Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Migranţilor

A 96-a Zi Mondială a Migrantului și a Refugiatului

„O singură familie umană”

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
cu ocazia Zilei Mondiale a Migrantului și a Refugiatului
16 ianuarie 2011

Iubiți frați și surori,

Ziua Mondială a Migrantului și a Refugiatului oferă oportunitatea, pentru toată Biserica, de a reflecta despre o temă legată de fenomenul crescând al migrației, de a ne ruga pentru ca inimile să se deschidă la primirea creștină și de a lucra pentru ca să crească în lume dreptatea și caritatea, coloane pentru construirea unei păci autentice și durabile. „Așa cum eu v-am iubit, așa să vă iubiți unul pe altul” (In 13,34) este invitația pe care Domnul ne-o adresează cu forță și ne-o reînnoiește constant: dacă Tatăl ne cheamă să fim fii iubiți în Fiul său preaiubit, ne cheamă să ne recunoaștem toți și ca frați în Cristos.

Din această legătură profundă între toate ființele umane se naște tema pe care am ales-o anul acesta pentru reflecția noastră: „O singură familie umană”, o singură familie de frați și surori în societăți care devin tot mai multietnice și interculturale, unde și persoanele de diferite religii sunt stimulate la dialog, pentru ca să se poată găsi o conviețuire senină și rodnică, respectând diferențele legitime. Conciliul al II-lea din Vatican afirmă că „toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate; au o singură origine, căci Dumnezeu a rânduit tot neamul omenesc să locuiască pe toată fața pământului (cf. Fap 17,26); au, de asemenea, un singur scop ultim, pe Dumnezeu, a cărui providență, ale cărui dovezi de bunătate și planuri de mântuire îi îmbrățișează pe toți” (Declarația Nostra aetate, 1). Astfel, noi „nu trăim unii lângă alții din întâmplare; cu toții parcurgem unul și același drum ca oameni, deci ca frați și surori” (Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2008, 6).

Drumul este același, cel al vieții, însă situațiile pe care le străbatem în acest parcurs sunt diferite: mulți trebuie să înfrunte experiența dificilă a migrației, în diferitele sale exprimări: interne sau internaționale, permanente sau periodice, economice sau politice, voluntare sau forțate. În diferite cazuri plecarea din propria țară este stimulată de diferite forme de persecuție, așa încât fuga devine necesară. Apoi, însuși fenomenul globalizării, caracteristic ale epocii noastre, nu este numai un proces socio-economic, ci comportă și „o umanitate care devine tot mai interconectată”, depășind granițele geografice și culturale. În această privință, Biserica nu încetează să amintească faptul că sensul profund al acestui proces epocal și criteriul său etic fundamental sunt date tocmai de unitatea familiei umane și de dezvoltarea sa în bine (cf. Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 42). Așadar, toți fac parte dintr-o singură familie, migranți și populații locale care-i primesc, și toți au același drept de a se folosit de bunurile pământului, a căror destinație este universală, așa cum învață doctrina socială a Bisericii. Aici își au fundament solidaritatea și împărtășirea.

„Într-o societate în curs de globalizare, binele comun și angajarea pentru el nu pot să nu asume dimensiunile întregii familii umane, adică a comunității popoarelor și națiunilor, așa încât să dea formă de unitate și de pace cetății omului și s-o facă într-o oarecare măsură anticipare prefiguratoare a cetății fără bariere a lui Dumnezeu” (Benedict al XVI-lea, Caritas in veritate, 7). Aceasta este perspectiva cu care trebuie privită și realitatea migrațiilor. De fapt, așa cum afirma deja slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea, „lipsa de fraternitate între oameni și între popoare” este cauza profundă a subdezvoltării (Populorum progressio, 66) și – putem adăuga – are incidență puternică asupra fenomenului migrator. Fraternitatea umană este experiența, uneori surprinzătoare, a unei relații care unește, a unei legături profunde cu celălalt, diferit de mine, bazată pe simplul fapt că suntem oameni. Asumată și trăită în mod responsabil, ea alimentează o viață de comuniune și împărtășire cu toți, îndeosebi cu migranții; susține dăruirea de sine pentru alții, pentru binele lor, pentru binele tuturor, în comunitatea politică locală, națională și mondială.

Venerabilul Ioan Paul al II-lea, tot cu ocazia Zilei celebrată în anul 2001, a subliniat că „[binele comun universal] cuprinde întreaga familie a popoarelor, mai presus de orice egoism naționalist. În acest context trebuie să fie tratat dreptul de a emigra. Biserica îl recunoaște fiecărui om, în aspectul dublu de posibilitate de a ieși din propria țară și posibilitate de a intra în alta în căutarea unor condiții mai bune de viață” (Mesajul pentru Ziua Mondială a Migrațiilor 2001, 3; cf. Ioan al XXIII-lea, Mater et Magistra, 30; Paul al VI-lea, Octogesima adveniens, 17). În același timp, statele au dreptul de a reglementa fluxurile migratoare și de a apăra propriile frontiere, asigurând mereu respectul cuvenit demnității fiecărei persoane umane. În afară de asta, imigrații au obligația de a se integra în țara de primire, respectându-i legile și identitatea națională. „Va fi vorba deci de a conjuga primirea care se cuvine tuturor ființelor umane, îndeosebi dacă sunt lipsite, cu evaluarea condițiilor indispensabile pentru o viață demnă și pașnică pentru locuitorii originari și pentru cei veniți” (Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2001, 13).

În acest context, prezența Bisericii, ca popor al lui Dumnezeu aflat în drum în istorie în mijlocul tuturor celorlalte popoare, este izvor de încredere și de speranță. De fapt, Biserica este „în Cristos sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc” (Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Lumen gentium, 1); și, grație acțiunii Duhului Sfânt în ea, „eforturile menite să realizeze fraternitatea universală nu sunt zadarnice” (Idem, Gaudium et spes, 38). În mod deosebit sfânta Euharistie constituie, în inima Bisericii, un izvor inepuizabil de comuniune pentru întreaga omenire. Grație ei, poporul lui Dumnezeu cuprinde „orice națiune, trib, popor și limbă” (Ap 7,9) nu cu un fel de putere sacră, ci cu slujirea superioară a carității. De fapt, exercitarea carității, în special față de cei mai săraci și slabi, este criteriu care dovedește autenticitatea celebrărilor euharistice (cf. Ioan Paul al II-lea, Mane nobiscum Domine, 28).

În lumina temei „O singură familie umană”, trebuie luată în considerare în mod specific situațiile refugiaților și ale celorlalți migranți forțați, care sunt o parte relevantă a fenomenului migrator. Față de aceste persoane, care fug de violențe și persecuții, comunitatea internațională a asumat angajări precise. Respectarea drepturilor lor, precum și a preocupărilor juste pentru siguranța și coeziunea socială, favorizează o conviețuire stabilă și armonioasă.

Și în cazul migranților forțați solidaritatea se alimentează din „rezerva” de iubire care se naște din faptul de a ne considera o singură familie umană și, pentru credincioșii catolici, membri ai trupului mistic al lui Cristos: de fapt depindem unii de alții, toți suntem responsabili de frații și de surorile în omenitate și, pentru cel care crede, în credință. Așa cum am avut deja ocazie să spun, „a-i primi pe refugiați și a le da ospitalitate este pentru toți un necesar gest de solidaritate umană, pentru ca ei să nu se simtă izolați din cauza intoleranței și a dezinteresului” (Audiența generală din 20 iunie 2007: Insegnamenti II, 1 [2007], 1158). Asta înseamnă că toți cei care sunt forțați să părăsească locuințele lor și pământul lor vor fi ajutați să găsească un loc în care să trăiască în pace și siguranță, unde să lucreze și să asume drepturile și obligațiile existente în țara care-i primește, contribuind la binele comun, fără a uita dimensiunea religioasă a vieții.

Un gând special, însoțit mereu de rugăciune, aș vrea să-l îndrept în sfârșit către studenții din străinătate și internaționali, care sunt și ei o realitate în creștere în cadrul marelui fenomen migrator. E vorba de o categorie relevantă și din punct de vedere social în perspectiva întoarcerii lor, ca viitori conducători, în țările de origine. Ei constituie niște „punți” culturale și economice între aceste țări și cele de primire, și toate acestea merg tocmai în direcția de a forma „o singură familie umană”. Această convingere trebuie să susțină angajarea în favoarea studenților din străinătate și să însoțească atenția față de problemele lor concrete, cum ar fi limitările economice sau suferința de a se simți singuri în înfruntarea unui ambient social și universitar foarte diferit, precum și dificultățile de inserare. În această privință, îmi place să amintesc că „a aparține la o comunitate universitară înseamnă a sta la răscrucea culturilor care au plăsmuit lumea modernă” (Ioan Paul al II-lea, Către Episcopii din SUA din Provinciile ecleziastice Chicago, Indianapolis și Mlwaukee în vizită „ad limina”, 30 mai 1998, 6: Insegnamenti XXI, 1 [1998], 1116). În școală și în universitate se formează cultura noilor generații: de aceste instituții depinde în largă măsură capacitatea lor de a privi la umanitate ca la o familie chemată să fie unită în diversitate.

Iubiți frați și surori, lumea migranților este vastă și diversificată. Are experiențe minunate și promițătoare, precum și, din păcate, atâtea altele dramatice și nevrednice de om și de societate care se consideră civile. Pentru Biserică, această realitate constituie un semn elocvent al timpurilor noastre, care evidențiază mai mult vocația umanității de a forma o singură familie și, în același timp, dificultățile care, în loc s-o unească, o dezbină și o sfâșie. Să nu ne pierdem speranța și să-l rugăm împreună pe Dumnezeu, Părintele tuturor, pentru ca să ne ajute să fim, fiecare personal, bărbați și femei capabili de relații fraterne; și, pe planul social, politic și instituțional, să crească înțelegerea și stima reciprocă între popoare și culturi. Cu aceste dorințe, invocând mijlocirea preasfintei Maria Stella maris, trimit din inimă tuturor binecuvântarea apostolică, în mod special migranților și refugiaților și celor care lucrează în acest domeniu important.

De la Castel Gandolfo, 27 septembrie 2010

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 27.09.2010
Publicarea pe acest sit: 28.10.2010
Etichete: , ,

Lasă un răspuns