Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Misiunilor

A 84-a Zi Mondială a Misiunilor

„Construirea comuniunii ecleziale este cheia misiunii”

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondială a Misiunilor
24 octombrie 2010

Iubiți frați și surori,

Luna octombrie, cu celebrarea Zilei Mondială a Misiunilor, oferă comunităților diecezane și parohiale, institutelor de viață consacrată, mișcărilor ecleziale, întregului popor al lui Dumnezeu, ocazia pentru a reînnoi angajarea de a vesti evanghelia și de a da activităților pastorale o mai largă respirație misionară. Această întâlnire anuală ne invită să trăim intens parcursurile liturgice și catehetice, caritative și culturale, prin care Isus Cristos ne convoacă la masa cuvântului său și a Euharistiei, pentru a gusta darul prezenței sale, a ne forma la școala lui și a trăi în mod tot mai conștient uniți cu el, Învățător și Domn. El însuși ne spune: „Cine mă iubește va fi iubit de Tatăl meu și eu îl voi iubi și mă voi arăta lui” (In 14,21). Numai pornind de la această întâlnire cu iubirea lui Dumnezeu se schimbă existența, putem trăi în comuniune cu el și între noi și să oferim fraților o mărturie credibilă, dând cont de speranța care este în noi (cf. 1Pt 3,15). O credință adultă, capabilă să se încreadă total în Dumnezeu cu atitudine filială, hrănită de rugăciune, de meditarea cuvântului lui Dumnezeu și de studiul adevărurilor credinței, este condiție pentru a putea promova un nou umanism, întemeiat pe evanghelia lui Isus.

În afară de aceasta, în octombrie, în multe țări se reiau diferitele activități ecleziale după pauza estivală și Biserica ne invită să învățăm de la Maria, prin rugăciunea sfântului Rozariu, să contemplăm planul de iubire al Tatălui față de omenire, pentru a o iubi așa cum el o iubește. Oare nu este acesta și sensul misiunii?

De fapt, Tatăl ne cheamă să fim fii iubiți în Fiul său, cel iubit, și să ne recunoaștem cu toții frați în el, dar de Mântuire pentru omenirea dezbinată de discordie și de păcat, și revelator al adevăratului chip al acelui Dumnezeu care „atât de mult a iubit lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul-născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16).

„Vrem să-l vedem pe Isus” (In 12,21), este cererea pe care, în Evanghelia după Ioan, câțiva greci, veniți la Ierusalim pentru pelerinajul pascal, o prezintă apostolului Filip. Ea răsună și în inima noastră în această lună octombrie, care ne amintește că angajarea și misiunea vestirii evanghelice revine întregii Biserici, „misionară prin natura ei” (Ad gentes, 2), și ne invită să devenim promotori ai noutății de viață, formată din relații autentice, în comunități întemeiate pe evanghelie. Într-o societate multietnică ce experimentează tot mai mult forme de singurătate și de indiferență îngrijorătoare, creștinii trebuie să învețe să ofere semne de speranță și să devină frați universali, cultivând marile idealuri care transformă istoria și, fără false iluzii sau temeri inutile, să se angajeze ca să facă din planetă casa tuturor popoarelor.

Asemenea pelerinilor greci de acum două mii de ani, și oamenii din timpul nostru, eventual nu întotdeauna în mod conștient, le cer credincioșilor nu numai „să vorbească” despre Isus, ci „să-l arate” pe Isus, să facă să strălucească fața Răscumpărătorului în orice colț al pământului în fața generațiilor din noul mileniu și în special în fața tinerilor de pe toate continentele, destinatari privilegiați și subiecți ai vestirii evanghelice. Ei trebuie să perceapă că creștinii aduc cuvântul lui Cristos pentru că el este adevărul, pentru că au găsit în el sensul, adevărul pentru viața lor.

Aceste considerații fac trimitere la mandatul misionar pe care l-au primit toți cei botezați și întreaga Biserică, dar care nu se poate realiza în manieră credibilă fără o profundă convertire personală, comunitară și pastorală. De fapt, conștiința chemării de a vesti evanghelia stimulează nu numai pe fiecare credincios, ci toate comunitățile diecezane și parohiale la o reînnoire integrală și la o deschidere tot mai mare la cooperarea misionară între Biserici, pentru a promova vestirea evangheliei în inima fiecărei persoanei, a fiecărui popor, cultură, rasă, naționalitate, pe toate meridianele. Această conștiință se alimentează prin lucrarea preoților fidei donum, a persoanelor consacrate, a cateheților, a laicilor misionari, într-o căutare constantă de a promova comuniunea eclezială, în așa fel ca și fenomenul „interculturalității” să se poată integra într-un model de unitate, în care evanghelia să fie ferment de libertate și de progres, izvor de fraternitate, de umilință și de pace (cf. Ad gentes, 8). De fapt, Biserica „este în Cristos ca sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc” (Lumen gentium, 1).

Comuniunea eclezială se naște din întâlnirea cu Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, care, în vestirea Bisericii, ajunge la oameni și creează comuniunea cu el însuși, deci cu Tatăl și cu Duhul Sfânt (cf. 1In 1,3). Cristos stabilește noua relație dintre om și Dumnezeu. „El ne revelează că „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) și în același timp ne învață că legea fundamentală a perfecțiunii omenești, și, de aici, a transformării lumii, este noua poruncă a iubirii. Acelora care cred în dragostea lui Dumnezeu el le dă certitudinea că tuturor oamenilor le este deschisă calea iubirii și că strădania de a instaura fraternitatea universală nu este zadarnică” (Gaudium et spes, 38).

Biserica devine „comuniune” pornind de la Euharistie, în care Cristos, prezent în pâine și în vine, cu jertfa sa de iubire zidește Biserica trup al său, unindu-ne cu Dumnezeul unul și întreit și între noi (cf. 1Cor 10,16 ș.u.). În exortația apostolică Sacramentum caritatis am scris: „Nu putem să ținem pentru noi iubirea pe care o celebrăm în sacrament. El cere prin natura sa să fie comunicat tuturor. Ceea ce are nevoie lumea este iubirea lui Dumnezeu, este să-l întâlnească pe Cristos și să creadă în el” (nr. 84). Pentru acest motiv, Euharistia nu este numai izvor și culme a vieții Bisericii, ci și a misiunii sale: „O Biserică autentic euharistică este o Biserică misionară” (Ibid. ), capabilă să-i ducă pe toți la comuniunea cu Dumnezeu, vestind cu convingere: „Ceea ce am văzut și auzit, noi vă vestim și vouă, ca să fiți și voi în comuniune cu noi” (1In 1,3).

Preaiubiților, în această Zi Mondială a Misiunilor în care privirea inimii se dilată asupra imenselor spații ale misiunii, să ne simțim cu toții protagoniști ai angajării Bisericii de a vesti evanghelia. Năzuința misionară a fost întotdeauna semn de vitalitate pentru Bisericile noastre (cf. Scrisoarea enciclicăRedemptoris missio, 2) și cooperarea lor este mărturie singulară de unitate, de fraternitate și de solidaritate, care îi face credibili pe vestitorii iubirii care mântuiește!

De aceea, reînnoiesc tuturor invitația la rugăciune și, în pofida dificultăților economice, la angajarea ajutorului fratern și concret în sprijinul Bisericilor tinere. Acest gest de iubire și de împărtășire, pe care slujirea prețioasă a Operelor Misionare Pontificale, spre care se îndreaptă recunoștința mea, se va îngriji să le împartă, va susține formarea de preoți, seminariști și cateheți în cele mai îndepărtate ținuturi de misiune și va încuraja tinerele comunități ecleziale.

În încheierea mesajului anual pentru Ziua Mondială a Misiunilor, doresc să exprim, cu iubire deosebită, recunoștința mea misionarilor și misionarelor, care mărturisesc în locurile cele mai îndepărtate și dificile, adesea chiar și cu viața, venirea împărăției lui Dumnezeu. Către ei, care reprezintă avangardele vestirii evangheliei, se îndreaptă prietenia, apropierea și sprijinul fiecărui credincios. „Dumnezeu, (care) iubește pe cel care dă cu bucurie” (2Cor 9,7) să-i umple de fervoare spirituală și de bucurie profundă.

Asemenea „da”-ului Mariei, fiecare răspuns generos al comunității ecleziale la invitația divină la iubirea fraților va trezi o nouă maternitate apostolică și eclezială (cf. Gal 4,4.19.26), care lăsându-se surprinsă de misterul lui Dumnezeu iubire, care „când a venit plinirea timpului… l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie” (Gal 4,4), va dărui încredere și curaj noilor apostoli. Acest răspuns îi va face pe toți credincioșii capabili să fie „bucuroși în speranță” (Rom 12,12) în realizarea planului lui Dumnezeu, care vrea „constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, reunirea lui în unicul trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul templu al Duhului Sfânt” (Ad gentes, 7).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 06.02.2010
Publicarea pe acest sit: 27.03.2010
Etichete: , ,

Lasă un răspuns