Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului

A XX-a Zi Mondială a Bolnavului

„Ridică-te și mergi! Credința ta te-a mântuit” (Lc 17,19)

Mesajul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului

(11 februarie 2012)

Iubiți frați și surori!

Cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului, pe care o vom celebra la 11 februarie 2012, comemorarea Sfintei Fecioare Maria de Lourdes, doresc să reînnoiesc apropierea mea spirituală de toți bolnavii care se află în locurile de îngrijire sau sunt îngrijiți în familii, exprimând fiecăruia grija și afectul întregii Biserici. În primirea generoasă și iubitoare a oricărei vieți umane, mai ales a celei slabe și bolnave, creștinul exprimă un aspect important al propriei mărturii evanghelice, după exemplul lui Cristos, care s-a aplecat asupra suferințelor materiale și spirituale ale omului pentru a le vindeca.

1. În acest an, care constituie pregătirea mai apropiată pentru Solemna Zi Mondială a Bolnavului care se va celebra în Germania la 11 februarie 2013 și care se va concentra asupra emblematicei figuri evanghelice a samariteanului (cf. Lc 10,29-37), aș vrea să pun accentul pe „Sacramentele de vindecare”, adică pe Sacramentul Pocăinței și al Reconcilierii și pe cel al Ungerii Bolnavilor, care își au împlinirea lor naturală în Împărtășania Euharistică.

Întâlnirea lui Isus cu cei zece leproși, relatată în Evanghelia sfântului Luca (cf. Lc 17,11-19), îndeosebi cuvintele pe care Domnul le adresează unuia dintre aceștia: „Ridică-te și mergi! Credința ta te-a mântuit” (v. 19), ajută să conștientizăm importanța credinței pentru cei care, apăsați de suferință și de boală, se apropie de Domnul. În întâlnirea cu El pot să experimenteze realmente că cine crede nu este niciodată singur! De fapt, Dumnezeu, în Fiul său, nu ne abandonează neliniștilor și suferințelor noastre, ci ne este aproape, ne ajută să le purtăm și dorește să vindece în adâncul inimii noastre (cf. Mc 2,1-12).

Credința acelui unic lepros care, văzându-se vindecat, plin de uimire și de bucurie, spre deosebire de ceilalți, se întoarce imediat la Isus pentru a manifesta propria recunoștință, lasă să se întrevadă că sănătatea redobândită este semn a ceva mai prețios decât simpla vindecare fizică, este semn al mântuirii pe care Dumnezeu ne-o dăruiește prin Cristos; ea își are exprimarea în cuvintele lui Isus: credința ta te-a mântuit. Cel care, în propria suferință și boală, îl invocă pe Domnul este sigur că iubirea Sa nu-l părăsește niciodată și că și iubirea Bisericii, prelungire în timp a operei sale mântuitoare, nu dispare niciodată. Vindecarea fizică, expresie a mântuirii mai profunde, revelează astfel importanța pe care omul, în întregimea sa de suflet și de trup, o are pentru Domnul. Fiecare Sacrament, de altfel, exprimă și realizează apropierea lui Dumnezeu însuși, Cel care, în mod absolut gratuit, „ne atinge prin intermediul realităților materiale…, pe care El le asumă în slujba sa, făcând din ele instrumente ale întâlnirii dintre noi și El însuși” (Omilie, Sfânta Liturghie a Crismei, 1 aprilie 2010). „Unitatea dintre creație și răscumpărare se face vizibilă. Sacramentele sunt expresie a corporeității credinței noastre care cuprinde trupul și sufletul, pe omul întreg” (Omilie, Sfânta Liturghie a Crismei, 21 aprilie 2011).

Misiunea principală a Bisericii este desigur vestirea Împărăției lui Dumnezeu, „însă chiar această vestire trebuie să fie un proces de vindecare: «… a pansa rănile inimilor frânte» (Is 61,1)” (ibid.), conform misiunii încredințate de Isus discipolilor săi (cf. Lc 9,1-2; Mt 10,1.5-14; Mc 6,7-13). Binomul dintre sănătatea fizică și reînnoirea sfâșierilor sufletului ne ajută deci să înțelegem mai bine „Sacramentele de vindecare”.

2. Sacramentul Pocăinței a fost adesea în centrul reflecției Păstorilor, tocmai din cauza importanței mari în drumul vieții creștine, din moment ce „toată valoarea Pocăinței constă în a ne restitui harului lui Dumnezeu legându-ne cu el în prietenie intimă și mare” (Catehismul Bisericii Catolice, 1468). Biserica, continuând vestirea de iertare și de reconciliere făcută să răsune de către Isus, nu încetează să invite întreaga omenire să se convertească și să creadă în Evanghelie. Ea își însușește apelul apostolului Paul: „Noi suntem împuterniciți ai lui Cristos ca și ai lui Dumnezeu care vă îndeamnă prin noi. Vă rugăm pentru Cristos: împăcați-vă cu Dumnezeu” (2Cor 5,20). Isus, în viața sa, vestește și face prezentă milostivirea Tatălui. El nu a venit pentru a condamna, ci pentru a ierta și a mântui, pentru a da speranță chiar și în întunericul cel mai profund al suferinței și al păcatului, pentru a dărui viața veșnică; astfel în Sacramentul Pocăinței, în „medicamentul spovezii”, experiența păcatului nu degenerează în disperare, ci întâlnește Iubirea care iartă și transformă (cf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică post-sinodală Reconciliatio et Paenitentia, 31).

Dumnezeu, „bogat în îndurare” (Ef 2,4), ca tatăl din parabola evanghelică (cf. Lc 15,11-32), nu-și închide inima la nici unul dintre fiii săi, ci îi așteaptă, îi caută, ajunge la ei acolo unde refuzarea comuniunii închide în izolare și în dezbinare, îi cheamă să se adune în jurul mesei sale, în bucuria sărbătorii iertării și a reconcilierii. Momentul suferinței, în care ar putea să apară ispita de a se abandona descurajării și disperării, se poate transforma astfel în timp de har pentru a intra din nou în ei înșiși și, asemenea fiului risipitor din parabolă, să se regândească la propria viață, recunoscând greșelile și eșecurile, să simtă nostalgia îmbrățișării Tatălui și să reparcurgă drumul spre Casa sa. El, în marea sa iubire, mereu și oricum veghează asupra existenței noastre și ne așteaptă pentru a oferi fiecărui fiu care se întoarce la El, darul reconcilierii depline și al bucuriei.

3. Din citirea Evangheliilor reiese clar că Isus a arătat mereu o atenție deosebită față de cei bolnavi. El nu numai că i-a trimis pe discipolii săi să le vindece rănile (cf. Mt 10,8; Lc 9,2; 10,9), ci a și instituit pentru ei un Sacrament specific: Ungerea Bolnavilor. Scrisoarea lui Iacob atestă prezența acestui gest sacramental deja în prima comunitate creștină (cf. 5,14-16): cu Ungerea Bolnavilor, însoțită de rugăciunea prezbiterilor, toată Biserica îi recomandă pe cei bolnavi Domnului suferind și glorificat, pentru ca să aline chinurile lor și să-i mântuiască, ba chiar îi îndeamnă să se unească spiritual cu pătimirea și cu moartea lui Cristos, pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu.

Acest Sacrament ne face să contemplăm misterul dublu de pe Muntele Măslinilor, unde Isus s-a aflat în mod dramatic în fața căii indicate lui de către Tatăl, aceea a Pătimirii, a actului suprem de iubire, și a primit-o. În acea oră de încercare, El este mediatorul, „transportând în sine, asumând în sine suferința și pătimirea lumii, transformând-o în strigăt către Dumnezeu, ducând-o în fața ochilor și în mâinile lui Dumnezeu și astfel ducând-o realmente la momentul Răscumpărării” (Lectio divina, Întâlnire cu clerul din Roma, 18 februarie 2010). Însă „Grădina Măslinilor este… și locul din care El s-a înălțat la Tatăl, deci este locul Răscumpărării… Acest mister dublu al Muntelui Măslinilor este și mereu «activ» în uleiul sacramental al Bisericii … semn al bunătății lui Dumnezeu care ne atinge” (Omilie, Sfânta Liturghie a Crismei, 1 aprilie 2010). În Ungerea Bolnavilor, materia sacramentală a uleiului ne este oferită, ca să spunem așa, „ca medicament al lui Dumnezeu … care acum ne face siguri de bunătatea sa, trebuie să ne întărească și să ne consoleze, dar care, în același timp, dincolo de momentul bolii, face trimitere la vindecarea definitivă, la înviere (cf. Iac 5,14)” (ibid.).

Acest Sacrament merită astăzi o mai mare considerație, fie în reflecția teologică, fie în acțiunea pastorală la bolnavi. Valorizând conținuturile rugăciunii liturgice care se adaptează la diferitele situații umane legate de boală și nu numai atunci când cineva este la sfârșitul vieții (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1514), Ungerea Bolnavilor nu trebuie să fie considerată aproape „un sacrament mai mic” față de celelalte. Atenția și grija pastorală față de cei bolnavi, dacă pe de o parte este semn al duioșiei lui Dumnezeu pentru cel care este în suferință, pe de altă parte aduce avantaj spiritual și preoților și întregii comunități creștine, având conștiința că tot ceea ce se face celui mai mic, se face lui Isus însuși (cf. Mt 25,40).

4. Cu privire la „Sacramentele de vindecare”, sfântul Augustin afirmă: „Dumnezeu vindecă toate infirmitățile tale. Așadar, nu te teme: toate infirmitățile tale vor fi vindecate… Tu trebuie doar să permiți ca el să te vindece și nu trebuie să respingi mâinile sale” (Expunere despre Psalmul 102, 5: PL 36, 1319-1320). Este vorba de mijloace prețioase ale Harului lui Dumnezeu, care îl ajută pe bolnav să se conformeze tot mai deplin cu Misterul Morții și Învierii lui Cristos. Alături de aceste două Sacramente, aș vrea să subliniez și importanța Euharistiei. Primită în momentul bolii, contribuie în manieră singulară la realizarea acestei transformări, asociindu-l pe cel care se hrănește cu Trupul și Sângele lui Cristos la oferirea de Sine însuși pe care El o face Tatălui pentru mântuirea tuturor. Întreaga comunitate eclezială, și comunitățile parohiale în special, să acorde atenție la asigurarea posibilității de a se apropia cu frecvență de Împărtășania sacramentală celor care, din motive de sănătate sau de vârstă, nu pot să meargă în locurile de cult. În felul acesta, acestor frați și surori le este oferită posibilitatea de a întări raportul cu Cristos răstignit și înviat, participând, cu viața lor oferită din iubire față de Cristos, la misiunea însăși a Bisericii. În această perspectivă, este important ca preoții care prestează lucrarea lor delicată în spitale, în casele de îngrijire și la locuințele bolnavilor să se simtă adevărați „”slujitori ai bolnavilor”, semn și instrument al compasiunii lui Cristos, care trebuie să ajungă la fiecare om marcat de suferință” (Mesajul pentru a XVIII-a Zi Mondială a Bolnavului, 22 noiembrie 2009).

Conformarea cu Misterul Pascal al lui Cristos, realizată și prin practica Împărtășaniei spirituale, asumă o semnificație cu totul deosebită atunci când Euharistia este administrată și primită ca viatic. În acel moment al existenței răsună în mod și mai incisiv cuvintele Domnului: „Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică și eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6,54). De fapt, Euharistia, mai ales ca viatic este – conform definiției sfântului Ignațiu din Antiohia – „medicamentul nemuririi, antidotul împotriva morții” (Scrisoarea către Efeseni, 20: PG 5, 661), sacrament al trecerii de la moarte la viață, din această lume la Tatăl, care pe toți îi așteaptă în Ierusalimul ceresc.

5. Tema acestui Mesaj pentru a XX-a Zi Mondială a Bolnavului, „Ridică-te și mergi! Credința ta te-a mântuit” privește și spre apropiatul „An al credinței”, care va începe la 11 octombrie 2012, ocazie propice și prețioasă pentru a redescoperi forța și frumusețea credinței, pentru a-i aprofunda conținuturile și pentru a o mărturisi în viața de fiecare zi (cf. Scrisoarea apostolică Porta fidei, 11 octombrie 2011). Doresc să-i încurajez pe bolnavi și pe cei suferinzi să găsească mereu o ancoră sigură în credință, alimentată de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, de rugăciunea personală și de Sacramente, în timp ce îi invit pe Păstori să fie tot mai disponibili pentru celebrarea lor pentru cei bolnavi. După exemplul Bunului Păstor și ca niște călăuze ale turmei încredințate lor, preoții să fie plini de bucurie, grijulii față de cei mai slabi, față de cei simpli, față de păcătoși, manifestând milostivirea infinită a lui Dumnezeu cu cuvintele încurajatoare ale speranței (cf. Sfântul Augustin, Scrisoare 95, 1: PL 33, 351-352).

Celor care lucrează în lumea sănătății, precum și familiilor care în cei dragi ai lor văd Fața suferindă a Domnului Isus, reînnoiesc mulțumirea mea și a Bisericii pentru că, în competența profesională și în tăcere, adesea și fără a numi numele lui Cristos, Îl manifestă în mod concret (cf. Omilie, Sfânta Liturghie a Crismei, 21 aprilie 2011).

Către Maria, Maica Milostivirii și Tămăduitoarea Bolnavilor, înălțăm privirea noastră încrezătoare și rugăciunea noastră; compasiunea ei maternă, trăită alături de Fiul muribund pe Cruce, să însoțească și să susțină credința și speranța fiecărei persoane bolnave și suferinde în drumul de vindecare de rănile trupului și ale spiritului.

Pe toți îi asigur că îi amintesc în rugăciunea mea, în timp ce împart fiecăruia o specială Binecuvântare Apostolică.

Din Vatican, 20 noiembrie 2011, Solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.11.2011
Publicarea pe acest sit: 05.01.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns