Mesaj cu ocazia Postului Mare

Mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
pentru Postul Mare 2008

„Cristos, din iubire față de voi, s-a făcut sărac” (2Cor 8,9)

Iubiți frați și surori!

1. În fiecare an, Postul Mare ne oferă o ocazie providențială pentru a aprofunda sensul și valoarea vieții noastre de creștini și ne stimulează să redescoperim milostivirea lui Dumnezeu pentru ca să devenim, la rândul nostru, mai milostivi față de frați. În timpul Postului Mare, Biserica se îngrijește să propună câteva activități specifice care să-i însoțească în mod concret pe credincioși în acest proces de reînnoire interioară: ele sunt rugăciunea, postul și pomana. Anul acesta, în obișnuitul mesaj de Postul Mare, doresc să mă opresc pentru o reflecție asupra practicii pomenii, care reprezintă un mod concret de a veni în ajutorul celui care se află în nevoie și, în același timp, un exercițiu ascetic pentru a ne elibera de alipirea de bunurile pământești. Cât este de puternică influența bogățiilor materiale și cât de netă trebuie să fie hotărârea noastră de a nu le idolatriza, ne-o spune Isus în manieră neîndoielnică: „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și mamonei” (Lc 16,13). Pomana ne ajută să învingem această ispită constantă, educându-ne să venim în întâmpinarea necesităților aproapelui și să împărțim cu alții ceea ce avem datorită bunătății divine. Acesta este scopul urmărit în cazul colectelor speciale care se fac în favoarea săracilor și sunt promovate în timpul Postului Mare în multe părți ale lumii. În felul acesta, la purificarea interioară se adaugă un gest de comuniune eclezială, după cum se întâmpla deja în Biserica primară. Sfântul Paul vorbește despre aceasta în scrisorile sale cu privire la colecta în favoarea comunității din Ierusalim (cf. 2Cor 8-9; Rom 15,25-27).

2. Conform învățăturii evanghelice, noi nu suntem proprietari, ci administratori ai bunurilor pe care le avem: deci ele nu trebuie considerate ca proprietate exclusivă, ci ca mijloace prin care Domnul cheamă pe fiecare dintre noi să devină intermediar al providenței sale față de aproapele. Așa cum amintește Catehismul Bisericii Catolice, bunurile materiale îmbracă o valență socială, conform principiului destinației lor universale (cf. nr. 2404).

În evanghelie, avertismentul lui Isus față de cel care are și folosește numai pentru el bogățiile pământești este clar. În fața mulțimilor care, lipsite de toate, îndură foamea, cuvintele sfântului Ioan capătă un ton de reproș puternic: „Dacă cineva, având bogățiile lumii, îl vede pe fratele său, care este în nevoie, și își închide inima față de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?” (1In 3,17). Cu elocvență mai mare răsună chemarea la împărțire a bunurilor în țările ale căror populație este compusă în majoritate din creștini, fiind și mai gravă responsabilitatea lor în fața mulțimilor care suferă din cauza lipsurilor și a părăsirii. A le ajuta este mai degrabă o îndatorire de dreptate decât un act de caritate.

3. Evanghelia scoate în evidență o caracteristică tipică a pomenii creștine: ea trebuie să fie ascunsă. „Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta, spune Isus, pentru ca pomana ta să fie în ascuns” (Mt 6,3-4). Și puțin mai înainte spusese că nu trebuie să ne lăudăm cu propriile acțiuni bune, pentru a nu risca să fim privați de răsplata cerească (cf. Mt 6,1-2). Grija ucenicului este ca totul să fie spre mai marea slavă a lui Dumnezeu. Isus avertizează: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune și să-l preamărească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt 5,16). Așadar, toate trebuie făcute spre gloria lui Dumnezeu și nu spre gloria noastră. Această conștiință să însoțească, iubiți frați și surori, fiecare gest de ajutor dat aproapelui, evitându-se să fie transformat într-un mijloc prin care să ne scoatem în evidență pe noi înșine. Dacă, în îndeplinirea unei fapte bune, nu avem ca scop gloria lui Dumnezeu și adevăratul bine al fraților, ci urmărim mai degrabă să ni se întoarcă ceva în interes personal sau, pur și simplu, aplauze, atunci suntem în afara opticii evanghelice. În societatea modernă a imaginii, trebuie să veghem cu atenție, căci o astfel de ispită revine periodic. Pomana evanghelică nu este simplă filantropie: este mai degrabă o expresie concretă a carității, virtute teologală care cere convertire interioară la iubirea față de Dumnezeu și de frați, imitându-l pe Isus Cristos care, murind pe cruce, s-a dăruit în întregime pe el însuși pentru noi. Cum să nu-i mulțumim lui Dumnezeu pentru atâtea persoane care, în tăcere, departe de reflectoarele societății mediatice, întreprind acțiuni generoase de susținere a aproapelui aflat în dificultate tocmai în acest spirit? Foarte puțin folosește a dărui altora propriile bunuri, dacă pentru aceasta inima se umflă de mândrie: iată de ce acela care știe că Dumnezeu „vede în ascuns” și în ascuns va răsplăti nu caută o recunoaștere umană pentru faptele de milostivire pe care le face.

4. Invitându-ne să examinăm pomana cu o privire mai profundă, care să treacă dincolo de dimensiunea pur materială, Scriptura ne învață că este mai multă bucurie în a dărui decât în a primi (cf. Fap 20,35). Atunci când acționăm cu iubire exprimăm adevărul ființei noastre: de fapt, am fost creați nu pentru noi înșine, ci pentru Dumnezeu și pentru frați (cf. 2Cor 5,15). De fiecare dată când, din iubire față de Dumnezeu, ne împărțim bunurile cu aproapele nostru aflat în nevoi, experimentăm faptul că plinătatea vieții vine din iubire și totul ni se întoarce ca o binecuvântare în formă de pace, de satisfacție interioară și de bucurie. Tatăl ceresc ne răsplătește pomenile cu bucuria sa. Mai mult: sfântul Petru indică, între roadele spirituale ale pomenii, iertarea păcatelor: „Dragostea – scrie el – acoperă o mulțime de păcate” (1Pt 4,8). Așa cum repetă des liturgia din Postul Mare, Dumnezeu ne oferă nouă, păcătoșilor, posibilitatea de a fi iertați. Faptul de a împărți cu cei săraci ceea ce avem ne predispune să primim acest dar. În acest moment mă gândesc la cei care simt povara răului făcut și, tocmai din această cauză, se simt departe de Dumnezeu, temători și aproape incapabili să recurgă la el. Pomana, apropiindu-ne unii de alții, ne apropie de Dumnezeu și poate deveni instrument de convertire autentică și reconciliere cu el și cu frații.

5. Pomana educă la generozitatea iubirii. Sfântul Iosif Benedict Cottolengo obișnuia să recomande: „Nu numărați niciodată monedele pe care le dați, pentru că eu spun mereu așa: dacă, dând de pomană, mâna stângă nu trebuie să știe ce face mâna dreaptă, nici mâna dreaptă nu trebuie să știe ceea ce face ea însăși” (Detti e pensieri, Edilibri, nr. 201). În acest sens, este deosebit de semnificativ gestul evanghelic al văduvei care, în lipsurile ei, aruncă în caseta templului „tot ce mai avea la viața ei” (Mc 12,44). Moneda ei mică și nesemnificativă devine un simbol elocvent: această văduvă îi dăruiește lui Dumnezeu nu din ceea ce-i prisosește, nu atât ceea ce are, cât chiar ceea ce este. Pe ea însăși în întregime.

Acest episod emoționant este inserat în descrierea zilelor care preced imediat pătimirea și moartea lui Isus, care, așa cum notează sfântul Paul, s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăți cu sărăcia lui (cf. 2Cor 8,9); s-a dat în întregime pe sine însuși pentru noi. Postul Mare ne stimulează să urmăm exemplul lui și prin intermediul practicării pomenii. La școala lui putem învăța să facem din viața noastră un dar în totalitate; imitându-l, reușim să devenim disponibili, nu atât ca să dăm ceva din ceea ce avem, cât mai ales pe noi înșine. Oare întreaga evanghelie nu se rezumă în unica poruncă a dragostei? Practicarea pomenii în Postul Mare devine, de aceea, un mijloc pentru a aprofunda vocația noastră creștină. Atunci când se oferă gratuit pe sine însuși, creștinul mărturisește că nu bogăția materială dictează legile existenței, ci iubirea. Ceea ce dă, așadar, valoare pomenii este iubirea, care inspiră diferite forme de dăruire, în funcție de posibilitățile și condițiile fiecăruia.

6. Iubiți frați și surori, Postul Mare ne invită să „ne antrenăm” spiritual, și prin practicarea pomenii, pentru a crește în dragoste și a recunoaște în cei săraci pe însuși Cristos. În Faptele Apostolilor se relatează că apostolul Petru i-a spus ologului care cerea de pomană la poarta templului: „Argint și aur nu am, însă ceea ce am, aceea îți dau: în numele lui Isus Cristos Nazarineanul, ridică-te și umblă!” (Fap 3,6). Prin pomană dăruim ceva material, semn al darului și mai mare ce-l putem oferi altora prin vestirea și mărturisirea lui Cristos, în numele căruia există viața adevărată. De aceea, această perioadă să fie caracterizată de un efort personal și comunitar de adeziune la Cristos pentru a fi martori ai iubirii sale. Maria, mama și slujitoarea fidelă a Domnului, să-i ajute pe credincioși să ducă „lupta spirituală” a Postului Mare înarmați cu rugăciunea, cu postul și cu practicarea pomenii, pentru a ajunge la celebrările sărbătorilor pascale reînnoiți în spirit. Cu aceste urări, împart bucuros tuturor binecuvântarea apostolică.

Vatican, 30 octombrie 2007

Benedict al XVI-lea

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 30.10.2007
Publicarea pe acest sit: 29.01.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns