștea de a-l vesti pe Cristos ne stimulează să citim și istoria pentru a vedea în ea problemele, aspirațiile și speranțele omenirii, pe care Cristos trebuie să o vindece, să o purifice și să o umple de prezența sa. De fapt, mesajul său este mereu actual, coboară în însăși inima istoriei și este capabilă să dea răspuns la cele mai profunde neliniști ale oricărui om. Pentru aceasta Biserica, în toate componentele sale, trebuie să fie conștientă că „orizonturile imense ale misiunii ecleziale, complexitatea situației prezente cer astăzi modalități reînnoite pentru a putea comunica în mod eficient cuvântul lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Verbum Domini, 97). Acest lucru cere, înainte de toate, o reînnoită adeziune de credință personală și comunitară la evanghelia lui Isus Cristos, „într-un moment de profundă schimbare ca acela pe care omenirea îl trăiește” (Scrisoarea apostolică Porta fidei, 8).

De fapt, unul dintre obstacolele în calea elanului evanghelizării este criza de credință, nu numai a lumii occidentale, ci a marii părți a omenirii, căreia îi este foame și sete de Dumnezeu și trebuie să fie invitată și condusă la pâinea vieții și la apa cea vie, asemenea femeii samaritene care merge la fântâna lui Iacob și dialoghează cu Cristos. Așa cum relatează evanghelistul Ioan, acțiunea acestei femei este deosebit de semnificativă (cf. In 4,1-30): îl întâlnește pe Isus, care îi cere de băut, dar apoi îi vorbește ei despre o apă nouă, capabilă să stingă setea pentru totdeauna. Femeia la început nu înțelege, rămâne la nivel material, dar lent este condusă de Domnul să facă un drum de credință care o face să-l recunoască drept Mesia. Și în această privință sfântul Augustin afirmă: „După ce l-a primit în inimă pe Cristos Domnul, ce altceva ar fi putut să facă [această femeie] dacă nu să părăsească amfora și să alerge ca să anunțe vestea cea bună?” (Omilie 15,30). Întâlnirea cu Cristos ca persoană vie care potolește setea inimii nu poate decât să ducă la dorința de a împărtăși cu alții bucuria acestei prezențe și de a-l face cunoscut pentru ca toți să o poată experimenta. Trebuie reînnoit entuziasmul de a comunica credința pentru a promova o nouă evanghelizare a comunităților și a țărilor cu veche tradiție creștină, care pierd referința la Dumnezeu, în așa fel încât să redescopere bucuria credinței. Preocuparea de a evangheliza nu trebuie să rămână niciodată la marginile activității ecleziale și ale vieții personale a creștinului, ci să o caracterizeze puternic, având conștiința că sunt destinatari și, în acela și timp, misionari ai evangheliei. Punctul central al vestirii rămâne mereu același: kerigma lui Cristos mort și înviat pentru mântuirea lumii, kerigma iubirii lui Dumnezeu absolută și totală față de fiecare bărbat și de fiecare femeie, culminată în trimiterea Fiului veșnic și unic născut, Domnul Isus, care nu a disprețuit să asume sărăcia naturii noastre umane, iubind-o și răscumpărând-o, prin intermediul oferirii de sine pe cruce, din păcat și din moarte.

Credința în Dumnezeu, în acest plan de iubire realizat în Cristos, este înainte de toate un dar și un mister care trebuie primit în inimă și în viață și pentru care trebuie să-i mulțumim mereu Domnului. Însă credința este un dar care ne este dat ca să fie împărtășit; este un talant primit ca să aducă rod; este o lumină care nu trebuie să rămână ascunsă, ci să lumineze toată casa. Este darul cel mai important care ne-a fost oferit în existența noastră și pe care nu-l putem ține pentru noi înșine.

Vestirea devine caritate

„Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!”, spunea apostolul Paul (1Cor 9,16). Acest cuvânt răsună cu putere pentru orice creștin și pentru orice comunitate creștină în toate continentele. Și pentru Bisericile din teritoriile de misiune, Biserici cele mai multe tinere, adesea recent întemeiate, misionaritatea a devenit o dimensiune naturală, chiar dacă ele însele încă au nevoie de misionari. Mulți preoți, călugări și călugărițe, din orice parte a lumii, numeroși laici și chiar familii întregi părăsesc propriile țări, propriile comunități locale și merg la alte Biserici pentru a mărturisi și a vesti numele lui Cristos, în care omenirea are mântuirea. Este vorba de o exprimare de profundă comuniune, împărtășire și caritate între Biserici, pentru ca orice om să poată asculta sau reasculta vestea care vindecă și să se apropie de sacramente, izvor al vieții adevărate.

Împreună cu acest înalt semn al credinței care se transformă în caritate, amintesc și mulțumesc Operelor Misionare Pontificale, instrument pentru cooperare la misiunea universală a Bisericii în lume. Prin acțiunea lor, vestirea evangheliei devine și intervenție în ajutorul aproapelui, dreptate față de cei mai săraci, posibilitate de instruire în cele mai pierdute sate, asistență medicală în locuri îndepărtate, emancipare din mizerie, reabilitarea celui care este marginalizat, sprijinirea dezvoltării popoarelor, depășirea diviziunilor etnice, respect față de viață în orice fază a ei.

Iubiți frați și surori, invoc asupra operei de evanghelizare ad gentes, și îndeosebi asupra lucrătorilor săi, revărsarea Duhului Sfânt, pentru ca harul lui Dumnezeu să o facă să meargă mai hotărât în istoria lumii. Cu fericitul John Henry Newman aș vrea să mă rog: „Însoțește, Doamne, pe misionarii tăi în ținuturile care trebuie evanghelizate, pune cuvintele juste pe buzele lor, fă rodnică truda lor”. Fecioara Maria, mama Bisericii și steaua evanghelizării, să-i însoțească pe toți misionarii evangheliei.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.01.2012
Publicarea pe acest sit: 27.01.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns