Mesaj cu ocazia Postului Mare

Mesajul Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea
cu ocazia Postului Mare 2001

„Dragostea nu ține seama de rău” (1 Cor 13,5)

1. „Iată, noi urcăm la Ierusalim” (Mc 10,33). Cu aceste cuvinte Domnul îi invită pe ucenici să parcurgă împreună cu el drumul care, din Galileea conduce la locul unde se va înfăptui misiunea de mântuire. Acest drum spre Ierusalim, pe care evangheliștii îl prezintă ca o încoronare a itinerarului pământesc al lui Isus, constituie modelul de viață al creștinului angajat să-l urmeze pe Maestru pe drumul crucii. Această invitație de „a urca la Ierusalim” Cristos o adresează deopotrivă bărbaților și femeilor de astăzi. El o adresează cu o valoare particulară în timpul Postului Mare, timp favorabil pentru convertire și pentru a regăsi deplina comuniune cu el, participând în mod intim la misterul morții și învierii sale.

Postul Mare, așadar, reprezintă pentru credincioși ocazia propice pentru o profundă revizuire a vieții. În lumea contemporană, alături de martorii generoși ai evangheliei, nu lipsesc cei botezați care, în fața apelului exigent de a întreprinde „urcarea la Ierusalim”, asumă o atitudine de rezistență surdă și uneori chiar de revoltă deschisă. Sunt situații în care experiența rugăciunii este trăită într-o manieră mai curând superficială, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunde în existența umană. Însuși sacramentul Pocăinței este considerat de mulți ca nesemnificativ iar celebrarea euharistică duminicală numai ca o datorie care trebuie îndeplinită.

Cum primim noi invitația la convertire pe care Isus ne-o adresează și în timpul acestui Post Mare- Cum realizăm o schimbare serioasă a vieții- Trebuie, înainte de toate, să ne deschidem inima la emoționantele mesaje ale liturgiei. Perioada care pregătește Paștele reprezintă un dar providențial al Domnului și o prețioasă posibilitate de a ne apropia de el, reintrând în noi înșine și ascultând sfaturile sale interioare.

2. Există creștini care se gândesc că pot să treacă peste acest efort spiritual, deoarece nu percep urgența de a se confrunta cu adevărul evangheliei. Pentru ca să nu tulbure modul lor de viață, ei încearcă să golească de conținut și să facă inofensive cuvinte precum: „Iubiți-i pe dușmanii voștri, faceți bine celor care vă urăsc” (Lc 6,27). Pentru aceste persoane, este greu de acceptat asemenea cuvinte și de transpus în comportamente coerente de viață. Este vorba, într-adevăr, de cuvinte care, luate în serios, pretind o convertire radicală. În schimb, atunci când suntem ofensați și răniți, suntem tentați să cedăm mecanismelor psihologice de autocompătimire și de revanșă, ignorând invitația lui Isus de a iubi proprii dușmani. Totuși vicisitudinile umane de fiecare zi pun în lumină, într-un mod evident, cât sunt de importante iertarea și la reconciliere pentru o reală reînnoire în plan personal și social. Aceasta are valoare în relațiile interpersonale, dar și în raporturile dintre comunități și națiuni.

3. Numeroase conflicte tragice care sfâșie omenirea, având la origine uneori chiar motive religioase greșit înțelese, au săpat șanțuri de ură și de violență între popoare. De multe ori, aceasta se întâmplă chiar între grupuri și fracțiuni din sânul aceleiași națiuni. Într-adevăr, se asistă uneori, cu un dureros sentiment de neputință, la o escaladare a luptelor care se considerau definitiv încheiate și se are impresia că unele popoare sunt implicate într-o spirală a violenței neîntrerupte, care va continua să facă tot mai multe victime, fără o concretă perspectivă de rezolvare. Iar vocile de pace care se ridică din toate părțile lumii par ineficiente: angajamentul necesar pentru a se îndrepta spre înțelegerea dorită nu reușește să se afirme.

Înaintea acestui tablou neliniștitor, creștinii nu pot rămâne indiferenți. Din acest motiv, în anul jubiliar abia închis, m-am făcut vocea cererii de iertare a Bisericii lui Dumnezeu pentru păcatele fiilor săi. Suntem foarte conștienți că greșelile creștinilor au umbrit din păcate chipul imaculat, dar, încredințându-ne iubirii milostive a lui Dumnezeu care nu ține socoteală de rău în vederea căinței, știm că putem fără încetare să reluăm drumul cu încredere. Iubirea lui Dumnezeu își găsește expresia cea mai înaltă chiar atunci când omul, păcătos și ingrat, este admis din nou la deplina comuniune cu el. În această optică, „purificarea memoriei” constituie înainte de toate o reînnoită mărturisire a milostivirii divine, o mărturisire pe care Biserica, la diferitele sale niveluri, este chemată de fiecare dată să și-o facă proprie cu o reînnoită convingere.

4. Calea unică a păcii este iertarea. A accepta și a oferi iertarea face posibilă o nouă calitate a raporturilor dintre oameni, întrerupe spirala urii și a răzbunării și rupe lanțurile răului, care înlănțuie inima adversarilor. Pentru națiunile care caută reconcilierea și pentru toți cei care doresc o coexistență pașnică între indivizi și popoare, nu există decât o singură cale: iertarea primită și oferită. Ce bogate în învățăminte salutare sunt cuvintele Domnului: „Iubiți dușmanii voștri și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiți fiii Tatălui vostru din ceruri, căci el face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni, iar ploaia o dă peste drepți și nedrepți” (Mt 5, 44-45)! A iubi pe cel care ne ofensează dezarmează adversarul și poate transforma chiar și un câmp de bătălie într-un loc de cooperare solidară.

Aceasta este o provocare, care privește nu numai persoanele, dar și comunitățile, popoarele, întreaga omenire. De asemenea, interesează într-un mod special familiile. Nu este ușor să te convertești pentru iertare și reconciliere. Reconcilierea poate deja să apară problematică atunci când la origine se află propria greșeală. Dacă apoi greșeala este a altuia, reconcilierea poate fi văzută de-a dreptul ca o umilire irațională. Pentru a face un asemenea pas este necesar un drum de convertire interioară; trebuie curajul unei supuneri umile față de porunca lui Isus. Cuvântul său nu lasă dubii: nu numai cel care provoacă dușmănia, dar și cel care o suportă trebuie să caute reconcilierea (cf. Mt 5,23-24). Creștinul trebuie să facă pace chiar și atunci când se simte victima celui care l-a ofensat și l-a rănit pe nedrept. Domnul însuși a acționat astfel. El așteaptă ca ucenicul să-l urmeze, cooperând în acest mod la mântuirea fratelui.

Astăzi iertarea apare tot mai mult ca o dimensiune necesară pentru o autentică reînnoire socială și pentru o consolidare a păcii în lume. Biserica, anunțând iertarea și iubirea dușmanilor, este conștientă că introduce în patrimoniul spiritual al întregii omeniri un nou mod de a se raporta la alții; un mod cu siguranță greu, dar bogat în speranță. Pentru a face aceasta ea știe că poate conta pe ajutorul Domnului, care nu abandonează niciodată pe cel care aleargă la el în dificultate.

5. „Dragostea nu ține seama de rău” (1Cor 13,5). În această expresie din Scrisoare întâi către Corinteni, apostolul Paul amintește că iertarea este una dintre formele cele mai elevate ale exercițiului carității. Perioada Postului Mare reprezintă un timp propice pentru a aprofunda mai bine însemnătatea acestui adevăr. Prin sacramentul Reconcilierii, Tatăl ne oferă în Cristos iertarea sa și aceasta ne impulsionează să trăim în caritate, considerându-l pe celălalt nu ca pe un dușman, ci ca pe un frate.

Acest timp al penitenței și al reconcilierii poate încuraja credincioșii la a gândi și a acționa în sensul unei carități autentice, deschisă spre toate dimensiunile omului. Această atitudine interioară îl va conduce să aducă roadele Duhului (cf. Gal 5,22) și să ofere cu o inimă nouă ajutorul material celui care este în nevoie.

O inimă reconciliată cu Dumnezeu și cu aproapele este o inimă generoasă. În zilele sfinte ale Postului Mare „colecta” capătă o valoare semnificativă, deoarece nu este vorba de a oferi ceva de prisos pentru a liniști propria conștiință, ci de a lua asupra noastră cu solicitudine solidară mizeria prezentă în lume. A lua în considerare chipul îndurerat și condițiile de suferință ale atâtor frați și surori nu poate să nu ducă la împărțirea cel puțin a unei părți din propriile bunuri cu cel care este în dificultate. Darul făcut în timpul Postului este mai valoros, dacă acela care îl face s-a eliberat de resentiment și de indiferență, obstacole care îl țin departe de comuniunea cu Dumnezeu și cu frații.

Lumea așteaptă din partea creștinilor o mărturisire coerentă de comuniune și de solidaritate. Din acest punct de vedere, sunt foarte importante cuvintele apostolului Ioan: „Dacă cineva are bunurile lumii și își închide inima față de fratele său pe care îl vede în nevoie, cum poate să rămână în el dragostea lui Dumnezeu-” (1In 3,17).

Frați și surori! Sfântul Ioan Crisostomul, comentând învățătura Domnului pe drumul spre Ierusalim, amintește că Isus Cristos nu îi lasă pe ucenici ignoranți în ceea ce privește luptele și sacrificiile care îi așteaptă. El subliniază că a renunța la propriul „eu” este dificil, dar nu imposibil atunci când se poate conta pe ajutorul lui Dumnezeu, acordat nouă „prin comuniunea cu persoana lui Cristos” (PG 58,619s).

Iată de ce, în acest Post Mare, doresc să-i invit pe toți credincioșii la o înflăcărată și încrezătoare rugăciune către Domnul, pentru ca să îngăduie fiecăruia să facă o reînnoită experiență a milostivirii sale. Numai acest dar ne va ajuta să primim și să trăim într-un mod tot mai plin de bucurie și generos dragostea lui Cristos, care „nu se mânie, nu ține seama de rău, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1Cor 13,5-6).

Cu aceste sentimente invoc protecția Maicii Milostivirii asupra drumului Postului Mare al întregii comunități de credincioși și ofer din toată inima fiecăruia binecuvântarea apostolică.

Vatican, 7 ianuarie 2001
Papa Ioan Paul al II-lea

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Mariana Ghergu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 07.01.2001
Publicarea pe acest sit: 24.02.2001
Etichete: ,

Lasă un răspuns