Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului

Mesajul Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea
pentru ce-a de-a XII-a Zi Mondială a Bolnavului

Itinerarul solidarității: perspectiva pastorației sănătății în America

Venerat frate Javier Card. Lozano Barragán,
președinte al Consiliului Pontifical pentru Operatorii Sanitari

1. Ziua Mondială a Bolnavului, care are loc în fiecare an pe un alt continent, capătă de această dată o semnificație deosebită. Ea se va celebra la Lourdes, în Franța, localitate unde Fecioara Maria a apărut la 11 februarie 1858, și care de atunci a devenit ținta atâtor pelerinaje. Maica Domnului a vrut să-și arate, în acea regiune muntoasă, iubirea maternă mai ales față de cei suferinzi și bolnavi. De atunci continuă să se facă prezentă cu o solicitudine constantă.

Acest sanctuar a fost ales deoarece în 2004 este cea de-a 150-a aniversare a proclamării dogmei neprihănitei zămisliri. La 8 decembrie 1854, predecesorul meu de fericită amintire, fericitul Pius al IX-lea, prin bula dogmatică Ineffabilis Deus a afirmat că a fost „revelată de Dumnezeu doctrina care susține că preafericita Fecioară Maria a fost păstrată, printr-un har și un privilegiu special de la Dumnezeu atotputernicul, grație meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, neatinsă de nici o pată a păcatului strămoșesc, din prima clipă a zămislirii ei” (DS 2803). La Lourdes Maria, vorbind în dialectul locului, a spus: „Que soy era immaculada councepciou„.

2. Cu aceste cuvinte nu vroia oare Fecioara Maria să exprime și legătura care o leagă de sănătate și de viață? Dacă din vina păcatului strămoșesc a intrat în lume moartea, prin meritele lui Isus Cristos, Dumnezeu a ferit-o pe Maria de orice pată a păcatului, și a venit la noi mântuirea și viața (cf. Rom 5,12-21).

Dogma neprihănitei zămisliri ne introduce în misterul creației și al mântuirii (cf. Ef 1,4-12; 3,9-11). Dumnezeu a vrut să dea creaturii umane viață din belșug (cf. In 10,10), condiționând însă această inițiativă a sa de un răspuns liber și din iubire. Refuzând acest dar prin neascultarea care a dus la păcat, omul a întrerupt în mod tragic dialogul vital cu creatorul său. „Da”-ului lui Dumnezeu, izvor al plinătății vieții, i s-a opus „nu”-ul omului, motivat de autosuficiența orgolioasă, vestitoare de moarte (cf. Rom 5,19).

Întreaga omenire a fost puternic implicată în această închidere față de Dumnezeu. Numai Maria din Nazaret, în vederea meritelor lui Cristos, a fost zămislită neatinsă de păcatul original și cu totul deschisă față de planul divin, așa încât Tatăl ceresc a putut împlini în ea planul pe care îl avea cu oamenii.

Neprihănita zămislire anunță împletirea armonioasă dintre „da”-ul lui Dumnezeu și „da”-ul pe care Maria îl va rosti cu o abandonare totală, atunci când îngerul îi va aduce mesajul ceresc (cf. Lc 1,38). Acest „da” al său, în numele omenirii, redeschide lumii porțile paradisului, prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în sânul ei și prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Lc 1,35). Planul originar al creării este astfel restaurat și întărit în Cristos, și într-un astfel de plan își găsește loc și ea, Fecioara Mamă.

3. Aici rezidă cheia de boltă a istoriei: prin neprihănita zămislire a Mariei a început marea operă a mântuirii, care s-a împlinit în sângele prețios al lui Cristos. În el fiecare persoană este chemată să se realizeze pe deplin până la desăvârșirea sfințeniei (cf. Col 1,28).

Neprihănita zămislire este, de aceea, zorii promițători ai zilei strălucitoare a lui Cristos, care prin moartea și învierea sa a restabilit deplina armonie între Dumnezeu și omenire. Dacă Isus este izvorul vieții care învinge moartea, Maria este mama grijulie care vine în întâmpinarea așteptărilor fiilor săi, dobândind pentru ei sănătatea sufletului și a trupului. Acesta este mesajul pe care sanctuarul de la Lourdes îl propune mereu în mod constant celor devotați și pelerinilor. Aceasta este și semnificația vindecărilor trupești și spirituale care au loc la grota de la Massabielle.

Din ziua în care i-a apărut Bernadetei Soubirous, Maria a „vindecat” în acel loc dureri și boli, redând atâtor fii ai săi și sănătatea trupului. Minuni mult mai surprinzătoare a săvârșit însă în sufletele credincioșilor, deschizându-le sufletul pentru întâlnirea cu Fiul său Isus, răspuns adevărat la așteptările cele mai profunde ale inimii omului. Duhul Sfânt, care a umbrit-o în momentul întrupării Cuvântului, transformă sufletul a nenumărați bolnavi care aleargă la ea. Chiar și atunci când nu dobândesc darul sănătății trupești, pot dobândi mereu un alt bine mai important: convertirea inimii, izvor de pace și de bucurie interioară. Acest dar transformă existența lor și îi face apostoli ai crucii lui Cristos, stindard al speranței, chiar și în mijlocul celor mai grele și mai dificile încercări.

4. În scrisoarea apostolică Salvifici doloris observam că suferința ține de istoria omului, care trebuie să învețe să o accepte și să o depășească (cf. nr. 2: AAS 576 [1984], 202). Dar cum va putea face acest lucru dacă nu prin crucea lui Cristos?

În moartea și învierea Mântuitorului suferința umană află semnificația sa cea mai profundă și valoarea sa salvifică. Toată povara neliniștilor și a durerilor omenirii este condensată în misterul unui Dumnezeu care, asumând natura noastră omenească, s-a nimicit pe sine până a la se face „păcat de dragul nostru” (2Cor 5,21). Pe Golgota, el s-a împovărat cu păcatul fiecărei ființe omenești și, în singurătatea părăsirii, a strigat către Tatăl: „Pentru ce m-ai părăsit?” (Mt 27,46).

Din paradoxul crucii apare răspunsul la întrebările noastre neliniștitoare. Cristos suferă pentru noi: el ia asupra sa suferința tuturor și o răscumpără. Cristos suferă împreună cu noi, dându-ne posibilitatea de a împărți cu el pătimirile noastre. Unită cu suferința lui Cristos, suferința umană devine mijloc de mântuire. Iată de ce credinciosul poate spune împreună cu sfântul Paul: „Acum mă bucur în suferințele mele pentru voi și împlinesc ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica” (Col 1,24). Durerea, primită cu credință, devine poarta de intrare în misterul suferinței răscumpărătoare a Domnului. O suferință care nu mai răpește pacea și fericirea, deoarece este luminată de strălucirea învierii.

5. La picioarele crucii suferă în tăcere Maria, care participă într-un mod cu totul deosebit la pătimirile Fiului, devenită mamă a omenirii, gata să mijlocească pentru ca fiecare persoană să dobândească mântuirea (cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Salvifici doloris [11 februarie 1984], 25: AAS 76 [1984], 235-238).

La Lourdes nu este greu de înțeles această participare excepțională a Maicii Domnului la rolul salvific al lui Cristos. Minunea neprihănitei zămisliri le amintește credincioșilor un adevăr fundamental: dobândirea mântuirii este posibilă numai participând cu docilitate la planul Tatălui, care a voit să mântuiască lumea prin moartea și învierea Fiului său unic născut. Prin Botez, credinciosul este inserat în acest plan salvific și este eliberat de păcatul original. Boala și moartea, deși rămân prezente în existența pământească, își pierd totuși sensul lor negativ. În lumina credinței, moartea trupului, învinsă de cea a lui Cristos (cf. Rom 6,4), devine punctul de trecere obligatoriu spre plinătatea vieții nemuritoare.

6. În vremea noastră s-au făcut mari pași în cunoașterea științifică a vieții, un dar fundamental al lui Dumnezeu, ai cărui administratori suntem. Viața trebuie primită, respectată și apărată de la începutul și până la sfârșitul ei natural. Prin ea trebuie tutelată familia, leagăn al fiecărei vieți ce se naște.

Se vorbește astăzi frecvent de „inginerie genetică” făcând aluzie la extraordinarele posibilități pe care știința le oferă astăzi în a interveni asupra izvoarelor înseși ale vieții. Fiecare progres autentic în acest domeniu nu poate fi decât încurajat, atâta timp cât respectă întotdeauna drepturile și demnitatea persoanei încă de la conceperea ei. Într-adevăr, nimeni nu-și poate aroga facultatea de a distruge sau de a manipula fără discriminare viața ființei umane. O îndatorire specifică a operatorilor din domeniul pastorației sănătății este aceea de a-i sensibiliza pe cei care lucrează în acest sector delicat, ca să se simtă angajați să fie mereu în slujba vieții.

Cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului doresc să le mulțumesc tuturor care lucrează în pastorația sănătății, îndeosebi episcopilor care în diferite conferințe episcopale se îngrijesc de acest sector, capelanilor, parohilor și altor preoți implicați în acest domeniu, ordinelor și congregațiilor religioase, voluntarilor și celor care nu se obosesc să ofere o mărturie coerentă despre moartea și învierea Domnului în fața suferințelor, a durerii și a morții.

Aș vrea să extind recunoștința mea la lucrătorii sanitari, la personalul medical și paramedical, la cercetători, mai ales la aceia care se dedică punerii la punct a noi medicamente, și la cei care se îngrijesc de producerea medicamentelor accesibile și celor mai puțin bogați.

Îi încredințez pe toți preasfintei Fecioare, cinstită în sanctuarul de la Lourdes în neprihănita ei zămislire. Ea să ajute pe fiecare creștin să dea mărturie că unicul răspuns la adevărata durere, la suferință și la moarte este Cristos, Domnul nostru, mort și înviat pentru noi.

Cu aceste sentimente, vă trimit cu plăcere dumneavoastră, venerat frate, și celor care participă la celebrarea Zilei Bolnavului, o binecuvântare apostolică specială.

Din Vatican, 1 decembrie 2003
IOANNES PAULUS II

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 01.12.2003
Publicarea pe acest sit: 05.12.2003
Etichete: ,

Lasă un răspuns