Meditaţia Papei în faţa Giulgiului

Meditația Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
după actul de venerare a Giulgiului,
Icoana misterului Sâmbetei celei Mari
duminică, 2 mai 2010

Iubiți prieteni!

Acesta este pentru mine un moment foarte așteptat. Am mai văzut Sfântul Giulgiu și cu o altă ocazie, dar de această dată trăiesc acest pelerinaj și această oprire cu o intensitate particulară: poate pentru că trecerea anilor mă face mai sensibil față de mesajul acestei extraordinare Icoane; poate, și aș spune mai ales, pentru că sunt aici ca și Succesor al lui Petru, și port în inima mea întreaga Biserică, mai mult, întreaga omenire. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru darul acestui pelerinaj, și pentru oportunitatea de a împărtăși cu voi o scurtă meditație, care mi-a fost sugerată de subtitlul acestei solemne Expuneri: „Misterul Sâmbetei celei Mari”. Se poate spune că Giulgiul este Icoana acestui mister, Icoana Sâmbetei celei Mari. Într-adevăr, este un giulgiu de înmormântare care a înfășat trupul neînsuflețit al unui om răstignit întru totul corespunzător cu ceea ce Evangheliile ne spun despre Isus, care, răstignit către amiază, și-a dat duhul către trei după-amiaza.

Sosind seara, deoarece era vineri, adică vigilia sâmbetei solemne a Paștilor, Iosif din Arimatea, un membru bogat și cu autoritate al Sinedriului, a cerut în mod curajos lui Ponțiu Pilat să poată să îl îngroape pe Isus în mormântul său cel nou, pe care l-a săpat în stâncă la mică distanță de Golgota. Obținută permisiunea, a cumpărat un giulgiu nou și, coborând trupul lui Isus de pe cruce, l-a învelit cu acel giulgiu și l-a pus în mormânt (cf. Marcu 15,42-46). Așa ne relatează Evanghelia lui Marcu, și cu el sunt în acord ceilalți evangheliști. Din acel moment, Isus a rămas în mormânt până în zorii zilei de după sâmbătă, și Giulgiul din Torino ne oferă imaginea trupului Său întins în mormânt în acel interval de timp, care a fost scurt din punct de vedere cronologic (circa o zi și jumătate), dar a fost imens, infinit în valoarea sa și în semnificația sa.

Sâmbăta Mare este ziua în care Dumnezeu se ascunde, așa cum se citește într-o veche omilie: „Ce s-a întâmplat? Astăzi pe pământ este o mare tăcere, mare tăcere și singurătate. Mare tăcere pentru că Regele doarme… Dumnezeu a murit în trup și a coborât să tulbure împărăția iadului” (Omilia la Sâmbăta Mare, PG 43,439). În Simbolul Apostolilor, noi mărturisim că Isus Cristos „a pătimit sub Ponțiu Pilat, s-a răstignit, a murit și s-a îngropat; s-a coborât în iad, a treia zi a înviat din morți”.

Iubiți frați și surori, în vremurile noastre, în mod special după ce a străbătut secolul trecut, omenirea a devenit în mod particular sensibilă la misterul Sâmbetei Mari. Ascunderea lui Dumnezeu face parte din spiritualitatea omului contemporan, într-o manieră existențială, aproape inconștientă, ca un gol în inimă care s-a tot lărgit. Spre finele secolului al XIX-lea, Nietzsche scria: „Dumnezeu e mort! Și noi l-am ucis!” Această celebră expresie, privind-o bine, este luată aproape ad literam din literatura creștină; deseori o repetăm în Calea Crucii, poate fără să ne dăm seama pe deplin de ceea ce spunem. După cele două războaie mondiale, lagăre de concentrare, gulag-uri, Hiroshima și Nagasaki, epoca noastră a devenit tot mai mult o Sâmbătă Mare: întunericul acestei zile îi interpelează pe toți cei ce se întreabă despre viață, în mod particular ne interpelează pe noi, credincioșii. Și noi avem de-a face cu acest întuneric.

Și totuși, moartea Fiului lui Dumnezeu, a lui Isus din Nazaret, are un aspect opus, cu totul pozitiv, izvor de mângâiere și de speranță. Și aceasta mă face să mă gândesc la faptul că Sfântul Giulgiu este ca un document „fotografic”, dotat cu un „pozitiv” și un „negativ”. Și într-adevăr este tocmai așa: misterul cel mai întunecat al credinței este în același timp semnul cel mai luminos al unei speranțe care nu are margini. Sâmbăta Mare este „tărâmul nimănui” între moarte și înviere, dar în acest „tărâm al nimănui” a intrat Unul, Unicul, care l-a traversat cu semnele Patimilor sale pentru om: „Passio Christi. Passio hominis”. Și Giulgiul ne vorbește exact de acel moment, dă mărturie tocmai despre acel interval unic și irepetabil în istoria omenirii și a universului, în care Dumnezeu, în Isus Cristos, a împărtășit nu numai moartea noastră, ci și rămânerea noastră în moarte. Solidaritatea cea mai radicală. În acel „timp-dincolo-de-timp”, Isus Cristos a „coborât la iad”. Ce înseamnă această expresie? Vrea să spună că Dumnezeu, care s-a făcut om, a ajuns până la punctul de a intra în singurătatea extremă și absolută a omului, unde nu ajunge nici o rază de iubire, unde domnește părăsirea totală fără nici un cuvânt de mângâiere: „în iad”. Isus Cristos, rămânând în moarte, a trecut dincolo de poarta acestei singurătăți extreme, pentru a ne conduce și pe noi să o depășim împreună cu El.

Toți am simțit uneori o senzație înfricoșătoare de părăsire, și ceea ce din moarte ne înspăimântă cel mai mult este tocmai acest lucru, așa cum ca și copii ne este frică să rămânem singuri în întuneric și numai prezența unei persoane care ne iubește ne poate liniști. Iată, tocmai aceasta s-a întâmplat în Sâmbăta Mare: în împărăția morții a răsunat glasul lui Dumnezeu. S-a întâmplat ceea ce era de neconceput: și anume, că Iubirea a pătruns „în iad”, că până și în întunericul extrem al singurătății omenești absolute noi putem să auzim un glas care ne cheamă și să găsim o mână care ne prinde și ne conduce afară. Ființa umană trăiește prin faptul că este iubită și poate iubi; și dacă în spațiul morții a pătruns iubirea, atunci și acolo a ajuns viața. În ceasul extremei singurătăți, nu vom fi niciodată singuri: „Passio Christi. Passio homini”.

Acesta este misterul Sâmbetei Mari! Tocmai de acolo, din întunericul morții Fiului lui Dumnezeu, a răsărit lumina unei speranțe noi: lumina Învierii. Și iată, mi se pare că privind acest Sfânt Giulgiu cu ochii credinței se percepe ceva din această lumină. Într-adevăr, Giulgiul a fost scufundat în acel întuneric profund, dar în același timp luminos; și eu mă gândesc că dacă mii și mii de persoane vin să îl venereze – fără a-i număra pe cei care îl contemplă prin intermediul imaginilor – este pentru că în el nu se vede doar întunericul, ci și lumina; nu atât înfrângerea vieții și a iubirii, ci mai degrabă victoria, victoria vieții asupra morții, a iubirii asupra urii; se vede, da, moartea lui Isus, dar se întrezărește și Învierea Sa; în sânul morții pulsează acum viața, deoarece locuiește în ea iubirea. Aceasta este puterea Giulgiului: din chipul acestui „Om al durerilor”, care poartă asupră-i patimile omului din orice timp și din orice loc, chiar și patimile noastre, suferințele noastre, dificultățile noastre, păcatele noastre – „Passio Christi. Passio homini” – emană o măreție solemnă, o domnie paradoxală.

Acest chip, aceste mâini și aceste picioare, această coastă, trupul acesta întreg vorbește, este el însuși un cuvânt pe care putem să îl ascultăm în tăcere. Cum vorbește Giulgiul? Vorbește prin sânge, și sângele este viață! Giulgiul este o Icoană pictată cu sânge; sângele unui om biciuit, încoronat cu spini, răstignit și rănit la coasta dreaptă. Imaginea imprimată pe Giulgiu este aceea a unui mort, dar sângele vorbește despre viața sa. Fiecare urmă de sânge vorbește despre iubire și viață. În mod special acea urmă mare din lateral, făcută de sânge și apă ieșite în cantitate mare dintr-o mare rană făcută de o suliță romană, acel sânge și acea apă vorbesc despre viață. Este ca un izvor care murmură în tăcere, și noi putem să îl auzim, putem să îl ascultăm, în liniștea Sâmbetei Mari.

Iubiți prieteni, să îl lăudăm pe Domnul întotdeauna pentru iubirea sa fidelă și milostivă. Plecând de la acest loc sfânt, să purtăm în ochi imaginea Giulgiului, să purtăm în inimă acest cuvânt de dragoste, și să-l lăudăm pe Dumnezeu cu o viață plină de credință, de speranță și de iubire. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian A. Sabău
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 02.05.2010
Publicarea pe acest sit: 03.05.2010
Etichete: , , ,

Lasă un răspuns