Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Migranţilor

A LXXXVII-a Zi Mondială a Migrantului și Refugiatului
„Pastorala pentru migranți, cale pentru împlinirea misiunii Bisericii astăzi”

Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea cu ocazia Zilei Mondiale a Migrantului și Refugiatului
2001

1. „Isus Cristos este același, ieri, astăzi și întotdeauna” (Evr 13,8). Aceste cuvinte ale apostolului Paul, alese ca moto al marelui jubileu abia încheiat, amintesc misiunea lui Isus, Cuvântul întrupat pentru mântuirea lumii. Fidelă datoriei ei de slujire a evangheliei, Biserica se apropie în continuare de oamenii de toate naționalitățile pentru a le aduce vestea bună a mântuirii.

În acest mesaj, dat cu ocazia Zilei Mondiale a Migrațiilor, aș vrea să mă opresc să reflectez asupra misiunii de evanghelizare a Bisericii în raport cu fenomenele vaste și complexe ale emigrării și mobilității. În acest an, cu această ocazie, a fost aleasă tema: Pastorala pentru migranți, cale pentru împlinirea misiunii Bisericii astăzi. Este un domeniu foarte apropiat inimii lucrătorilor pastorali, care sunt foarte conștienți de problemele multiple pe care le întâlnesc și de diferitele situații care îi fac pe bărbați și pe femei să își părăsească propria țară. Într-adevăr, una este mobilitatea liber aleasă, alta este cea care se naște din constrângere de natură ideologică, politică sau economică. Nu este posibil să nu se țină cont de aceasta în planificarea și aplicarea unei activități pastorale adaptate pentru categoriile de migranți și de itineranți.

Dicasterul care are datoria instituțională de a exprima grija Bisericii pentru persoanele implicate în acest fenomen include în acest termen întreaga mobilitate umană. Prin termenul „migranți” intenționează să facă referință în primul rând la refugiați și exilați aflați în căutarea libertății și a siguranței în afara granițelor propriei țări; dar și la tinerii care studiază în afară și la cei care își părăsesc propria țară pentru a căuta în altă parte condiții mai bune de viață. Fenomenul migrației este în continuă expansiune, și acesta ridică semne de întrebare și provocări acțiunii pastorale a comunității ecleziale. Deja Conciliul Ecumenic Vatican II, în decretul Christus Dominus, invita la „o preocupare deosebită pentru credincioșii care, din cauza condițiilor de viață, nu se pot bucura suficient de grija pastorală obișnuită a parohilor sau sunt total lipsiți de ea: așa sunt majoritatea emigranților, exilaților, refugiaților” (nr. 18).

În acest fenomen complex intervin multe elemente: tendința de a favoriza unitatea juridică și politică a familiei umane, creșterea marcantă a schimburilor culturale, interdependența mai ales economică a statelor, liberalizarea comerțului și mai ales a capitalurilor, înmulțirea acțiunilor multinaționale, dezechilibrul dintre țările bogate și cele sărace, dezvoltarea mijloacelor de comunicație și de transport.

2. Împletirea unor asemenea elemente produce o mișcare de mase dintr-o zonă în alta a planetei. Chiar dacă în forme și măsuri diferite, mobilitatea a devenit astfel o caracteristică generală a omenirii, care implică direct multe persoane și atinge altele prin reflexie. Vastitatea și complexitatea fenomenului invită la o analiză aprofundată a schimbărilor structurale care au apărut, ca globalizarea economiei și a vieții sociale. Convergența raselor, a civilizațiilor și a culturilor în interiorul acelorași ordini juridice și sociale ridică o problemă urgentă de conviețuire. Frontierele tind să cadă, distanțele se scurtează, evenimentele își fac simțite propriile repercusiuni până în zonele cele mai îndepărtate.

Asistăm la o schimbare profundă a modului de a gândi și de a trăi, care nu poate să nu prezinte, alături de elemente pozitive, și altele ambigue. Sensul provizoriului invită, de exemplu, la preferarea aspectelor de noutate, uneori în detrimentul stabilității și al unei ierarhii clare a valorilor; în același timp, spiritul devine mai curios și disponibil, mai sensibil și pregătit pentru dialog. În acest climat, omul poate să fie condus spre aprofundarea propriilor convingeri, dar și spre căderea într-un relativism ușor. Mobilitatea comportă întotdeauna o dezrădăcinare din ambientul originar, care se traduce deseori printr-o experiență de singurătate accentuată cu riscul unei pierderi în anonimat. Din aceste situații poate deriva refuzul noului context, dar și acceptarea lui acritică, în polemică cu experiența precedentă. Uneori înflorește și disponibilitatea pentru o actualizare pasivă, care este foarte ușor izvor de alienare culturală și socială. Mișcările omenești comportă posibilități multiple de deschidere, de întâlnire, de asociere, dar nu se poate ignora faptul că trezesc manifestări de refuz individual și colectiv, rod al unor mentalități închise, care se ciocnesc în societățile frământate de dezechilibre și temeri.

3. În activitatea ei pastorală, Biserica încearcă să fie constant atentă la aceste probleme grave. Predicarea evangheliei este orientată spre mântuirea integrală a omului, spre eliberarea lui autentică și efectivă, prin ajungerea la niște condiții potrivite demnității lui. Cunoașterea omului, pe care Biserica a dobândit-o în Cristos, obligă la proclamarea drepturilor fundamentale ale omului și la a-și face auzită vocea atunci când acestea sunt încălcate. De aceea ea nu încetează să afirme și să apere demnitatea persoanei, punând în lumină drepturile la care nu se poate renunța și care izvorăsc din ea. Ele sunt îndeosebi dreptul de a avea propria patrie, de a locui liber în propria țară, de a conviețui cu propria familie, de a dispune de bunurile necesare pentru o viață demnă, de a păstra și dezvolta propriul patrimoniu etnic, cultural, lingvistic, de a manifesta public propria religie, de a fi recunoscut și tratat în orice împrejurare în conformitate cu propria demnitate de ființă umană.

Aceste drepturi își găsesc o aplicare concretă în conceptul de bine comun universal. El îmbrățișează întreaga familie a popoarelor, depășind egoismul naționalist. În acest context este luat în considerație dreptul de a emigra. Biserica îl recunoaște fiecărui om sub aspectul dublu de posibilitate de a ieși din propria țară și posibilitate de a intra într-o alta în căutarea unor condiții mai bune de viață. Desigur, exercitarea unui astfel de drept este reglementată, pentru că o aplicare nediscriminatorie a lui ar dăuna și prejudicia binele comun al comunităților care primesc migrantul. În fața intersectării multor interese cu legile diferitelor țări, sunt necesare norme internaționale capabile să reglementeze drepturile fiecăruia, în așa fel încât să împiedice decizii unilaterale în defavoarea celor mai slabi.

În această privință, în Mesajul pentru Ziua Migrantului din 1993, am amintit că, dacă țările puternic industrializate nu sunt întotdeauna capabile să îi absoarbă pe toți cei care emigrează, trebuie totuși recunoscut că criteriul care determină pragul de suportabilitate nu poate fi simpla apărare a propriei bunăstări, excluzând nevoile reale ale celui care este constrâns în mod dramatic să ceară ospitalitate.

4. Prin propria activitate pastorală, Biserica se străduiește să nu îi lipsească pe migranți de lumina și susținerea evangheliei. În decursul timpului a crescut atenția ei față de catolicii care își abandonau propria țară. Din Europa, mai ales spre sfârșitul secolului al XIX-lea, mase enorme de migranți catolici traversau oceanul, intrând în condiții de pericol pentru credința lor din cauza lipsei de preoți și de structuri. Necunoscători ai limbii locale, și de aceea neputând să tragă foloase din grija pastorală obișnuită din țara de adopție, ei rămâneau abandonați.

Astfel, migrația constituia de fapt un pericol pentru credință, fapt care trezea preocupări în mulți păstori care, în orice caz, ajungeau să îi descurajeze dezvoltarea. Însă a devenit apoi clar că fenomenul nu putea fi oprit. Biserica a încercat atunci să inițieze forme adecvate de intervenție pastorală, intuind că migrațiile puteau deveni o cale eficace pentru răspândirea credinței în alte țări. Pe baza experienței maturizate de-a lungul anilor, Biserica a elaborat o pastorală organică pentru asistența emigranților și a dat în 1952 constituția apostolică Exsul familia nazarethana. În ea se afirma că, în privința migranților, trebuie căutată asigurarea aceleiași griji și asistențe pastorale de care se bucură creștinii indigeni, adaptând situației migrantului catolic structura pastoralei obișnuite prevăzute pentru păstrarea și creșterea credinței celor botezați.

Apoi, Conciliul Vatican II a abordat fenomenul migrațiilor în diferitele lui forme: imigranți, emigranți, refugiați, exilați, studenți străini, asimilați din punct de vedere pastoral în categoria celor care, locuind în afara patriei lor, nu se pot bucura de grija pastorală obișnuită. Ei sunt descriși drept credincioși care, locuind în afara propriei patrii sau națiuni, au nevoie de o asistență specifică printr-un preot de aceeași limbă.

Se trece de la considerarea credinței în pericol la cea mai adecvată a dreptului emigrantului la respect, și în grija pastorală, față de propriul patrimoniu cultural. În această perspectivă cade și limita pusă de Exsul familia de asistență pastorală până la a treia generație, și se afirmă dreptul la asistarea migranților atâta timp cât există o necesitate reală.

Migranții nu reprezintă o categorie echivalentă cu cele în care se încadrează populația parohială – copii, tineri, persoane căsătorite, muncitori etc. – care prezintă o omogenitate culturală și lingvistică. Ei fac parte dintr-o altă comunitate, căreia trebuie să i se aplice o pastorație cu elemente similare celei din țara de origine în relație cu patrimoniul cultural, cu necesitatea unui preot care vorbește aceeași limbă și cu exigența unor structuri specifice permanente. Este necesară o îngrijire stabilă a sufletelor, personalizată și comunitară, capabilă să îi ajute pe credincioșii catolici într-o situație de necesitate, până la inserarea lor în Biserica locală, când vor putea să se bucure de ministerul obișnuit al preoților din parohiile teritoriale.

5. Aceste principii au fost prinse în ordinea canonică în vigoare, care a inserat pastorația pentru migranți în cea obișnuită. Dincolo de diferitele norme luate în parte, ceea ce caracterizează noul Cod, și în ceea ce privește pastorala mobilității umane, este inspirația ecleziologică a Conciliului Vatican II care stă în spatele lui.

Grija pastorală a migranților devine astfel o activitate instituționalizată care se adresează credinciosului, considerat nu atât ca individ, ci ca membru al unei comunități particulare, pentru care Biserica organizează o slujire pastorală specifică. Totuși, aceasta este prin natura ei provizorie și tranzitorie, chiar dacă legea nu stabilește în mod peremptoriu nici un termen pentru încetarea ei. Structura organizatorică a acestei slujiri nu este substitutivă, ci cumulativă în relație cu grija parohială teritorială, în care se prevede inserarea înainte sau după. Într-adevăr, pastorația pentru migranți, deși ține cont de faptul că o comunitate determinată are o limbă proprie și o cultură proprie, care nu pot fi ignorate în munca apostolică zilnică, nu este propusă totuși ca obiectiv specific păstrarea și dezvoltarea lor.

6. Istoria demonstrează că acolo unde credincioșii catolici au fost însoțiți în inserarea lor în alte țări, nu numai că și-au păstrat credința, dar au găsit un teren fertil pentru a o aprofunda, personaliza și mărturisi prin propria viață. În decursul secolelor migranții au reprezentat un mijloc constant de proclamare a mesajului creștin în regiuni întregi. Astăzi cadrul migrațiilor s-a schimbat radical: pe de o parte scad fluxurile de migranți catolici, pe de altă parte cresc cele de migranți necreștini care se stabilesc în țări majoritar catolice.

În Enciclica Redemptoris missio am amintit datoria Bisericii față de migranții necreștini, evidențiind cum aceștia creează prin instalarea lor ocazii noi de contacte și de schimburi culturale, care solicită comunitatea creștină la ospitalitate, dialog, ajutor și fraternitate. Aceasta presupune o conștientizare mai vie a importanței doctrinei catolice despre religiile necreștine (cf. Declarația Nostra aetate), astfel încât să poată fi întreținut un dialog interreligios atent, constant și respectuos, ca mijloc pentru o cunoaștere și o îmbogățire reciprocă. „În lumina economiei mântuirii – scriam în enciclica Redemptoris missio – Biserica nu vede un contrast între proclamarea lui Cristos și dialogul interreligios, dar simte necesitatea de a le așeza pe terenul misiunii ad gentes. Într-adevăr, aceste elemente trebuie să mențină legătura lor intimă și, în același timp, distincția lor, prin care nu sunt nici confundate, nici instrumentalizate, nici considerate echivalente ca și cum s-ar putea înlocui reciproc” (nr. 55).

7. Prezența imigranților necreștini în țările vechi creștine reprezintă o provocare pentru comunitățile ecleziale. Este un fenomen care continuă să mobilizeze caritatea în Biserică în ceea ce privește primirea și ajutorarea acestor frați și surori în căutare de muncă sau de adăpost. Într-o oarecare măsură, este o acțiune destul de asemănătoare cu cea pe care o desfășoară mulți misionari în țările de misiune, ocupându-se de bolnavi, de săraci, de analfabeți. Acesta este stilul ucenicului: el vine în întâmpinarea așteptărilor și necesităților aproapelui nevoiaș. Însă scopul fundamental al misiunii sale este proclamarea lui Cristos și a evangheliei sale. El știe că proclamarea lui Isus este prima faptă de caritate față de om, dincolo de orice gest de pură solidaritate generoasă. Într-adevăr, nu există evanghelizare adevărată „dacă numele, învățătura, viața, promisiunile, împărăția, misterul lui Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, nu sunt proclamate” (Exortația apostolică Evangelii nuntiandi, 22).

Atunci, datorită unui ambient dominat de un indiferentism și relativism religios tot mai răspândit, iese în lumină dimensiunea spirituală a angajării caritative. În unii pătrunde teama că practicarea carității în perspectiva evanghelizării i-ar putea expune la acuzația de prozelitism. Vestirea și mărturisirea evangheliei carității constituie țesutul de legătură al misiunii adresate migranților (cf. Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 56).

Aș vrea să aduc aici omagiu atâtor apostoli care și-au consacrat existența acestei datorii misionare. Aș vrea să amintesc și eforturile pe care le-a făcut Biserica pentru a veni în întâmpinarea așteptărilor migranților. Printre acestea, îmi face plăcere să amintesc Comisia Catolică Internațională pentru Migrații, care are în 2001 a cincizecea aniversare. S-a născut în 1951 din inițiativa Mons. Giovanni Battista Montini, pe atunci substitut în Secretariatul de Stat. Ea intenționa să ofere un răspuns exigențelor mișcărilor de migrație provocate de necesitatea relansării aparatului productiv compromis de război și de situația dramatică în care ajunseseră să se afle populații întregi constrânse să se mute din cauza noului aspect geo-politic dictat de învingători. Cei cincizeci de ani de istorie a acestei asociații, cu adaptările făcute pentru a face față mai bine schimbării situațiilor, dau mărturie despre cât de multiformă, atentă și substanțială a fost activitatea ei. Intervenind în cadrul ședinței inaugurale ținute la 5 iunie 1951, viitorul pontif Paul al VI-lea se oprea asupra necesității îndepărtării obstacolelor care împiedicau migrațiile pentru a le crea celor lipsiți de un loc de muncă posibilitatea de a munci și un refugiu celor fără acoperiș, adăugând că motivul nou-înființatei Comisii Internaționale pentru Migrații era însăși cauza lui Cristos. Sunt cuvinte care își păstrează în întregime actualitatea.

În timp ce îi mulțumesc Domnului pentru slujirea făcută, îmi exprim urarea ca această comisie să își poată îndeplini misiunea de atenție și de ajutor față de refugiați și de migranți cu o vigoare cu atât mai atentă cu cât sunt mai dificile și nesigure condițiile prevăzute pentru aceste categorii de persoane.

8. Proclamarea evangheliei carității în lumea vastă și diversificată a migranților comportă astăzi o atenție deosebită în sfera culturii. Pentru mulți dintre ei a merge în țări străine înseamnă a întâlni moduri de a trăi și de a gândi străine lor, care produc reacții diferite. Orașele și națiunile prezintă tot mai multe comunități multietnice și multiculturale. Aceasta este o mare provocare și pentru creștini. O citire senină a acestei situații noi pune în lumină multe valori meritorii apreciabile. Duhul Sfânt nu este condiționat de etnii sau culturi și îi luminează și inspiră pe oameni pe multe căi misterioase. Pe diferite căi el îi apropie pe toți de mântuire, de Isus, Cuvântul întrupat, care este „împlinirea dorului tuturor religiilor din lume și, tocmai pentru aceasta, îi este unica și definitiva împlinire” (Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente, 6).

Această citire îl va ajuta cu siguranță pe migrantul necreștin să vadă în propria religiozitate un element puternic de identitate culturală, și în același timp îl va putea face capabil să descopere valorile credinței creștine. În vederea atingerii acestui scop devine mai utilă decât oricând colaborarea Bisericilor locale și a misionarilor care cunosc cultura imigranților. Este vorba despre stabilirea de legături între comunitățile de migranți și cele ale țărilor de origine, informând în același timp comunitățile în care ajung aceștia despre culturile și religiile imigranților și despre motivele care i-au determinat să emigreze.

Este importantă ajutarea comunităților gazde nu numai să se deschidă spre ospitalitate caritativă, ci și spre întâlnire, colaborare și spre schimb; este bine să se deschidă drumul lucrătorilor pastorali care vin din țările de origine în țările de imigrație să lucreze între conaționalii lor. Ar fi mai folositor decât oricând să se constituie pentru ei centre de primire care să îi pregătească în vederea noilor lor misiuni.

9. Acest dialog intercultural și interreligios care îmbogățește presupune un climat impregnat de încredere reciprocă și respect al libertății religioase. Printre sectoarele care trebuie luminate cu lumina lui Cristos este, de altfel, și cel al libertății, îndeosebi al libertății religioase, uneori încă limitată sau constrânsă, care este premisă și garanție a tuturor formelor autentice de libertate. „Libertatea religioasă – scriam în Redemptoris missio – nu este o problemă de religie minoritară sau majoritară, ci un drept inalienabil al fiecărei persoane umane” (nr. 39).

Libertatea este o dimensiune constitutivă a credinței creștine însăși, aceasta nefiind o transmitere de tradiții omenești sau punct de sosire al unor argumentări filozofice, ci dar gratuit al lui Dumnezeu, care se comunică în respectarea conștiinței umane. Domnul acționează eficient prin Duhul său; el este adevăratul protagonist. Oamenii sunt instrumente de care se folosește, încredințând fiecăruia un rol propriu.

Evanghelia este pentru toți: nimeni nu este exclus de la posibilitatea de a participa la bucuria împărăției divine. Misiunea Bisericii este astăzi tocmai aceea de a face posibilă concret fiecărei ființe umane, fără diferență de cultură sau de rasă, întâlnirea cu Cristos. Doresc din inimă ca această posibilitate să fie oferită tuturor migranților și de aceea îi asigur de rugăciunea mea.

Încredințez angajamentul și hotărârile generoase ale celor care îngrijesc migranți Mariei, mama lui Isus, umila slujitoare a Domnului, care a trăit suferințele migrației și ale exilului. Ea să îi conducă pe migranții noului mileniu spre cel care este „lumina adevărată, care îi luminează pe toți oamenii” (In 1,9).

Cu acestea, tuturor celor care lucrează în acest domeniu important de acțiune pastorală le împart din inimă o binecuvântare apostolică specială.

Vatican, 2 februarie 2001

Ioan Paul al II-lea

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Anton Iștoc
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.02.2001
Publicarea pe acest sit: 20.02.2001
Etichete: ,

Lasă un răspuns