Mane nobiscum, Domine

Mane nobiscum, Domine

Scrisoarea apostolică a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
către episcopat, către cler și către credincioși
pentru Anul Euharistiei octombrie 2004 – octombrie 2005

Introducere

1. „Rămâi cu noi, Doamne, pentru că se lasă seara” (cf. Lc 24,29). Aceasta a fost invitația din inimă pe care cei doi ucenici, care se îndreptau spre Emaus chiar în seara zilei învierii, au adresat-o călătorului care s-a unit cu ei pe parcursul drumului. Plini de gânduri triste, ei nu-și imaginau că acel necunoscut era chiar Învățătorul lor, înviat. Totuși experimentau o „fierbințeală” profundă (cf. ibidem, 32), în timp ce el vorbea cu ei „explicând” Scripturile. Lumina cuvântului topea duritatea inimii lor și „le deschidea ochii” (cf. ibidem, 31). Între umbrele zilei care se îndrepta spre asfințit și întunericul care le stăpânea sufletul, acel călător era o rază de lumină care trezea speranța și le deschidea sufletele spre dorința luminii depline. „Rămâi cu noi”, l-au implorat ei. Și el a acceptat. Imediat după aceea, chipul lui Isus va dispărea, însă Învățătorul va „rămâne” sub vălurile „pâinii frânte”, în fața căreia ochii lor s-au deschis.

2. Icoana ucenicilor de la Emaus se potrivește bine pentru a orienta un an în care Biserica va fi în mod deosebit angajată să trăiască misterul sfintei Euharistii. Pe drumul întrebărilor și al neliniștilor noastre, uneori al deziluziilor cumplite, divinul călător continuă să devină însoțitorul nostru pentru a ne introduce, prin interpretarea Scripturilor, în înțelegerea misterelor lui Dumnezeu. Atunci când întâlnirea devine deplină, în locul luminii cuvântului intră lumina care provine din „pâinea vieții”, cu care Cristos îndeplinește în cel mai măreț mod promisiunea sa de „a fi cu noi în toate zilele până la sfârșitul lumii” (cf. Mt 28,20).

3. „Frângerea pâinii” – cum era numită la începuturi Euharistia – este dintotdeauna în centrul vieții Bisericii. Prin intermediul ei Cristos face prezent, în scurgerea timpului, misterul morții și învierii sale. În ea, el în persoană este primit ca „pâine cea vie care s-a coborât din cer” (In 6,51) și împreună cu el ne este dată garanția vieții veșnice, grație căreia se pregustă ospățul veșnic din Ierusalimul ceresc. De mai multe ori, și mai recent în enciclica Ecclesia de Eucharistia, urmând învățătura sfinților părinți, a conciliilor ecumenice și a predecesorilor mei, am invitat Biserica să reflecteze asupra Euharistiei. De aceea, în această scrisoare nu intenționez să repropun învățătura oferită deja, la care fac trimitere să fie aprofundată și asimilată. Totuși, am considerat că, tocmai pentru acest scop, poate să fie de mare ajutor un an dedicat în întregime acestui minunat sacrament.

4. Așa cum este cunoscut, Anul Euharistiei va fi între octombrie 2004 și octombrie 2005. Ocazia propice pentru această inițiativă mi-a fost oferită de două evenimente, care vor ritma în mod oportun începutul și sfârșitul: Congresul Euharistic Internațional, programat între 10 și 17 octombrie 2004 la Guadalajara (Mexic), și adunarea obișnuită a Sinodului Episcopilor, care va avea loc în Vatican între 2 și 29 octombrie 2005 cu tema: „Euharistia, izvor și culme a vieții și a misiunii Bisericii”. Apoi, nu a lipsit o altă considerație care m-a orientat în acest pas: în acest an este Ziua Mondială a Tineretului, care se va desfășura la Köln între 16 și 21 august 2005. Euharistia este centrul vital în jurul căruia doresc ca tinerii să se adune pentru a-și alimenta credința și entuziasmul lor. Gândul unei asemenea inițiative euharistice era deja de mult timp în sufletul meu: de fapt, ea constituie desfășurarea naturală a direcției pastorale pe care am voit să o dau Bisericii, în special începând de la anii de pregătire a jubileului și pe care apoi am reluat-o în anii care au urmat după jubileu.

5. În scrisoarea apostolică de față îmi propun să subliniez această continuitate de direcție, pentru ca toți să-i poată înțelege importanța spirituală. Cât privește realizarea concretă a Anului Euharistiei, contez pe grija personală a păstorilor Bisericilor locale, cărora evlavia față de acest mare mister nu va lipsi să le sugereze intervenții oportune. De altfel, fraților mei întru episcopat nu le va fi greu să perceapă că inițiativa, care urmează la mică distanță după încheierea Anului Rozariului, se află la un nivel spiritual așa de profund încât nu încurcă în nici un fel programele pastorale ale fiecărei Biserici. Dimpotrivă, ea poate să le lumineze în mod eficient, ancorându-le, pentru a spune așa, în misterul care constituie rădăcina și secretul vieții spirituale a credincioșilor ca și al oricărei inițiative a Bisericii locale. De aceea, nu cer să se întrerupă „drumurile” pastorale pe care le face fiecare Biserică, dar să se accentueze în ele dimensiunea euharistică, ce aparține întregii vieți creștine. Cât mă privește, cu această scrisoare vreau să ofer câteva orientări de fond, având încredere că poporul lui Dumnezeu, în diferitele sale componente, va primi propunerea mea cu docilitate pregătită și iubire zeloasă.

I. Pe făgașul Conciliului și al jubileului

Cu privirea îndreptată spre Cristos

6. În urmă cu șase ani, cu scrisoarea Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), am avut bucuria să indic Bisericii drumul de pregătire pentru marele jubileu al anului 2000. Simțeam că această ocazie istorică se profila la orizont ca un mare har. Desigur, nu mă înșelam că o simplă trecere cronologică, chiar sugestivă, putea în sine să comporte mari schimbări. Din păcate, faptele au voit să scoată în evidență, după începutul mileniului, un fel de continuitate crudă cu evenimentele precedente și adesea cu cele mai rele dintre ele. Astfel, s-a schițat un scenariu care, alături de perspective încurajatoare, lasă să se întrevadă umbre întunecate de violență și de sânge care nu încetează să ne întristeze. Însă invitând Biserica să celebreze jubileul celor două mii de ani de la Întrupare, eram foarte convins – și încă mai sunt mai mult ca oricând! – că lucrez pentru „timpurile lungi” ale omenirii.

Într-adevăr, Cristos nu este numai în centrul istoriei Bisericii, ci și al istoriei omenirii. În el toate se recapitulează (cf. Ef 1,10; Col 1,15-20). Cum să nu-mi amintesc elanul cu care Conciliul Ecumenic Vatican II, citându-l pe papa Paul al VI-lea, a mărturisit că Isus Cristos „este ținta istoriei umane, punctul spre care converg dorințele istoriei și civilizației, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor și împlinirea aspirațiilor lor”[1]. Învățătura Conciliului a adus noi aprofundări la cunoașterea naturii Bisericii, deschizând sufletele credincioșilor spre o înțelegere mai atentă a misterelor credinței și chiar a realităților pământești în lumina lui Cristos. În el, Cuvântul făcut trup, este revelat nu numai misterul lui Dumnezeu, ci însuși misterul omului[2]. În el omul găsește răscumpărare și plinătate.

7. În enciclica Redemptor hominis, la începuturile pontificatului meu, am dezvoltat pe larg această tematică, pe care apoi am reluat-o în diferite alte circumstanțe. Jubileul a fost momentul propice pentru a îndrepta atenția credincioșilor spre acest adevăr fundamental. Pregătirea marelui eveniment a fost în întregime trinitară și cristocentrică. În acest mod de a pune problema, desigur că nu putea să fie uitată Euharistia. Dacă astăzi vrem să celebrăm un An al Euharistiei, îmi amintesc cu plăcere că deja în Tertio millennio adveniente scriam: „Anul 2000 va fi un an intens euharistic: în sacramentul Euharistiei Mântuitorul, întrupat în sânul Mariei cu douăzeci de secole în urmă, continuă să se ofere omenirii ca izvor de viață divină”[3]. Congresul Euharistic Internațional, celebrat la Roma, a dat un aspect concret acestei caracteristici a marelui jubileu. Merită de amintit și faptul că, în plină pregătire a jubileului, în scrisoarea apostolică Dies Domini am propus pentru meditația credincioșilor tema „duminicii” ca zi a Domnului înviat și zi specială a Bisericii. I-am invitat atunci pe toți să redescopere în celebrarea euharistică inima duminicii[4].

A contempla împreună cu Maria chipul lui Cristos

8. Moștenirea marelui jubileu a fost adunată într-un fel în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte. În acest document cu caracter programatic sugeram o perspectivă de angajare pastorală întemeiată pe contemplarea chipului lui Cristos, în cadrul unei pedagogii ecleziale capabilă să tindă spre „măsura înaltă” a sfințeniei, urmărită în special prin intermediul artei rugăciunii[5]. Cum putea să lipsească în această perspectivă angajarea liturgică și, în mod deosebit, atenția față de viața euharistică? Am scris atunci: „În secolul al XX-lea, mai ales de la Conciliul Vatican II încoace, comunitatea creștină a crescut mult în modul său de a celebra sacramentele, mai ales Euharistia. Trebuie să se persevereze în această direcție, dând o importanță specială Euharistiei duminicale și duminicii însăși, înțeleasă ca o zi specială de credință, ziua Domnului înviat și a darului Duhului, adevăratul Paște al săptămânii”[6]. În contextul educării la rugăciune invitam apoi la cultivarea Liturgiei orelor, prin care Biserica sfințește diferitele ore ale zilei și ritmarea timpului în împărțirea proprie a anului liturgic.

9. Ulterior, prin deschiderea Anului Rozariului și prin publicarea scrisorii apostolice Rosarium Virginis Mariae, am reluat discursul despre contemplarea chipului lui Cristos pornind de la perspectiva mariană, prin repropunerea Rozariului. De fapt, această rugăciune tradițională, atât de recomandată de magisteriu și atât de iubită de poporul lui Dumnezeu, are o fizionomie în mod evident biblică și evanghelică, centrată în mod prevalent pe numele și pe chipul lui Isus, fixat în contemplarea misterelor și în repetarea rugăciunii Bucură-te, Marie. Caracterul său repetitiv constituie un fel de pedagogie a iubirii, făcută pentru a aprinde sufletul de aceeași iubire pe care o are Maria față de Fiul său. Pentru aceasta, ducând la o ulterioară maturizare un itinerar multisecular, am voit ca această formă privilegiată de contemplare să-și completeze trăsăturile de adevărat „compendiu al evangheliei” integrând în ea misterele de lumină[7]. Și cum să nu pun Euharistia în vârful misterelor de lumină?

De la Anul Rozariului la Anul Euharistiei

10. Chiar în miezul Anului Rozariului am promulgat scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia, cu care am voit să ilustrez misterul Euharistiei în raportul său inseparabil și vital cu Biserica. I-am chemat pe toți să celebreze sacrificiul euharistic cu angajarea pe care el o merită, dând lui Isus prezent în Euharistie, chiar și în afara Liturghiei, un cult de adorație vrednic de un așa de mare mister. Mai ales am repropus exigența unei spiritualități euharistice, arătând-o ca model pe Maria ca „femeie euharistică”[8].

Așadar, Anul Euharistiei se află pe un fond care s-a îmbogățit an de an, deși a rămas bine stabilit pe tema lui Cristos și a contemplării chipului său. Într-un anumit sens, el vrea să fie ca un an de sinteză, un fel de culme a întregului drum parcurs. Atâtea lucruri s-ar putea spune pentru a trăi bine acest an. Eu mă voi limita să indic câteva perspective care să-i poată ajuta pe toți să conveargă spre atitudini luminătoare și rodnice.

II. Euharistia, mister de lumină

„Le-a explicat în toate Scripturile cele referitoare la el” (Lc 24,27)

11. Relatarea apariției lui Isus înviat celor doi ucenici de la Emaus ne ajută să abordăm un prim aspect al misterului euharistic, care trebuie să fie prezent mereu în evlavia poporului lui Dumnezeu: Euharistia, mister de lumină! În ce sens se poate spune acest lucru și care sunt implicațiile ce derivă pentru spiritualitatea și pentru viața creștină?

Isus s-a calificat pe sine ca „lumină a lumii” (In 8,12) și această proprietate a sa este bine scoasă în evidență din acele momente ale vieții sale, cum este schimbarea la față și învierea, în care strălucește clar gloria sa divină. În schimb, în Euharistie gloria lui Cristos este acoperită de un văl. Sacramentul euharistic este „mysterium fidei” prin excelență. Totuși, chiar prin misterul ascunderii sale totale, Cristos devine mister de lumină, grație căruia credinciosul este introdus în profunzimile vieții divine. Nu este fără o intuiție fericită faptul că icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov pune în mod semnificativ Euharistia în centrul vieții trinitare.

12. Euharistia este lumină înainte de toate pentru că în fiecare Liturghie liturgia cuvântului lui Dumnezeu precedă liturgia euharistică, în unitatea celor două „mese”, cea a cuvântului și cea a pâinii. Această continuitate reiese în discursul euharistic din Evanghelia după Ioan, unde vestea lui Isus trece de la prezentarea fundamentală a misterului său la ilustrarea dimensiunii propriu-zis euharistice: „Trupul meu este adevărată hrană, iar sângele meu este adevărată băutură” (In 6,55). Știm că această dimensiune a pus în criză o mare parte dintre ascultători, făcându-l pe Petru să devină purtător de cuvânt al credinței celorlalți apostoli și a Bisericii din toate timpurile: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68). În relatarea ucenicilor de la Emaus însuși Cristos intervine pentru a arăta, „începând de la Moise și toți profeții”, că „toate Scripturile” duc la misterul persoanei sale (cf. Lc 24,27). Cuvintele sale fac ca inimile ucenicilor „să ardă”, îi scot din întunericul tristeții și al disperării, trezesc în ei dorința de a rămâne cu el: „Rămâi cu noi, Doamne” (cf. Lc 24,29).

13. Părinții Conciliului Vatican II, în constituția Sacrosanctum Concilium, au voit ca „masa cuvântului” să deschidă cu îmbelșugare pentru credincioși comorile Scripturii[9]. Pentru aceasta, au permis ca în celebrarea liturgică, în special lecturile biblice să fie oferite în limba care este înțeleasă de toți. Însuși Cristos vorbește atunci când în Biserică se citește Sfânta Scriptură[10]. În același timp, ei au recomandat celebrantului omilia ca parte a liturgiei, destinată să ilustreze cuvântul lui Dumnezeu și să-l actualizeze pentru viața creștină[11]. La patruzeci de ani de la Conciliu, Anul Euharistiei poate să constituie o ocazie importantă pentru ca toate comunitățile creștine să facă o verificare în această privință. De fapt, nu este suficient ca textele biblice să fie proclamate într-o limbă ce poate fi înțeleasă, dacă proclamarea nu are loc cu acea grijă, acea pregătire prealabilă, acea ascultare pioasă, acea tăcere meditativă, care sunt necesare pentru ca acest cuvânt al lui Dumnezeu să atingă viața și să o lumineze.

„L-au recunoscut la frângerea pâinii” (Lc 24,35)

14. Este semnificativ că cei doi ucenici de la Emaus, pregătiți cum se cuvine de cuvintele Domnului, l-au recunoscut în timp ce stăteau la masă în gestul simplu al „frângerii pâinii”. O dată ce mințile sunt luminate și inimile încălzite, semnele „vorbesc”. Euharistia se desfășoară în întregime în contextul dinamic al semnelor care nu aduc în sine un mesaj dens și luminos. Misterul într-un fel se deschide pentru ochii credinciosului prin intermediul semnelor.

Așa cum am subliniat în enciclica Ecclesia de Eucharistia, este important ca nici o dimensiune a acestui sacrament să nu fie neglijată. De fapt, mereu există în om tentația de a reduce Euharistia la propriile dimensiuni, în timp ce în realitate el trebuie să se deschidă spre dimensiunile misterului. „Euharistia este un dar prea mare ca să poată suporta ambiguități și reducționisme”[12].

15. Nu este îndoială că dimensiunea cea mai evidentă a Euharistiei este aceea a ospățului. Euharistia s-a născut, în seara de Joia Sfântă, în contextul cinei pascale. Prin urmare, ea poartă înscris în structura ei sensul întâlnirii de masă fraternă. „Luați, mâncați… Apoi, luând potirul, … le-a dat lor spunând: „Beți din acesta toți…”” (Mt 26,26.27). Acest aspect exprimă bine raportul de comuniune pe care Dumnezeu vrea să-l stabilească cu noi și pe care noi înșine trebuie să-l dezvoltăm reciproc.

Totuși nu se poate uita că ospățul euharistic are și un sens profund și primar de jertfă[13]. În el Cristos ne prezintă din nou sacrificiul realizat o dată pentru totdeauna pe Golgota. Deși este prezent în el ca înviat, el poartă semnele pătimirii sale, pentru care orice sfântă Liturghie este „memorial”, așa cum ne amintește liturgia cu aclamația de după consacrare. „Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim…”. În același timp, actualizând trecutul, Euharistia ne proiectează spre viitorul venirii din urmă a lui Cristos, la sfârșitul istoriei. Acest aspect „escatologic” dă sacramentului euharistic un dinamism care implică și dă drumului creștin pasul speranței.

„Eu sunt cu voi în toate zilele…” (Mt 28,20)

16. Toate aceste dimensiuni ale Euharistiei se reiau într-un aspect care mai mult decât toate pune la încercare credința noastră: este misterul prezenței „reale”. Împreună cu toată tradiția Bisericii, noi credem că, sub speciile euharistice, este prezent în mod real Isus. O prezență – cum a explicat în mod eficient papa Paul al VI-lea – care este numită „reală” nu prin excludere, ca și cum celelalte forme de prezență nu sunt reale, ci prin antonomasie, pentru că în virtutea ei Cristos în întregime devine în mod substanțial prezent în realitatea trupului și a sângelui său[14]. Pentru aceasta, credința ne cere să stăm în fața Euharistiei cu conștiința că suntem în fața lui Cristos însuși. Tocmai prezența sa dă celorlalte dimensiuni – de ospăț, de memorial al Paștelui, de anticipare escatologică – o semnificație care trece dincolo de un pur simbolism. Euharistia este mister de prezență, prin intermediul căruia se realizează în cel mai înalt mod promisiunea lui Isus de a rămâne cu noi până la sfârșitul lumii.

A celebra, a adora, a contempla

17. Mare mister, Euharistia! Mister care trebuie să fie înainte de toate bine celebrat. Este necesar ca sfânta Liturghie să fie pusă în centrul vieții creștine și ca în fiecare comunitate să se facă tot posibilul pentru a o celebra cu demnitate, conform normelor stabilite, cu participarea poporului, folosindu-se de diferiții slujitori în exercitarea misiunilor prevăzute pentru ei, și cu o atenție serioasă și față de aspectul de sacralitate care trebuie să caracterizeze cântul și muzica liturgică. O angajare concretă în acest An al Euharistiei ar putea fi aceea de a studia profund, în fiecare comunitate parohială, Principiile și normele pentru folosirea Liturghierului roman. Apoi calea privilegiată pentru a fi introduși în misterul mântuirii realizat în sfintele „semne” rămâne aceea de a urma cu fidelitate desfășurarea anului liturgic. Păstorii să se angajeze în acea cateheză „mistagogică”, atât de îndrăgită de sfinții părinți ai Bisericii, care ajută la descoperirea valențelor gesturilor și cuvintelor din liturgie, ajutându-i pe credincioși să treacă de la semne la mister și să implice în el întreaga lor existență.

18. Îndeosebi este necesară, atât în celebrarea Liturghiei, cât și în cultul euharistic din afara Liturghiei, să se cultive conștiința vie a prezenței reale a lui Cristos, având grijă de a o mărturisi cu tonul vocii, cu gesturile, cu mișcările, cu întregul ansamblu al comportamentului. În acest sens, normele amintesc – și eu însumi am avut recent ocazia să reafirm[15] – importanța care trebuie dată momentelor de tăcere atât în celebrare, cât și în adorația euharistică. Într-un cuvânt, este necesar ca întregul mod de a trata Euharistia de către slujitori și de către credincioși să fie marcat de un respect extrem[16]. Prezența lui Isus în tabernacol trebuie să constituie un pol de atracție pentru un număr tot mai mare de suflete îndrăgostite de el, capabile să stea îndelung să-i asculte glasul și aproape să-i simtă palpitațiile inimii. „Gustați și vedeți cât de bun este Domnul!” (Ps 33 [34],9).

Adorația euharistică în afara Liturghiei să devină, în timpul acestui an, o angajare specială pentru fiecare comunitate parohială și călugărească. Să rămânem prosternați îndelung în fața lui Isus prezent în Euharistie, reparând cu credința și iubirea noastră neglijențele, uitările și chiar insultele pe care Mântuitorul nostru trebuie să le îndure în atâtea părți ale lumii. Să aprofundăm în adorație contemplația noastră personală și comunitară, folosindu-ne și de ajutoarele de rugăciune inspirate mereu din cuvântul lui Dumnezeu și din experiența atâtor mistici din vechime și recenți. Însuși Rozariul, înțeles în sensul său profund, biblic și cristocentric, pe care l-am recomandat în scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae, va putea fi o cale deosebit de potrivită pentru contemplația euharistică, realizată în compania și la școala Mariei[17].

Să se trăiască, în acest an, cu fervoare deosebită solemnitatea Corpus Domini cu tradiționala procesiune. Credința în Dumnezeu care, întrupându-se, a devenit însoțitorul nostru de călătorie să fie proclamată pretutindeni și îndeosebi pe drumurile noastre și între casele noastre, ca expresie a iubirii noastre recunoscătoare și izvor de binecuvântare inepuizabilă.

III. Euharistia, izvor și epifanie de comuniune

„Rămâneți în mine și eu în voi” (In 15,4)

19. La cererea ucenicilor de la Emaus ca el să rămână „cu” ei, Isus a răspuns cu un dar mult mai mare: prin intermediul sacramentului Euharistiei el a găsit modul de a rămâne „în” ei. A primi Euharistia înseamnă a intra în comuniune profundă cu Isus. „Rămâneți în mine și eu în voi” (In 15,4). Acest raport de „rămânere” intimă și reciprocă ne permite să anticipăm, într-un fel, cerul pe pământ. Oare nu aceasta este dorința cea mai mare a omului? Nu acest lucru și l-a propus Dumnezeu, realizând în istorie planul său de mântuire? El a pus în inima omului „foamea” după cuvântul său (cf. Am 8,11), o foame care se va potoli numai în unirea deplină cu el. Împărtășania euharistică ne este dată pentru „a ne sătura” de Dumnezeu pe acest pământ, în așteptarea potolirii depline din cer.

O singură pâine, un singur trup

20. Însă această intimitate specială care se realizează în „împărtășania” euharistică nu poate să fie înțeleasă cum trebuie nici nu poate fi trăită în mod deplin în afara comuniunii ecleziale. Acest lucru l-am subliniat în mod repetat în enciclica Ecclesia de Eucharistia. Biserica este trupul lui Cristos: se merge „cu Cristos” în măsura în care există raport „cu trupul său”. Pentru a crea și a mări această unitate Cristos are grijă prin revărsarea Duhului Sfânt. Și el însuși nu încetează să o promoveze prin intermediul prezenței sale euharistice. De fapt, unica pâine euharistică ne face un singur trup. Acest lucru îl afirmă apostolul Paul: „Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulți, suntem un singur trup, căci toți ne împărtășim din aceeași unică pâine” (1Cor 10,17). În misterul euharistic Isus edifică Biserica în comuniune, conform modelului suprem evocat în rugăciunea sacerdotală: „După cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21).

21. Dacă Euharistia este izvor al unității ecleziale, ea este și cea mai mare manifestare a ei. Euharistia este epifanie de comuniune. Pentru aceasta, Biserica pune condiții pentru a se putea lua parte în mod deplin la celebrarea euharistică[18]. Diferitele limitări trebuie să ne facă să devenim tot mai conștienți de cât de exigentă este comuniunea pe care Isus ne-o cere. Este comuniune ierarhică, întemeiată pe conștiința diferitelor roluri și slujiri, reafirmată continuu și în rugăciunea euharistică prin menționarea papei și a episcopului diecezan. Este comuniune fraternă, cultivată printr-o „spiritualitate de comuniune” care ne induce sentimente de deschidere reciprocă, de iubire, de înțelegere și de iertare[19].

„O singură inimă și un singur suflet” (Fap 4,32)

22. La fiecare sfântă Liturghie suntem chemați să ne măsurăm cu idealul de comuniune pe care cartea Faptele Apostolilor o descrie ca model pentru Biserica dintotdeauna. Este Biserica adunată în jurul apostolilor, convocată de cuvântul lui Dumnezeu, capabilă de o împărtășire care nu se referă numai la bunurile spirituale, ci chiar și la bunurile materiale (cf. Fap 2,42-47; 4,32-35). În acest An al Euharistiei Domnul ne invită să ne apropiem cât mai mult posibil de acest ideal. Să se trăiască printr-o angajare deosebită momentele sugerate deja de liturgie pentru „Liturghia stațională”, în care episcopul celebrează în catedrala împreună cu preoții și diaconii și cu participarea poporului lui Dumnezeu în toate componentele sale. Aceasta este principala „manifestare” a Bisericii[20]. Dar va fi lăudabilă găsirea altor ocazii semnificative, chiar la nivelul parohiilor, pentru ca sensul comuniunii să crească, luând din celebrarea euharistică o fervoare reînnoită.

Ziua Domnului

23. În mod deosebit doresc ca în acest an să se depună un efort special în redescoperirea și trăirea în mod deplin a duminicii ca zi a Domnului și zi a Bisericii. Aș fi fericit dacă s-ar medita din noi ceea ce am scris în scrisoarea apostolică Dies Domini. „De fapt, chiar în Liturghia duminicală creștinii retrăiesc în mod deosebit de intens experiența făcută de apostoli în seara de Paște, atunci când Cel Înviat li s-a arătat lor care erau adunați împreună (cf. In 20,19). În acel mic nucleu de ucenici, primiție a Bisericii, era într-un fel prezent poporul lui Dumnezeu din toate timpurile”[21]. Preoții în activitatea lor să acorde în timpul acestui an de har o atenție și mai mare Liturghiei duminicale, ca o celebrare în care comunitatea parohială se adună în manieră corală, văzând părtași în mod obișnuit și diferitele grupuri, mișcări, asociații prezente în ea.

IV. Euharistia, principiu și proiect de „misiune”

„Au plecat imediat” (Lc 24,33)

24. Cei doi ucenici de la Emaus, după ce l-au recunoscut pe Domnul, „au plecat imediat” (Lc 24,33), pentru a comunica ceea ce au văzut și auzit. Atunci când s-a făcut experiența adevărată a Celui Înviat, hrănindu-se cu trupul său și cu sângele său, nu se poate ține numai pentru sine bucuria simțită. Întâlnirea cu Cristos, aprofundată continuu în intimitatea euharistică, trezește în Biserică și în fiecare creștin urgența de a mărturisi și de a evangheliza. Am subliniat acest lucru chiar în omilia în care am anunțat Anul Euharistiei, referindu-mă la cuvintele lui Paul: „Ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din potirul acesta, vestiți moartea Domnului până când va veni” (1Cor 11,26). Apostolul pune în relație strânsă între ele ospățul și vestirea: a intra în comuniune cu Cristos în memorialul Paștelui înseamnă, în același timp, a experimenta datoria de a deveni misionari ai evenimentul pe care acel rit îl actualizează[22]. Trimiterea de la sfârșitul fiecărei Liturghii constituie o încredințare, care îl determină pe creștin la angajare pentru răspândirea evangheliei și animarea creștină a societății.

25. Pentru această misiune Euharistia nu furnizează numai forța interioară, dar – într-un anumit sens – și proiectul. De fapt, ea este un mod de a fi, care de la Isus trece în creștin și, prin intermediul mărturiei sale, tinde să se iradieze în societate și în cultură. Pentru ca să se întâmple acest lucru, este necesar ca fiecare credincios să asimileze, în meditația personală și comunitară, valorile pe care le exprimă Euharistia, atitudinile pe care ea le inspiră, propunerile de viață pe care le trezește. De ce să nu vedem în aceasta încredințarea specială care ar putea să provină din Anul Euharistiei?

A mulțumi

26. Un element fundamental al acestui proiect reiese din însăși semnificația cuvântului „euharistie”: aducere de mulțumire. În Isus, în sacrificiul său, în acel „da” necondiționat spus voinței Tatălui, există „da”-ul, „mulțumesc”-ul și „amin”-ul întregii omeniri. Biserica este chemată să amintească oamenilor acest mare adevăr. Este urgent ca acest lucru să se facă mai ales în cultura noastră secularizată, care respiră uitarea de Dumnezeu și cultivă autosuficiența zadarnică a omului. A întrupa proiectul euharistic în viața cotidiană, acolo unde se muncește și se trăiește – în familie, la școală, în fabrică, în cele mai diferite condiții de viață – înseamnă, printre altele, a mărturisi că realitatea umană nu se justifică fără referința la Creator: „Creatura, fără Creator, dispare”[23]. Această referință transcendentă, care ne angajează la un peren „mulțumesc” – adică la o atitudine euharistică – pentru tot ceea ce avem și suntem, nu prejudiciază autonomia legitimă a realităților pământești[24], ci o întemeiază în modul cel mai adevărat, punând-o, în același timp, în limitele sale juste.

În acest An al Euharistiei, creștinii să se angajeze să mărturisească cu mai multă forță prezența lui Dumnezeu în lume. Să nu ne fie frică să vorbim despre Dumnezeu și să aducem cu fruntea sus semnele credinței. „Cultura Euharistiei” promovează o cultură de dialog, care își are în ea forța și alimentul. Este greșit a considera că referința publică la credință poate să dăuneze justei autonomii a statului și a instituțiilor civile sau că poate chiar să încurajeze atitudini de intoleranță. Dacă din punct de vedere istoric nu au lipsit greșeli în această materie și în credincioși, așa cum am recunoscut cu ocazia jubileului, acest lucru se datorează nu „rădăcinilor creștine”, ci incoerenței creștinilor față de rădăcinile lor. Cel care învață să spună „mulțumesc” în maniera lui Cristos răstignit, va putea să fie un martir, dar nu va fi niciodată un călău.

Calea solidarității

27. Euharistia nu este numai expresie de comuniune în viața Bisericii, ea este și proiect de solidaritate pentru întreaga omenire. Biserica, în celebrarea euharistică, reînnoiește continuu conștiința sa că este „semn și instrument” nu numai al unirii intime cu Dumnezeu, ci și al unității întregului neam omenesc[25]. Fiecare Liturghie, chiar și atunci când este celebrată în ascuns și într-o regiune pierdută de pe pământ, poartă întotdeauna sensul universalității. Creștinul care participă la Euharistie învață de la ea să devină promotor de comuniune, de pace, de solidaritate, în toate circumstanțele vieții. Imaginea sfâșiată a lumii noastre, care a început noul mileniu cu spectrul terorismului și tragedia războiului, cheamă mai mult ca oricând pe creștini să trăiască Euharistia ca o mare școală de pace, unde se formează bărbați și femei care, la diferite niveluri de responsabilități în viața socială, culturală, politică, devin creatori de dialog și de comuniune.

În slujba celor din urmă

28. Mai există încă un punct asupra căruia aș vrea să atrag atenția, pentru că pe el se joacă într-o măsură importantă autenticitatea participării la Euharistie, celebrată în comunitate: este stimulentul pe care ea îl dă pentru o angajare faptică în edificarea unei societăți mai drepte și fraterne. În Euharistie, Dumnezeul nostru a manifestat forma extremă a iubirii, răsturnând toate criteriile de dominare după care se conduc adesea raporturile umane și afirmând în mod radical criteriul slujirii: „Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toți și slujitorul tuturor” (Mc 9,35). Nu este întâmplător că în Evanghelia după Ioan nu găsim relatarea instituirii euharistice, ci pe aceea a „spălării picioarelor” (cf. In 13,1-20): aplecându-se să spele picioarele ucenicilor săi, Isus explică în mod foarte clar sensul Euharistiei. La rândul său, Paul reafirmă cu vigoare că nu este permisă o celebrare euharistică în care să nu strălucească iubirea mărturisită de împărtășirea concretă cu cei mai săraci (cf. 1Cor 11,17-22.27-34).

Așadar, de ce să nu facem din acest An al Euharistiei o perioadă în care comunitățile diecezane și parohiale să se angajeze în mod special să meargă cu silință fraternă în întâmpinarea vreuneia din multele sărăcii ale lumii noastre? Mă gândesc la drama foametei care chinuiește sute de milioane de ființe umane, mă gândesc la bolile care biciuiesc țările în curs de dezvoltare, la singurătatea bătrânilor, la necazurile șomerilor, la încercările imigranților. Acestea sunt rele care marchează – în măsură diferită – chiar și regiunile mai bogate. Nu putem să ne facem iluzii: din iubirea reciprocă și, îndeosebi, din grija față de cel aflat în necesitate vom fi recunoscuți ca adevărați ucenici ai lui Cristos (cf. In 13,35; Mt 25,31-46). Acesta este criteriul pe baza căruia va fi dovedită autenticitatea celebrărilor noastre euharistice.

Concluzie

29. O sacrum convivium, in quo Christus sumitur! Anul Euharistiei se naște din uimirea cu care Biserica stă în fața acestui mare mister. Este o uimire care nu încetează să pătrundă sufletul meu. Din ea a ieșit enciclica Ecclesia de Eucharistia. Simt ca un mare har al celui de-al douăzeci și optulea an de slujire petrină, pe care-l voi începe, faptul de a putea chema acum toată Biserica să contemple, să laude, să adore în mod foarte special acest inefabil sacrament. Anul Euharistiei să fie pentru toți ocazie prețioasă pentru o reînnoită conștiință a comorii incomparabile pe care Cristos a încredințat-o Bisericii sale. Să fie stimulent pentru o celebrare a ei mai vie și simțită, din care să provină o existență creștină transformată de iubire.

Atâtea inițiative vor putea fi realizate în această perspectivă, după aprecierea păstorilor Bisericilor locale. Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor va oferi, în acest sens, sugestii și propuneri utile. Totuși, nu cer să se facă lucruri extraordinare, dar ca toate inițiativele să fie pătrunse de o profundă interioritate. Dacă rodul acestui an ar fi chiar și numai acela de a reanima în toate comunitățile creștine celebrarea Liturghiei duminicale și de a crește adorația euharistică în afara Liturghiei, acest an de har va obține un rezultat semnificativ. Totuși este un lucru bun de a ținti cât mai sus, nemulțumindu-ne cu măsuri mediocre, pentru că știm că putem conta mereu pe ajutorul lui Dumnezeu.

30. Vouă, iubiți confrați întru episcopat, încredințez acest an, fiind sigur că veți primi invitația mea cu toată ardoarea voastră apostolică.

Voi, preoților, care în fiecare zi repetați cuvintele consacrării și sunteți martori și vestitori ai marelui miracol de iubire care are loc în mâinile voastre, lăsați-vă interpelați de harul acestui an special, celebrând în fiecare zi sfânta Liturghie cu bucuria și fervoarea experimentată prima dată când ați celebrat și stând cu plăcere în rugăciune în fața tabernacolului.

Să fie un an de har pentru voi, diaconilor, care sunteți îndeaproape implicați în slujirea cuvântului și în slujirea la altar. Și voi, lectori, acoliți, slujitori extraordinari ai împărtășaniei, să aveți conștiința vie a darului care vă este făcut cu misiunile încredințate vouă în vederea unei celebrări vrednice a Euharistiei.

În mod deosebit, mă adresez vouă, viitori preoți: în viața de seminar căutați să experimentați cât este de dulce nu numai de a participa în fiecare zi la sfânta Liturghie, ci și de a rămâne îndelung în dialog cu Isus Euharistie.

Voi, persoane consacrate, chemați de însăși consacrarea voastră la o contemplare mai prelungită, amintiți-vă că Isus în tabernacol vă așteaptă alături de sine, pentru a revărsa în inimile voastre acea profundă experiență a prieteniei sale, singura care poate da sens și plinătate vieții voastre.

Voi toți, credincioșii, redescoperiți darul Euharistiei ca lumină și forță pentru viața voastră cotidiană în lume, în exercitarea respectivelor profesii și în contact cu cele mai diferite situații. Redescoperiți-l mai ales pentru a trăi în mod deplin frumusețea și misiunea familiei.

În sfârșit, aștept mult de la voi, tinerilor, reînnoindu-vă întâlnirea pentru Ziua Mondială a Tineretului la Köln. Tema aleasă – „Am venit să-l adorăm (Mt 2,2)” – se potrivește în mod deosebit să vă sugereze atitudinea justă în care să trăiți acest An al Euharistiei. Purtați la întâlnirea cu Isus ascuns sub vălurile euharistice tot entuziasmul vârstei voastre, al speranței, al capacității voastre de a iubi.

31. În fața ochilor noștri stau exemplele sfinților care au găsit în Euharistie alimentul pentru drumul lor de desăvârșire. De câte ori au vărsat ei lacrimi de emoție în experimentarea unui mister așa de mare și au trăit minunate ore de bucurie „nupțială” în fața sacramentului altarului. Să ne ajute mai ales sfânta Fecioară, care a întrupat cu întreaga sa existență logica Euharistiei. „Biserica, privind-o pe Maria ca pe modelul său, este chemată să o imite și în raportul său cu acest mister preasfânt”[26]. Pâinea euharistică pe care o primim este trupul imaculat al Fiului: „Ave, verum corpus natum de Maria Virgine„. În acest an de har, susținută de Maria, Biserica să găsească un nou elan pentru misiunea sa și să recunoască tot mai mult în Euharistie izvorul și culmea întregii sale vieți.

Să ajungă la toți binecuvântarea mea, aducătoare de har și de bucurie.

Vatican, 7 octombrie, comemorarea Sfintei Fecioare Maria a Rozariului, anul 2004, al douăzeci și șaselea al pontificatului.

Note
[1] Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 45.
[2] Cf. ibidem, 22.
[3] Nr. 55: AAS 87 (1995), 38.
[4] Cf. nr. 32-34: AAS 90 (1998), 732-734.
[5] Cf. nr. 30-32: AAS 93 (2001), 287-289.
[6] Ibidem, 35: loc. cit., 290-291.
[7] Cf. Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae (16 octombrie 2002), 19.21: AAS 95 (2003), 18-20.
[8] Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 53: AAS 95 (2003), 469.
[9] Cf. nr. 51.
[10] Cf. ibidem, 7.
[11] Cf. ibidem, 52.
[12] Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 10: AAS 95 (2003), 439.
[13] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 10: AAS 95 (2003), 439; Congregația pentru Cultul Divin Și Disciplina Sacramentelor, Instrucțiunea Redemptionis sacramentum despre câteva lucruri care trebuie respectate și evitate în privința preasfintei Euharistii (25 martie 2004), 38: L’Osservatore romano, 24 aprilie 2004, supliment, pag. 3.
[14] Cf. Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie 1965), 39: AAS 57 (1965), 764; Sfânta Congregație a Riturilor, Instrucțiunea Eucharisticum mysterium despre cultul misterului euharistic (25 mai 1967), 9: AAS 59 (1967), 547.
[15] Cf. Mesajul Spiritus et sponsa, la a XL-a aniversare a constituției Sacrosanctum Concilium despre liturgia sacră (4 decembrie 2003), 13: AAS 96 (2004), 425.
[16] Congregația pentru Cultul Divin Și Disciplina Sacramentelor, Instrucțiunea Redemptionis Sacramentum despre câteva lucruri care trebuie respectate și evitate în privința preasfintei Euharistii (25 martie 2004), 38: L’Osservatore romano, 24 aprilie 2004, supliment.
[17] Cf. ibidem, 137: loc. cit., pag. 7.
[18] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 44: AAS 95 (2003), 462; Codul de drept canonic, can. 908; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 702; Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unității Creștinilor, Directorium oecumenicum (25 martie 1993), 122-125, 129-131: AAS 85 (1993), 1086-1089; Congregația pentru Doctrina Credinței, Scrisoarea Ad exsequendam (18 mai 2001): AAS 93 (2001), 786.
[19] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 43: AAS 93 (2001), 297.
[20] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 41.
[21] Nr. 33: AAS 90 (1998), 733.
[22] Cf. Omilia în solemnitatea Corpus Domini (10 iunie 2004), 1: L’Osservatore romano, 11-12 iunie 2004, pag. 6.
[23] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 36.
[24] Cf. ibidem.
[25] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1.

[26] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 53: AAS 95 (2003), 469.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 07.10.2004
Publicarea pe acest sit: 06.11.2004
Etichete: ,

Lasă un răspuns