Mesaj cu ocazia Postului Mare

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
pentru Postul Mare 2012

„Să fim atenți unii față de alții pentru a da impuls carității și faptelor bune” (Evr 10,24)

Iubiți frați și surori,

Postul Mare ne oferă încă o dată oportunitatea de a reflecta asupra inimii vieții creștine: caritatea. De fapt, acesta este un timp propice pentru ca, ajutați de Cuvântul lui Dumnezeu și de sacramente, să reînnoim drumul nostru de credință, atât personal cât și comunitar. Este un parcurs marcat de rugăciune și de împărtășire, de tăcere și de post, așteptând să trăim bucuria pascală.

Anul acesta doresc să propun câteva gânduri în lumina unui scurt text luat din Scrisoarea către Evrei: „Să fim atenți unii față de alții pentru a da impuls carității și faptelor bune” (10,24). Este o frază introdusă într-o pericopă în care scriitorul sacru îndeamnă la încrederea în Isus Cristos ca mare preot, care ne-a dobândit iertarea și accesul la Dumnezeu. Rodul primirii lui Cristos este o viață desfășurată după cele trei virtuți teologale: este vorba de a ne apropia de Domnul „cu inimă sinceră în plinătatea credinței” (v. 22), de a menține neclintită „mărturisirea speranței” (v. 23) în atenție constantă de a exercita împreună cu frații „caritatea și faptele bune” (v. 24). Se afirmă de asemenea că pentru a menține această conduită evanghelică este important de a participa la întâlnirile liturgice și de rugăciune a comunității, privind la ținta escatologică: deplina comuniune în Dumnezeu (v. 25). Mă opresc asupra versetului 24, care, în puține cuvinte, oferă o învățătură prețioasă și mereu actuală despre trei aspecte ale vieții creștine: atenția față de celălalt, reciprocitatea și sfințenia personală.

1. „Să fim atenți„: responsabilitatea față de fratele.

Primul element este invitația de „a fi atenți”: verbul grec folosit este katanoein, care înseamnă a observa bine, a fi atenți, a privi cu conștiință, a ne da seama de o realitate. Îl găsim în Evanghelie atunci când Isus îi invită pe discipoli să „observe” păsările cerului, care deși nu trudesc sunt obiect al Providenței divine grijulii și atente (cf. Lc 12,24), și „ia seama” de bârna care este în ochiul propriu înainte de a privi la paiul din ochiul fratelui (cf. Lc 6,41). Îl găsim și într-un alt text tot din Scrisoarea către Evrei, ca invitație de „a privi cu atenție pe Isus” (3,1), apostolul și marele preot al credinței noastre. Deci verbul care deschide îndemnul nostru invită să ne îndreptăm privirea spre celălalt, înainte de toate spre Isus, și să fim atenți unii față de alții, să nu ne arătăm străini, indiferenți față de soarta fraților. În schimb, adesea prevalează atitudinea contrară: indiferența, dezinteresul, care se nasc din egoism, mascat de o aparență de respect față de „sfera privată”. Și astăzi răsună cu putere glasul Domnului care îl cheamă pe fiecare dintre noi să se îngrijească de celălalt. Și astăzi Dumnezeu ne cere să fim „păzitorii” fraților noștri (cf. Gen 4,9), să instaurăm relații caracterizate de grija reciprocă, de atenție față de binele celuilalt și față de tot binele său. Marea poruncă a iubirii față de aproapele cere și solicită conștiința că am o responsabilitate față de cel care, ca și mine, este creatură și fiu al lui Dumnezeu: faptul de a fi frați în umanitate și, în multe cazuri, și în credință trebuie să ne facă să vedem în celălalt un adevărat alter ego, iubit în mod infinit de Domnul. Dacă noi cultivăm această privire de fraternitate, solidaritatea, dreptatea, precum și milostivirea și compasiunea vor apare în mod natural din inima noastră. Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea afirma că lumea suferă astăzi mai ales de o lipsă de fraternitate: „Lumea este bolnavă. Răul său se află mai puțin în delapidarea resurselor sau în acapararea lor din partea câtorva, decât în lipsa de fraternitate dintre oameni și dintre popoare” (Scrisoarea enciclică Populorum progressio [26 martie 1967], nr. 66).

Atenția față de celălalt comportă a dori pentru el sau pentru ea binele, sub toate aspectele: fizic, moral și spiritual. Cultura contemporană pare că a pierdut simțul binelui și al răului, în timp ce trebuie reafirmat cu forță că binele există și învinge, pentru că Dumnezeu este „bun și face binele” (Ps 119,68). Binele este ceea ce trezește, protejează și promovează viața, fraternitatea și comuniunea. Responsabilitatea față de aproapele înseamnă deci a voi și a face binele celuilalt, dorind ca și el să se deschidă la logica binelui; a ne interesa de fratele înseamnă a deschide ochii cu privire la necesitățile sale. Sfânta Scriptură avertizează cu privire la pericolul de a avea inima împietrită de un soi de „anestezie spirituală” care ne face orbi față de suferințele celuilalt. Evanghelistul Luca prezintă două parabole ale lui Isus în care sunt indicate două exemple ale acestei situații care se poate crea în inima omului. În cea a samariteanului milostiv, preotul și levitul „trec mai departe”, cu indiferență, în fața omului prădat și bătut de tâlhari (cf. Lc 10,30-32), iar în cea a bogatului nemilos, acest om sătul de bunuri nu ia seama la condiția săracului Lazăr care moare de foame în fața ușii sale (cf. Lc 16,19). În ambele cazuri avem de-a face cu contrariul acelui „a fi atenți”, a privi cu iubire și compasiune. Ce anume împiedică această privire umană și iubitoare față de fratele? Adesea sunt bogăția materială și sațietatea, dar este și a pune înainte de orice propriile interese și propriile preocupări. Niciodată nu trebuie să fim incapabili de „a avea milă” față de cel care suferă; niciodată inima noastră nu trebuie să fie așa de absorbită de lucrurile noastre și de problemele noastre încât să fie surdă la strigătul săracului. În schimb tocmai umilința inimii și experiența personală a suferinței pot să se reveleze ca izvor de trezire interioară la compasiune și la empatie: „Cel drept recunoaște dreptul celor sărmani, în schimb celui rău nu-i pasă” (Pr 29,7). Se înțelege astfel fericirea „celor care plâng” (Mt 5,4), adică a celor care sunt în stare să iasă din ei înșiși pentru a se înduioșa de durerea celuilalt. Întâlnirea cu celălalt și deschiderea inimii la necesitatea lui sunt ocazie de mântuire și de fericire.

„A fi atenți” față de fratele cuprinde de asemenea grija față de binele său spiritual. Și aici doresc să amintesc un aspect al vieții creștine care mi se pare căzut în uitare: corectarea fraternă în vederea mântuirii veșnice. Astăzi, în general, suntem foarte sensibili la discursul despre grija și despre caritatea față de binele fizic și material al celorlalți, dar se tace aproape de tot despre responsabilitatea spirituală față de frați. Nu așa este în Biserica din primele timpuri și în comunitățile cu adevărat mature în credință, în care se îndrăgește nu numai sănătatea corporală a fratelui, ci și cea a sufletului său pentru destinul său ultim. În Sfânta Scriptură citim: „Mustră pe cel înțelept, și el te va iubi! Dă înțeleptului, și se va face și mai înțelept; învață-l pe cel neprihănit, și va învăța și mai mult!” (Pr 9,8șu). Cristos însuși poruncește să-l mustrăm pe fratele care comite un păcat (cf. Mt 18,15). Verbul folosit pentru a defini corectarea fraternă – elenchein – este același care indică misiunea profetică de denunțare proprie creștinilor față de o generație care săvârșesc răul (cf. Ef 5,11). Tradiția Bisericii a avut printre faptele de milostenie spirituală pe aceea de „a-i avertiza pe păcătoși”. Este important de a recupera această dimensiune a carității creștine. Nu trebuie să tăcem în fața răului. Mă gândesc aici la atitudinea acelor creștini care, din respect uman sau din simplă comoditate, mai degrabă se adaptează la mentalitatea comună decât să-i avertizeze pe frații săi cu privire la modurile de a gândi și de a acționa care contrazic adevărul și nu merg pe calea binelui. Însă reproșul creștin nu este niciodată animat de spirit de condamnare sau de recriminare; este mișcat mereu iubire și de milostivire și vine din adevărată grijă față de binele fratelui. Apostolul Paul afirmă: „Dacă un om a căzut într-o greșeală, voi, cei spirituali, corectați-l în duhul blândeții. Dar tu fii atent la tine însuți ca să nu fii ispitit și tu” (Gal 6,1). În lumea noastră impregnată de individualism este necesar să redescoperim importanța corectării fraterne, pentru a merge împreună spre sfințenie. Chiar și „cel drept cade de șapte ori” (Pr 24,16), spune Scriptura și noi toți suntem slabi și greșitori (cf. 1In 1,8). Deci este o mare slujire a ajuta și a ne lăsa ajutați să ne citim cu adevăr pe noi înșine, pentru a îmbunătăți propria viață și a merge mai corect pe calea Domnului. Mereu este nevoie de o privire care iubește și corectează, care cunoaște și recunoaște, care discerne și iartă (cf. Lc 22,61), așa cum a făcut și face Dumnezeu cu fiecare dintre noi.

2. „Unii față de alții„: darul reciprocității.

Această „pază” față de alții contrastează cu o mentalitate care, reducând viața numai la dimensiunea pământească, nu o mai consideră în perspectivă escatologică și acceptă orice alegere morală în numele libertății individuale. O societate cum este cea actuală poate să devină surdă fie la suferințele fizice, fie la exigențele spirituale și morale ale vieții. Nu așa trebuie să fie în comunitatea creștină! Apostolul Paul invită să căutăm ceea ce duce „la pacea și la edificarea reciprocă” (Rom 14,19), folosind „aproapelui în ceea ce este bine spre edificare” (ibid. 15,2), fără a căuta propriul folos, „ci al celor mulți ca să se mântuiască” (1Cor 10,33). Această corectare și îndemn reciproc, în spirit de umilință și de caritate, trebuie să fie parte a vieții a comunității creștine.

Discipolii Domnului, uniți cu Cristos prin Euharistie, trăiesc într-o comuniune care îi leagă pe unii cu alții ca mădulare ale unui singur trup. Asta înseamnă că celălalt îmi aparține, viața sa, mântuirea sa interesează viața mea și mântuirea mea. Atingem aici un element foarte profund al comuniunii: existența noastră este corelată cu aceea a altora, atât în bine cât și în rău; fie păcatul, fie faptele de iubire au și o dimensiune socială. În Biserică, trup mistic al lui Cristos, se verifică această reciprocitate: comunitatea nu încetează să facă pocăință și să invoce iertare pentru păcatele fiilor săi, dar se și bucură încontinuu și cu jubilare pentru mărturiile de virtute și de caritate care se desfășoară în ea. „Mădularele să se îngrijească la fel unele de altele” (1Cor 12,25), afirmă sfântul Paul, pentru ca să fim unul și același trup. Caritatea față de frați, a cărei exprimare este pomana – tipică practică de Postul Mare împreună cu rugăciunea și postul – se înrădăcinează în această apartenență comună. Și în preocuparea concretă față de cei mai săraci fiecare creștin poate să exprime participarea sa la unicul trup care este Biserica. Atenție față de ceilalți în reciprocitate este și a recunoaște binele pe care Domnul în împlinește în ei și a mulțumi împreună cu ei pentru minunile de har pe care Dumnezeul cel bun și atotputernic continuă să le realizeze în fiii săi. Atunci când un creștin vede în celălalt acțiunea Duhului Sfânt nu poate decât să se bucure de asta și să dea glorie Tatălui ceresc (cf. Mt 5,16).

3. „Pentru a da impuls carității și faptelor bune„: a merge împreună în sfințenie.

Această expresie din Scrisoarea către Evrei (10,24) ne stimulează să considerăm chemarea universală la sfințenie, drumul constant în viața spirituală, să aspirăm la carismele cele mai mari și la o caritate tot mai înaltă și mai rodnică (cf. 1Cor 12,31-13,13). Atenția reciprocă are ca scop stimularea reciprocă la o iubire efectivă tot mai mare, „ca lumina zorilor, care mărește strălucirea până la lumina de la amiază” (Pr 4,18), așteptând să trăim ziua fără de apus în Dumnezeu. Timpul care ne este dat în viața noastră este prețios pentru a descoperi și a face faptele de bine, în iubirea lui Dumnezeu. Astfel Biserica însăși crește și se dezvoltă pentru a ajunge la maturitatea deplină a lui Cristos (cf. Ef 4,13). În această perspectivă dinamică de creștere se situează îndemnul nostru de a ne stimula reciproc pentru a ajunge la plinătatea iubirii și a faptelor bune.

Din păcate este mereu prezentă tentația lâncezelii, a sufocării Duhului, a refuzării de „a investi talanții” care ne-au fost dăruiți pentru binele nostru și al celuilalt (cf. Mt 25,25șu). Toți am primit bogății spirituale sau materiale utile pentru împlinirea planului divin, pentru binele Bisericii și pentru mântuirea personală (cf. Lc 12,21b; 1Tim 6,18). Maeștrii spirituali amintesc că în viața de credință cel care nu înaintează dă înapoi. Iubiți frați și surori, să primim invitația mereu actuală de a tinde la „măsura înaltă a vieții creștine” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte [6 ianuarie 2001], nr. 31). Înțelepciunea Bisericii în recunoașterea și proclamarea fericirii și a sfințeniei unor creștini exemplari are ca scop și să trezească dorința de a le imita virtuțile. Sfântul Paul îndeamnă: „întreceți-vă în a vă stima unii pe alții” (Rom 12,10).

În fața unei lumi care cere de la creștini o mărturie reînnoită de iubire și de fidelitate față de Domnul, toți să simtă urgența de a se strădui pentru a se întrece în caritate, în slujire și în fapte bune (cf. Evr 6,10). Această chemare este deosebită de puternică în timpul sfânt de pregătire pentru Paște. Cu urarea unui Post Mare sfânt și rodnic, vă încredințez mijlocirii Sfintei Fecioare Maria și din inimă vă împart tuturor Binecuvântarea Apostolică.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 03.11.2012
Publicarea pe acest sit: 07.02.2012
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns