Mesaj cu ocazia Postului Mare

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
pentru Postul Mare 2011

„Împreună cu Cristos sunteți înmormântați în botez, împreună cu el sunteți și înviați” (cf. Col 2,12)

Iubiți frați și surori,

Postul Mare, care ne conduce la celebrarea sfântului Paște, este pentru Biserică un timp liturgic foarte prețios și important, în vederea căruia sunt bucuros să adresez un cuvânt specific pentru ca să fie trăit cu angajarea corespunzătoare. În timp ce privește la întâlnirea definitivă cu Mirele ei la Paștele veșnic, comunitatea eclezială, stăruitoare în rugăciune și în caritatea activă, intensifică drumul său de purificare în spirit, pentru a lua cu abundență mai mare din Misterul răscumpărării viața cea nouă în Cristos Domnul (cf. Prefața I din Postul Mare).

1. Chiar această viață ne-a fost deja transmisă în ziua Botezului nostru, când, „deveniți părtași ai morții și învierii lui Cristos”, a început pentru noi „aventura fericită și exaltantă a discipolului” (Omilia în Sărbătoarea Botezului Domnului, 10 ianuarie 2010). Sfântul Paul, în scrisorile sale, insistă în mod repetat asupra comuniunii singulare cu Fiul lui Dumnezeu realizată în această baie. Faptul că în majoritatea cazurilor Botezul se primește când suntem copii scoate în evidență faptul că este vorba de un dar al lui Dumnezeu: nimeni nu merită viața veșnică prin propriile forțe. Milostivirea lui Dumnezeu, care șterge păcatul și permite să trăim în propria existență „acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5), este comunicată omului în mod gratuit.

Apostolul neamurilor, în Scrisoarea către Filipeni, exprimă sensul transformării care se realizează prin participarea la moartea și învierea lui Cristos, indicându-i ținta: ca „eu să-l cunosc pe el și puterea învierii lui și să fiu cu el în moarte, doar voi ajunge cumva la învierea din morți” (Fil 3,10-11). Deci Botezul nu este un rit din trecut, ci întâlnirea cu Cristos care dă formă întregii existențe a celui botezat, îi dăruiește viața divină și îl cheamă la o convertire sinceră, începută și susținută de Har, care să-l ducă la obținerea staturii adulte a lui Cristos.

O legătură deosebită leagă Botezul de Postul Mare ca moment favorabil pentru a experimenta Harul care mântuiește. Părinții de la Conciliul al II-lea din Vatican i-au chemat pe toți păstorii Bisericii să folosească „mai abundent elementele baptismale ale liturgiei din Postul Mare” (Constituția Sacrosanctum Concilium, 109). De fapt, din totdeauna, Biserica asociază veghea pascală la celebrarea Botezului: în acest sacrament se realizează acel mare mister prin care omul moare pentru păcat, este făcut părtaș de viața nouă în Cristos Înviat și îl primește pe însuși Duhul lui Dumnezeu care l-a înviat din morți pe Isus (cf. Rom 8,11). Acest dar gratuit trebuie să fie mereu reanimat în fiecare dintre noi și Postul Mare ne oferă un parcurs asemănător catecumenatului, care pentru creștinii din Biserica antică, precum și pentru catecumenii de astăzi, este o școală de neînlocuit de credință și de viață creștină: cu adevărat ei trăiesc Botezul ca un act decisiv pentru toată existența lor.

2. Pentru a întreprinde în mod serios drumul spre Paște și a ne pregăti să celebrăm Învierea Domnului – sărbătoarea cea mai fericită și solemnă a întregului an liturgic – ce poate să fie mai potrivit decât să ne lăsăm conduși de cuvântul lui Dumnezeu? Pentru aceasta, Biserica, în textele evanghelice din duminicile din Postul Mare, ne conduce la o întâlnire deosebit de intensă cu Domnul, făcându-ne să reparcurgem etapele drumului inițierii creștine: pentru catecumeni, în perspectiva de a primi sacramentul renașterii, pentru cel care este botezat, în vederea unor pași noi și decisivi în urmarea lui Cristos și în dăruirea mai deplină lui.

Prima duminică din itinerarul Postului Mare evidențiază condiția noastră de om pe acest pământ. Lupta victorioasă împotriva ispitelor, care dă start misiunii lui Isus, este o invitație de a conștientiza propria fragilitate pentru a primi harul care eliberează de păcat și revarsă forță nouă în Cristos, cale, adevăr și viață (cf. Ordo Initiationis Christianae Adultorum, nr. 25). Este o chemare hotărâtă de a ne aminti că credința creștină implică, după exemplul lui Isus și în unire cu el, o luptă „împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului” (Ef 6,12), în care diavolul este în acțiune și nu încetează, nici astăzi, să-l ispitească pe omul care vrea să se apropie de Domnul: Cristos iese victorios din această luptă, pentru a deschide și inima noastră la speranță și a ne conduce să învingem seducțiile răului.

Evanghelia Schimbării la Față a Domnului pune în fața ochilor noștri gloria lui Cristos, care anticipă învierea și care vestește divinizarea omului. Comunitatea creștină conștientizează că este condusă, ca apostolii Petru, Iacob și Ioan, „deoparte pe un munte înalt” (Mt 17,1), pentru a primi din nou în Cristos, ca fii în Fiul, darul harului lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulțumirea mea; ascultați de el!” (v. 5). Este invitația de a ne depărta de zgomotul cotidianului pentru a ne cufunda în prezența lui Dumnezeu: El vrea să ne transmită, în fiecare zi, un Cuvânt care pătrunde în profunzimile spiritului nostru, unde discerne binele și răul (cf. Evr 4,12) și întărește voința de a-l urma pe Domnul.

Cererea lui Isus adresată samaritenei: „Dă-mi să beau” (In 4,7), care este propusă în liturgia din duminica a treia, exprimă pasiunea lui Dumnezeu față de fiecare om și vrea să trezească în inima noastră dorința după darul „apei care țâșnește spre viața veșnică” (v. 14): este darul Duhului Sfânt, care face din creștini „adevărați adoratori” în măsură să-l roage pe Tatăl „în duh și adevăr” (v. 23). Numai această apă poate să stingă setea noastră de bine, de adevăr și de frumusețe! Numai această apă, dăruită nouă de Fiul, irigă deșerturile sufletului neliniștit și nesatisfăcut, „până când se va odihni în Dumnezeu”, conform cuvintelor celebre ale sfântului Augustin.

„Duminica orbului din naștere” îl prezintă pe Cristos ca lumină a lumii. Evanghelia ne interpelează pe fiecare dintre noi: „Crezi tu în Fiul Omului?”. „Cred, Doamne!” (In 9,35.38), afirmă cu bucurie orbul din naștere, devenind glas al oricărui credincios. Miracolul vindecării este semnul că Cristos, împreună cu vederea, vrea să deschidă privirea noastră interioară, pentru ca credința noastră să devină tot mai profundă și să putem recunoaște în el pe unicul nostru Mântuitor. El luminează toată întunecimile vieții și-l duce pe om să trăiască drept „fiu al luminii”.

Atunci când, în duminica a cincea, ne este proclamată învierea lui Lazăr, suntem puși în fața misterului din urmă al existenței noastre: „Eu sunt învierea și viața… Crezi tu aceasta?” (In 11,25-26). Pentru comunitatea creștină este momentul de a repune cu sinceritate, împreună cu Marta, toată speranța în Isus din Nazaret: „Da, Doamne; eu am crezut că tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume” (v. 27). Comuniunea cu Cristos în această viață ne pregătește să depășim granița morții, pentru a trăi fără sfârșit în el. Credința în învierea morților și speranța vieții veșnice deschid privirea noastră la sensul ultim al existenței noastre: Dumnezeu l-a creat pe om pentru înviere și pentru viață, și acest adevăr dăruiește dimensiunea autentică și definitivă istoriei oamenilor, existenței lor personale și trăirii lor sociale, culturii, politicii, economiei. Lipsit de lumina credinței universul întreg ajunge închis într-un mormânt fără viitor, fără speranță.

Parcursul Postului mare își are împlinirea în Triduum-ul Pascal, îndeosebi în marea veghe din Noaptea Sfântă: reînnoind promisiunile baptismale, reafirmăm că Isus Cristos este stăpânul vieții noastre, acea viață pe care Dumnezeu ne-a comunicat-o atunci când am fost renăscuți „din apă și din Duh Sfânt”, și reconfirmăm angajarea noastră fermă de a corespunde acțiunii harului pentru a fi discipolii săi.

3. Scufundarea noastră în moartea și învierea lui Cristos prin sacramentul Botezului ne stimulează în fiecare zi să eliberăm inima noastră de povara lucrurilor materiale, de o legătură egoistă cu „pământul”, care ne sărăcește și ne împiedică să fim disponibili și deschiși la Dumnezeu și la aproapele. În Cristos, Dumnezeu s-a revelat ca Iubire (cf. 1In 4,7-10). Crucea lui Cristos, „cuvântul Crucii” manifestă puterea mântuitoare a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,18), care se dăruiește pentru a-l ridica din nou pe om și a-i aduce mântuirea: iubire în forma sa cea mai radicală (cf. Enciclica Deus caritas est, 12). Prin practicile tradiționale ale postului, pomenii și rugăciunii, expresii ale angajării de convertire, Postul Mare educă la trăirea în mod tot mai radical a iubirii lui Cristos. Postul, care poate să aibă diferite motivații, dobândește pentru creștin o semnificație profund religioasă: făcând mai săracă masa noastră învățăm să depășim egoismul pentru a trăi în logica darului și a iubirii; suportând privarea de unele lucruri – și nu numai de ceea ce este de prisos – învățăm să ne abatem privirea de la „eul” nostru, pentru a descoperi pe Cineva alături de noi și a-l recunoaște pe Dumnezeu în chipurile atâtor frați ai noștri. Pentru creștin postul nu are nimic intimist, ci deschide mai mult la Dumnezeu și la necesitățile oamenilor, și face în așa fel încât iubirea față de Dumnezeu și să fie și iubire față de aproapele (cf. Mc 12,31).

În drumul nostru ne aflăm și în fața ispitei averii, a avidității de bani, care amenință primatul lui Dumnezeu în viața noastră. Dorința intensă de avere provoacă violență, samavolnicie și moarte; pentru aceasta, Biserica, în special în timpul Postului Mare, cheamă la practicarea pomenii, adică la capacitatea de a împărtăși. În schimb, idolatria bunurilor nu numai că îndepărtează de celălalt, ci îl despoaie pe om, îl face nefericit, îl înșeală, îl amăgește fără a realiza ceea ce promite, deoarece pune lucrurile materiale în locul lui Dumnezeu, unicul izvor al vieții. Cum să înțelegem bunătatea paternă a lui Dumnezeu dacă inima este plină de sine și de propriile proiecte, cu care ne amăgim că putem să ne asigurăm viitorul? Ispita este aceea de a gândi, asemenea bogatului din parabolă: „Suflete, ai adunat bunuri suficiente pentru mulți ani…”. Cunoaștem judecata Domnului: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul…” (Lc 12,19-20). Practicarea pomenii este referință la primatul lui Dumnezeu și la atenția față de celălalt, pentru a-l redescoperi pe Tatăl nostru bun și a primi milostivirea lui.

În toată perioada Postului Mare Biserica ne oferă cu abundență deosebită Cuvântul lui Dumnezeu. Meditându-l și interiorizându-l pentru a-l trăi zilnic, învățăm o formă prețioasă și de neînlocuit de rugăciune, pentru că ascultarea atentă a lui Dumnezeu, care continuă să vorbească inimii noastre, alimentează drumul de credință pe care l-am început în ziua Botezului. Rugăciunea ne permite să dobândim și o nouă concepție despre timp: de fapt, fără perspectiva veșniciei și a transcendenței el ritmează pur și simplu pașii noștri spre un orizont care nu are viitor. În schimb, în rugăciune găsim timp pentru Dumnezeu, pentru a cunoaște că „nu vor trece cuvintele lui” (cf. Mc 13,31), pentru a intra în acea comuniune intimă cu el „pe care nimeni nu va putea să o ia de la noi” (cf. In 16,22) și care ne deschide la speranța care nu dezamăgește, la viața veșnică.

În sinteză, itinerarul Postului Mare, în care suntem invitați să contemplăm Misterul Crucii, înseamnă „a deveni conformi cu moartea lui Cristos” (Fil 3,10), pentru a realiza o convertire profundă a vieții noastre: a ne lăsa transformați de acțiunea Duhului Sfânt, asemenea sfântului Paul pe drumul Damascului; a orienta cu hotărâre existența noastră după voința lui Dumnezeu; a ne elibera de egoismul nostru, depășind instinctul de dominare asupra celorlalți și deschizându-ne la caritatea lui Cristos. Perioada Postului Mare este moment favorabil pentru a recunoaște slăbiciunea noastră, a primi, cu o sinceră revizuire a vieții, harul reînnoitor al sacramentului Pocăinței și a merge cu hotărâre spre Cristos.

Iubiți frați și surori, prin întâlnirea personală cu Răscumpărătorul nostru și prin post, pomană și rugăciune, drumul de convertire spre Paște ne conduce la redescoperirea Botezului nostru. Să reînnoim în acest Post Mare primirea harului pe care Dumnezeu ni l-a dăruit în acel moment, pentru ca să lumineze și să conducă toate acțiunile noastre. Ceea ce sacramentul semnifică și realizează suntem chemați să trăim în fiecare zi într-o urmare a lui Cristos tot mai generoasă și autentică. În acest itinerar al nostru, ne încredințăm Fecioarei Maria, care l-a născut pe Cuvântul lui Dumnezeu în credință și în trup, pentru ca să ne scufundăm asemenea ei în moartea și învierea Fiul său Isus și să avem viața veșnică.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 04.11.2010
Publicarea pe acest sit: 22.02.2011
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns