Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului

A VIII-a Zi Mondială a Bolnavului
A contempla fața lui Isus, divinul samaritean

Mesajul Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului
11 februarie 2000

1. Cea de-a VIII-a Zi Mondială a Bolnavului, care va avea loc la Roma, în ziua de 11 februarie 2000, anul marelui jubileu, va găsi comunitatea creștină angajată în reexaminarea realității bolii și a suferinței în perspectiva misterului întrupării Fiului lui Dumnezeu, pentru a scoate din acest eveniment extraordinar o nouă lumină despre aceste fundamentale trăiri umane.

La sfârșitul celui de-al doilea mileniu al erei creștine, Biserica, în timp ce privește cu admirație la drumul parcurs de omenire referitor la grija față de suferință și la promovarea sănătății, ascultă întrebările care vin din lumea sănătății, pentru a-și defini mai bine prezența sa în acest context și a răspunde într-un mod potrivit sfidărilor presante ale momentului.

În decursul istoriei, omul a valorificat resursele inteligenței și ale inimii pentru a depăși limitele inerente ale condiției proprii și a realizat mari cuceriri în apărarea sănătății. Este suficient să ne gândim la posibilitatea prelungirii vieții și la ameliorarea calității ei, a ușurării suferințelor și a punerii în valoare a potențialităților persoanei prin folosirea de medicamente de eficacitate sigură și de tehnologii din ce în ce mai sofisticate. Acestor cuceriri trebuie să le adăugăm cele cu caracter social, cum ar fi conștiința răspândită a dreptului la îngrijire medicală, precum și traducerea ei în termeni juridici în diferitele „Carte ale drepturilor bolnavului”. De asemenea, nu trebuie să uităm evoluția semnificativă realizată în sectorul asistenței, grație apariției de noi aplicații sanitare, a unui serviciu de infirmerie tot mai calificat și a fenomenului voluntariatului, care în timpurile de față a dobândit semnificative niveluri de competență.

2. Totuși, la sfârșitul celui de-al doilea mileniu, nu putem spune că omenirea a făcut tot ceea ce este necesar pentru ușurarea ponderei imense a suferinței care apasă asupra indivizilor, asupra familiilor și asupra întregii societăți.

Dimpotrivă, se pare că, mai ales în acest ultim secol, a crescut fluviul durerii umane, care era deja mare datorită fragilității naturii umane și a rănii păcatului original, prin adăugarea de suferințe cauzate de alegerile rele ale indivizilor și statelor: mă gândesc la războaiele care au însângerat acest secol, poate mai mult decât oricare altul din așa de mult chinuita istorie a umanității; mă gândesc la formele de boală larg răspândite în societate, cum ar fi dependența de droguri, SIDA, bolile cauzate de degradarea marilor orașe și a ambientului; mă gândesc la agravarea micii și marii criminalități, și la propunerile eutanasiei.

Am în fața ochilor mei nu numai paturile spitalelor unde zac mulți bolnavi, dar și suferințele fugarilor, ale copiilor orfani, ale multelor victime ale relelor sociale și ale sărăciei.

În același timp, la eclipsa credinței, mai ales în lumea secularizată, se adaugă o altă și gravă cauză de suferință: cea de a nu mai fi capabili să culegem sensul mântuitor al durerii și mângâierea speranței escatologice.

3. Participând la bucuriile și speranțele, la tristețile și neliniștile oamenilor din toate timpurile, Biserica a însoțit și sprijinit permanent omenirea în lupta ei împotriva durerii și în angajarea pentru promovarea sănătății. În același timp s-a angajat să dezvăluie oamenilor semnificația suferinței, precum și bogățiile Răscumpărării realizate de Cristos Mântuitorul. Istoria înregistrează mari figuri de bărbați și de femei care, animate de dorința de a-l imita pe Cristos printr-o iubire profundă față de frații săraci și suferinzi, și-au dat viața pentru nenumărate inițiative de asistență, presărând cu bine ultimele două milenii.

Alături de părinții Bisericii și de fondatorii și fondatoarele institutelor religioase, cum să nu ne gândim cu o adevărată uimire admirativă la nenumăratele persoane care, în tăcere și umilință, și-au consumat viața proprie pentru aproapele bolnav, atingând în multe cazuri culmile eroismului? (cf. Vita consecrata, 83). Experiența zilnică ne arată cum Biserica, inspirată de Evanghelia dragostei, continuă să contribuie prin multe opere caritative, spitale, structuri sanitare și organizații de voluntari, la grija față de sănătate și față de cei bolnavi, acordând o atenție deosebită mai ales celor nevoiași, în toate părțile lumii, indiferent de cauza, voluntară sau nu, a suferinței lor.

Este vorba de o prezență care trebuie sprijinită și promovată în folosul binelui prețios al sănătății umane și având privirea atentă la toate inegalitățile și contradicțiile care rămân în lumea sănătății.

4. În realitate, de-a lungul secolelor, alături de lumini, nu au lipsit și umbre, care au întunecat și întunecă și astăzi tabloul, de altfel în multe aspecte minunat, al promovării sănătății. În special, mă gândesc la gravele inegalități sociale în ceea ce privește accesul la resursele sanitare, care se întâlnesc și astăzi în multe locuri ale planetei, mai ales în țările din partea de sud a lumii.

Această inegalitate nedreaptă cuprinde, printr-un dramatism crescând, sectorul drepturilor fundamentale ale persoanei: populații întregi nu au posibilitatea de a beneficia nici măcar de medicamentele de primă și strictă necesitate, în timp ce, în alte părți, mulți se dedau abuzului și risipei de medicamente chiar costisitoare. Și ce să spunem despre numărul nesfârșit de frați și surori care, lipsindu-le necesarul de hrană, sunt victime ale tot felul de boli? Ca să nu mai vorbim de multele războaie, care însângerează omenirea semănând, pe lângă atâția morți, traume fizice și psihologice de tot felul.

5. Din păcate, în fața acestor scenarii, trebuie să recunoaștem că în multe cazuri progresul economic, științific și tehnic nu a fost însoțit de un progres autentic, centrat pe persoana și pe demnitatea inviolabilă a oricărei ființe umane. Aceleași cuceriri în domeniul geneticii, fundamentale pentru îngrijirea sănătății, și mai ales pentru apărarea vieții care trebuie să se nască, devin ocazie de selecții inadmisibile, de manipulări nesăbuite, de interese care sunt în antiteză cu o dezvoltare autentică, cu rezultate adesea tulburătoare.

Pe de o parte, se înregistrează eforturi uriașe pentru prelungirea vieții și, de asemenea, pentru a o procrea în mod artificial, dar, pe de altă parte, nu se permite să se nască cel care este conceput deja și se accelerează moartea celui care nu mai este considerat util. Și, de asemenea, în timp ce pe bună dreptate este pusă în valoare sănătatea, înmulțindu-se inițiativele pentru a o promova, ajungându-se uneori la un fel de cult al trupului și la căutarea hedonistă a eficienței fizice, în același timp se consideră viața ca o simplă marfă de consum, determinându-se noi marginalizări pentru cei inapți, bătrâni, bolnavi la sfârșitul vieții.

Toate aceste contradicții și situații paradoxale conduc spre confirmarea lipsei de armonizare, pe de o parte, între logica bunăstării și căutării progresului tehnologic și, pe de altă parte, logica valorilor etice fundamentate pe demnitatea oricărei ființe umane.

6. În pragul noului mileniu este de dorit ca și în lumea suferinței și a sănătății să se promoveze „o purificare a memoriei” care să conducă spre „a recunoaște greșelile săvârșite de cei care au purtat și poartă numele de creștin” (Incarnationis mysterium, 11; cf. și Tertio millennio adveniente, 33,37 și 51). Comunitatea eclezială este chemată să primească și în acest domeniu invitația la convertire legată de celebrarea anului sfânt.

Procesul de convertire și de reînnoire va fi facilitat de privirea îndreptată încontinuu spre acela care, „întrupându-se în sânul Mariei acum douăzeci de secole, continuă prin sacramentul Euharistiei să se ofere omenirii ca izvor de viață dumnezeiască” (Tertio millennio adveniente, 55).

Misterul Întrupării recere ca viața să fie înțeleasă ca dar al lui Dumnezeu, de păstrat cu responsabilitate și de folosit pentru bine: așadar, sănătatea este un atribut pozitiv al vieți, care trebuie urmărit pentru binele persoanei și al aproapelui. Totuși sănătatea este un bine „penultim” în ierarhia valorilor care trebuie cultivată și considerată în optica binelui total și deci și spiritual al persoanei.

7. În această împrejurare privirea noastră se îndreaptă în special spre Cristos cel suferind. Luând condiția umană, Fiul lui Dumnezeu a acceptat să o trăiască în toate aspectele sale, inclusiv durerea și moartea, împlinind în persoana sa cuvintele pronunțate la ultima Cină: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Celebrând Euharistia, creștinii vestesc și actualizează jertfa lui Cristos, „prin rănile căruia am fost vindecați” (cf. 1Pt 2,25) și, unindu-se cu el, „păstrează în suferințele proprii o părticică specială din comoara infinită a răscumpărării lumii, și pot împărtăși această comoară cu ceilalți” (Salvifici doloris, 27).

Imitarea lui Isus, Slujitorul suferind, a condus pe marii sfinți și pe simplii credincioși să facă din boală și din durere un izvor de purificare și de mântuire pentru ei și pentru ceilalți. Ce mari perspective de sfințire personală și de cooperare la mântuirea lumii deschide fraților și surorilor bolnavi, drumul trasat de Cristos și de atâția discipoli ai săi! Este vorba de un drum dificil, pentru că omul de la sine nu găsește sensul suferinței și al morții, dar un drum totuși posibil cu ajutorul lui Isus, învățător și călăuză interioară (cf. Salvifici doloris, 26-27).

Așa cum învierea a transformat rănile lui Cristos în izvor de vindecare și de mântuire, tot așa pentru fiecare bolnav lumina lui Cristos înviat este confirmarea că drumul fidelității față de Dumnezeu prin dăruirea de sine până la cruce este învingător, și este capabil să transforme boala însăși în izvor de bucurie și de înviere. Oare nu acest anunț este cel care răsună în inima oricărei celebrări euharistice atunci când adunarea proclamă: „Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim până când vei veni”? Cei bolnavi, trimiși și ei ca lucrători în via Domnului (cf. Christifideles laici, 53), prin exemplul lor, pot oferi o contribuție solidă la evanghelizarea unei culturi care tinde să îndepărteze experiența suferinței, străduindu-se să-i culeagă sensul profund împreună cu stimulii intrinseci spre o creștere umană și creștină.

8. De asemenea, jubileul ne invită să contemplăm fața lui Isus, Samariteanul divin al sufletelor și al trupurilor. Urmând exemplul divinului său fondator, Biserica „a rescris, din secol în secol, parabola evanghelică a bunului samaritean, revelând și comunicând iubirea vindecării și a mângâierii lui Isus Cristos. Aceasta a avut loc prin mărturia vieții religioase consacrate slujirii bolnavilor prin angajamentul neobosit al tuturor lucrătorilor sanitari” (Christifideles laici, 53). Această angajare nu izvorăște din conjuncturi sociale speciale, nici nu trebuie înțeleasă ca un act facultativ sau ocazional, ci constituie un răspuns inderogabil la porunca lui Cristos: „Chemându-i la sine pe ucenici, le-a dat puterea de a alunga duhurile necurate și de a vindeca orice boală și neputință” (Mt 10,7-8).

Slujirea adusă omului suferind în suflet și în trup își capătă sensul ei tocmai din Euharistie, găsind în ea nu numai izvorul său, dar și norma. Nu din întâmplare, Isus a legat strâns Euharistia de slujire (In 13,2-16), cerând ucenicilor să continue în amintirea sa nu numai „fractio panis„, dar și slujirea „spălării picioarelor„.

9. Exemplul lui Cristos, bunul Samaritean, trebuie să inspire atitudinea credinciosului determinându-l să devină „aproapele” fraților și surorilor care suferă, prin respect, înțelegere, acceptare, gingășie, compasiune, gratuitate. Este vorba despre a lupta împotriva indiferenței care conduce pe indivizi și grupuri la închiderea egoistă în ei înșiși. În acest scop, „familia, școala, celelalte instituții de educație, chiar și numai din motive umanitare, trebuie să lucreze cu perseverență pentru retrezirea și purificarea unei sensibilități profunde față de aproapele și suferința sa” (Salvifici doloris, 29). În cel care crede, această sensibilitate umană este înălțată prin agape, adică prin iubirea supranaturală, care conduce spre iubirea aproapelui din iubire față de Dumnezeu. În realitate, călăuzită de credință, Biserica, înconjurându-i cu grijă iubitoare pe toți cei care sunt loviți de suferința umană, recunoaște în ei chipul fondatorului său sărac și suferind, și se străduiește să-i ușureze necazul, amintindu-și de cuvintele sale: „Am fost bolnav și m-ați vizitat” (Mt 25,36).

Exemplul lui Isus, bunul Samaritean, nu determină numai la asistența acordată bolnavului, ci și la crearea posibilității de a-l reinsera în societate. De fapt, pentru Cristos, vindecare înseamnă în același timp și reintegrare: așa cum boala exclude din comunitate, tot așa vindecarea trebuie să-l conducă pe om spre regăsirea locului său în familie, în Biserică și în societate.

Tuturor celor care sunt angajați, profesional sau prin alegere voluntară, în domeniul sănătății, le adresez o invitație cordială să-și îndrepte privirea spre divinul Samaritean, pentru ca slujirea lor să poată deveni prefigurarea mântuirii definitive și vestirea cerurilor noi și a pământului nou „în care să locuiască dreptatea” (2Pt 3,13).

10. Isus, nu numai că s-a îngrijit și a vindecat pe cei bolnavi, ci a fost și un promotor neobosit al sănătății prin prezența sa mântuitoare, prin învățătură și acțiune. Iubirea sa față de om se exprima prin raporturi pline de umanitate, care-l conduceau spre a înțelege, a dovedi compasiune, a aduce mângâiere, unind armonios tandrețea și puterea. El era mișcat în fața frumuseții naturii, era sensibil la suferința oamenilor, lupta împotriva răului și a nedreptății. Înfrunta aspectele negative ale experienței cu mult curaj și fără a le ignora gravitatea, comunica certitudinea unei lumi noi. În el, condiția umană își arăta fața răscumpărată, iar aspirațiile umane cele mai profunde își găseau realizarea.

Această plinătate armonioasă a vieții, el a voit s-o comunice oamenilor de astăzi. Acțiunea sa mântuitoare tinde nu numai spre realizarea nevoilor omului, victima propriilor limite și erori, dar și spre a-i susține tensiunea spre completa realizare de sine. El deschide în fața omului însăși perspectiva vieții divine: „Eu am venit ca să aibă viață, și s-o aibă din belșug” (In 10,10).

Chemată să continue misiunea lui Isus, Biserica trebuie să devină promotoarea vieții corecte și depline pentru toți.

11. În cadrul promovării sănătății și a unei calități a vieții corect înțeleasă, două sunt datoriile care merită o atenție specială din partea creștinului.

Înainte de toate apărarea vieții. În lumea contemporană, mulți bărbați și femei se luptă pentru o calitate mai bună a vieții prin respectarea vieții înseși și analizează profund etica vieții pentru a împrăștia confuzia valorilor, prezentă uneori în cultura de astăzi. Așa cum aminteam în enciclica Evangelium vitae, „este deosebit de semnificativă reluarea reflecției etice referitoare la viață: crearea și dezvoltarea constantă a bioeticii favorizează reflecția și dialogul – între credincioși și necredincioși, ca și între credincioșii de diferite religii – asupra problemelor etice fundamentale care privesc viața omului” (nr. 27). Cu toate acestea, alături de aceștia sunt din păcate și dintre aceia care cooperează la formarea unei îngrijorătoare culturi a morții prin răspândirea unei mentalități îmbibate de egoism și de materialism hedonist și având sprijin social și legal pentru suprimarea vieții.

La originea acestei culturi se află adesea o atitudine prometeică a omului, care se amăgește că „poate pune stăpânire pe viață și pe moarte, pentru că decide asupra lor, în vreme ce în realitate este învins și zdrobit de o moarte în mod iremediabil închisă oricărei perspective de sens și oricărei speranțe” (15). Atunci când știința și arta medicală riscă să-și piardă dimensiunea etică nativă, înșiși profesioniștii din domeniul sănătății „pot fi uneori puternic ispitiți să se transforme în unelte de manipulare a vieții sau chiar în aducători de moarte” (ibid., 89).

12. În acest context, credincioșii sunt chemați să-și dezvolte o privire de credință asupra valorii sublime și misterioase a vieții, chiar și atunci când ea se prezintă fragilă și vulnerabilă: „Această privire nu-și pierde încrederea în fața celui bolnav, a celui suferind, a celui marginalizat sau în pragul morții, ci se lasă interpelată de toate aceste situații pentru a pleca în căutarea unui sens și, tocmai în aceste împrejurări, se deschide spre a regăsi pe chipul oricărei persoane o chemare la confruntare, la dialog, la solidaritate” (ibid., 83).

Aceasta este o datorie, care privește în special cadrele sanitare: medici, farmaciști, infirmieri, capelani, călugări și călugărițe, administratori și voluntari care, în virtutea profesiei lor, sunt chemați într-un chip special să fie păzitorii vieții umane. Dar este și datoria care revine și oricărei alte ființe umane, începând de la cei apropiați ai persoanei bolnave. Ei știu că „cererea care izvorăște din inima omului în înfruntarea supremă cu suferința și moartea, mai ales când este tentat să se închidă în disperare și parcă să se nimicească în ea, este mai ales o cerere de întovărășire, de solidaritate și de sprijin în încercare. Este o cerere de ajutor pentru a continua să spere atunci când toate speranțele omenești dispar” (ibid., 67).

13. Cea de-a doua datorie, de la care creștinii nu se pot sustrage, privește promovarea unei sănătăți, demnă de om. În societatea noastră există riscul de a face din sănătate un idol căruia îi este aservită orice altă valoare. Viziunea creștină despre om contrastează cu o noțiune despre sănătate, redusă la o pură vitalitate exuberantă, satisfăcută de propria eficiență fizică și închisă absolut la orice considerare pozitivă a suferinței. Această viziune, trecând cu vederea dimensiunile spirituale și sociale ale persoanei, sfârșește prin a-i compromite binele adevărat. Tocmai pentru că sănătatea nu se limitează la perfecțiunea biologică, dar viața trăită în suferință oferă spații de creștere și de autorealizare și deschide calea spre descoperirea de noi valori.

Această viziune despre sănătate, fondată pe o antropologie care respectă persoana în integralitatea ei, departe de a se identifica cu simpla absență a bolilor, se plasează ca tensiune spre o armonie mai deplină și spre un echilibru sănătos la nivel fizic, psihic, spiritual și social. În această perspectivă, persoana însăși este chemată să-și mobilizeze toate energiile disponibile pentru realizarea vocației proprii și binele altuia.

14. Acest model de sănătate, angajează Biserica și societatea în crearea unei ecologii demne de om. De fapt, mediul are o relație cu sănătatea omului și a popoarelor: el constituie „casa” ființei umane și ansamblul de resurse încredințate pazei și stăpânirii sale, „grădina de păzit și câmpul de cultivat”. Dar ecologiei externe persoanei trebuie să i se unească o ecologie interioară și morală, singura potrivită pentru un concept corect despre sănătate.

În felul acesta, considerată în integralitatea ei, sănătatea omului devine atributul vieții, resursă pentru slujirea aproapelui și deschidere spre primirea mântuirii.

15. În anul de har al jubileului – „an al iertării păcatelor și a pedepselor pentru păcate, an al împăcării între potrivnici, an al unor multiple convertiri și al penitenței sacramentale și extrasacramentale” (Tertio millennio adveniente, 14) – îi invit pe păstori, preoți, călugări și călugărițe, credincioși și oameni de bună voință să înfrunte cu mult curaj sfidările care se prezintă în lumea suferinței și a sănătății.

Congresul Euharistic Internațional, care se va desfășura la Roma în anul 2000, să devină centrul ideal din care să iradieze rugăciuni și inițiative apte să facă vie și operantă prezența divinului Samaritean în lumea sănătății.

Urez din inimă ca, prin contribuția fraților și surorilor din toate Bisericile creștine, celebrarea jubileului anului 2000 să însemne dezvoltarea unei colaborări ecumenice în slujirea iubitoare a celor bolnavi, astfel încât să dea mărturie, într-un mod lesne de înțeles tuturor, despre căutarea unității pe căile concrete ale carității.

Adresez un apel special organismelor internaționale politice, sociale și sanitare, ca în fiecare parte a lumii să devină promotori convinși ai planurilor concrete pentru lupta împotriva a tot ceea ce atentează la demnitatea și sănătatea persoanei.

În drumul participării active la trăirile fraților și surorilor bolnavi, să ne însoțească Fecioara Mamă care, sub cruce (cf. In 19,25), a împărtășit suferințele Fiului și, devenind model de suferință, își exercită permanenta și iubitoarea ei protecție față de toți aceia care trăiesc în trup și în suflet limitele și rănile condiției umane.

Ei, care este Tămăduitoarea bolnavilor și Regina păcii, îi încredințez pe cei bolnavi și pe toți cei care le sunt alături, pentru ca prin mijlocirea maternă să-i ajute să fie propagatorii civilizației iubirii.

Cu aceste urări, împart tuturor o binecuvântare apostolică specială.

Castel Gandolfo, 6 august 1999, Schimbarea la Față

Ioan Paul al II-lea

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 06.08.1999
Publicarea pe acest sit: 07.04.2000
Etichete: ,

Lasă un răspuns