Laudato si’

Scrisoarea enciclică
Laudato si’
a Sfântului Părinte
Papa Francisc
despre îngrijirea casei comune

1. „Lăudat să fii, Domnul meu”, cânta sfântul Francisc din Assisi. Acest frumos cânt amintește de casa noastră comună ca fiind o soră, cu care împărtășim existența, și o mamă frumoasă care ne primește în brațele sale: „Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora noastră maica pământ, care ne susține și ne conduce, și produce diferite roade cu flori colorate și iarbă”[1].

2. Această soră protestează pentru răul pe care i-l provocăm din cauza folosirii iresponsabile și a abuzului bunurilor pe care Dumnezeu le-a pus în ea. Am crescut crezând că eram proprietarii și dominatorii săi, autorizați să o prădăm. Violența care există în inima umană rănită de păcat se manifestă și în simptomele de boală pe care le simțim în sol, în apă, în aer și în ființele vii. Pentru aceasta, printre săracii cei mai abandonați și maltratați este pământul nostru asuprit și devastat, care „geme și îndură durerile nașterii” (Rom 8,22). Uităm că noi înșine suntem pământ (cf. Gen 2,7). Însuși trupul nostru este constituit din elementele planetei, aerul său este cel care ne dă respirație și apa sa ne dă viață și ne răcorește.

Nimic din această lume nu ne este indiferent

3. Cu peste 50 de ani în urmă, în timp ce lumea oscila pe marginea unei crize nucleare, sfântul papă Ioan al XXIII-lea a scris o enciclică prin care nu s-a limitat numai să respingă războiul, ci a voit să transmită și o propunere de pace. A adresat mesajul său Pacem in terris întregii „lumi catolice”, dar adăuga „precum și tuturor oamenilor de bunăvoință”. Acum, în fața deteriorării globale a mediului, vreau să mă adresez fiecărei persoane care locuiește pe această planetă. În exortația mea, Evangelii gaudium, am scris membrilor Bisericii pentru a mobiliza un proces de reformă misionară care încă trebuie făcută. În această enciclică îmi propun în special să intru în dialog cu toți referitor la casa noastră comună.

4. La opt ani după Pacem in terris, în 1971, fericitul papă Paul al VI-lea s-a referit la problematica ecologică, prezentând-o ca o criză care este „o consecință dramatică” a activității necontrolate a ființei umane: „Printr-o exploatare necugetată a naturii, ea riscă s-o distrugă și să fie la rândul său victimă a acestei degradări”[2]. A vorbit și la FAO despre posibilitatea, „sub efectul contraloviturilor civilizației industriale, a […] unei adevărate catastrofe ecologice”, subliniind „urgența și necesitatea unei schimbări radicale în conduita omenirii”, pentru că „progresele științifice cele mai extraordinare, realizările tehnice cele mai uluitoare, creșterea economică cea mai minunată, dacă nu sunt unite cu un autentic progres social și moral, se îndreaptă, în definitiv, împotriva omului”[3].

5. Sfântul Ioan Paul al II-lea s-a ocupat de această temă cu un interes crescând. În prima sa enciclică a afirmat că ființa umană pare „să nu perceapă alte semnificații ale mediului său natural, ci numai pe cel care folosesc scopurilor unei folosiri și consumări imediate”[4]. După aceea a invitat la o convertire ecologică globală[5]. Dar în același timp a notat că s-au făcut puține eforturi pentru „a salvgarda condițiile morale ale unei ecologii umane autentice”[6]. Distrugerea mediului uman este ceva foarte serios, nu numai pentru că Dumnezeu a încredințat ființei umane lumea, ci pentru că viața umană însăși este un dar care trebuie să fie ocrotit de diferite forme de degradare. Orice aspirație de a îngriji și a îmbunătăți lumea cere să se schimbe profund „stilurile de viață, modelele de producție și de consum, structurile consolidate de putere care conduc astăzi societățile”[7]. Dezvoltarea umană autentică are un caracter moral și presupune respectarea deplină a persoanei umane, dar trebuie să acorde atenție și lumii naturale și „să țină cont de natura fiecărei ființe și de conexiunea sa reciprocă într-un sistem ordonat”[8]. De aceea, capacitatea ființei umane de a transforma realitatea trebuie să se dezvolte pe baza primei donații originare a lucrurilor din partea lui Dumnezeu[9].

6. Predecesorul meu Benedict al XVI-lea a reînnoit invitația de „a elimina cauzele structurale ale disfuncțiunilor economiei mondiale și de a corecta modelele de creștere care par incapabile să garanteze respectarea mediului”[10]. A amintit că lumea nu poate să fie analizată numai izolând unul dintre aspectele sale, deoarece „cartea naturii este una și indivizibilă” și include mediul, viața, sexualitatea, familia, relațiile sociale și alte aspecte. Prin urmare, „degradarea naturii este strâns unită cu cultura care modelează conviețuirea umană”[11]. Papa Benedict ne-a propus să recunoaștem că mediul natural este plin de răni produse de comportamentul nostru iresponsabil. Și mediul social are rănile sale. Dar toate sunt cauzate în fond de același rău, adică de ideea că nu există adevăruri indiscutabile care să conducă viața noastră, motiv pentru care libertatea umană nu are limite. Se uită că „omul nu este numai o libertate care se creează de la sine. Omul nu se creează pe sine însuși. El este spirit și voință, dar este și natură”[12]. Cu preocupare paternă ne-a invitat să recunoaștem că toată creația este compromisă „acolo unde noi înșine suntem ultimele instanțe, unde ansamblul este pur și simplu proprietatea noastră sau îl consumăm numai pentru noi înșine. Și risipa creației începe acolo unde nu mai recunoaștem nicio instanță deasupra noastră, ci ne vedem numai pe noi înșine”[13].

Uniți de una și aceeași preocupare

7. Aceste contribuții ale papilor adună reflecția nenumăraților oameni de știință, filozofi, teologi și organizații sociale care au îmbogățit gândirea Bisericii despre aceste chestiuni. Însă nu putem ignora că și în afara Bisericii Catolice, alte Biserici și comunități creștine – precum și alte religii – au dezvoltat o profundă preocupare și o prețioasă reflecție despre aceste teme care se află la inima tuturor. Pentru a cita numai un exemplu deosebit de semnificativ, vreau să reiau pe scurt o parte din contribuția iubitului patriarh ecumenic Bartolomeu, cu care împărtășim speranța comuniunii ecleziale depline.

8. Patriarhul Bartolomeu s-a referit îndeosebi la necesitatea ca fiecare să se căiască de propriul mod de a maltrata planeta, pentru că, „în măsura în care noi toți provocăm mici daune ecologice”, suntem chemați să recunoaștem „aportul nostru, mic sau mare, la tulburarea și la distrugerea mediului”[14]. Cu privire la acest punct, el s-a exprimat în mod repetat în manieră fermă și stimulatoare, invitându-ne să recunoaștem păcatele împotriva creației: „că ființele umane distrug diversitatea biologică în creația lui Dumnezeu; că ființele umane compromit integritatea pământului și contribuie la schimbarea climatică, despuind pământul de pădurile sale naturale sau distrugând zonele sale umede; că ființele umane poluează apele, solul, aerul: toate acestea sunt păcate”[15]. Pentru că „o crimă împotriva naturii este o crimă împotriva noastră și un păcat împotriva lui Dumnezeu”[16].

9. În același timp, Bartolomeu a atras atenția cu privire la rădăcinile etice și spirituale ale problemelor mediului, care ne invită să căutăm soluții nu numai în tehnică, ci și într-o schimbare a ființei umane, pentru că altminteri vom înfrunta numai simptomele. Ne-a propus să trecem de la consum la jertfă, de la aviditate la generozitate, de la risipă la capacitatea de a împărtăși, într-o asceză care „înseamnă a învăța să dăm, și nu pur și simplu să renunțăm. Este un mod de a iubi, de a trece treptat de la ceea ce eu vreau la ceea ce are nevoie lumea lui Dumnezeu. Este eliberare de frică, de aviditate și de dependență”[17]. În afară de asta, noi, creștinii, suntem chemați să „acceptăm lumea ca sacrament de comuniune, ca mod de a împărtăși cu Dumnezeu și cu aproapele într-o scară globală. Este convingerea noastră umilă că divinul și umanul se întâlnesc în cel mai mic detaliu al hainei fără cusătură a creației lui Dumnezeu, chiar și în ultimul grăunte de praf de pe planeta noastră”[18].

Sfântul Francisc din Assisi

10. Nu vreau să înaintez în această enciclică fără a recurge la un exemplu frumos și motivant. Am luat numele său drept călăuză și ca inspirație în momentul alegerii mele ca episcop de Roma. Cred că Francisc este exemplul prin excelență al grijii față de ceea ce este slab și al unei ecologii integrale, trăite cu bucurie și autenticitate. Este sfântul patron al tuturor celor care studiază și lucrează în domeniul ecologiei, iubit și de mulți care nu sunt creștini. El a manifestat o atenție deosebită față de creația lui Dumnezeu și față de cei mai săraci și abandonați. Iubea și era iubit pentru bucuria sa, dăruirea sa generoasă, inima sa universală. Era un mistic și un pelerin care trăia cu simplitate și într-o minunată armonie cu Dumnezeu, cu alții, cu natura și cu el însuși. El ne arată cât este de inseparabilă legătura dintre preocuparea pentru natură, dreptatea față de cei săraci, angajarea în societate și pacea interioară.

11. Mărturia sa ne arată și că ecologia integrală cere deschidere față de categorii care transcend limbajul științelor exacte sau al biologiei și ne leagă cu esența umanului. Așa cum se întâmplă când ne îndrăgostim de o persoană, ori de câte ori Francisc privea soarele, luna, animalele cele mai mici, reacția sa era să cânte, implicând în lauda sa toate celelalte creaturi. El intra în comunicare cu toată creația și predică până și florilor și „le invita să-l laude și să-l iubească pe Dumnezeu, ca și cum ar fi ființe înzestrate cu rațiune”[19]. Reacția sa era mult mai mult decât o apreciere intelectuală sau un calcul economic, deoarece pentru el orice creatură era o soră, unită cu el cu legături de afect. Pentru asta se simțea chemat să se îngrijească de tot ceea ce există. Discipolul său, sfântul Bonaventura, relata că el, „considerând că toate lucrurile au o origine comună, se simțea plin de milă și mai mare și numea creaturile, oricât de mici, cu numele de frate sau soră”[20]. Această convingere nu poate să fie disprețuită ca un romanticism irațional, pentru că influențează asupra alegerilor care determină comportamentul nostru. Dacă ne apropiem de natură și de mediu fără această deschidere la admirație și la uimire, dacă nu mai vorbim limbajul fraternității și al frumuseții în relația noastră cu lumea, atitudinile noastre vor fi cele ale dominatorului, ale consumatorului sau ale simplului exploatator al resurselor naturale, incapabil să pună o limită intereselor sale imediate. Viceversa, dacă noi ne simțim intim uniți cu tot ceea ce există, sobrietatea și îngrijirea vor apărea în manieră spontană. Sărăcia și austeritatea sfântului Francisc nu erau un ascetism numai exterior, ci erau ceva mai radical: o renunțare de a face din realitate un simplu obiect de folosire și de dominare.

12. Pe de altă parte, sfântul Francisc, fidel față de Scriptură, ne propune să recunoaștem natura ca o carte splendidă în care Dumnezeu ne vorbește și ne transmite ceva din frumusețea sa și din bunătatea sa: „Căci din măreția și frumusețea celor create, prin analogie, se vede creatorul lor” (Înț 13,5) și „realitatea sa invizibilă sau puterea sa veșnică și dumnezeirea lui pot fi cunoscute cu mintea de la creația lumii, în făpturile lui” (Rom 1,20). Pentru asta cerea ca în convent să se lase mereu necultivată o parte din grădină, pentru ca acolo să crească ierburi sălbatice, în așa fel încât cei care le admirau să poată înălța gândul la Dumnezeu, autor a atâta frumusețe[21]. Lumea este ceva mai mult decât o problemă de rezolvat, este un mister de bucurie pe care îl contemplăm în veselie și în laudă.

Apelul meu

13. Provocarea urgentă de a ocroti casa noastră comună cuprinde preocuparea de a uni toată familia umană în căutarea unei dezvoltări sustenabile și integrale, deoarece știm că lucrurile pot să se schimbe. Creatorul nu ne abandonează, nu dă niciodată înapoi în proiectul său de iubire, nu se căiește că ne-a creat. Omenirea încă are capacitatea de a colabora pentru a construi casa noastră comună. Doresc să exprim recunoștință, să încurajez și să le mulțumesc tuturor celor care, în cele mai variate sectoare ale activității umane, lucrează pentru a garanta ocrotirea casei pe care o împărtășim. Merită o recunoștință specială cei care luptă cu vigoare pentru a rezolva consecințele dramatice ale degradării mediului în viața celor mai săraci din lume. Tinerii cer de la noi o schimbare. Ei se întreabă cum este posibil ca să se pretindă construirea unui viitor mai bun fără a ne gândi la criza mediului și la suferințele celor excluși.

14. Adresez o invitație urgentă de a reînnoi dialogul cu privire la modul în care construim viitorul planetei. Avem nevoie de o confruntare care să ne unească pe toți, pentru că provocarea ambientală pe care o trăim și rădăcinile sale umane ne privesc și ne ating pe toți. Mișcarea ecologică mondială a parcurs deja un drum lung și bogat și a dat naștere la numeroase asocieri de cetățeni care au favorizat o conștientizare. Din păcate, multe eforturi pentru a căuta soluții concrete la criza ambientală s-au dovedit ineficiente, nu doar din cauza refuzului celor puternici, ci și din cauza dezinteresului celorlalți. Atitudinile care împiedică, și printre credincioși, căile de soluție merg de la negarea problemei la indiferență, la resemnarea comodă sau la încrederea oarbă în soluțiile tehnice. Avem nevoie de o nouă solidaritate universală. Așa cum au spus episcopii din Africa de Sud, „talentele și implicarea tuturor sunt necesare pentru a repara dauna cauzată de abuzul oamenilor asupra creației lui Dumnezeu”[22]. Toți putem colabora ca instrumente ale lui Dumnezeu pentru îngrijirea creației, fiecare cu propria cultură și experiență, cu propriile inițiative și capacități.

15. Sper ca această scrisoare enciclică, ce se adaugă la magisteriul social al Bisericii, să ne ajute să recunoaștem măreția, urgența și frumusețea provocării care ni se prezintă. În primul rând, voi face un scurt parcurs prin diferite aspecte ale actualei crize ecologice cu scopul de a asuma cele mai bune roade ale cercetării științifice astăzi disponibile, de a ne lăsa atinși de ele în profunzime și de a da o bază de concretețe parcursului etic și spiritual care urmează. Pornind de la această panoramă, voi relua câteva argumentări care provin din tradiția iudeo-creștină, cu scopul de a da coerență mai mare angajării noastre pentru mediu. Apoi voi încerca să ajung la rădăcinile situației actuale, în așa fel încât să-i percepem simptomele, dar și cauzele cele mai profunde. Astfel vom putea propune o ecologie care, în diferitele sale dimensiuni, să integreze locul specific pe care ființa umană îl ocupă în această lume și relațiile sale cu realitatea care o înconjoară. În lumina acestei reflecții aș vrea să fac un pas înainte în câteva linii ample de dialog și de acțiune care să implice fie pe fiecare dintre noi, fie politica internațională. În sfârșit, deoarece sunt convins că orice schimbare are nevoie de motivații și de un drum educativ, voi propune câteva linii de maturizare umană inspirate din comoara experienței spirituale creștine.

16. Fiecare capitol, deși are o tematică proprie și o metodologie specifică, reia la rândul său, dintr-o nouă perspectivă, chestiuni importante tratate în capitolele precedente. Acest lucru privește în special câteva axe portante care străbat toată enciclica. De exemplu: relația intimă dintre cei săraci și fragilitatea planetei; convingerea că totul în lume este intim unit; critica față de noua paradigmă și față de formele de putere care derivă din tehnologie; invitația de a căuta alte moduri de a înțelege economia și progresul; valoarea proprie a fiecărei creaturi; sensul uman al ecologiei; necesitatea de dezbateri sincere și oneste; responsabilitatea gravă a politicii internaționale și locale; cultura rebutului și propunerea unui nou stil de viață. Aceste teme nu sunt niciodată închise sau abandonate, ci dimpotrivă în mod constant reluate și îmbogățite.

Capitolul întâi

Ceea ce se întâmplă casei noastre

17. Reflecțiile teologice sau filozofice cu privire la situația omenirii și a lumii pot să sune ca un mesaj repetitiv și gol, dacă nu se prezintă din nou pornind de la o confruntare cu contextul actual, în ceea ce are inedit pentru istoria omenirii. Pentru aceasta, înainte de a recunoaște cum credința aduce noi motivații și exigențe în fața lumii din care facem parte, propun să ne oprim pe scurt să analizăm ceea ce i se întâmplă casei noastre comune.

18. Accelerarea continuă a schimbărilor omenirii și ale planetei se unește astăzi cu intensificarea ritmurilor de viață și de muncă, în ceea ce în spaniolă unii numesc „rapidación (rapiditate). Deși schimbarea face parte din dinamica sistemelor complexe, viteza pe care acțiunile umane i-o impun astăzi contrastează cu ritmul natural lent al evoluției biologice. La asta se adaugă problema că obiectivele acestei schimbări rapide și constante nu sunt orientate în mod necesar spre binele comun și spre o dezvoltare umană, sustenabilă și integrală. Schimbarea este ceva de dorit, dar devine îngrijorătoare atunci când se transformă în deteriorarea lumii și a calității vieții a unei mari părți a omenirii.

19. După un timp de încredere irațională în progres și în capacitățile umane, o parte din societate intră într-o fază de conștiință mai mare. Se observă o sensibilitate crescândă față de mediu și față de îngrijirea naturii și se maturizează o preocupare sinceră și dureroasă față de ceea ce se întâmplă planetei noastre. Facem un parcurs, care va fi, desigur, incomplet, prin acele chestiuni care astăzi ne provoacă neliniște și pe care de acum nu mai putem să le ascundem sub covor. Obiectivul nu este de a aduna informații sau de a sătura curiozitatea noastră, ci de a conștientiza cu durere, a îndrăzni să transformăm în suferință personală ceea ce se întâmplă lumii și astfel a recunoaște care este contribuția pe care o poate aduce fiecare.

I. Poluarea și schimbările climatice

Poluarea, gunoaiele și cultura rebutului

20. Există forme de poluare care lovesc zilnic persoanele. Expunerea la poluanții atmosferici produce un amplu spectru de efecte asupra sănătății, îndeosebi a celor mai săraci, și provoacă milioane de morți premature. De exemplu, se îmbolnăvesc din cauza inhalărilor de cantități ridicate de fum produs de combustibilii folosiți pentru a găti sau pentru a se încălzi. La asta se adaugă poluarea care-i lovește pe toți, cauzată de transport, de emisiile de fum industriale, de deșeurile de substanțe care contribuie la acidificarea solului și a apei, de fertilizanți, insecticide, fungicide, erbicide și pesticide toxice în general. Tehnologia care, legată de finanțe, pretinde că este unica soluție a problemelor, de fapt nu este în măsură să vadă misterul multiplelor relații care există între lucruri și pentru aceasta uneori rezolvă o problemă creând altele.

21. Trebuie luată în considerare și poluarea produsă de gunoaie, inclusiv cele periculoase prezente în diferite locuri. Se produc sute de milioane de tone de gunoaie pe an, dintre care multe nebiodegradabile: gunoaie casnice și comerciale, molozul de la demolări, gunoaiele clinice, electronice sau industriale, gunoaie foarte toxice și radioactive. Pământul, casa noastră, pare să se transforme tot mai mult într-un imens depozit de gunoi. În multe locuri ale planetei, bătrânii își amintesc cu nostalgie de peisajele din alte timpuri, care acum apar scufundate de gunoaie. Atât reziduurile industriale, cât și produsele chimice folosite în orașe și pe ogoare pot să producă un efect de bioacumulare în organismele locuitorilor din zonele limitrofe, care se întâmplă și atunci când nivelul de prezență a unui element toxic într-un loc este scăzut. De multe ori se iau măsuri numai atunci când s-au produs efecte ireversibile pentru sănătatea persoanelor.

22. Aceste probleme sunt intim legate de cultura rebutului, care lovește atât ființele umane excluse cât și lucrurile care se transformă rapid în gunoaie. De exemplu, să ne dăm seama că cea mai mare parte a hârtiei care se produce este aruncată și nu este reciclată. Nu ne vine să recunoaștem că funcționarea ecosistemelor naturale este exemplară: plantele sintetizează substanțe nutritive care alimentează erbivorele; acestea la rândul lor alimentează carnivorii, care furnizează importante cantități de gunoaie organice, care dau loc unei noi generații de vegetale. Dimpotrivă, sistemul industrial, la sfârșitul ciclului de producție și de consum, nu a dezvoltat capacitatea de a absorbi și a reutiliza gunoaie și rămășițe. Încă nu s-a reușit să se adopte un model circular de producție care să asigure resurse pentru toți și pentru generațiile viitoare și care cere să se limiteze la maximum folosirea resurselor neregenerabile, să se modereze consumul, să se mărească la maximum eficiența exploatării, să se refolosească și să se recicleze. O abordare serioasă a acestei probleme ar fi un mod de a contrasta cultura rebutului care ajunge să dăuneze planetei întregi, dar observăm că progresele în această direcție sunt încă foarte mici.

Clima ca bun comun

23. Clima este un bun comun al tuturor și pentru toți. Ea, la nivel global, este un sistem complex în relație cu multe condiții esențiale pentru viața umană. Există un consens științific foarte consistent care arată că suntem în prezența unei îngrijorătoare încălziri a sistemului climatic. În ultimele decenii, această încălzire a fost însoțită de ridicarea constantă a nivelului mării, și în afară de asta este greu să nu o punem în relație cu creșterea evenimentelor meteorologice extreme, făcând abstracție de faptul că nu se poate atribui o cauză determinabilă din punct de vedere științific fiecărui fenomen deosebit. Omenirea este chemată să conștientizeze necesitatea de schimbări de stiluri de viață, de producție și de consum, pentru a combate această încălzire sau, măcar, cauzele umane care o produc sau o accentuează. Este adevărat că există alți factori (ca activitatea vulcanică, variațiile orbitei și axei terestre, ciclul solar), însă numeroase studii științifice arată că cea mai mare parte a încălzirii globale din ultimele decenii este datorată concentrației mari de gaze (dioxid de carbon, metan, oxid de azot și altele) emise mai ales din cauza activității umane. Concentrația lor în atmosferă împiedică să se răspândească în spațiu căldura razelor solare reflectate de pământ. Acest lucru este potențat în special de modelul de dezvoltare bazat pe folosirea intensivă a combustibililor fosili, care se află în centrul sistemului energetic mondial. A avut incidență și creșterea practicii schimbării de folosire a solului, îndeosebi despădurirea pentru finalități agricole.

24. La rândul său, încălzirea are efecte asupra ciclului de carbon. Creează un cerc vicios care agravează și mai mult situația și care va avea incidență asupra disponibilității de resurse esențiale precum apa potabilă, energia și producția agricolă din zonele mai calde, și va provoca dispariția unei părți din biodiversitatea planetei. Topirea ghețarilor polari și a celor de la cota înaltă poate duce la emisii periculoase de gaz metan, în timp ce descompunerea materiei organice congelate ar putea accentua și mai mult emisia de dioxid de carbon. La rândul său, pierderea de păduri tropicale înrăutățește lucrurile, de vreme ce ele ajută să se îmblânzească schimbarea climatică. Poluarea produsă de dioxidul de carbon mărește aciditatea oceanelor și compromite lanțul alimentar marin. Dacă tendința actuală continuă, acest secol ar putea să fie martor al unor schimbări climatice nemaiauzite și al unei distrugeri fără precedent a ecosistemelor, cu consecințe grave pentru noi toți. Ridicarea nivelului mării, de exemplu, poate crea situații de gravitate extremă dacă se ține cont că un sfert din populația mondială trăiește pe malul mării sau foarte aproape de ea și cea mai mare parte a megalopolisurilor sunt situate în zone de coastă.

25. Schimbările climatice sunt o problemă globală cu grave implicații ambientale, sociale, economice, distributive și politice, și constituie una dintre principalele provocări actuale pentru omenire. Impacturile cele mai grele vor cădea probabil în următoarele decenii asupra țărilor în curs de dezvoltare. Mulți săraci trăiesc în locuri deosebit de lovite de fenomene legate de încălzire și mijloacele lor de întreținere depind puternic de rezervele naturale și de așa-numitele servicii ale ecosistemului, precum agricultura, pescuitul și resursele forestiere. Nu au alte disponibilități economice și alte resurse care să le permită să se adapteze la impacturile climatice sau să facă față situațiilor catastrofale, și au puțin acces la servicii sociale și de ocrotire. De exemplu, schimbările climatice dau naștere la migrații de animale și vegetale care nu întotdeauna pot să se adapteze, și asta la rândul său afectează resursele productive ale celor mai săraci, care se văd și ei obligați să migreze cu mare incertitudine cu privire la viitorul vieții lor și al copiilor lor. Este tragică mărirea numărului de migranți care fug de mizeria agravată de degradarea mediului, care nu sunt recunoscuți ca refugiați în convențiile internaționale și poartă povara propriei vieți abandonate fără nicio tutelare normativă. Din păcate există o indiferență generală în fața acestor tragedii, care se întâmplă încă în diferite părți ale lumii. Lipsa de reacții în fața acestor drame ale fraților și surorilor noastre este un semn al pierderii acelui simț de responsabilitate față de semenii noștri pe care se întemeiază orice societate civilă.

26. Mulți dintre cei care dețin mai multe resurse și putere economică sau politică par să se concentreze mai ales în a masca problemele sau în a le ascunde simptomele, căutând numai să reducă unele impacturi negative ale schimbărilor climatice. Dar multe simptome arată că aceste efecte vor putea să fie tot mai rele dacă noi continuăm cu actualele modele de producție și de consum. De aceea a devenit urgentă și imperioasă dezvoltarea de politici pentru ca în următorii ani emisia de dioxid de carbon și de alte gaze foarte poluante să se reducă drastic, de exemplu, înlocuind combustibilii fosili și dezvoltând surse de energie regenerabilă. În lume există un nivel scăzut de acces la energiile curate și regenerabile. Este încă nevoie să se dezvolte tehnologii adecvate de acumulare. Totuși, în unele țări s-au făcut progrese care încep să fie semnificative, deși sunt departe de a ajunge la o proporție importantă. Au existat și câteva investiții în modalități de producție și de transport care consumă mai puțină energie și cer cantitate mai mică de materii prime, precum și în modalități de construcție sau restructurare de edificii care să le îmbunătățească eficiența energetică. Însă aceste practici bune sunt departe de a deveni generale.

II. Problema apei

27. Alți indicatori ai situației actuale sunt legați de epuizarea resurselor naturale. Cunoaștem bine imposibilitatea de a susține nivelul actual de consum al țărilor mai dezvoltate și al sectoarelor mai bogate ale societăților, unde obiceiul de a risipi și a arunca ajunge la niveluri nemaiauzite. Deja s-au depășit anumite limite maxime de exploatare a planetei, fără să fi fost rezolvată problema sărăciei.

28. Apa potabilă și curată reprezintă o chestiune de importanță primară, pentru că este indispensabilă pentru viața umană și pentru a susține ecosistemele terestre și acvatice. Sursele de apă dulce aprovizionează sectoarele sanitare, agropastorale și industriale. Disponibilitatea de apă a rămas relativ constantă timp îndelungat, dar acum în multe locuri cererea depășește oferta sustenabilă, cu grave consecințe pe termen scurt și lung. Mari orașe, dependente de importate rezerve de apă, suferă perioade de carență a resursei, care în momentele critice nu este administrată mereu cu o gestiune adecvată și cu imparțialitate. Sărăcia de apă publică există în special în Africa, unde mari sectoare ale populației nu au acces la apa potabilă sigură sau îndură secete care fac dificilă producția de hrană. În unele țări există regiuni cu abundență de apă, în timp ce altele îndură o gravă carență.

29. O problemă deosebit de serioasă este aceea a calității apei disponibile pentru cei săraci, care provoacă multe decese în fiecare zi. Printre cei săraci sunt frecvente bolile legate de apă, inclusiv cele cauzate de microorganisme și de substanțe chimice. Dizenteria și holera, cauzate de igiena precară și de surse de apă necorespunzătoare, sunt un factor semnificativ de suferință și de mortalitate infantilă. Pânzele freatice în multe locuri sunt amenințate de poluarea pe care o produc unele activități extractive, agricole și industriale, mai ales în țări în care lipsesc o reglementare și controale suficiente. Nu ne gândim numai la reziduurile din fabrici. Detergenții și produsele chimice pe care populația le folosește în multe locuri din lume continuă să se reverse în fluvii, lacuri și mări.

30. În timp ce calitatea apei disponibile se înrăutățește constant, în unele locuri înaintează tendința de a privatiza această resursă scăzută, transformată în marfă supusă legilor pieței. În realitate, accesul la apa potabilă și sigură este un drept uman esențial, fundamental și universal, pentru că determină supraviețuirea persoanelor și pentru aceasta este condiție pentru exercitarea celorlalte drepturi umane. Această lume are o gravă datorie socială față de cei săraci care nu au acces la apa potabilă, pentru că asta înseamnă a le nega dreptul la viață înrădăcinat în demnitatea lor inalienabilă. Această datorie se plătește în parte cu contribuții economice mai mari pentru a furniza apă curată și servicii de epurare printre populațiile mai sărace. Însă se întâlnește o risipă de apă nu numai în țările dezvoltate, ci și în cele în curs de dezvoltare care au mari rezerve. Asta evidențiază că problema apei este în parte o chestiune educativă și culturală, pentru că nu există conștiința gravității unor astfel de comportamente într-un context de mare inegalitate.

31. O lipsă mai mare de apă va provoca mărirea costului alimentelor și a diferitelor produse care depind de folosirea ei. Unele studii au semnalat riscul de a îndura o lipsă acută de apă în puține decenii dacă nu se acționează cu urgență. Repercusiunile ambientale ar putea să lovească miliarde de persoane, și pe de altă parte este previzibil să se transforme controlul apei din partea marilor firme mondiale într-una dintre principalele surse de conflict din acest secol[23].

III. Pierderea biodiversității

32. Și resursele pământului sunt prădate din cauza modurilor de a înțelege economia și activitatea comercială și productivă prea legate de rezultatul imediat. Pierderea de păduri implică în același timp pierderea de specii care ar putea constitui în viitor resurse extrem de importante nu numai pentru alimentație, ci și pentru îngrijirea bolilor și pentru multiple servicii. Diferitele specii conțin gene care pot să fie resurse-cheie pentru a răspunde în viitor la vreo necesitate umană sau pentru a rezolva vreo problemă de mediu.

33. Dar nu e suficient a gândi la diferitele specii numai ca eventuale „resurse” care pot fi exploatate, uitând că au o valoare în ele însele. În fiecare an dispar mii de specii vegetale și animale pe care nu le vom mai putea cunoaște, pe care copiii noștri nu le vor putea vedea, pierdute pentru totdeauna. Cea mai mare parte dispar din motive care au de-a face cu vreo activitate umană. Din cauza noastră, mii de specii nu vor da glorie lui Dumnezeu cu existența lor, nici nu vor putea să ne comunice propriul mesaj. Nu avem dreptul la asta.

34. Probabil ne tulbură să aflăm despre dispariția unui mamifer sau a unei zburătoare, datorită vizibilității lor mai mari. Dar pentru buna funcționare a ecosistemelor sunt necesare și ciupercile, algele, viermii, micile insecte, reptilele și varietatea nenumărată de microorganisme. Unele specii mai puțin numeroase, care de obicei trec neobservate, joacă un rol critic fundamental pentru a stabiliza echilibrul unui loc. Este adevărat că ființa umană trebuie să intervină atunci când un geo-sistem intră într-un stadiu critic. Dar astăzi, o astfel de intervenție în natură a devenit din ce în ce mai frecventă. Drept consecință, apar probleme serioase, care duc la noi intervenții; activitatea umană devine omniprezentă, cu toate riscurile pe care le comportă acest lucru. Se creează un cerc vicios în care intervenția ființei umane pentru a rezolva o dificultate, de multe ori agravează ulterior situația. De exemplu, multe păsări și insecte, care dispar din cauza pesticidelor toxice create de tehnologie, sunt utile agriculturii însăși, și dispariția lor va trebui să fie compensată cu o altă intervenție tehnologică ce probabil va aduce noi efecte nocive. Sunt lăudabile și uneori admirabile eforturile oamenilor de știință și ale tehnicienilor care încearcă să rezolve problemele create de ființa umană. Dar observând lumea, vedem că acest nivel de intervenție umană, adesea în slujba finanțelor și consumismului, în realitate face în așa fel ca pământul în care trăim să devină mai puțin bogat și frumos, tot mai limitat și cenușiu, în vreme ce concomitent dezvoltarea tehnologiei și a ofertelor de consum continuă să înainteze fără limite. În acest mod, pare că ne înșelăm că putem înlocui o frumusețe irepetabilă și nerecuperabilă cu alta creată de noi.

35. Când se analizează impactul ambiental al vreunei inițiative economice, există obiceiul de a lua în considerare efectele asupra solului, asupra apei și asupra aerului, dar nu întotdeauna se include un studiu atent al impactului asupra biodiversității, ca și cum pierderea unor specii sau a grupurilor animale sau vegetale ar fi ceva mai puțin relevant. Străzile, noile culturi, împrejmuirile, bazinele hidrice și alte construcții iau în stăpânire habitatul și uneori îl fragmentează în așa fel încât populațiile de animale nu mai pot migra și nici nu se pot muta liber, așa încât unele specii sunt în pericol de dispariție. Există alternative care măcar îmblânzesc impactul acestei opere, precum crearea de coridoare biologice, dar în puține țări întâlnim această grijă și această atenție. Când se exploatează comercial unele specii, nu întotdeauna se studiază modalitatea lor de creștere, pentru a evita diminuarea lor excesivă cu respectivul dezechilibru al ecosistemului.

36. Îngrijirea ecosistemelor cere o privire care să meargă dincolo de imediat, pentru că atunci când se caută numai un profit economic rapid și ușor, pe nimeni nu interesează cu adevărat apărarea lor. Însă costul daunelor provocate de neglijența egoistă este cu mult mai ridicat decât beneficiul economic care se poate obține. În cazul pierderii sau dăunării serioase a unor specii, vorbim despre valori care exced orice calcul. Pentru aceasta, putem să fim martori muți ai inegalităților foarte grave atunci când se pretinde să se obțină beneficii importante făcând să plătească restul omenirii, prezente și viitoare, costurile foarte ridicate ale degradării mediului.

37. Unele țări au făcut progrese în conservarea eficace a anumitor locuri și zone – pe pământ și în oceane – unde se interzice orice intervenție umană care poate să le modifice fizionomia sau să le altereze constituția originală. În îngrijirea biodiversității, specialiștii insistă asupra necesității de a acorda o atenție specială zonelor mai bogate în varietăți de specii, de specii endemice, mai puțin frecvente sau cu grad mic de protecție eficace. Există locuri care cer o îngrijire deosebită datorită importanței lor enorme pentru ecosistemul mondial sau care constituie rezerve semnificative de apă și astfel asigură alte forme de viață.

38. Amintim, de exemplu, acei plămâni ai planetei plini de biodiversitate care sunt Amazonia și bazinul fluvial din Congo, sau marile pânze freatice și ghețarii. Este foarte cunoscută importanța acestor locuri pentru ansamblul planetei și pentru viitorul omenirii. Ecosistemele pădurilor tropicale au o biodiversitate de mare complexitate, aproape imposibil de cunoscut complet, dar atunci când aceste păduri sunt incendiate sau rase până la nivelul solului pentru a crește cultivările, în puțini ani se pierd nenumărate specii, sau aceste zone se transformă în deșerturi aride. Totuși, un echilibru delicat se impune atunci când se vorbește despre aceste locuri, pentru că nu se pot nici măcar ignora enormele interese economice internaționale care, cu pretextul că se îngrijesc de ele, pot pune în pericol suveranitățile naționale. De fapt, există „propuneri de internaționalizare a Amazoniei, care folosesc numai intereselor economice ale multinaționalelor”[24]. Este lăudabilă angajarea organismelor internaționale și organizațiilor din societatea civilă care sensibilizează populațiile și cooperează în mod critic, folosind și mecanisme legitime de presiune, pentru ca fiecare guvern să-și îndeplinească datoria proprie și nedelegabilă de a apăra mediul și resursele naturale din propria țară, fără a se vinde la interese locale sau internaționale ambigue.

39. Înlocuirea pădurii virgine cu plantații de copaci, care în general sunt monoculturi, este rareori obiect al unei analize adecvate. În realitate, ea poate să lovească grav o biodiversitate care nu este găzduită de noile specii care se plantează. Și zonele umede, care sunt transformate în teren agricol, pierd biodiversitatea enormă pe care o găzduiau. În unele zone de coastă este îngrijorătoare dispariția ecosistemelor constituite de mangrove.

40. Oceanele conțin nu numai cea mai mare parte a apei planetei, ci și cea mai mare parte din vasta varietate de ființe vii, dintre care multe încă ne sunt necunoscute și amenințate de diferite cauze. Pe de altă parte, viața în fluvii, în lacuri, în mări și în oceane, care hrănește o mare parte din populația mondială, se vede lovită de scoaterea necontrolată a resurselor piscicole, care provoacă diminuări drastice ale unor specii. Încă se continuă să se dezvolte modalități selective de pescuit care aruncă o mare parte din speciile adunate. Sunt deosebit de amenințate organismele marine pe care nu le luăm în considerație, ca anumite forme de plancton care constituie o componentă foarte importantă în lanțul alimentar marin, și de care depind, în definitiv, specii care se utilizează pentru alimentația umană.

41. Intrând în mările tropicale și subtropicale, întâlnim barierele de corali, care corespund marilor păduri de pe uscat, pentru că găzduiesc aproximativ un milion de specii, inclusiv pești, raci, moluște, bureți, alge. Astăzi multe dintre barierele de corali din lume sunt sterile sau sunt în declin continuu: „Cine a transformat minunata lume marină în cimitire subacvatice despuiate de viață și de culoare?”[25]. Acest fenomen este datorat în mare parte poluării care ajunge în mare ca rezultat al despăduririi, al monoculturilor agricole, al deșeurilor industriale și al metodelor distructive de pescuit, în special acelea care utilizează cianuri și dinamită. Este agravat și de creșterea temperaturii oceanelor. Toate acestea ne ajută să înțelegem că orice acțiune asupra naturii poate să aibă consecințe pe care nu le observăm la prima vedere și că anumite forme de exploatare a resurselor se obțin cu prețul unei degradări care la sfârșit ajunge până în adâncul oceanelor.

42. Este necesar să se investească mult mai mult în cercetare, pentru a înțelege mai bine comportamentul ecosistemelor și a analiza în mod adecvat diferitele variabile de impact al oricărei modificări importante a mediului. Deoarece toate creaturile sunt legate între ele, trebuie recunoscută valoarea fiecăreia cu afect și admirație, și noi toți, ființe create, avem nevoie unii de alții. Fiecare teritoriu are o responsabilitate în îngrijirea acestei familii, motiv pentru care ar trebui să facă un inventar atent al speciilor pe care le găzduiește, în vederea dezvoltării de programe și strategii de protecție, îngrijind cu atenție deosebită speciile pe cale de dispariție.

IV. Deteriorarea calității vieții umane și degradarea socială

43. Dacă ținem cont de faptul că și ființa umană este o creatură din această lume, care are dreptul să trăiască și să fie fericită, și în afară de asta are o demnitate specială, nu putem neglija să luăm în considerare efectele degradării mediului, ale actualului model de dezvoltare și ale culturii rebutului asupra vieții persoanelor.

44. Astăzi întâlnim, de exemplu, creșterea nemăsurată și dezordonată a multor orașe care au devenit de netrăit din punctul de vedere al sănătății, nu numai din cauza poluării provocate de emisiile toxice, dar și din cauza haosului urban, a problemelor de transport și a poluării vizuale și acustice. Multe orașe sunt mari structuri ineficiente care consumă în exces apă și energie. Există cartiere care, deși au fost construite recent, sunt congestionate și dezordonate, fără spații verzi suficiente. Nu se potrivește locuitorilor de pe această planetă să trăiască tot mai scufundați de beton, asfalt, sticlă și metale, privați de contactul fizic cu natura.

45. În unele locuri, rurale și urbane, privatizarea spațiilor a făcut dificil accesul cetățenilor la zone de frumusețe deosebită; în alte părți s-au creat cartiere rezidențiale „ecologice” numai la dispoziția câtorva, unde se face în așa fel încât să se evite ca alții să intre ca să deranjeze o liniște artificială. Adesea se găsește un oraș frumos și plin de spații verzi bine îngrijite în unele zone „sigure, dar nu la fel în zone mai puțin vizibile, unde trăiesc rebutații societății.

46. Printre componentele sociale ale schimbării globale se includ efectele ocupaționale ale unor inovații tehnologice, excluderea socială, inegalitatea în disponibilitatea și în consumul energiei și al altor servicii, fragmentarea socială, creșterea violenței și apariția de noi forme de agresivitate socială, traficul de narcotice și consumul crescând de droguri printre cei mai tineri, pierderea de identitate. Sunt semne, printre altele, care arată cum creșterea din ultimele două secole nu a însemnat în toate aspectele sale un progres integral și o îmbunătățire a calității vieții. Unele dintre aceste semne sunt în același timp simptome ale unei adevărate degradări sociale, ale unei rupturi tăcute a legăturilor de integrare și de comuniune socială.

47. La asta se adaugă dinamicele mass-mediei și ale lumii digitale, care, când devin omniprezente, nu favorizează dezvoltarea unei capacități de a trăi cu înțelepciune, de a gândi în profunzime, de a iubi cu generozitate. Marii înțelepți din trecut, în acest context, ar risca să vadă sufocată înțelepciunea lor în mijlocul zgomotului dispersiv al informației. Acest lucru ne cere un efort pentru ca aceste mijloace să se traducă într-o nouă dezvoltare culturală a umanității, și nu într-o deteriorare a celei mai profunde bogății ale sale. Adevărata înțelepciune, rod al reflecției, al dialogului și al întâlnirii generoase dintre persoane, nu se dobândește cu o simplă acumulare de date care ajunge să sature și să încurce, într-un soi de poluare mentală. În același timp, relațiile reale cu ceilalți, cu toate provocările pe care le implică, tind să fie înlocuite de un tip de comunicare mediată de internet. Asta permite să se selecționeze sau să se elimine relațiile în funcție de voința noastră și astfel se generează adesea un nou tip de emoții artificiale care au de-a face mai mult cu dispozitivele și ecranele decât cu persoanele și natura. Mijloacele actuale permit să comunicăm între noi și să împărtășim cunoștințe și afecte. Totuși, uneori ne și împiedică să luăm contact direct cu angoasa, cu teama, cu bucuria celuilalt și cu complexitatea experienței sale personale. Pentru aceasta n-ar trebui să uimească faptul că, împreună cu oferta oprimantă a acestor produse, crește o profundă și melancolică insatisfacție în relațiile interpersonale sau o izolare dăunătoare.

V. Inegalitatea planetară

48. Mediul uman și ambientul natural se degradează împreună și nu vom putea înfrunta în mod adecvat degradarea ambientală dacă nu acordăm atenție cauzelor care au legătură cu degradarea umană și socială. De fapt, deteriorarea mediului și cea a societății lovesc în mod special pe cei mai slabi de pe planetă: „Atât experiența comună a vieții obișnuite cât și cercetarea științifică demonstrează că efectele cele mai grave ale tuturor agresiunilor ambientale le îndură lumea mai săracă”[26]. De exemplu, epuizarea rezervelor piscicole penalizează în special membrii comunităților mici de pescari și nu au cum să-l înlocuiască, poluarea apei lovește îndeosebi pe cei mai săraci care nu au posibilitatea să cumpere apă îmbuteliată, iar ridicarea nivelului mării lovește îndeosebi populațiile de coastă sărăcite care nu au unde să se mute. Impactul dezechilibrelor actuale se manifestă și în moartea prematură a multor săraci, în conflictele generate de lipsa de resurse și în atâtea alte probleme care nu găsesc spațiu suficient în agendele lumii[27].

49. Aș vrea să observ că adesea nu există conștiință clară a problemelor care îi lovesc îndeosebi pe cei excluși. Ei sunt cea mai mare parte a planetei, miliarde de persoane. Astăzi sunt menționați în dezbaterile politice și economice internaționale, dar de obicei problemele lor se pun ca un adaos, ca o chestiune care se adaugă aproape din obligație sau în manieră periferică, dacă nu sunt considerați o simplă daună colaterală. De fapt, în momentul realizării concrete, rămân frecvent pe ultimul loc. Acest lucru se datorează în parte faptului că atâția profesioniști, evaluatori, mijloace de comunicare și centre de putere sunt situate departe de ei, în zone urbane izolate, fără contact direct cu problemele lor. Trăiesc și reflectează pornind de la comoditatea unei dezvoltări și a unei calități de viață care nu sunt la îndemâna celei mai mari părți a populației mondiale. Această lipsă de contact fizic și de întâlnire, uneori favorizată de fragmentarea orașelor noastre ajută la cauterizarea conștiinței și la ignorarea unei părți a realități în analize parțiale. Acest lucru uneori conviețuiește cu un discurs „verde”. Însă astăzi nu putem să nu recunoaștem că o adevărată abordare ecologică devine mereu o abordare socială, care trebuie să integreze dreptatea în discuțiile despre mediu, pentru a asculta atât strigătul pământului cât și strigătul săracilor.

50. În loc să rezolve problemele săracilor și să se gândească la o lume diferită, unii se limitează să propună o reducere a natalității. Nu lipsesc presiunile internaționale asupra țărilor în curs de dezvoltare care condiționează ajutoarele economice la anumite politici de „sănătate reproductivă”. Însă „dacă este adevărat că distribuirea inegală a populației și a resurselor disponibile creează obstacole în calea dezvoltării și a unei folosiri sustenabile a mediului, trebuie recunoscut că creșterea demografică este pe deplin compatibilă cu o dezvoltare integrală și solidară”[28]. A învinovăți creșterea demografică și nu consumismul extrem și selectiv al unora este un mod pentru a nu înfrunta problemele. Se pretinde astfel să se legitimeze actualul model distributiv, în care o minoritate crede că are dreptul de a consuma într-o proporție care ar fi imposibil să se generalizeze, pentru că planeta n-ar putea nici măcar să conțină gunoaiele unui asemenea consum. În afară de asta, știm că se risipește aproximativ o treime din alimentele care se produc, și „mâncarea care se aruncă este ca și cum ar fi furată de la masa săracului”[29]. În orice caz, este sigur că trebuie acordată atenție dezechilibrului în distribuirea populației în teritoriu, fie la nivel național, fie la nivel global, deoarece creșterea consumului ar duce la situații regionale complexe, din cauza combinațiilor de probleme legate de poluarea ambientală, de transporturi, de mistuirea gunoaielor, de pierderea de resurse, de calitatea vieții.

51. Inegalitatea nu lovește numai indivizii, ci țări întregi, și obligă să se gândească la o etică a relațiilor internaționale. De fapt există o adevărată „datorie ecologică”, mai ales între nord și sud, legată de dezechilibre comerciale cu consecințe în domeniul ecologic, precum și de folosirea disproporționată a resurselor naturale făcută istoric de unele țări. Exporturile de unele materii prime pentru a satisface piețele din nordul industrializat au produs daune locale, precum poluarea cu mercur în minele de aur sau cu dioxid de sulf în cele de cupru. În mod deosebit trebuie calculată folosirea spațiului ambiental al întregii planete pentru a depozita deșeuri gazoase care s-au acumulat timp de două secole și au generat o situație care acum lovește toate țările din lume. Încălzirea cauzată de consumul enorm al unor țări bogate are repercusiuni în locurile mai sărace ale pământului, în special în Africa, unde creșterea temperaturii unită cu seceta are efecte dezastruoase asupra randamentului cultivărilor. La aceasta se unesc daunele cauzate de exportul spre țările în curs de dezvoltare a deșeurilor solide și lichide toxice și de activitatea poluantă a firmelor care fac în țările mai puțin dezvoltate ceea ce nu pot să facă în țările care le aduc capital: „Constatăm că adesea firmele care acționează astfel sunt multinaționale, care fac aici ceea ce nu le este permis în țările dezvoltate sau din așa-numita lumea întâi. În general, când încetează activitățile lor și se retrag, lasă mari daune umane și ambientale, cum ar fi șomaj, sate fără viață, epuizarea unor rezerve naturale, despădurire, sărăcirea agriculturii și a creșterii animalelor locale, cratere, coline devastate, fluvii poluate și vreo operă socială care nu se mai poate susține”[30].

52. Datoria externă a țărilor sărace s-a transformat într-un instrument de control, dar nu se întâmplă același lucru cu datoria ecologică. În diferite moduri, popoarele în curs de dezvoltare, unde se află rezervele cele mai importante ale biosferei, continuă să alimenteze dezvoltarea țărilor mai bogate cu prețul prezentului și al viitorului lor. Pământul săracilor din sud este bogat și mai puțin poluat, însă accesul la proprietatea bunurilor și a resurselor pentru a satisface propriile necesități vitale le este interzis de un sistem de raporturi comerciale și de proprietate în mod structural pervers. Este necesar ca țările dezvoltate să contribuie la rezolvarea acestei datorii limitând în mod important consumul de energie neregenerabilă și aducând resurse țărilor mai nevoiașe pentru a promova politici și programe de dezvoltare sustenabilă. Regiunile și țările mai sărace au mai puține posibilități de a adopta noi modele de reducere a impactului ambiental, pentru că nu au pregătirea pentru a dezvolta procesele necesare și nu pot să acopere costurile lor. De aceea, trebuie păstrată clară conștiința că în schimbarea climatică există responsabilități diversificate și, așa cum au spus episcopii din Statele Unite, este oportun să se concentreze „în special pe necesitățile celor săraci, slabi și vulnerabili, într-o dezbatere adesea dominată de interesele celor mai puternici”[31]. Trebuie întărită conștiința că suntem o singură familie umană. Nu există frontiere și bariere politice sau sociale care să ne permită să ne izolăm și tocmai pentru aceasta nu există nici spațiu pentru globalizarea indiferenței.

VI. Slăbiciunea reacțiilor

53. Aceste situații provoacă gemetele surorii pământ, care se unesc cu gemetele celor abandonați din lume, cu un plâns care reclamă de la noi o altă direcție. Niciodată nu am maltratat și ofensat casa noastră comună ca în ultimele două secole. În schimb suntem chemați să devenim instrumentele lui Dumnezeu Tatăl pentru ca planeta noastră să fie ceea ce el a visat când a creat-o și să răspundă la proiectul său de pace, frumusețe și plinătate. Problema este că încă nu dispunem de cultura necesară pentru a înfrunta această criză și este nevoie să se construiască leadership care să indice drumuri, încercând să răspundă la necesitățile generațiilor actuale incluzându-i pe toți, fără a compromite generațiile viitoare. Devine indispensabil să se creeze un sistem normativ care să includă limite inviolabile și să asigure protecția ecosistemelor, înainte ca noile forme de putere derivate din paradigma tehno-economică să ajungă să distrugă nu numai politica, ci și libertatea și dreptatea.

54. Vrednică de notat este slăbiciunea reacției politice internaționale. Supunerea politicii față de tehnologie și față de finanțe se demonstrează în falimentul întâlnirilor mondiale despre mediu. Există prea multe interese particulare și foarte ușor interesul economic ajunge să prevaleze asupra binelui comun și să manipuleze informația pentru a nu vedea lovite proiectele sale. În această linie, Documentul de la Aparecida cere ca „în intervențiile asupra resurselor naturale să nu prevaleze interesele grupurilor economice care distrug în mod irațional sursele de viață”[32]. Alianța dintre economie și tehnologie ajunge să lase în afară tot ceea ce nu face parte din interesele lor imediate. Astfel s-ar putea aștepta numai câteva proclamări superficiale, acțiuni filantropice izolate și chiar eforturi pentru a arăta sensibilitatea față de mediu, în timp ce în realitate orice tentativă a organizațiilor sociale de a modifica lucrurile va fi văzută ca un deranj provocat de visători romantici sau ca un obstacol care trebuie eludat.

55. Puțin câte puțin unele țări pot să arate progrese importante, dezvoltarea de controale mai eficiente și o luptă mai sinceră împotriva corupției. A crescut sensibilitatea ecologică a populațiilor, chiar dacă nu este suficient pentru a modifica obișnuințele nocive de consum, care nu par să se diminueze, ci să se extindă și să se dezvolte. Este ceea ce se întâmplă, pentru a da numai un exemplu simplu, cu mărirea crescândă a folosirii și a intensității aparatelor de aer condiționat: piețele, căutând un profit imediat, stimulează și mai mult cererea. Dacă cineva ar urmări din exterior societatea planetară, ar fi uimit în fața unui asemenea comportament care uneori pare sinucigaș.

56. Între timp puterile economice continuă să justifice actualul sistem mondial, în care prevalează o speculație și o căutare a profitului financiar care tind să ignore orice context și efectele asupra demnității umane și asupra mediului. Astfel se manifestă că degradarea mediului și degradarea umană și etică sunt intim unite. Mulți vor spune că nu sunt conștienți că săvârșesc acțiuni imorale, pentru că distragerea constantă ne ia curajul de a ne da seama de realitatea unei lumi limitate și finite. Pentru aceasta astăzi „orice lucru care este fragil, precum mediul, rămâne lipsit de apărare față de interesele pieței divinizate, transformate în regulă absolută”[33].

57. Este previzibil ca, în fața epuizării unor resurse, să se creeze un scenariu favorabil pentru noi războaie, mascate cu revendicări nobile. Războiul cauzează mereu daune grave mediului și bogăției culturale a popoarelor și riscurile devin enorme când ne gândim la armele nucleare și la armele biologice. De fapt, „cu toate că acorduri internaționale interzic războiul chimic, bacteriologic și biologic, de fapt în laboratoare continuă cercetarea pentru dezvoltarea de noi arme ofensive, capabile să altereze echilibrele naturale”[34]. Se cere de la politică o atenție mai mare pentru a preveni și a rezolva cauzele care pot da naștere la noi conflicte. Însă puterea legată cu finanțele este aceea care rezistă mai mult la acest efort și planurile politice adesea nu au lărgime de vedere. Dar interesele financiare puternice se dovedesc a fi mai rezistente în fața acestui efort, iar planificării politice tinde să îi lipsească o viziune amplă. De ce se vrea să se mențină astăzi o putere care va fi amintită pentru incapacitatea sa de a interveni când era urgent și necesar să facă asta?

58. În unele țări există exemple pozitive în îmbunătățirea mediului, cum ar fi asanarea unor fluvii care au fost poluate timp de atâtea decenii, recuperarea pădurilor autohtone, sau înfrumusețarea de peisaje cu opere de asanare ambientală, sau proiecte edilitare de mare valoare estetică, progrese în producerea de energie nepoluantă, în îmbunătățirea transporturilor publice. Aceste acțiuni nu rezolvă problemele globale, dar confirmă că ființa umană încă este capabilă să intervină pozitiv. Fiind creată pentru a iubi, în mijlocul limitelor sale răsar în mod inevitabil gesturi de generozitate, solidaritate și îngrijire.

59. În același timp, crește o ecologie superficială sau aparentă care consolidează o anumită amorțeală și o iresponsabilitate nepăsătoare. Așa cum se întâmplă des în epoci de crize profunde, care cer decizii curajoase, suntem tentați să credem că ceea ce se întâmplă nu este sigur. Dacă privim în mod superficial, dincolo de unele semne vizibile de poluare și de degradare, pare că lucrurile nu sunt atât de grave și că planeta ar putea să rămână mult timp în condițiile actuale. Acest comportament evaziv ne folosește pentru a menține stilurile noastre de viață, de producție și de consum. Este modul în care ființa umană se aranjează pentru a alimenta toate viciile autodistructive: încercând să nu le vadă, luptând pentru a nu le recunoaște, amânând deciziile importante, făcând ca și cum n-ar fi nimic.

VII. Diversitatea de opinii

60. În sfârșit, recunoaștem că s-au dezvoltat diferite viziuni și linii de gândire cu privire la situație și la posibilele soluții. La o extremă, unii susțin cu orice preț mitul progresului și afirmă că problemele ecologice se vor rezolva simplu cu noi aplicații tehnice, fără considerații etice, nici schimbări de fond. La cealaltă extremă, alții consideră că specia umană, cu orice intervenție a sa, poate să fie numai o amenințare și să compromită ecosistemul mondial, motiv pentru care merită să se reducă prezența sa pe planetă și să-i fie împiedicat orice tip de intervenție. Între aceste extreme, reflecția ar trebui să identifice posibile scenarii viitoare, pentru că nu există o singură cale de soluționare. Acest lucru ar lăsa spațiu unei varietăți de propuneri posibile care ar putea să intre în dialog în vederea unor răspunsuri integrale.

61. Cu privire la multe chestiuni concrete Biserica nu are motiv să propună un cuvânt definitiv și înțelege că trebuie să asculte și să promoveze dezbaterea onestă între oamenii de știință, respectând diversitățile de opinie. Însă e suficient să privim realitatea cu sinceritate pentru a vedea că există o mare deteriorare a casei noastre comune. Speranța ne invită să recunoaștem că există mereu o cale de ieșire, că putem mereu să schimbăm direcția, că putem mereu să facem ceva pentru a rezolva problemele. Totuși, pare că întâlnim simptome ale unui punct de ruptură, din cauza vitezei mari a schimbărilor și a degradării, care se manifestă atât în catastrofe naturale cât și în crize sociale sau și financiare, dat fiind faptul că problemele din lume nu se pot analiza și nici explica în mod izolat. Există regiuni care sunt deja în mod deosebit în pericol și, dincolo de orice previziune catastrofală, este sigur că actualul sistem mondial este de nesusținut din diferite puncte de vedere, pentru că am încetat să ne gândim la scopurile acțiunii umane: „Dacă privirea parcurge regiunile de pe planeta noastră, își dă seama imediat că omenirea a dezamăgit așteptarea divină”[35].

Capitolul al doilea

Evanghelia creației

62. De ce să inserăm în acest document, adresat tuturor persoanelor de bunăvoință, un capitol referitor la convingerile de credință? Sunt conștient că, în domeniul politicii și al gândirii, unii refuză cu forță ideea despre un Creator sau o consideră irelevantă, până acolo încât izolează în domeniul iraționalului bogăția pe care religiile pot s-o ofere pentru o ecologie integrală și pentru dezvoltarea deplină a neamului omenesc. Alteori se presupune că ele constituie o subcultură care trebuie să fie pur și simplu tolerată. Totuși, știința și religia, care furnizează abordări diferite ale realității, pot să intre într-un dialog intens și productiv pentru ambele.

I. Lumina pe care o oferă credința

63. Dacă ținem cont de complexitatea crizei ecologice și de cauzele sale multiple, ar trebui să recunoaștem că soluțiile nu pot să vină dintr-un unic mod de a interpreta și a transforma realitatea. Este necesar să se recurgă și la diferitele bogății culturale ale popoarelor, la artă și la poezie, la viața interioară și la spiritualitate. Dacă se vrea cu adevărat să se construiască o ecologie care să ne permită să reparăm tot ceea ce am distrus, atunci nicio ramură a științelor și nicio formă de înțelepciune nu poate fi neglijată, nici măcar cea religioasă cu limbajul său propriu. În afară de asta, Biserica Catolică este deschisă la dialogul cu gândirea filozofică și acest lucru îi permite să producă diferite sinteze între credință și rațiune. Cât privește chestiunile sociale, acest lucru se poate constata în dezvoltarea doctrinei sociale a Bisericii, chemată să se îmbogățească tot mai mult pornind de la noile provocări.

64. Pe de altă parte, chiar dacă această enciclică se deschide la un dialog petnru toți în a căuta împreună drumuri de eliberare, vreau să arăt încă de la început cum convingerile de credință oferă creștinilor, și în parte și altor credincioși, motivații înalte pentru a se îngriji de natură și de surorile și frații mai fragili. Dacă singurul fapt de a fi umani mișcă persoanele să se îngrijească de mediul din care fac parte, „creștinii, îndeosebi, simt că îndatoririle lor în cadrul creației, datoriile lor față de natură și față de Creator sunt parte a credinței lor”[36]. De aceea, este un bine pentru omenire și pentru lume ca noi credincioșii să recunoaștem mai bine angajările ecologice care provin din convingerile noastre.

II. Înțelepciunea relatărilor biblice

65. Fără a repropune aici întreaga teologie a creației, ne întrebăm ce anume ne spun marile relatări biblice despre raportul ființei umane cu lumea. În prima relatare a operei creatoare în cartea Genezei, planul lui Dumnezeu include crearea omenirii. După crearea bărbatului și a femeii, se spune că „Dumnezeu a privit toate cele pe care le făcuse și, iată, erau foarte bune” (Gen 1,31). Biblia învață că fiecare ființă umană este creată pentru iubire, făcută după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26). Această afirmație ne arată demnitatea imensă a fiecărei persoane umane, care „nu este numai ceva, ci cineva. Este capabilă să se cunoască, să se posede, să se dăruiască liber și să intre în comuniune cu alte persoane”[37]. Sfântul Ioan Paul al II-lea a amintit că iubirea cu totul specială pe care Creatorul o are față de fiecare ființă umană „îi conferă o demnitate infinită”[38]. Cei care se angajează în apărarea demnității persoanelor pot să găsească în credința creștină motivațiile cele mai profunde pentru această angajare. Ce minunată certitudine este a ști că viața fiecărei persoane nu se pierde într-un haos disperant, într-o lume condusă de pura întâmplare sau de cicluri care se repetă fără sens! Creatorul poate spune fiecăruia dintre noi: „Mai înainte de a te fi format în sânul mamei, eu te cunoșteam” (Ier 1,5). Am fost zămisliți în inima lui Dumnezeu, deci „fiecare dintre noi este rodul unui gând al lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este voit, fiecare este iubit, fiecare este necesar”[39].

66. Relatările creației în cartea Genezei conțin, în limbajul lor simbolic și narativ, învățături profunde despre existența umană și realitatea sa istorică. Aceste relatări sugerează că existența umană se bazează pe trei relații fundamentale strâns unite: relația cu Dumnezeu, cea cu aproapele și cea cu pământul. Conform Bibliei, aceste trei relații vitale sunt rupte, nu numai în afară, ci și înlăuntrul nostru. Această ruptură este păcatul. Armonia dintre Creator, omenire și toată creația a fost distrusă pentru că noi am pretins să luăm locul lui Dumnezeu, refuzând să ne recunoaștem drept creaturi limitate. Acest fapt a deformat și natura mandatului de a supune pământul (cf. Gen 1,28) și de a-l cultiva și a-l păstra (cf. Gen 2,15). Ca rezultat, relația la origine armonioasă dintre ființa umană și natură s-a transformat într-un conflict (cf. Gen 3,17-19). Pentru aceasta este semnificativ că armonia pe care sfântul Francisc din Assisi o trăia cu toate creaturile a fost interpretată ca o vindecare a acestei rupturi. Sfântul Bonaventura a spus că prin reconcilierea universală cu toate creaturile, într-un fel Francisc se întorcea la starea de inocență originară[40]. Departe de acel model, astăzi păcatul se manifestă cu toată forța sa de distrugere în războaie, în diferitele forme de violență și maltratare, în abandonarea celor mai fragili, în atacurile împotriva naturii.

67. Noi nu suntem Dumnezeu. Pământul ne precedă și ne-a fost dat. Acest lucru permite să se răspundă unei acuze lansate împotriva gândirii ebraico-creștine: s-a spus că, pornind de la relatarea din Geneză care invită să se supună pământul (cf. Gen 1,28), ar fi favorizată exploatarea sălbatică a naturii prezentând o imagine a ființei umane ca dominatoare și distrugătoare. Aceasta nu este o interpretare corectă a Bibliei așa cum o înțelege Biserica. Deși este adevărat că uneori creștinii au interpretat Scripturile în mod incorect, astăzi trebuie să refuzăm cu putere că din faptul de a fi creați după chipul lui Dumnezeu și din mandatul de a supune pământul se poate deduce o dominare absolută asupra celorlalte creaturi. Este important a citi textele biblice în contextul lor, cu o corectă hermeneutică și a ne aminti că ele ne invită să „lucrăm și să păzim” grădina lumii (cf. Gen 2,15). În timp ce „a lucra” înseamnă a ara sau a lucra un teren, „a păzi” înseamnă a ocroti, a îngriji, a apăra, a păstra, a veghea. Asta implică o relație de reciprocitate responsabilă între ființa umană și natură. Fiecare comunitate poate să ia din bunătatea pământului ce are nevoie pentru propria supraviețuire, dar are și datoria de a-l ocroti și de a garanta continuitatea fertilității sale pentru generațiile viitoare. În definitiv, „al Domnului este pământul” (Ps 24,1), lui îi aparține „pământul și tot ceea ce este pe el” (Dt 10,14). De aceea Dumnezeu neagă orice pretenție de proprietate absolută: „Pământul să nu fie vândut definitiv; căci țara este a mea, iar voi sunteți străini și oaspeți ai mei” (Lev 25,23).

68. Această responsabilitate în fața unui pământ care este al lui Dumnezeu implică faptul ca ființa umană, înzestrată cu inteligență, să respecte legile naturii și echilibrele delicate dintre ființele din această lume, pentru că „el a poruncit și au fost create, le-a statornicit în veci și în vecii vecilor, le-a rânduit o lege care nu va trece” (Ps 148,5b-6). Rezultă faptul că legislația biblică se oprește să propună ființei umane diferite norme, nu numai în relație cu celelalte ființe umane, ci și în relație cu celelalte ființe vii: „Dacă vezi măgarul fratelui tău sau boul lui căzuți pe drum, să nu-i ocolești, ci să-i ridici împreună cu el […]. Dacă întâlnești pe drum un cuib de pasăre, într-un copac sau pe pământ, cu pui sau ouă și mama lor șezând peste pui sau peste ouă, să nu iei mama care este peste puii ei” (Dt 22,4.6). În această linie, odihna din ziua a șaptea nu este propusă numai pentru ființa umană, ci și „pentru ca să aibă odihnă boul tău și măgarul tău” (Ex 23,12). Astfel ne dăm seama că Biblia nu oferă prilejul unui antropocentrism despotic care să nu se intereseze de celelalte creaturi.

69. În timp ce ne putem folosi responsabil de lucruri, suntem chemați să recunoaștem că celelalte ființe vii au o valoare proprie în fața lui Dumnezeu și „cu existența lor simplă îl binecuvântează și îi aduc glorie”[41], pentru că Domnul se bucură în lucrările sale (cf. Ps 104,31). Tocmai datorită demnității sale unice și pentru că este înzestrat cu inteligență, ființa umană este chemată să respecte creația cu legile sale interne, pentru că „Domnul a întemeiat pământul cu înțelepciune” (Ps 3,19). Astăzi Biserica nu spune în manieră simplistă că celelalte creaturi sunt complet subordonate binelui ființei umane, ca și cum n-ar avea o valoare în ele însele și noi am putea dispune de ele după bunul plac. Astfel episcopii din Germania au explicat că pentru celelalte creaturi „s-ar putea vorbi despre prioritatea lui a fi față de a fi utile[42]. Catehismul pune în discuție în mod foarte direct și insistent ceea ce ar fi un antropocentrism deviat: „Fiecare creatură își are bunătatea și desăvârșirea proprie […]. Diferitele creaturi, voite în ființa lor proprie, reflectă, fiecare în felul ei, o rază din înțelepciunea și bunătatea fără margini a lui Dumnezeu. De aceea omul trebuie să respecte bunătatea proprie fiecărei creaturi, pentru a evita folosirea dezordonată a lucrurilor”[43].

70. În relatarea despre Cain și Abel vedem că gelozia l-a determinat pe Cain să săvârșească nedreptatea extremă împotriva fratelui său. Acest lucru la rândul său a cauzat o ruptură a relației dintre Cain și Dumnezeu și dintre Cain și pământ, din care a fost exilat. Această trecere este sintetizată în colocviul dramatic dintre Dumnezeu și Cain. Dumnezeu întreabă: „Unde este Abel, fratele tău?”. Cain spune că nu știe și Dumnezeu insistă: „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ! Acum, așadar, fii blestemat pe pământ” (Gen 4,9-11). A neglija angajarea de a cultiva și a menține o relație corectă cu aproapele, față de care am datoria îngrijirii și a păzirii, distruge relația mea interioară cu mine însumi, cu ceilalți, cu Dumnezeu și cu pământul. Când toate aceste relații sunt neglijate, când dreptatea nu mai locuiește pe pământ, Biblia ne spune că toată viața sa este în pericol. Asta e ceea ce ne învață relatarea despre Noe, când Dumnezeu amenință să distrugă omenirea din cauza incapacității sale persistente de a trăi la înălțimea exigențelor dreptății și păcii: „Sfârșitul oricărei făpturi este înaintea mea, fiindcă s-a umplut pământul de nelegiuire din cauza [oamenilor]” (Gen 6,13). În aceste relatări așa de vechi, bogate în simbolism profund, era conținută deja o convingere simțită astăzi: că totul este în relație și că îngrijirea autentică a însăși vieții noastre și a relațiilor noastre cu natura este inseparabilă de fraternitate, de dreptate și de fidelitate față de ceilalți.

71. Chiar dacă „răutatea omului pe pământ era mare” (Gen 6,5) și lui Dumnezeu „i-a părut rău că l-a făcut pe om pe pământ” (Gen 6,6), totuși, prin Noe, care se păstra încă integru și drept, Dumnezeu a decis să deschidă o cale de mântuire. În acest mod a dat omenirii posibilitatea unui nou început. Este suficient un om bun ca să există speranță! Tradiția biblică stabilește clar că această reabilitare comportă redescoperirea și respectarea ritmurilor înscrise în natură de mâna Creatorului. Acest lucru se vede, de exemplu, în legea shabbat-ului. În ziua a șaptea, Dumnezeu s-a odihnit de la toate lucrările sale. Dumnezeu a poruncit Israelului că fiecare a șaptea zi trebuia să fie celebrată ca zi de odihnă, un shabbat (cf. Gen 2,2-3; Ex 16,23; 20,10). Pe de altă parte, a fost stabilit și un an sabatic pentru Israel și pământul său, la fiecare șapte ani (cf. Lev 25,1-4), în timpul căruia se acorda o odihnă completă pământului, nu se semăna și se aduna numai indispensabilul pentru a supraviețui și a oferi ospitalitate (cf. Lev 25,4-6). În sfârșit, după ce treceau șapte săptămâni de ani, adică patruzeci și nouă de ani, se celebra jubileul, an al iertării universale și al „libertății în țară pentru toți locuitorii ei” (Lev 25,10). Dezvoltarea acestei legislații a încercat să asigure echilibrul și egalitatea în relațiile ființei umane cu ceilalți și cu pământul unde trăia și lucra. Dar, în același timp, era o recunoaștere a faptului că darul pământului cu roadele sale aparține întregului popor. Cei care cultivau și păzeau teritoriul trebuiau să împartă roadele sale, îndeosebi cu săracii, văduvele, orfanii și străini: „Când veți secera holdele țării voastre să nu seceri colțul câmpului tău și să nu strângi spicele rămase de la secerișul tău. Să nu culegi ciorchinii rămași în via ta și să nu strângi boabele căzute din via ta: să le lași săracului și străinului” (Lev 19,9-10).

72. Psalmii invită frecvent ființa umană să-l laude pe Dumnezeu creatorul, pe cel care „a întărit pământul peste ape, pentru că veșnică este îndurarea lui” (Ps 136,6). Dar invită și celelalte creaturi la laudă: „Lăudați-l, soare și lună, lăudați-l, toate stelele strălucitoare! Lăudați-l, voi, cerurile cerurilor, și apele toate care sunt mai presus de ceruri! Să laude numele Domnului, căci el a poruncit și au fost create” (Ps 148,3-5). Existăm nu numai prin puterea lui Dumnezeu, ci în fața lui și cu el. De aceea noi îl adorăm.

73. Scrierile profeților invită să se regăsească forța în momentele dificile contemplându-l pe Dumnezeul puternic care a creat universul. Puterea infinită a lui Dumnezeu nu ne face să scăpăm de duioșia sa paternă, pentru că în el afectul și forța se conjugă. În realitate, orice spiritualitate sănătoasă implică în același timp primirea iubirii divine și adorarea cu încredere a Domnului pentru puterea sa infinită. În Biblie, Dumnezeul care eliberează și mântuiește este același care a creat universul și aceste două moduri divine de a acționa sunt legate intim și indisolubil: „Ah, Doamne Dumnezeule! Iată, tu ai făcut cerurile și pământul cu puterea ta cea mare și cu brațul tău cel întins: nimic nu este prea greu pentru tine! […] Tu l-ai făcut să iasă pe poporul tău din țara Egiptului cu semne și minuni” (Ier 32,17.21). „Oare nu știi sau nu ai auzit că Domnul este Dumnezeu veșnic? El, care a creat marginile pământului, nu obosește și nu se ostenește, iar inteligența lui nu poate fi pătrunsă. El dă putere celui ostenit și înmulțește tăria celui vlăguit” (Is 40,28b-29).

74. Experiența sclaviei în Babilon a generat o criză spirituală care a dus la o aprofundare a credinței în Dumnezeu, explicând atotputernicia sa creatoare, pentru a îndemna poporul să regăsească speranța în mijlocul situației sale nefericite. După multe secole, într-un alt moment de încercare și de persecuție, când Imperiul Roman a încercat să impună o dominare absolută, credincioșii s-au întors să găsească întărire și speranță mărind încrederea lor în Dumnezeu atotputernic și cântau: „Mari și minunate sunt lucrările tale, Doamne Dumnezeule atotputernic! Drepte și adevărate sunt căile tale, rege al națiunilor!” (Ap 15,3). Dacă Dumnezeu a putut să creeze universul din nimic, poate să și intervină în această lume și să învingă orice formă de rău. Așadar, nedreptatea nu este invincibilă.

75. Nu putem susține o spiritualitate care îl uită pe Dumnezeu atotputernic și creator. În acest mod, vom ajunge să adorăm alte puteri ale lumii sau ne vom situa în locul Domnului, până când vom pretinde să călcăm în picioare realitatea creată de el fără a cunoaște limite. Modul cel mai bun pentru a așeza ființa umană la locul său și a pune capăt pretenției sale de a fi un dominator absolut al pământului este a propune din nou figura unui Tată creator și unic stăpân al lumii, pentru că altminteri ființa umană va tinde mereu să vrea să impună realității propriile legi și propriile interese.

III. Misterul universului

76. Pentru tradiția iudeo-creștină, a spune „creație” este mai mult decât a spune natură, pentru că are de-a face cu un proiect al iubirii lui Dumnezeu, unde fiecare creatură are o valoare și o semnificație. Natura este înțeleasă adesea ca un sistem care se analizează, se înțelege și se gestionează, însă creația poate să fie înțeleasă numai ca un dar care provine din mâna deschisă a Tatălui tuturor, ca o realitate iluminată de iubirea care ne convoacă la o comuniune universală.

77. „Prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile” (Ps 33,6). Astfel ne este arătat că lumea provine dintr-o decizie, nu din haos sau din întâmplare, și acest lucru o înalță și mai mult. Există o alegere liberă exprimată în cuvântul creator. Universul nu a apărut ca rezultat al unei atotputernicii arbitrare, al unei demonstrații de forță sau al unei dorințe de autoafirmare. Creația aparține ordinii iubirii. Iubirea lui Dumnezeu este motivul fundamental al întregii creații: „Tu iubești toate cele care sunt și nu disprețuiești nimic din ceea ce ai făcut; căci dacă ai fi urât ceva, l-ai fi format?” (Înț 11,24). Astfel, fiecare creatură este obiect al duioșiei Tatălui, care îi acordă un loc în lume. Chiar și viața efemeră a celei mai nesemnificative ființe este obiect al iubirii sale și în acele puține secunde de existență, el o înconjoară cu afectul său. Spunea sfântul Vasile cel Mare că Creatorul este și „bunătatea fără calcul”[44], iar Dante Alighieri vorbea despre „iubirea care mișcă soarele și celelalte stele”[45]. De aceea, de la lucrările create se urcă „până la milostivirea sa iubitoare”[46].

78. În același timp, gândirea ebraico-creștină a demitizat natura. Fără a înceta s-o admire pentru strălucirea și imensitatea sa, nu i-a mai atribuit un caracter divin. În acest mod este subliniată ulterior angajarea noastră față de ea. O întoarcere la natură nu poate să fie în dauna libertății și a responsabilității ființei umane, care este parte a lumii cu misiunea de a cultiva propriile capacități pentru a o proteja și a-i dezvolta potențialitățile. Dacă recunoaștem valoarea și fragilitatea naturii, și în același timp capacitățile pe care Creatorul ni le-a dat, acest lucru ne permite astăzi să punem capăt mitului modern al progresului material nelimitat. O lume fragilă, cu o ființă umană căreia Dumnezeu îi încredințează îngrijirea ei, interpelează inteligența noastră pentru a recunoaște cum ar trebui să orientăm, să cultivăm și să limităm puterea noastră.

79. În acest univers, compus din sisteme deschise care intră în comunicare unele cu altele, putem descoperi nenumărate forme de relație și participare. Acest lucru ne face să gândim și ansamblul ca deschis la transcendența lui Dumnezeu, în cadrul căreia se dezvoltă. Credința ne permite să interpretăm semnificația și frumusețea misterioasă a ceea ce se întâmplă. Libertatea umană poate să ofere contribuția sa inteligentă spre o evoluție pozitivă, dar poate și să adauge noi rele, noi cauze de suferință și momente de adevărată retragere. Acest lucru dă loc pasionantei și dramaticei istorii umane, capabilă să se transforme într-o înflorire de eliberare, creștere, mântuire și iubire sau într-un parcurs de decadență și de distrugere reciprocă. De aceea, acțiunea Bisericii nu numai că amintește de datoria de a avea grijă de natură, ci în același timp „trebuie să-l ocrotească mai ales pe om împotriva distrugerii de sine însuși”[47].

80. Cu toate acestea, Dumnezeu, care vrea să acționeze cu noi și să se bazeze pe colaborarea noastră, este și în măsură să scoată ceva bun din relele pe care noi le facem, pentru că „Duhul Sfânt are o inventivitate infinită, proprie minții divine, care știe să se ocupe să desfacă nodurile evenimentelor umane chiar cele mai complexe și de nepătruns”[48]. Într-un fel, el a voit să se limiteze pe sine însuși creând o lume care are nevoie de dezvoltare, unde multe lucruri, pe care noi le considerăm rele, pericole sau surse de suferință, fac parte în realitate din durerile nașterii, care ne stimulează să colaborăm cu Creatorul[49]. El este prezent în locul cel mai intim al oricărui lucru fără a condiționa autonomia creaturii sale, și acest lucru dă loc autonomiei legitime a realităților pământești[50]. Această prezență divină, care asigură permanența și dezvoltarea fiecărei ființe, „este continuarea acțiunii creatoare”[51]. Duhul lui Dumnezeu a umplut universul cu potențialitățile care permit ca din însuși sânul lucrurilor să poată răsări mereu ceva nou: „Natura nu este altceva decât motivul unei anumite arte, în special al artei divine, înscris în lucruri, motiv pentru care lucrurile înseși se mișcă spre un scop determinat. Ca și cum maestrul constructor de nave ar putea să încredințeze lemnului să se miște de la sine pentru a lua forma navei”[52].

81. Ființa umană, deși presupune și procese evolutive, comportă o noutate care nu poate fi explicată pe deplin de evoluția altor sisteme deschise. Fiecare dintre noi dispune în sine de o identitate personală în măsură să intre în dialog cu ceilalți și cu Dumnezeu însuși. Capacitatea de reflecție, raționamentul, creativitatea, interpretarea, elaborarea artistică și alte capacități originale arată o singularitate care transcende domeniul fizic și biologic. Noutatea calitativă implicată de apariția unei ființe personale în cadrul universului material presupune o acțiune directă a lui Dumnezeu, o chemare specială la viață și la relația unui Tu cu un alt tu. Pornind de la textele biblice, considerăm persoana ca subiect, care nu poate fi redus niciodată la categoria de obiect.

82. Însă ar fi greșit să se creadă că celelalte ființe vii trebuie să fie considerate ca simple obiecte supuse dominării arbitrare a ființei umane. Când se propune o viziune a naturii numai ca obiect de profit și de interes, asta comportă și consecințe grave pentru societate. Viziunea care întărește voința celui mai puternic a favorizat imense inegalități, nedreptăți și violențe pentru cea mai mare parte a omenirii, pentru că resursele devin proprietate a primului sosit sau a celui care are mai multă putere: învingătorul ia totul. Idealul de armonie, de dreptate, de fraternitate și de pace pe care Isus îl propune este la antipozii acestui model, și astfel el exprima asta referindu-se la puterile din timpul său: „Știți că cei care conduc popoarele le domină și cei mari își fac simțită puterea asupra lor. Între voi să nu fie așa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru” (Mt 20,25-26).

83. Ținta drumului universului este în plinătatea lui Dumnezeu, care a fost deja obținută de Cristos înviat, punctul central al maturizării universale[53]. În acest mod adăugăm un argument ulterior pentru a refuza orice dominare despotică și iresponsabilă a ființei umane asupra celorlalte creaturi. Scopul final al celorlalte creaturi nu suntem noi. În schimb toate înaintează, împreună cu noi și prin intermediul nostru, spre ținta comună, care este Dumnezeu, într-o plinătate transcendentă unde Cristos înviat îmbrățișează și luminează totul. De fapt, ființa umană, înzestrată cu inteligență și cu iubire și atrasă de plinătatea lui Cristos, este chemată să conducă din nou toate creaturile la Creatorul lor.

IV. Mesajul fiecărei creaturi în armonia întregii creații

84. A insista să spunem că ființa umană este imagine a lui Dumnezeu n-ar trebui să ne facă să uităm că fiecare creatură are o funcție și niciuna nu este superfluă. Tot universul material este un limbaj al iubirii lui Dumnezeu, al afectului său nemăsurat față de noi. Solul, apa, munții, totul este mângâiere a lui Dumnezeu. Istoria propriei prietenii cu Dumnezeu se dezvoltă mereu într-un spațiu geografic care devine un semn foarte personal și fiecare dintre noi păstrează în memorie locuri a căror amintire îi face atât de mult bine. Cel care a crescut printre munți, sau cel care de copil se așeza lângă pârâu pentru a bea, sau cel care se juca într-o piață din cartierul său, când se întoarce în acele locuri se simte chemat să recupereze propria identitate.

85. Dumnezeu a scris o carte minunată, „ale cărei litere sunt multitudinea de creaturi prezente în univers”[54]. Episcopii din Canada au exprimat bine că nicio creatură nu rămâne în afara acestei manifestări a lui Dumnezeu: „De la cele mai ample panorame la cele mai simple forme de viață, natura este un continuu izvor de uimire și de reverență. În afară de asta, ea este o revelare continuă a divinului”[55]. Episcopii din Japonia, la rândul lor, au spus ceva foarte sugestiv: „A percepe fiecare creatură care cântă imnul existenței sale înseamnă a trăi cu bucurie în iubirea lui Dumnezeu și în speranță”[56]. Această contemplare a creației ne permite să descoperim prin fiecare lucru vreo învățătură pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice, deoarece „pentru credincios, a contempla creația înseamnă și a asculta un mesaj, a auzi un glas paradoxal și tăcut”[57]. Putem spune că „alături de revelația propriu-zisă conținută în Sfintele Scripturi există, apoi, o manifestare divină în strălucirea soarelui și în căderea nopții”[58]. Acordând atenție acestei manifestări, ființa umană învață să se recunoască pe sine însăși în relație cu celelalte creaturi: „Eu mă exprim exprimând lumea; eu explorez sacralitatea mea descifrând-o pe cea a lumii”[59].

86. Ansamblul universului, cu multiplele sale relații, arată foarte bine bogăția inepuizabilă a lui Dumnezeu. Sfântul Toma de Aquino a subliniat cu înțelepciune că multiplicitatea și varietatea provin „din intenția primului agent”, cel care a voit ca „ceea ce lipsește fiecărui lucru pentru a reprezenta bunătatea divină să fie suplinit de celelalte lucruri”[60], pentru că bunătatea sa „nu poate să fie reprezentată în mod adecvat de o singură creatură”[61]. Pentru aceasta avem nevoie să percepem varietatea lucrurilor în relațiile lor multiple[62]. Așadar, se înțelege mai bine importanța și semnificația oricărei creaturi, dacă este contemplată în ansamblul planului lui Dumnezeu. Asta ne învață Catehismul: „Interdependența creaturilor este voită de Dumnezeu. Soarele și luna, cedrul și floarea, vulturul și vrabia: priveliștea nenumăratelor lor diferențe și inegalități arată că nicio creatură nu își este suficientă sieși. Ele nu există decât în dependență unele față de altele, pentru a se completa reciproc, unele în slujba altora”[63].

87. Când ne dăm seama de reflexia lui Dumnezeu în tot ceea ce există, inima experimentează dorința de a-l adora pe Domnul pentru toate creaturile sale și împreună cu ele, așa cum apare în cântul foarte frumos al sfântului Francisc:

“Lăudat să fii, Domnul meu, cu toate creaturile tale,
îndeosebi cu măritul frate soare,
căci el este ziua și ne dăruiești prin el lumina.
El e frumos și își revarsă splendoarea în nespusă strălucire:
căci e iradierea chipului tău, Preaînalte.
Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora lună și pentru stele,
pe care le-ai creat pe cer strălucitoare, frumoase și prețioase.
Lăudat să fii, Domnul meu, pentru fratele vânt
și pentru aer și pentru nori și pentru cer senin
și pentru orice altă vreme,
prin care dai hrană creaturilor tale.
Lăudat să fii, Domnul meu, pentru sora apă,
care-i atât de folositoare, smerită, prețioasă și curată.
Lăudat să fii, Domnul meu, pentru fratele foc,
prin care ne luminezi noaptea:
și e frumos, voios, viguros și puternic”[64].

88. Episcopii din Brazilia au scos în evidență că toată natura, în afară de a-l manifesta pe Dumnezeu, este loc al prezenței sale. În fiecare creatură locuiește Duhul său dătător de viață care ne cheamă la o relație cu el[65]. Descoperirea acestei prezențe stimulează în noi dezvoltarea „virtuților ecologice”[66]. Dar când spunem asta, nu uităm că există și o distanță infinită, că lucrurile din această lume nu posedă plinătatea lui Dumnezeu. Altminteri nici măcar nu am face un bine creaturilor, pentru că nu am recunoaște locul lor propriu și autentic și am ajunge să cerem de la ele în mod necuvenit ceea ce în micimea lor nu ne pot da.

V. O comuniune universală

89. Creaturile din această lume nu pot să fie considerate un bun fără proprietar: „Căci ale tale sunt, stăpâne, iubitorule de viață!” (Înț 11,26). Acest lucru induce la convingerea că, fiind create de același Tată, noi, toate ființele din univers, suntem unite de legături invizibile și formăm un soi de familie universală, o comuniune sublimă care ne determină la un respect sacru, iubitor și umil. Vreau să amintesc că „Dumnezeu ne-a unit atât de strâns cu lumea care ne înconjoară, încât deșertificarea solului este ca o boală pentru fiecare și putem să deplângem dispariția unei specii ca și cum ar fi o mutilare”[67].

90. Asta nu înseamnă a echivala toate ființele vii și a lua de la ființa umană acea valoare specială care implică în același timp o responsabilitate teribilă. Și nici nu comportă o divinizare a pământului, care ne-ar priva de chemarea de a colabora cu el și de a proteja fragilitatea sa. Aceste concepții ar ajunge să creeze noi dezechilibre în tentativa de a fugi de realitatea care ne interpelează[68]. Se observă uneori obsesia de a nega persoanei umane orice proeminență și se duce înainte o luptă pentru celelalte specii pe care nu o punem în acțiune pentru a apăra demnitatea egală între ființele umane. Desigur, trebuie să ne preocupe ca toate celelalte ființe vii să nu fie tratate în mod iresponsabil, dar ar trebui să ne indigneze mai ales inegalitățile enorme care există între noi, deoarece continuăm să tolerăm ca unii să se considere mai demni decât alții. Nu ne mai dăm seama că unii se târăsc într-o mizerie degradantă, fără posibilități reale de îmbunătățire, în timp ce alții nici nu știu măcar ce să facă cu tot ceea ce posedă, arată cu vanitate o pretinsă superioritate și lasă în urma lor un așa nivel de risipă încât ar fi imposibil să fie generalizată fără a distruge planeta. Continuă în fapte să admitem ca unii să se simtă mai umani decât alții, ca și cum s-ar fi născut cu drepturi mai mari.

91. Nu poate să fie autentic un sentiment de unire intimă cu celelalte ființe din natură, dacă în același timp în inimă nu există duioșie, compasiune și preocupare pentru ființele umane. Este clară incoerența celui care luptă împotriva traficului de animale în pericol de dispariție, dar rămâne complet indiferent în fața traficului de persoane, se dezinteresează de săraci sau este determinat să distrugă o altă ființă umană care nu-i este plăcută. Acest lucru pune în pericol sensul luptei pentru mediu. Nu este o întâmplare că, în cântecul în care îl laudă pe Dumnezeu pentru creaturi, sfântul Francisc adaugă: „Lăudat să fii, Domnul meu, pentru cei ce iartă din iubire față de tine”. Totul este legat. Pentru aceasta se cere o preocupare pentru mediu unită cu iubire sinceră față de ființele umane și o angajare constantă cu privire la problemele societății.

92. Pe de altă parte, când inima este cu adevărat deschisă la o comuniune universală, nimic și nimeni nu este exclus de la această fraternitate. Prin urmare, este adevărat și că indiferența sau cruzimea față de celelalte creaturi din această lume ajung mereu să se transfere în vreun fel la tratamentul pe care-l rezervăm celorlalte ființe umane. Inima este una singură și aceeași mizerie care duce la maltratarea unui animal nu întârzie să se manifeste în relația cu celelalte persoane. Fiecare maltratare față de orice creatură „este contrară demnității umane”[69]. Nu putem să ne considerăm persoane care iubesc cu adevărat dacă excludem din interesele noastre o parte a realității: „Pacea, dreptatea și salvgardarea creației sunt trei chestiuni complet unite, care nu se vor putea despărți în așa fel încât să fie tratate singular, altfel se cade din nou în reducționism”[70]. Totul este în relație și noi toate ființele umane suntem unite ca frați și surori într-un minunat pelerinaj, legați de iubirea pe care Dumnezeu o are față de fiecare dintre creaturile sale și care ne unește și între noi, cu afect tandru, cu fratele soare, cu sora luna, cu fratele fluviu și cu mama pământ.

VI. Destinația comună a bunurilor

93. Astăzi, credincioși sau necredincioși sunt de acord cu privire la faptul că pământul este esențialmente o moștenire comună, ale cărui roade trebuie să meargă în folosul tuturor. Pentru credincioși acest lucru devine o chestiune de fidelitate față de Creator, pentru că Dumnezeu a creat lumea pentru toți. Prin urmare, orice abordare ecologică trebuie să integreze o perspectivă socială care să țină cont de drepturile fundamentale ale celor mai dezavantajați. Principiul subordonării proprietății private față de destinația universală a bunurilor și, de aceea, dreptul universal la folosirea lor, este o „regulă de aur” a comportamentului social și „primul principiu al întregii orânduiri etico-sociale”[71]. Tradiția creștină nu a recunoscut niciodată ca absolut sau de neatins dreptul la proprietatea privată și a scos în evidență funcția socială a oricărei forme de proprietate privată. Sfântul Ioan Paul al II-lea a amintit cu multă emfază această doctrină, spunând că „Dumnezeu a dat pământul întregului neam omenesc, pentru ca el să-i susțină pe toți membrii săi, fără a exclude și fără a privilegia pe nimeni[72]. Sunt cuvinte pregnante și puternice. A remarcat că „nu ar fi cu adevărat demn de om un tip de dezvoltare care n-ar respecta și n-ar promova drepturile umane, personale și sociale, economice și politice, inclusiv drepturile națiunilor și ale popoarelor”[73]. Cu mare claritate a explicat că „Biserica, într-adevăr, apără dreptul legitim la proprietatea privată, dar învață și cu claritate la fel de mare că asupra fiecărei proprietăți private apasă mereu o ipotecă socială, pentru ca bunurile să folosească pentru destinația generală pe care le-a dat-o Dumnezeu”[74]. De aceea afirmă că „nu este conform planului lui Dumnezeu a gestiona acest dar în așa fel încât beneficiile sale să fie numai în folosul câtorva”[75]. Acest lucru pune în discuție în mod serios obișnuințele nedrepte ale unei părți a omenirii[76].

94. Bogatul și săracul au demnitate egală, pentru că „Domnul este cel care i-a făcut pe toți” (Pr 22,2), „el i-a făcut la fel și pe cel mic, și pe cel mare” (Înț 6,7) și „face să răsară soarele său peste cei răi și peste cei buni” (Mt 5,45). Acest lucru are consecințe practice, precum cele enunțate de episcopii din Paraguay: „Fiecare agricultor are dreptul natural să posede o bucată rațională de pământ, unde să poată statornici casa sa, să lucreze pentru întreținerea familiei sale și să aibă siguranța pentru propria existență. Acest drept trebuie să fie garantat pentru ca exercitarea sa să nu fie iluzorie, ci reală. Ceea ce înseamnă că, în afară de titlul de proprietate, agricultorul trebuie să se bazeze pe mijloace de formare tehnică, împrumuturi, asigurări și acces la piață”[77].

95. Mediul este un bun colectiv, patrimoniu al întregii omeniri și responsabilitate a tuturor. Cel care posedă o parte din el este numai pentru a o administra în folosul tuturor. Dacă nu facem asta, ne încărcăm conștiința cu greutatea de a nega existența celorlalți. Pentru aceasta episcopii din Noua Zeelandă s-au întrebat ce înseamnă porunca „să nu ucizi” când „douăzeci la sută din populația mondială consumă resurse în așa măsură încât fură de la națiunile sărace și de la generațiile viitoare ceea ce au nevoie pentru a supraviețui”[78].

VII. Privirea lui Isus

96. Isus își însușește credința biblică în Dumnezeu creator și scoate în evidență o realitate fundamentală: Dumnezeu este Tată (cf. Mt 11,25). În dialogurile cu discipolii săi, Isus îi invita să recunoască relația paternă pe care o are Dumnezeu cu toate creaturile și le amintea cu o duioșie emoționantă cum fiecare dintre ele este importantă în ochii săi: „Nu se vând oare cinci vrăbii pe doi bani? Și nici una dintre ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu” (Lc 12,6). „Priviți păsările cerului: nu seamănă, nu seceră, nici nu adună în hambar, iar Tatăl vostru ceresc le hrănește” (Mt 6,26).

97. Domnul putea să-i invite pe ceilalți să fie atenți la frumusețea care există în lume, pentru că el însuși era în contact continuu cu natura și îi acorda o atenție plină de afect și de uimire. Când parcurgea fiecare colț al ținutului său, se oprea să contemple frumusețea semănată de Tatăl său și îi invita pe discipoli să perceapă în lucruri un mesaj divin: „Ridicați-vă ochii și priviți lanurile că sunt albe pentru seceriș” (In 4,35). „Împărăția cerurilor este asemenea cu un grăunte de muștar pe care un om îl ia și îl seamănă în ogorul său. Acesta este mai mic decât toate semințele, însă, după ce a crescut, este mai mare decât toate legumele și devine copac” (Mt 13,31-32).

98. Isus trăia o armonie deplină cu creația și ceilalți rămâneau uimiți de acest lucru: „Cine este acesta de care ascultă și vânturile și marea?” (Mt 8,27). Nu apărea ca un ascet separat de lume sau dușman al lucrurilor plăcute ale vieții. Referindu-se la sine însuși afirma: „A venit Fiul Omului care mănâncă și bea, iar voi spuneți: «Iată un mâncăcios și un băutor de vin»” (Mt 11,19). Era distant de filozofiile care disprețuiau trupul, materia și realitățile din această lume. Totuși, aceste dualisme nesănătoase au avut o influență însemnată asupra unor gânditori creștini în cursul istoriei și au deformat evanghelia. Isus lucra cu mâinile sale, luând contact zilnic cu materia creată de Dumnezeu pentru a-i da formă cu abilitatea sa de artizan. Este vrednic de notat faptul că cea mai mare parte a vieții sale a fost dedicată acestei activități, într-o existență simplă care nu provoca nicio admirație: „Nu este oare acesta lemnarul, fiul Mariei?” (Mc 6,3). Astfel a sfințit munca și i-a conferit o valoare specială pentru maturizarea noastră. Sfântul Ioan Paul al II-lea învăța că „suportând truda muncii în unire cu Cristos răstignit pentru noi, omul colaborează într-un fel cu Fiul lui Dumnezeu la răscumpărarea omenirii”[79].

99. Conform înțelegerii creștine a realității, destinul întregii creații trece prin misterul lui Cristos, care este prezent încă de la început: „Toate au fost făcute prin el și pentru el” (Col 1,16)[80]. Prologul Evangheliei după Ioan (1,1-18) arată activitatea creatoare a lui Cristos drept Cuvânt divin (Logos). Însă acest prolog uimește prin afirmația sa că acest Cuvânt „s-a făcut trup” (In 1,14). O persoană din Treime s-a inserat în cosmosul creat, împărtășindu-i destinul până la cruce. De la începutul lumii, dar în mod deosebit pornind de la întrupare, misterul lui Cristos acționează în mod ascuns în ansamblul realității naturale, fără ca prin asta să lezeze autonomia sa.

100. Noul Testament nu numai că ne vorbește despre Isus pământesc și despre relația sa atât de concretă și iubitoare cu lumea. Îl arată și înviat și glorios, prezent în toată creația cu domnia sa universală: „Pentru că în el i-a plăcut lui [Dumnezeu] să facă să locuiască toată plinătatea și prin el să reconcilieze toate pentru sine, făcând pace prin sângele crucii sale, prin el, fie între cele de pe pământ, fie între cele din ceruri” (Col 1,19-20). Acest lucru ne proiectează la sfârșitul timpurilor, când Fiul va încredința Tatălui toate lucrurile, așa încât „Dumnezeu să fie totul în toți” (1Cor 15,28). În acest mod, creaturile din această lume nu ni se mai prezintă ca o realitate pur naturală, pentru că Cel Înviat o învăluie în mod misterios și o orientează spre un destin de plinătate. Chiar florile câmpului și păsările pe care el le-a contemplat încântat cu ochii săi omenești acum sunt pline de prezența sa luminoasă.

Capitolul al treilea

Rădăcina umană a crizei ecologice

101. La nimic nu ne-ar folosi să descriem simptomele, dacă nu recunoaștem rădăcina umană a crizei ecologice. Există un mod de a înțelege viața și acțiunea umană care este deviat și care contrazice realitatea până acolo încât o ruinează. De ce nu putem să ne oprim ca să reflectăm asupra acestui lucru? De aceea propun să ne concentrăm asupra paradigmei tehnocratice dominante și asupra locului pe care-l ocupă în ea ființa umană și acțiunea sa în lume.

I. Tehnologia: creativitate și putere

102. Omenirea a intrat într-o nouă eră în care puterea tehnologiei ne pune în fața unei răscruci. Suntem moștenitorii a două secole de enorme valuri de schimbare: mașina cu aburi, calea ferată, telegraful, electricitatea, automobilul, avionul, industriile chimice, medicina modernă, informatica și, mai recent, revoluția digitală, robotica, biotehnologiile și nanotehnologiile. Este corect să ne bucurăm pentru aceste progrese și să ne entuziasmăm în fața posibilităților ample pe care ni le deschid aceste noutăți continue, pentru că „știința și tehnologia sunt un produs minunat al creativității umane care este un dar al lui Dumnezeu”[81]. Transformarea naturii cu scopuri de utilitate este o caracteristică a neamului omenesc încă de la începuturile sale și în acest mod tehnica „exprimă tinderea sufletului uman spre depășirea treptată a anumitor condiționări materiale”[82]. Tehnologia a adus remediu la nenumărate rele care chinuiau și limitau ființa umană. Nu putem să nu apreciem și să mulțumim pentru progresele obținute, în special în medicină, în inginerie și în comunicații. Și cum să nu recunoaștem toate eforturile multor oameni de știință și tehnicieni care au elaborat alternative pentru o dezvoltare sustenabilă?

103. Ansamblul de cunoștințe științifice aplicate tehnologiei, bine orientat, este în măsură nu numai să producă lucruri realmente prețioase pentru a îmbunătăți calitatea vieții ființei umane, pornind de la obiectele de uz familial până la marile mijloace de transport, la poduri, la edificii, la spațiile publice. Este capabilă și să producă frumosul și să determine ființa umană, cufundată în lumea materială, să facă „saltul” în domeniul frumuseții. Se poate nega frumusețea unui avion sau a unor zgârie-nori? Există prețioase opere de pictură și muzicale obținute prin recurgerea la noile instrumente tehnice. În acest mod, în dorința de frumusețe a artizanului și în cel care contemplă acea frumusețe se face saltul spre o anumită plinătate propriu-zis umană.

104. Totuși nu putem ignora că energia nucleară, biotehnologia, informatica, cunoașterea ADN-ului nostru însuși și alte potențialități pe care le-am obținut ne oferă o putere teribilă. Mai mult, le dau celor care dețin cunoașterea și mai ales puterea economică pentru a o exploata o dominare impresionantă asupra ansamblului neamului omenesc și al lumii întregi. Omenirea nu a avut niciodată atâta putere asupra ei însăși și nimic nu garantează că o va folosi bine, mai ales dacă se ia în considerare modul în care se folosește de ea. E suficient să amintim bombele atomice lansate în plin secol al XX-lea, marea desfășurare de tehnologie arătată de nazism, de comunism și de alte regimuri totalitare în slujba exterminării a milioane de persoane, fără a uita că astăzi războiul dispune de instrumente tot mai ucigătoare. În care mâini se află și în care poate să ajungă atâta putere? Este teribil de riscant ca ea să fie într-o mică parte a omenirii.

105. Se tinde să se creadă că „orice obținere de putere este pur și simplu progres, creștere de siguranță, de utilitate, de bunăstare, de forță vitală, de plinătate de valori”[83], ca și cum realitatea, binele și adevărul ar apărea spontan din puterea însăși a tehnologiei și a economiei. Fapt este că „omul modern nu a fost educat la folosirea corectă a puterii”[84], pentru că imensa creștere tehnologică nu a fost însoțită de o dezvoltare a ființei umane în ceea ce privește responsabilitatea, valorile și conștiința. Fiecare epocă tinde să dezvolte o scăzută autoconștiință a propriilor limite. Pentru acest motiv este posibil ca astăzi omenirea să nu simtă seriozitatea provocărilor care i se prezintă, și „posibilitatea omului de a folosi rău puterea sa este în continuă creștere” când „nu există norme de libertate, ci numai pretinse necesități de utilitate și de siguranță”[85]. Ființa umană nu este pe deplin autonomă. Libertatea sa se îmbolnăvește atunci când se încredințează forțelor oarbe ale inconștientului, ale necesităților imediate, ale egoismului, ale violenței brutale. În acest sens, este gol și expus în fața însăși puterii sale care continuă să crească, fără a avea instrumentele pentru a o controla. Poate să dispună de mecanisme superficiale, dar putem afirma că îi lipsesc o etică în mod adecvat solidă, o cultură și o spiritualitate care realmente să-i dea o limită și să o conțină într-o lucidă stăpânire de sine.

II. Globalizarea paradigmei tehnocratice

106. Problema fundamentală este alta, și mai profundă: modul în care, de fapt, omenirea a asumat tehnologia și dezvoltarea sa împreună cu o paradigmă omogenă și unidimensională. În această paradigmă se evidențiază o concepție despre subiect care progresiv, în procesul logico-rațional, care înțelege și în acest mod posedă obiectul care se află în exterior. Acest subiect se explică în stabilirea metodei științifice cu experimentarea sa, care este deja în mod explicit o tehnică de posesie, dominare și transformare. Este ca și cum subiectul s-ar afla în fața realității lipsite de formă total disponibile pentru manipularea sa. Intervenția ființei umane asupra naturii a existat mereu, dar mult timp a avut caracteristica de a însoți, de a secunda posibilitățile oferite de lucrurile înseși. Era vorba de a primi ceea ce realitatea naturală permite de la sine, ca și cum ar întinde mâna. Viceversa, acum ceea ce interesează este să se extragă tot ceea ce este posibil din lucruri prin impunerea mâinii umane, care tinde să ignore sau să uite realitatea însăși a ceea ce are în fața sa. Pentru aceasta ființa umană și lucrurile au încetat să-și dea mâna prietenește, devenind în schimb doi combatanți. De aici se trece cu ușurință la ideea unei creșteri infinite sau nelimitate, care a entuziasmat așa de mult economiștii, teoreticienii finanțelor și ai tehnologiei. Asta presupune minciuna cu privire la disponibilitatea infinită a bunurilor planetei, care conduce la „stoarcerea ei” până la limită și dincolo de limită. Este vorba de presupunerea falsă că „există o cantitate nelimitată de energie și de mijloace utilizabile, că regenerarea lor imediată este posibilă și că efectele negative ale manipulărilor naturii pot să fie absorbite cu ușurință”[86].

107. De aceea putem afirma că la originea multor dificultăți din lumea actuală este înainte de toate tendința, nu întotdeauna conștientă, de a baza metodologia și obiectivele tehnoștiinței după o paradigmă de înțelegere care condiționează viața persoanelor și funcționarea societății. Efectele aplicării acestui model la toată realitatea umană și socială se constată în degradarea mediului, însă acesta este numai un semn al reducționismului care lovește viața umană și societatea în toate dimensiunile lor. Trebuie recunoscut că produsele tehnicii nu sunt neutre, deoarece creează un scenariu care ajunge să condiționeze stilurile de viață și orientează posibilitățile sociale în direcția intereselor anumitor grupuri de putere. Anumite alegeri care par pur instrumentale, în realitate sunt alegeri care țin de tipul de viață socială care se intenționează să se dezvolte.

108. Nu se poate gândi să se susțină o altă paradigmă culturală și să se folosească de tehnică precum de un simplu instrument, pentru că astăzi paradigma tehnocratică a devenit așa de dominantă încât este foarte dificil a face abstracție de resursele sale, chiar și mai dificil este a folosi resursele sale fără a fi dominați de logica sa. A devenit contra-cultural a alege un stil de viață cu obiective care măcar în parte pot să fie independente de tehnică, de costurile sale și de puterea sa globalizantă și care anulează personalitatea indivizilor transformându-i în masă. De fapt, tehnica are o tendință de a face în așa fel încât nimic să nu rămână în afara logicii sale de fier și „omul care îi este protagonist știe că, în ultimă analiză, nu este vorba nici de utilitate, nici de bunăstare, ci de dominare; dominare în sensul extrem al cuvântului”[87]. Pentru aceasta „încearcă să cuprindă elementele naturii și împreună pe cele ale existenței umane”[88]. Se reduc astfel capacitatea de decizie, libertatea cea mai autentică și spațiul pentru creativitatea alternativă a indivizilor.

109. Paradigma tehnocratică tinde să exercite propria dominare și asupra economiei și asupra politicii. Economia asumă fiecare dezvoltare tehnologică în funcție de profit, fără a acorda atenție eventualelor consecințe negative pentru ființa umană. Finanțele sufocă economia reală. Nu s-a învățat lecția crizei financiare mondiale și cu multă încetineală se învață criza deteriorării ambientale. În unele cercuri se susține că economia actuală și tehnologia vor rezolva toate problemele mediului, în același mod în care se afirmă, cu un limbaj neacademic, că problemele foametei și mizeriei din lume se vor rezolva pur și simplu cu creșterea pieței. Nu este o chestiune de teorii economice, pe care probabil nimeni nu îndrăznește să le apere astăzi, ci de intrarea lor în dezvoltarea reală a economiei. Cei care nu afirmă asta prin cuvinte o susțin cu faptele, când nu par să se preocupe pentru un nivel just al producției, o distribuire mai bună a bogăției, o îngrijire responsabilă a mediului sau drepturile generațiilor viitoare. Cu comportamentul lor afirmă că obiectivul maximizării profiturilor este suficient. Piața singură însă nu garantează dezvoltarea umană integrală și incluziunea socială[89]. Între timp, avem un „fel de superdezvoltare disipatoare și consumistă care contrastează în mod inacceptabil cu situații persistente de mizerie dezumanizantă”[90], în timp ce nu se pun la punct cu suficientă celeritate instituții economice și programe sociale care să le permită celor mai săraci să aibă acces în mod obișnuit la resursele de bază. Nu-și dau seama suficient care sunt rădăcinile cele mai profunde ale dezechilibrelor actuale, care au de-a face cu orientarea, scopurile, sensul și contextul social al creșterii tehnologice și economice.

110. Specializarea proprie a tehnologiei implică o dificultate însemnată de a avea o privire de ansamblu. Fragmentarea științei își împlinește propria funcție în momentul în care obține aplicații concrete, dar adesea conduce la pierderea sensului totalității, al relațiilor care există între lucruri, al orizontului amplu, sens care devine irelevant. Tot acest fapt împiedică să fie găsite căi adecvate pentru a rezolva problemele cele mai complexe din lumea actuală, mai ales cele ale mediului și ale săracilor, care nu se pot înfrunta pornind de la un singur punct de vedere sau de la un singur tip de interese. O știință care pretinde că oferă soluții la marile chestiuni ar trebui în mod necesar să țină cont de tot ceea ce cunoașterea a produs în alte zone ale științei, inclusiv filozofia și etica socială. Însă acesta este un mod de a acționa dificil de dobândit în zilele noastre. De aceea nu se pot nici măcar recunoaște adevărate orizonturi etice de referință. Viața devine o abandonare în circumstanțele condiționate de tehnică, înțeleasă ca resursa principală pentru a interpreta existența. În realitatea concretă care ne interpelează apar diferite simptome care arată eroarea, cum sunt degradarea mediului, neliniștea, pierderea sensului vieții și al trăirii împreună. Se demonstrează astfel încă o dată că „realitatea este superioară ideii”[91].

111. Cultura ecologică nu se poate reduce la o serie de răspunsuri urgente și parțiale la problemele care se prezintă cu privire la degradarea mediului, la epuizarea rezervelor naturale și la poluare. Ar trebui să fie o privire diferită, o gândire, o politică, un program educativ, un stil de viață și o spiritualitate care să dea formă unei rezistențe în fața înaintării paradigmei tehnocratice. Altminteri, chiar și cele mai bune inițiative ecologiste pot ajunge să fie închise în aceeași logică globalizată. A căuta numai un remediu tehnic pentru fiecare problemă ambientală care se prezintă înseamnă a izola lucruri care în realitate sunt unite și a ascunde problemele adevărate și mai profunde ale sistemului mondial.

112. Totuși este posibil să se lărgească din nou privirea și libertatea umană este capabilă să limiteze tehnica, s-o orienteze și s-o pună în slujba unui alt tip de progres, mai sănătos, mai social și mai integral. Eliberarea de paradigma tehnocratică dominatoare are loc, de fapt, în unele ocazii. De exemplu, când comunitatea de mici producători optează pentru sisteme de producție mai puțin poluante, susținând un model de viață, de fericire și de comuniune nonconsumistă. Sau când tehnica se orientează în mod prioritar să rezolve problemele concrete ale celorlalți, cu angajarea de a-i ajuta să trăiască cu mai multă demnitate și mai puține suferințe. De asemenea, când căutarea creatoare a frumosului și contemplarea sa reușesc să depășească puterea concretă într-un fel de mântuire care se realizează în frumos și în persoana care îl contemplă. Umanitatea autentică, ce invită la o nouă sinteză, pare să locuiască în mijlocul civilizației tehnologice, aproape în mod imperceptibil, ca negura care se strecoară sub o ușă închisă. Va fi aceasta o promisiune de durată, în pofida a toate, cu tot ceea ce este autentic ridicându-se cu o rezistență încăpățânată?

113. Pe de altă parte, oamenii nu par de acum să mai creadă într-un viitor fericit, nu se încred orbește într-o zi de mâine mai bună pornind de la condițiile actuale ale lumii și de la capacitățile tehnice. Conștientizează că progresul științei și al tehnicii nu echivalează cu progresul omenirii și al istoriei și întrevăd că sunt alte drumuri fundamentale pentru un viitor fericit. Cu toate acestea, nici măcar nu-și imaginează să renunțe la posibilitățile pe care le oferă tehnologia. Omenirea s-a modificat profund și acumularea de noutăți continue consacră o efemeritate care ne trage la suprafață într-o unică direcție. Devine dificil să ne oprim pentru a recupera profunzimea vieții. Dacă arhitectura reflectă spiritul unei epoci, megastructurile și casele în serie exprimă spiritul tehnicii globalizate, în care noutatea permanentă a produselor se unește cu o plictiseală apăsătoare. Să nu ne resemnăm cu asta și să nu renunțăm să ne punem întrebări cu privire la scopurile și la sensul fiecărui lucru. Altfel, vom legitima numai starea de fapt și vom avea nevoie de mai multe surogate pentru a suporta golul.

114. Ceea ce se întâmplă ne pune în fața urgenței de a înainta într-o revoluție culturală curajoasă. Știința și tehnologia nu sunt neutre, dar pot implica de la începutul până la sfârșitul unui proces diferite intenții și posibilități și pot să se configureze în diferite moduri. Nimeni nu vrea să se întoarcă la epoca peșterilor, însă este indispensabil să se încetinească marșul pentru a privi realitatea într-un alt mod, să se adune dezvoltările pozitive și sustenabile și în același timp să se recupereze valorile și marile scopuri distruse de o neînfrânare megalomană.

III. Crizele și consecințele antropocentrismului modern

115. Antropocentrismul modern, în mod paradoxal, a ajuns să așeze rațiunea tehnică mai presus de realitate, pentru că această ființă umană „nu mai simte natura nici ca normă valabilă, nici ca refugiu viu. O vede fără ipoteză, în mod obiectiv, ca spațiu și materie în care să realizeze o operă în care să se arunce în întregime și nu contează ce anume va rezulta”[92]. În acest mod se diminuează valoarea intrinsecă a lumii. Însă dacă ființa umană nu redescoperă adevăratul său loc, nu se înțelege în manieră adecvată pe sine însăși și ajunge să contrazică propria realitate. „Nu numai pământul a fost dat de Dumnezeu omului, care trebuie să-l folosească respectând intenția originară de bine, conform căreia i-a fost dăruit; însă omul este dăruit sieși de Dumnezeu și, de aceea, trebuie să respecte structura naturală și morală cu care a fost înzestrat”[93].

116. În modernitate a avut loc un însemnat exces antropocentric care, sub altă aparență, astăzi continuă să amenințe orice referință la ceva comun și orice tentativă de a întări legăturile sociale. Pentru aceasta a venit momentul de a acorda atenție din nou realității cu limitele pe care ea le impune, care la rândul lor constituie posibilitatea unei dezvoltări umane și sociale mai sănătoase și rodnice. O prezentare neadecvată a antropologiei creștine a ajuns să promoveze o concepție greșită despre relația ființei umane cu lumea. De multe ori a fost transmis un vis prometeic de stăpânire asupra lumii care a provocat impresia că îngrijirea naturii este ceva ce aparține celor slabi. În schimb interpretarea corectă a conceptului de ființă umană ca stăpân al universului este aceea de a o înțelege ca administrator responsabil[94].

117. Lipsa de preocupare pentru a măsura daunele aduse naturii și impactul ambiental al deciziilor este numai reflexul evident al unui dezinteres de a recunoaște mesajul pe care natura îl poartă înscris în înseși structurile sale. Când nu se recunoaște în realitatea însăși importanța unui sărac, a unui embrion uman, a unei persoane cu handicap – pentru a da doar câteva exemple –, cu greu se va ști să se asculte strigătele naturii însăși. Totul este legat. Dacă ființa umană se declară autonomă de realitate și se constituie dominator absolut, însăși baza existenței sale se fărâmițează, pentru că „în loc să desfășoare rolul său de colaborator al lui Dumnezeu în opera creației, omul ia locul lui Dumnezeu și astfel ajunge să provoace răzvrătirea naturii”[95].

118. Această situație ne conduce la o schizofrenie permanentă, care merge de la exaltarea tehnocratică ce nu recunoaște o valoare proprie celorlalte ființe până la reacția de a nega orice valoare specială ființei umane. Dar nu se poate face abstracție de omenire. Nu va exista o nouă relație cu natura fără o ființă umană nouă. Nu există ecologie fără o antropologie adecvată. Atunci când persoana umană este considerată numai o ființă în plus printre celelalte, care derivă dintr-un joc al întâmplării sau dintr-un determinism fizic, „se riscă să slăbească în persoane conștiința responsabilității”[96]. Un antropocentrism deviat nu trebuie în mod necesar să dea întâietate unui „biocentrism”, pentru că asta ar implica să se introducă un nou dezechilibru, care nu numai că n-ar rezolva problemele, ci ar adăuga altele. Nu se poate cere din partea ființei umane o angajare față de lume dacă nu se recunosc și nu se valorizează în același timp capacitățile sale speciale de cunoaștere, voință, libertate și responsabilitate.

119. Critica adusă antropocentrismului deviat n-ar trebui nici să așeze în al doilea plan valoarea relațiilor dintre persoane. Dacă criza ecologică este o apariție sau o manifestare externă a crizei etice, culturale și spirituale a modernității, nu putem să ne înșelăm că însănătoșim relația noastră cu natura și cu mediul fără a însănătoși toate relațiile umane fundamentale. Când gândirea creștină revendică pentru ființa umană o valoare specială mai presus de celelalte creaturi, dă spațiu valorizării fiecărei persoane umane și astfel stimulează recunoașterea celuilalt. Deschiderea spre un „tu” în măsură să cunoască, să iubească și să dialogheze continuă să fie marea noblețe a persoanei umane. De aceea, în vederea unei relații adecvate cu creația, nu este nevoie de a diminua dimensiunea socială a ființei umane și nici dimensiunea sa transcendentă, deschiderea sa spre „Tu”-ul divin. De fapt, nu se poate propune o relație cu mediul făcând abstracție de cea cu celelalte persoane și cu Dumnezeu. Ar fi un individualism romantic travestit în frumusețe ecologică și o închidere asfixiantă în imanență.

120. Din moment ce totul este în relație, nici nu este compatibilă apărarea naturii cu justificarea avortului. Nu apare practicabil un drum educativ pentru primirea ființelor slabe care ne înconjoară, care uneori sunt deranjante sau supărătoare, când nu se dă protecție unui embrion uman deși venirea sa este cauză de suferințe și dificultăți: „Dacă se pierde sensibilitatea personală și socială față de primirea unei noi vieți, și alte forme de primire utile vieții sociale dispar treptat”[97].

121. Se așteaptă încă dezvoltarea unei noi sinteze care să depășească falsele dialectici din ultimele secole. Creștinismul însuși, menținându-se fidel față de identitatea sa și față de comoara de adevăr pe care a primit-o de la Isus Cristos, mereu se regândește și se reexprimă în dialogul cu noile situații istorice, lăsând să răsară astfel noutatea sa perenă[98].

Relativismul practic

122. Un antropocentrism deviat dă loc unui stil de viață deviat. În exortația apostolică Evangelii gaudium am făcut referință la relativismul practic care caracterizează epoca noastră și care este „și mai periculos decât cel doctrinar”[99]. Când ființa umană se pune pe sine însăși în centru, ajunge să dea prioritate absolută intereselor sale contingente și tot restul devine relativ. De aceea n-ar trebui să uimească faptul că, împreună cu omniprezența paradigmei tehnocratice și cu adorarea puterii umane fără limite, se dezvoltă în subiecți acest relativism, în care totul devine irelevant dacă nu folosește propriilor interese imediate. Există în asta o logică ce permite să se înțeleagă cum se alimentează reciproc diferite atitudini care provoacă în același timp degradarea mediului și degradarea socială.

123. Cultura relativismului este aceeași patologie care determină o persoană să profite de alta și s-o trateze ca pe un simplu obiect, obligând-o la munci silnice sau reducând-o în sclavie din cauza unei datorii. Este aceeași logică ce duce la exploatarea sexuală a copiilor sau la abandonarea bătrânilor care nu folosesc propriilor interese. Este și logica internă a celui care afirmă: să lăsăm ca forțele invizibile ale pieței să reglementeze economia, pentru că efectele lor asupra societății și asupra naturii sunt daune inevitabile. Dacă nu există adevăruri obiective și nici principii stabile, în afară de satisfacerea propriilor aspirații și a necesităților imediate, ce limite pot avea traficul de ființe umane, criminalitatea organizată, traficul de droguri, comerțul cu diamante însângerate și cu piei de animale care sunt pe cale de dispariție? Nu este aceeași logică relativistă, aceea care îndreptățește cumpărarea de organe ale săracilor cu scopul de a le vinde sau de a le folosi pentru experimentare, sau refuzarea copiilor pentru că nu răspund la dorința părinților lor? Este aceeași logică „folosește și aruncă” ce produce atâtea gunoaie numai pentru dorința dezordonată de a consuma mai mult decât au nevoie realmente. Și atunci nu putem crede că programele politice sau forța legii vor fi suficiente pentru a evita comportamentele care lovesc mediul, deoarece când cultura e cea care se corupe și nu se mai recunoaște niciun adevăr obiectiv sau principii universal valabile, legile vor fi înțelese numai ca impuneri arbitrare și ca piedici de evitat.

124. În orice organizare de ecologie integrală, care să nu excludă ființa umană, este indispensabil să se integreze valoarea muncii, atât de înțelept dezvoltată de sfântul Ioan Paul al II-lea în enciclica sa Laborem exercens. Amintim că, după relatarea biblică a creației, Dumnezeu a așezat ființa umană în grădina abia creată (cf. Gen 2,15) nu numai pentru a se îngriji de ceea ce există (a păzi), ci pentru a lucra acolo pentru a produce roade (a cultiva). Astfel muncitorii și artizanii „asigură creația veșnică” (Sir 38,34). În realitate, intervenția umană care favorizează dezvoltarea prudentă a creației este modul cel mai adecvat de a se îngriji de ea, pentru că implică faptul de a se pune ca instrument al lui Dumnezeu pentru a ajuta să iasă în evidență potențialitățile pe care el însuși le-a înscris în lucruri: „Domnul a creat din pământ leacurile și omul priceput nu le disprețuiește” (Sir 38,4).

125. Dacă încercăm să gândim care sunt relațiile adecvate ale ființei umane cu lumea care o înconjoară, reiese necesitatea unei concepții corecte despre muncă, pentru că, dacă vorbim despre relația ființei umane cu lucrurile, se pune întrebarea cu privire la sensul și finalitatea acțiunii umane asupra realității. Nu vorbim numai de munca manuală sau de munca pământului, ci de orice activitate care implică vreo transformare a ceea ce există, de la elaborarea unui studiu social până la proiectul unei dezvoltări tehnologice. Orice formă de muncă presupune o idee despre relația pe care ființa umană poate sau trebuie s-o realizeze cu celălalt. Spiritualitatea creștină, împreună cu uimirea contemplativă față de creaturi pe care o găsim la sfântul Francisc din Assisi, a dezvoltat o bogată și sănătoasă înțelegere a muncii, așa cum putem întâlni, de exemplu, în viața fericitului Charles de Foucauld și a discipolilor săi.

126. Să adunăm ceva și din lunga tradiție monastică. La început ea a favorizat într-un anumit fel fuga de lume, încercând să se îndepărteze de decăderea urbană. Pentru aceasta monahii căutau deșertul, convinși că era locul potrivit pentru a recunoaște prezența lui Dumnezeu. După aceea, sfântul Benedict din Norcia a voit ca monahii săi să trăiască în comunitate, unind rugăciunea și studiul cu munca manuală (Ora et labora). Această introducere a muncii manuale pătrunsă de sens spiritual s-a dovedit revoluționară. S-a învățat să se caute maturizarea și sfințirea în împletirea dintre reculegere și muncă. Această manieră de a trăi munca ne face mai capabili de îngrijire și de respect față de mediu, impregnează cu sobrietate sănătoasă relația noastră cu lumea.

127. Afirmăm că „omul este autorul, centrul și scopul întregii vieți economico-sociale”[100]. Cu toate acestea, atunci când în ființa umană se pierde capacitatea de a contempla și de a respecta, se creează condițiile pentru ca sensul muncii să fie tulburat[101]. Merită să se amintească mereu că ființa umană este în același timp „capabilă să devină ea însăși actor responsabil al îmbunătățirii sale materiale, al progresului său moral, al desfășurării depline a destinului său spiritual”[102]. Munca ar trebui să fie locul acestei dezvoltări personale multiforme, unde se pun în joc multe dimensiuni ale vieții: creativitatea, proiecția în viitor, dezvoltarea capacităților, exercitarea valorilor, comunicarea cu alții, o atitudine de adorație. De aceea realitatea socială a lumii de astăzi, dincolo de interesele limitate ale firmelor și de o raționalitate economică discutabilă, cere ca „să se continue să se urmărească drept prioritate obiectivul accesului la muncă […] pentru toți”[103].

128. Suntem chemați la muncă încă de la crearea noastră. Nu trebuie să se caute să se înlocuiască tot mai mult munca umană cu progresul tehnologic: făcând astfel omenirea și-ar dăuna sieși. Munca este o necesitate, este parte a sensului vieții pe acest pământ, cale de maturizare, de dezvoltare umană și de realizare personală. În acest sens, a-i ajuta pe săraci cu bani trebuie să fie mereu un remediu provizoriu pentru a face față urgențelor. Adevăratul obiectiv ar trebui să fie de a le permite o viață demnă prin muncă. Totuși, orientarea economiei a favorizat un tip de progres tehnologic care are ca scop reducerea costurilor de producție în vederea diminuării locurilor de muncă, ce sunt înlocuite de mașini. Este un mod ulterior în care acțiunea ființei umane se poate îndrepta împotriva sieși. Reducerea locurilor de muncă „are și un impact negativ pe planul economic, prin erodarea progresivă a «capitalului social», adică a acelui ansamblu de relații de încredere, de credibilitate, de respectare a regulilor, indispensabile oricărei conviețuiri sociale”[104]. În definitiv: „costurile umane sunt întotdeauna și costuri economice și disfuncțiunile economice comportă mereu și costuri umane”[105]. A renunța să se investească în persoane pentru a obține un profit imediat mai mare este o afacere foarte rea pentru societate.

129. Pentru a continua să fie posibil a oferi ocupație, este indispensabil să se promoveze o economie care să favorizeze diversificarea productivă și creativitatea întreprinzătoare. De exemplu, există o mare varietate de sisteme alimentare agricole de mici dimensiuni care continuă să hrănească cea mai mare parte a populației mondiale, folosind o porțiune redusă de teritoriu și de apă și producând mai puține deșeuri, fie în mici bucăți agricole și grădini, fie în vânătoare și în adunarea produselor de pădure, fie în pescuitul local. Economiile de scară, în special în sectorul agricol, ajung să-i constrângă pe micii agricultori să vândă pământurile lor sau să abandoneze cultivările lor tradiționale. Tentativele unora dintre ei de a dezvolta alte forme de producție, mai diversificate, sunt inutile din cauza dificultății de a avea acces la piețele regionale și globale sau pentru că infrastructura de vânzare și de transport este în slujba marilor firme. Autoritățile au dreptul și responsabilitatea de a adopta măsuri de sprijin clar și ferm dat micilor producători și diversificării producției. Pentru a exista o libertate economică de care toți să beneficieze efectiv, uneori poate fi necesar să se pună limite celor care dețin resurse și putere financiară mai mari. Simpla proclamare a libertății economice, când însă condițiile reale împiedică pe mulți să poată avea acces la ea realmente și când se reduce accesul la muncă, devine un discurs contradictoriu care dezonorează politica. Activitatea întreprinzătoare, care este o vocație nobilă orientată să producă bogăție și să îmbunătățească lumea pentru toți, poate să fie un mod foarte rodnic pentru a promova regiunea în care se situează activitățile sale, mai ales dacă înțelege că a crea de locuri de muncă este parte a slujirii sale pentru binele comun de care nu se poate face abstracție.

Inovația biologică pornind de la cercetare

130. În viziunea filozofică și teologică despre ființa umană și despre creație, pe care am încercat s-o propun, rezultă clar că persoana umană, cu particularitatea rațiunii sale și a științei sale, nu este un factor extern care trebuie să fie complet exclus. Totuși, deși ființa umană poate să intervină în lumea vegetală și animală și să se folosească de ele când este necesar pentru viața sa, Catehismul învață că experimentele pe animale sunt legitime numai dacă „se mențin în limite raționale și contribuie la îngrijirea sau la salvarea de vieți umane”[106]. Amintește cu fermitate că puterea umană are limite și că „este contrar demnității umane faptul de a supune animalele la suferințe inutile sau de a face risipă cu viața lor”[107]. Orice folosire și experimentare „cere un respect religios față de integritatea creației”[108].

131. Doresc să receptez aici poziția echilibrată a sfântului Ioan Paul al II-lea, care scotea în evidență binefacerile progreselor științifice și tehnologice, care „manifestă cât este de nobilă vocația omului de a participa în mod responsabil la acțiunea creatoare a lui Dumnezeu”, dar care în același timp amintea „cum orice intervenție într-o zonă a ecosistemului nu poate să facă abstracție de a analiza consecințele sale în alte zone”[109]. Afirma că Biserica apreciază aportul „studiului și al aplicațiilor biologiei moleculare, completate de celelalte discipline precum genetica și aplicația sa tehnologică în agricultură și în industrie”[110]. Deși spunea și că acest lucru nu trebuie să dea loc unei „manipulări genetice nediscriminate”[111]. Nu este posibil să se frâneze creativitatea umană. Dacă nu se poate interzice unui artist să exprime capacitatea sa creativă, nici nu pot fi împiedicați cei care posedă daruri speciale pentru dezvoltarea științifică și tehnologică, ale căror capacități au fost dăruite de Dumnezeu pentru slujirea celorlalți. În același timp, nu se poate să nu se reconsidere obiectivele, efectele, contextul și limitele etice ale acestei activități umane care este o formă de putere cu mari riscuri.

132. În acest cadru ar trebui să se situeze orice reflecție cu privire la intervenția umană asupra lumii vegetale și animale, care implică astăzi mutații genetice produse de biotehnologie, cu scopul de a exploata posibilitățile prezente în realitatea materială. Respectul credinței față de rațiune cere să se acorde atenție la ceea ce însăși știința biologică, dezvoltată în mod independent față de interesele economice, poate să învețe cu privire la structurile biologice și la posibilitățile și mutațiile lor. În orice caz, este legitimă intervenția care acționează asupra naturii „pentru a o ajuta să se dezvolte conform esenței sale, cea a creației, cea voită de Dumnezeu”[112].

133. Este greu de dat o evaluare generală cu privire la dezvoltarea de organisme modificate genetic (OGM), vegetale sau animale, pentru scopuri medicale sau în agricultură, din moment ce pot să fie foarte diferite între ele și să ceară considerații distincte. Pe de altă parte, riscurile nu trebuie atribuite mereu tehnicii însăși, ci aplicării sale neadecvate sau excesive. În realitate, mutațiile genetice au fost și sunt produse chiar de natură. Nici măcar cele provocate de ființa umană nu sunt un fenomen modern. Domesticirea animalelor, încrucișări de specii și alte practici antice și universal acceptate pot intra în cadrul acestor considerații. Este oportun de amintit că începutul dezvoltărilor științifice pe cerealele transgenice a fost observarea bacteriilor care în mod natural și spontan produceau o modificare în genomul unui vegetal. Totuși, în natură aceste procese au un ritm lent, care nu este comparabil cu viteza impusă de progresele tehnologice actuale, și atunci când aceste progrese se bazează pe o dezvoltare științifică de secole.

134. Deși nu dispunem de probe definitive cu privire la dauna pe care ar putea s-o provoace cerealele transgenice ființelor umane, chiar dacă în unele regiuni folosirea lor a produs o creștere economică ce a contribuit la rezolvarea unor probleme, totuși se întâlnesc dificultăți semnificative care nu trebuie să fie minimalizate. În multe zone, ca urmare a introducerii acestor culturi, se constată o concentrare de pământuri productive în mâinile câtorva, datorată „dispariției progresive a micilor producători, care, ca urmare a pierderii pământurilor cultivate, s-au văzut obligați să se retragă din producția directă”[113]. Cei mai fragili dintre aceștia devin muncitori temporari și mulți salariați agricoli ajung să migreze în locuri urbane mizerabile. Extinderea acestor culturi distruge împletitura complexă a ecosistemelor, diminuează diversitatea în producție și lovește prezentul sau viitorul economiilor regionale. În diferite țări se întâlnește o tendință spre dezvoltarea de oligopoluri în producția de semințe și de alte produse necesare pentru cultivare și dependența se agravează dacă se consideră producția de semințe sterile, care ar ajunge să-i oblige pe agricultori să le cumpere de la firmele producătoare.

135. Fără îndoială este nevoie de o atenție constantă, care duce să se considere toate aspectele etice implicate. În acest scop trebuie să se asigure o dezbatere științifică și socială care să fie responsabilă și amplă, în măsură să ia în considerare toată informația disponibilă și să spună lucrurilor pe nume. Uneori nu se pune pe masă informația completă, ci este selecționată în funcție de propriile interese, fie ele politice, economice sau ideologice. Acest lucru face dificilă elaborarea unei judecăți echilibrate și prudente asupra diferitelor chestiuni, ținând cont de toate variabilele aflate în joc. Este necesar să se dispună de locuri de dezbatere în care toți cei care în vreun mod s-ar putea vedea direct sau indirect implicați (agricultori, consumatori, autorități, oameni de știință, producători de semințe, populații apropiate de terenuri tratate și alții) să poată expune problematicile lor sau să aibă acces la o informație extinsă și credibilă pentru a adopta decizii orientate spre binele comun prezent și viitor. Chestiunea OGM este o chestiune cu caracter complex, care cere să fie înfruntată cu o privire care să cuprindă toate aspectele sale și aceasta ar cere măcar un efort mai mare pentru a finanța diferite linii de cercetare autonomă și interdisciplinară, care să poată aduce lumină nouă.

136. Pe de altă parte, este îngrijorător faptul că unele mișcări ecologiste apără integritatea mediului și pe bună dreptate reclamă limite pentru cercetarea științifică, în timp ce uneori nu aplică aceste principii la viața umană. Adesea se justifică faptul că se depășesc toate limitele atunci când se fac experimente cu embrioni umani vii. Se uită că valoarea inalienabilă a unei ființe umane merge cu mult dincolo de gradul dezvoltării sale. La fel, atunci când tehnica nu recunoaște marile principii etice, ajunge să considere legitimă orice practică. Așa cum am văzut în acest capitol, tehnica separată de etică cu greu va fi capabilă să autolimiteze propria putere.

Capitolul al patrulea

O ecologie integrală

137. Din moment ce totul este intim relaționat și actualele probleme cer o privire care să țină cont de toate aspectele crizei mondiale, propun să ne oprim acum să reflectăm asupra diferitelor elemente ale unei ecologii integrale, care să cuprindă clar dimensiunile umane și sociale.

I. Ecologia ambientală, economică și socială

138. Ecologia studiază relațiile dintre organismele vii și mediul în care se dezvoltă. Ea cere și să se oprească pentru a gândi și a discuta despre condițiile de viață și de supraviețuire a unei societăți, cu onestitatea de a pune la îndoială modele de dezvoltare, producție și consum. Nu este superfluu a insista ulterior asupra faptului că totul este în legătură. Timpul și spațiul nu sunt independente între ele și nici atomii sau particulele subatomice nu se pot considera în mod separat. După cum diferitele componente ale planetei – fizice, chimice și biologice – sunt relaționate între ele, tot așa și speciile vii formează o rețea pe care nu terminăm niciodată s-o recunoaștem și s-o înțelegem. Bună parte din informația noastră genetică este împărtășită cu multe ființe vii. Pentru acest motiv, cunoștințele fragmentare și izolate pot să devină o formă de ignoranță dacă opun rezistență să se integreze într-o viziune mai amplă a realității.

139. Când vorbim despre „mediu” facem referință și la o relație deosebită: aceea dintre natură și societatea care locuiește în ea. Acest lucru ne împiedică să considerăm natura ca ceva separat de noi sau ca un simplu cadru al vieții noastre. Suntem incluși în ea, suntem parte din ea și suntem întrepătrunși. Motivele pentru care un loc este poluat cer o analiză a funcționării societății, a economiei sale, a comportamentului său, a modurilor sale de a înțelege realitatea. Dată fiind mărimea schimbărilor, nu mai este posibil să se găsească un răspuns specific și independent pentru fiecare parte a problemei. Este fundamental a căuta soluții integrale, care să ia în considerare interacțiunile sistemelor naturale între ele și cu sistemele sociale. Nu există două crize separate, una a mediului și alta socială, ci o singură și complexă criză socio-ambientală. Strategiile pentru soluționarea crizei cer o abordare integrală pentru a combate sărăcia, pentru a reda celor excluși demnitatea și în același timp pentru a avea grijă de natură.

140. Din cauza cantității și varietății elementelor de care trebuie ținut cont, în momentul determinării impactului ambiental al unei activități concrete de întreprindere, devine indispensabil să se dea cercetătorilor rolul proeminent și să se faciliteze interacțiunea lor, cu amplă libertate academică. Această cercetare constantă ar trebui să permită recunoașterea modului în care relaționează creaturile între ele, formând acele unități mai mari pe care astăzi le numim „ecosisteme”. Nu le luăm în considerare numai pentru a determina care este folosirea lor rațională, ci pentru că posedă o valoare intrinsecă, independentă de folosirea lor. Așa cum fiecare organism este bun și minunat în el însuși prin faptul că este o creatură a lui Dumnezeu, același lucru se întâmplă cu ansamblul armonios de organisme într-un spațiu determinat, care funcționează ca un sistem. Chiar dacă nu conștientizăm asta, depindem de acest ansamblu pentru însăși existența noastră. Trebuie amintit că ecosistemele intervin în dispersarea dioxidului de carbon, în purificarea apei, în controlarea bolilor și epidemiilor, în compoziția solului, în descompunerea gunoaielor și în foarte multe alte feluri pe care le trecem cu vederea sau despre care chiar nu știm. Când își dau seama de asta, multe persoane conștientizează din nou faptul că trăim și acționăm pornind de la o realitate care ne-a fost dăruită în prealabil, care este anterioară capacităților noastre și existenței noastre. De aceea, atunci când se vorbește despre „folosire sustenabilă” trebuie introdusă mereu o considerație despre capacitatea de regenerare a fiecărui ecosistem în diferitele sale sectoare și aspecte.

141. Pe de altă parte, creșterea economică tinde să producă automatisme și să omogenizeze, cu scopul de a simplifica procesele și a reduce costurile. Pentru aceasta este necesară o ecologie economică, aptă să inducă la considerarea realității în manieră mai amplă. De fapt, „protejarea mediului va trebui să constituie parte integrantă a procesului de dezvoltare și nu va putea fi considerată în manieră izolată”[114]. Dar în același timp devine actuală necesitatea urgentă a umanismului, capabil să pună laolaltă diferite domenii ale cunoașterii, inclusiv științele economice, pentru o viziune mai integrală și integrantă. Astăzi analizarea problemelor ambientale este inseparabilă de analizarea contextelor umane, familiale, de muncă, urbane și de relația fiecărei persoane cu ea însăși, care generează un mod determinat de a se relaționa cu alții și cu mediul. Există o interacțiune între ecosisteme și între diferitele lumi de referință socială și astfel se demonstrează încă o dată că „întregul este superior părții”[115].

142. Dacă totul este în relație, atunci și starea de sănătate a instituțiilor dintr-o societate comportă consecințe pentru mediu și pentru calitatea vieții umane: „Orice leziune a solidarității și prieteniei civice provoacă daune ambientale”[116]. În acest sens, ecologia socială este în mod necesar instituțională și ajunge progresiv la diferitele dimensiuni care merg de la grupul social primar, familia, până la viața internațională, trecând prin comunitatea locală și națiune. În cadrul fiecărui nivel social și între ele se dezvoltă instituțiile care reglementează relațiile umane. Tot ceea ce le dăunează comportă efecte nocive, cum ar fi pierderea libertății, nedreptatea și violența. Diferite țări sunt guvernate de un sistem instituțional precar, cu prețul suferințelor populației și în folosul celor care profită pe urma acestei stări a lucrurilor. Atât în cadrul administrației statului cât și în diferitele exprimări ale societății civile sau în relațiile locuitorilor între ei, se înregistrează cu frecvență excesivă comportamente ilegale. Legile pot să fie redactate în formă corectă, dar adesea rămân ca literă moartă. Așadar, se poate spera ca legislația și normativele referitoare la mediu să fie realmente eficace? Știm, de exemplu, că țări înzestrate cu o legislație clară pentru protejarea pădurilor, continuă să rămână martori muți ai frecventei sale încălcări. În afară de asta, ceea ce se întâmplă într-o regiune exercită, direct sau indirect, influențe asupra celorlalte regiuni. Așa de exemplu, consumul de droguri în societățile opulente, provoacă o constantă sau crescândă cerere de produse care provin din regiuni sărăcite, unde se corup comportamentele, se distrug vieți și se termină cu degradarea mediului.

II. Ecologia culturală

143. Împreună cu patrimoniul natural există un patrimoniu istoric, artistic și cultural, la fel de amenințat. Este parte a identității comune a unui loc și bază pentru a construi o cetate locuibilă. Nu e vorba de a distruge și de a crea noi orașe ipotetic mai ecologice, unde nu întotdeauna este de dorit să se trăiască. Trebuie integrată istoria, cultura și arhitectura dintr-un loc determinat, salvgardând identitatea originală. De aceea ecologia cere și îngrijirea bogățiilor culturale ale umanității în semnificația lor mai amplă. În mod mai direct, cere să se acorde atenție culturilor locale în momentul în care se analizează chestiuni legate de mediu, făcând să dialogheze limbajul tehnico-științific cu limbajul popular. Este cultura nu numai înțeleasă ca monumentele din trecut, ci în special în sensul său viu, dinamic și participativ, care nu se poate exclude în momentul în care se regândește relația ființei umane cu mediul.

144. Viziunea consumistă a ființei umane, favorizată de angrenajele actualei economii globalizate, tinde să facă omogene culturile și să slăbească imensa varietate culturală, care este comoară a umanității. Pentru acest motiv, a pretinde să se rezolve toate dificultățile prin normative uniforme sau cu intervenții tehnice duce la neglijarea complexității problematicilor locale, care cer participarea activă a locuitorilor. Noile procese în gestație nu pot să fie mereu integrate în modele stabilite din exterior, este nevoie să fie bazate pe însăși cultura locală. Așa cum viața și lumea sunt dinamice, îngrijirea lumii trebuie să fie flexibilă și dinamică. Soluțiile pur tehnice riscă să ia în considerare simptome care nu corespund problematicilor mai profunde. Este necesar să se asume perspectiva drepturilor popoarelor și culturilor și în acest mod să se înțeleagă că dezvoltarea unui grup social presupune un proces istoric în cadrul unui context cultural și cere implicarea constantă a actorilor sociali-locali pornind de la propria lor cultură. Nici noțiunea de calitate a vieții nu se poate impune, ci trebuie să fie înțeleasă în cadrul lumii de simboluri și obiceiuri proprii fiecărui grup uman.

145. Multe forme de intensă exploatare și degradare a mediului pot să epuizeze nu numai mijloacele de subzistență locale, ci și resursele sociale care au permis un mod de a trăi care timp îndelungat a susținut o identitate culturală și un sens al existenței și al trăirii împreună. Dispariția unei culturi poate să fie la fel de gravă sau chiar mai mult decât dispariția unei specii animale sau vegetale. Impunerea unui stil hegemonic de viață legat de un mod de producție poate să fie pe atât de nociv, cât alterarea ecosistemelor.

146. În acest sens, este indispensabil să se acorde atenție specială comunităților aborigene cu tradițiile lor culturale. Nu sunt o simplă minoritate printre altele, ci mai degrabă trebuie să devină principalii interlocutori, mai ales în momentul în care se înaintează cu mari proiecte care interesează spațiile lor. De fapt, pentru ei pământul nu este un bun economic, ci un dar al lui Dumnezeu și al înaintașilor care în el se odihnesc, un spațiu sacru cu care au nevoie să interacționeze pentru a alimenta identitatea lor și valorile lor. Când rămân în teritoriile lor, sunt cei care se îngrijesc mai bine de ele. Totuși, în diferite părți ale lumii, sunt obiect de presiuni pentru ca să părăsească pământurile lor și să le lase libere pentru proiecte extractive, agricole sau de creștere a animalelor care nu acordă atenție degradării naturii și culturii.

III. Ecologia vieții zilnice

147. Pentru a putea vorbi de dezvoltare autentică va trebui să se verifice producerea unei îmbunătățiri integrale a calității vieții umane și acest lucru implică analizarea spațiului în care se desfășoară existența persoanelor. Locurile în care trăim influențează asupra modului nostru de a vedea viața, de a simți și de a acționa. În același timp, în camera noastră, în casa noastră, la locul nostru de muncă și în cartierul nostru folosim mediul pentru a exprima identitatea noastră. Ne străduim să ne adaptăm la mediu și atunci când el este dezordonat, haotic sau sătul de poluare vizuală și acustică, excesul de stimuli pune la încercare tentativele noastre de a dezvolta o identitate integrată și fericită.

148. Este admirabilă creativitatea și generozitatea persoanelor și grupurilor care sunt capabili să răstoarne limitele mediului, modificând efectele adverse ale condiționărilor și învățând să orienteze existența lor în mijlocul dezordinii și al precarității. De exemplu, în unele locuri, unde fațadele clădirilor sunt foarte deteriorate, există persoane care se îngrijesc cu multă demnitate de interiorul locuințelor lor sau se simt în largul lor datorită cordialității și prieteniei oamenilor. Viața socială pozitivă și benefică a locuitorilor răspândește lumină într-un loc la prima vedere de netrăit. Uneori este lăudabilă ecologia umană pe care reușesc s-o dezvolte săracii în mijlocul atâtor limitări. Senzația de sufocare produsă de aglomerațiile rezidențiale și de spațiile cu densitate ridicată de locuințe este contrastată dacă se dezvoltă relații umane de apropiere și căldură, dacă se creează comunități, dacă limitele ambientale sunt compensate în interioritatea fiecărei persoane, care se simte inserată într-o rețea de comuniune și de apartenență. În acest mod, orice loc încetează să fie un iad și devine contextul unei vieți demne.

149. În afară de asta este dovedit că lipsa extremă care se trăiește în unele locuri lipsite de armonie, lărgime și posibilitate de integrare, facilitează apariția de comportamente inumane și manipularea persoanelor din partea organizațiilor criminale. Pentru locuitorii din cartiere periferice foarte precare, experiența zilnică de a trece de la aglomerație la anonimatul social care se trăiește în marile orașe poate să provoace o senzație de dezrădăcinare care favorizează comportamente antisociale și violență. Totuși mă simt obligat să reafirm că iubirea este mai puternică. Atâtea persoane, în aceste condiții, sunt capabile să țeasă legături de apartenență și de conviețuire care transformă aglomerația într-o experiență comunitară în care se dărâmă pereții eu-lui și se depășesc barierele egoismului. Această experiență de mântuire comunitară este ceea ce adesea trezește reacții creative pentru a îmbunătăți o clădire sau un cartier[117].

150. Dată fiind interrelația dintre spațiile urbane și comportamentul uman, cei care proiectează edificii, cartiere, spații publice și orașe, au nevoie de contribuția diferitelor discipline care permit să se înțeleagă procesele, simbolismul și comportamentul persoanelor. Nu e suficientă căutarea frumuseții în proiect, pentru că are și mai multă valoare a sluji un alt tip de frumusețe: calitatea vieții persoanelor, armonia lor cu mediul, întâlnirea și ajutorul reciproc. Și pentru aceasta este atât de important ca punctul de vedere al locuitorilor locului să contribuie mereu la analizarea planificării urbanistice.

151. Este necesar să se îngrijească spațiile publice, cadrele de perspectivă și punctele de referință urbane care măresc simțul nostru de apartenență, senzația noastră de înrădăcinare, faptul de „a ne simți acasă” în cadrul orașului care ne conține și ne unește. Este important ca diferitele părți ale unui oraș să fie bine integrate și ca locuitorii să poată avea o viziune de ansamblu, în loc să se închidă într-un cartier, renunțând să trăiască întregul oraș ca un spațiu propriu împărtășit cu alții. Fiecare intervenție în peisajul urban sau rural ar trebui să ia în considerare cum diferitele elemente ale locului formează un tot care este perceput de locuitori ca un cadru coerent cu bogăția sa de semnificații. În acest mod ceilalți încetează să fie străini și pot să fie percepuți ca parte dintr-un „noi”, pe care-l construim împreună. Pentru acest motiv, fie în mediul urban, fie în cel rural, este oportun să se păstreze unele spații în care să se evite intervenții umane care să le modifice încontinuu.

152. Lipsa de locuințe este gravă în multe părți ale lumii, atât în zonele rurale cât și în marile orașe, și pentru că bugetele de stat de obicei acoperă numai o mică parte a cererii. Nu numai săracii, ci o mare parte din societate întâlnește dificultăți serioase de a avea o casă proprie. Proprietatea casei are multă importanță pentru demnitatea persoanelor și pentru dezvoltarea familiilor. Este vorba despre o chestiune centrală a ecologiei umane. Dacă într-un loc determinat s-au dezvoltat aglomerări haotice de case precare, este vorba înainte de toate de a urbaniza aceste cartiere, nu de a le dezrădăcina și a-i expulza pe locuitori. Când săracii trăiesc în suburbii poluate sau în aglomerări periculoase, „în cazurile în care se impune mutarea lor și pentru a nu adăuga suferință la alte suferințe, este necesar să fie furnizată din timp o informare adecvată, să fie oferite alternative de locuințe demne și totodată să fie implicați direct și cei afectați”[118]. În același timp, creativitatea ar trebui să ducă la integrarea cartierelor sărace în cadrul unui oraș primitor. „Cât de frumoase sunt orașele care depășesc neîncrederea nesănătoasă și îi integrează pe cei care sunt diferiți și care fac din această integrare un nou factor de dezvoltare! Cât de frumoase sunt orașele care, chiar și în planul lor arhitectonic, sunt pline de spații care leagă, pun în relație, favorizează recunoașterea celuilalt!”[119].

153. Calitatea vieții în orașe este legată în mare parte de transporturi, care adesea sunt cauză de mari suferințe pentru locuitori. În orașe circulă multe automobile folosite de una sau două persoane, motiv pentru care traficul devine intens, se ridică nivelul de poluare, se consumă enorme cantități de energie neregenerabilă și devine necesară construirea de mai multe străzi și parcări, care dăunează țesutului urban. Mulți specialiști sunt de acord cu privire la necesitatea de a da prioritate transporturilor publice. Totuși, unele măsuri necesare cu greu vor fi acceptate în mod pașnic de societate fără o îmbunătățire substanțială a acestor transporturi, care în multe orașe comportă un tratament nedemn al persoanelor din cauza aglomerației, incomodității sau frecvenței scăzute a serviciilor și nesiguranței.

154. Recunoașterea demnității speciale a ființei umane de multe ori contrastează cu viața haotică pe care trebuie s-o ducă persoanele în orașele noastre. Însă acest lucru n-ar trebui să ne facă să uităm starea de abandonare și neglijare pe care o îndură și unii locuitori din zonele rurale, unde nu ajung serviciile esențiale și există muncitori reduși la condiția de sclavie, fără drepturi și nici speranța unei vieți mai demne.

155. Ecologia umană implică și ceva foarte profund: relația necesară a vieții ființei umane cu legea morală înscrisă în propria sa natură, relație indispensabilă pentru a putea crea un mediu mai demn. Afirma papa Benedict al XVI-lea că există o „ecologie a omului” pentru că „și omul are o natură pe care trebuie s-o respecte și pe care n-o poate manipula după bunul plac”[120]. În această linie, trebuie recunoscut că trupul nostru ne pune într-o relație directă cu mediul și cu celelalte ființe vii. Acceptarea propriului trup ca dar al lui Dumnezeu este necesară pentru a primi și a accepta lumea întreagă ca dar al Tatălui și casă comună; în schimb, o logică de dominare asupra propriului trup se transformă într-o logică uneori subtilă de dominare asupra creației. A învăța să primim propriul trup și să avem grijă de el și să respectăm semnificațiile sale este esențial pentru o adevărată ecologie umană. Și a aprecia propriul trup în feminitatea sau masculinitatea sa este necesar pentru a ne putea recunoaște pe noi înșine în întâlnirea cu celălalt diferit de noi. În acest mod este posibil să se accepte cu bucurie darul specific al celuilalt sau al celeilalte, operă a lui Dumnezeu creator, și să se îmbogățească reciproc. De aceea, nu este sănătoasă o atitudine care pretinde să „șteargă diferența sexuală pentru că nu mai știe să se confrunte cu ea”[121].

IV. Principiul binelui comun

156. Ecologia umană este indispensabilă de noțiunea binelui comun, un principiu care desfășoară un rol central și unificator în etica socială. Este „ansamblul condițiilor de viață socială care permit grupurilor și indivizilor să-și atingă mai deplin și mai ușor perfecțiunea”[122].

157. Binele comun presupune respectarea persoanei umane ca atare, cu drepturi fundamentale și inalienabile rânduite spre dezvoltarea sa integrală. Cere și dispozitivele de bunăstare și siguranță socială și dezvoltarea diferitelor grupuri intermediare, aplicând principiul de subsidiaritate. Între acestea se evidențiază în special familia, drept celulă primară a societății. În sfârșit, binele comun cere pacea socială, adică stabilitatea și siguranța de o ordine determinată, care nu se realizează fără o atenție deosebită față de dreptatea distributivă, a cărei încălcare generează mereu violență. Toată societatea – și în ea în special statul – are obligația de a apăra și de a promova binele comun.

158. În condițiile actuale ale societății mondiale, unde se întâlnesc atâtea inegalități și sunt tot mai numeroase persoanele care sunt marginalizate, private de drepturile umane fundamentale, principiul binelui comun se transformă imediat, ca o consecință logică și inevitabilă, într-un apel la solidaritate și într-o opțiune preferențială pentru cei mai săraci. Această opțiune cere să se tragă consecințele destinației comune a bunurilor pământului, dar, așa cum am încercat să arăt în Exortația apostolică Evangelii gaudium[123], cere să se contemple înainte de toate demnitatea imensă a săracului în lumina celor mai profunde convingeri de credință. E suficient să se observe realitatea pentru a înțelege că astăzi această opțiune este o exigență etică fundamentală pentru realizarea efectivă a binelui comun.

V. Dreptatea între generații

159. Noțiunea de bine comun implică și generațiile viitoare. Crizele economice internaționale au arătat cu cruzime efectele nocive pe care le aduce cu sine nerecunoașterea unui destin comun, de la care nu pot să fie excluși cei care vor veni după noi. De acum nu se poate vorbi despre dezvoltare sustenabilă fără o solidaritate între generații. Când ne gândim la situația în care se lasă planeta pentru generațiile viitoare, intrăm într-o altă logică, aceea a darului gratuit pe care-l primim și-l comunicăm. Dacă pământul ne-a fost dăruit, nu mai putem gândi numai pornind de la un criteriu utilitarist de eficiență și productivitate pentru profitul individual. Nu vorbim despre o atitudine opțională, ci despre o chestiune esențială de dreptate, din moment ce pământul pe care l-am primit aparține și celor care vor veni. Episcopii din Portugalia au îndemnat la asumarea acestei obligații de dreptate: „Mediul se situează în logica primirii. Este un împrumut pe care fiecare generație îl primește și trebuie să-l transmită generației următoare”[124]. O ecologie integrală posedă această viziune amplă.

160. Ce tip de lume dorim să transmitem celor care vor veni după noi, copiilor care cresc? Această întrebare nu se referă numai la mediu în mod izolat, pentru că nu se poate pune problema în manieră parțială. Când ne întrebăm cu privire la lumea pe care vrem s-o lăsăm, ne referim mai ales la orientarea sa generală, la sensul său, la valorile sale. Dacă nu pulsează în ele această întrebare de fond, nu cred că preocupările noastre ecologice pot să obțină efecte importante. Dar dacă această întrebare este pusă cu curaj, ne conduce în mod inevitabil la alte întrebări foarte directe: În ce scop trecem din această lume? Pentru ce scop am venit în această viață? Pentru ce scop lucrăm și luptăm? Pentru ce acest pământ are nevoie de noi? De aceea, nu mai e suficient a spune că trebuie să ne preocupăm pentru generațiile viitoare. Trebuie să ne dăm seama că ceea ce este în joc este demnitatea noastră. A lăsa o planetă locuibilă generațiilor viitoare, depinde, în primul rând, de noi. Acest aspect este unul care ne afectează în mod dramatic, pentru că are de-a face cu sensul ultim al șederii noastre pe pământ.

161. Previziunile catastrofale de acum nu se mai pot privi cu dispreț și ironie. Am putea să lăsăm generațiilor următoare prea mult moloz, dezolare și murdărie. Ritmul de consum, de risipă și de alterare a mediului a depășit posibilitățile planetei, în așa manieră încât stilul actual de viață, fiind insuportabil, poate să ducă numai la catastrofe, cum, de fapt, se întâmplă deja periodic în diferite regiuni. Atenuarea efectelor actualului dezechilibru depinde de ceea ce facem acum, mai ales dacă ne gândim la responsabilitatea pe care ne-o vor atribui cei care vor trebui să suporte cele mai rele consecințe.

162. Dificultatea de a lua în serios această provocare este legată de o deteriorare etică și culturală, care o însoțește pe cea ecologică. Bărbatul și femeia din lumea postmodernă riscă permanent să devină profund individualiști și multe probleme sociale actuale trebuie puse în relație cu căutarea egoistă a satisfacției imediate, cu crizele legăturilor familiale și sociale, cu dificultățile de a-l recunoaște pe celălalt. De multe ori suntem în fața unui consum imediat și excesiv al părinților care dăunează copiilor, care au tot mai multe dificultăți să-și cumpere o casă proprie și să întemeieze o familie. În afară de asta, această incapacitate de a ne gândi serios la generațiile viitoare este legată de incapacitatea noastră de a lărgi orizontul preocupărilor noastre și de a ne gândi la cei care rămân excluși de la dezvoltare. Să nu ne gândim doar la săracii din viitor, să ne amintim deja de săracii de astăzi, care au puțini ani de trăit pe acest pământ și nu pot continua să aștepte. De aceea, „în afară de solidaritatea leală intergenerațională, este nevoie să se reitereze necesitatea morală urgentă a unei solidarități intrageneraționale reînnoite”[125].

Capitolul al cincilea

Câteva linii de orientare și de acțiune

163. Am încercat să examinez situația actuală a omenirii, atât în crăpăturile planetei pe care locuim, cât și în cauzele mai profund umane ale degradării mediului. Deși această contemplare a realității în ea însăși deja ne indică necesitatea unei schimbări de direcție și ne sugerează câteva acțiuni, să încercăm acum să schițăm niște mari parcursuri de dialog, care să ne ajute să ieșim din vârtejul de autodistrugere în care ne afundăm.

I. Dialogul despre mediu în politica internațională

164. De la jumătatea secolului trecut, depășind multe dificultăți, s-a afirmat tendința de a concepe planeta ca patrie și omenirea ca popor care locuiește într-o casă comună. O lume interdependentă nu înseamnă numai a înțelege că urmările dăunătoare ale stilurilor de viață, de producție și de consum îi lovesc pe toți, ci, îndeosebi, a face în așa fel încât soluțiile să fie propuse pornind de la o perspectivă globală și nu numai în apărarea intereselor câtorva țări. Interdependența ne obligă să ne gândim la o singură lume, la un proiect comun. Însă aceeași inteligență folosită pentru o enormă dezvoltare tehnologică, nu reușește să găsească forme eficace de gestiune internațională în vederea rezolvării gravelor dificultăți ambientale și sociale. Pentru a înfrunta problemele de fond, care nu pot fi rezolvate de acțiuni ale fiecărei țări, devine indispensabil un consens mondial care să ducă, de exemplu, la programarea unei agriculturi sustenabile și diversificate, la dezvoltarea de forme de energie regenerabile și mai puțin poluante, la promovarea unei gestiuni mai adecvate a resurselor de pădure și marine, la asigurarea pentru toți a accesului la apa potabilă.

165. Știm că tehnologia bazată pe combustibilii fosili, foarte poluanți – în special cărbunele, dar și petrolul și, în măsură mai mică, gazul –, trebuie să fie înlocuită progresiv și numaidecât. În așteptarea unei ample dezvoltări a energiilor regenerabile, care ar trebui deja să fie începută, este legitim să se opteze pentru răul mai mic sau să se recurgă la soluții tranzitorii. Totuși, în comunitatea internațională nu se ajung la acorduri adecvate cu privire la responsabilitatea celor care trebuie să suporte costurile cele mai mari ale tranziției energetice. În ultimele decenii, chestiunile ambientale au dat naștere unei ample dezbateri publice, care a făcut să crească în societatea civilă spații de angajare însemnată și de dedicare generoasă. Politica și industria răspund cu încetineală, departe de a fi la înălțimea provocărilor mondiale. În acest sens se poate spune că, în timp ce omenirea din perioada post-industrială va fi amintită probabil ca una dintre cele mai iresponsabile din istorie, este de dorit ca omenirea de la începuturile secolului al XXI-lea să poată fi amintită că a asumat cu generozitate propriile responsabilități grave.

166. Mișcarea ecologică mondială a făcut deja un parcurs lung, îmbogățit de efortul multor organizații din societatea civilă. N-ar fi posibil să se menționeze toate aici, nici să se reparcurgă istoria contribuțiilor lor. Dar grație acestei mari angajări, chestiunile ambientale au fost tot mai prezente în agenda publică și au devenit o invitație permanentă de a gândi pe termen lung. Cu toate acestea, întâlnirile mondiale despre mediu din ultimii ani n-au răspuns la așteptări pentru că, din lipsa de decizie politică, n-au ajuns la acorduri ambientale globale realmente semnificative și eficace.

167. Trebuie amintită Întâlnirea Pământului celebrată în 1992 la Rio de Janeiro. În acea ocazie a fost declarat că „ființele umane sunt în centrul preocupărilor referitoare la dezvoltarea sustenabilă”[126]. Reluând câteva conținuturi din Declarația de la Stockholm (1972), a stabilit, între altele, cooperarea internațională pentru îngrijirea ecosistemului întregului pământ, obligația din partea celui care poluează să ia asupra sa acest lucru economic, datoria de a evalua impactul ambiental al fiecărei opere sau proiect. A propus obiectivul de a stabiliza concentrațiile de gaz de seră în atmosferă pentru a inversa tendința spre încălzirea globală. A elaborat și o agendă cu un program de acțiune și o convenție despre diversitatea biologică, a declarat principii în materie forestieră. Deși acea întâlnire a fost cu adevărat inovatoare și profetică pentru epoca sa, acordurile au avut un nivel scăzut de realizare pentru că nu s-au stabilit mecanisme adecvate de control, de verificare periodică și de sancționare a neîmplinirilor. Principiile enunțate continuă să ceară căi eficace și sprintene de realizare practică.

168. Printre experiențele pozitive se poate menționa, de exemplu, Convenția de la Basel despre deșeurile periculoase, cu un sistem de notificare, de nivele stabilite și de controale; precum și Convenția obligatorie despre comerțul internațional al speciilor de faună și floră sălbatică amenințate cu dispariția, care prevede misiuni de verificare a realizării efective. Grație Convenției de la Viena pentru protejarea stratului de ozon și realizarea sa prin Protocolul de la Montreal și amendamentele sale, problema subțierii acestui strat pare că a intrat într-o fază de soluție.

169. Cu privire la grija față de diversitatea biologică și deșertificare, progresele au fost mult mai puțin semnificative. Cât privește schimbările climatice, progresele sunt în mod deplorabil foarte scăzute. Reducerea gazelor de seră cere onestitate, curaj și responsabilitate, mai ales din partea țărilor mai puternice și mai poluante. Conferința Națiunilor Unite despre Dezvoltare Sustenabilă denumită Rio+20 (Rio de Janeiro 2012), a emis o declarație finală pe cât de amplă, pe atât de ineficace. Negocierile internaționale nu pot să înainteze în manieră semnificativă din cauza poziției țărilor care privilegiază propriile interese naționale față de binele comun global. Câți vor îndura consecințele pe care noi încercăm să le disimulăm, își vor aminti de această lipsă de conștiință și de responsabilitate. În timp ce se elabora această enciclică, dezbaterea a asumat o intensitate deosebită. Noi, credincioșii, nu putem să ne rugăm lui Dumnezeu pentru dezvoltările pozitive ale actualelor discuții, în așa fel încât generațiile viitoare să nu sufere consecințele întârzierilor imprudente.

170. Câteva dintre strategii pentru emisia joasă de gaze poluante se îndreaptă spre internaționalizarea costurilor ambientale, cu pericolul de impune țărilor cu resurse mai mici angajamente apăsătoare asupra reducerilor de emisii, asemenea cu cele ale țărilor mai industrializate. Impunerea acestor măsuri penalizează țările mai nevoiașe de dezvoltare. În acest mod se adaugă o nouă nedreptate sub acoperirea îngrijirii față de mediu. Și în acest caz, o nenorocire nu vine niciodată singură. Pentru că efectele schimbărilor climatice se vor face simțite mult timp, chiar dacă acum s-ar lua măsuri riguroase, unele țări cu resurse puține vor avea nevoie de ajutor pentru a se adapta la efectele care se produc deja și lovesc economiile lor. Rămâne sigur faptul că există responsabilități comune, dar diferențiate, pur și simplu pentru că, după cum au afirmat episcopii din Bolivia, „țările care au scos beneficiu dintr-un înalt nivel de industrializare, cu prețul unei enorme emisii de gaz de seră, au responsabilitate mai mare de a contribui la soluționarea problemelor pe care le-au cauzat”[127].

171. Strategia vânzării-cumpărării de „credite de emisie” poate face loc la o nouă formă de speculă și n-ar folosi la reducerea globală de gaze poluante. Acest sistem pare să fie o soluție rapidă și ușoară, cu aparența unei anumite angajări pentru mediu, care însă nu implică deloc o schimbare radicală la înălțimea circumstanțelor. Ba chiar poate să devină un expedient care permite să se susțină super-consumul unor țări și sectoare.

172. Pentru țările sărace, prioritățile trebuie să fie dezrădăcinarea mizeriei și dezvoltarea socială a locuitorilor lor; în același timp trebuie să se examineze nivelul scandalos de consum din unele sectoare privilegiate ale populației lor și să se contrasteze mai bine corupția. Desigur, trebuie să se dezvolte și forme mai puțin poluante de producere a energiei, însă pentru asta au nevoie să se bazeze pe ajutorul țărilor care au crescut mult pe cheltuiala poluării actuale a planetei. Exploatarea directă a îmbelșugatei energii solare cere ca să se stabilească mecanisme și ajutoare în așa fel încât țările în curs de dezvoltare să poată avea acces la transferul de tehnologii, la asistență tehnică și la resurse financiare, dar acordând mereu atenție condițiilor concrete, de vreme ce „nu întotdeauna este evaluată în mod adecvat compatibilitatea instalațiilor cu contextul pentru care sunt proiectate”[128]. Costurile ar fi mici dacă sunt comparate cu riscul schimbărilor climatice. În orice caz, este înainte de toate o decizie etică, întemeiată pe solidaritatea tuturor popoarelor.

173. Este nevoie de acorduri internaționale care să se realizeze, dată fiind capacitatea scăzută a instanțelor locale de a interveni în mod eficace. Relațiile dintre state trebuie să salvgardeze suveranitatea fiecăruia, dar să stabilească și parcursuri concordate pentru a evita catastrofe locale care ar ajunge până la urmă să le dăuneze tuturor. Este nevoie de cadre reglementatoare globale care să impună obligații și care să împiedice acțiuni inacceptabile, cum ar fi faptul ca țări puternice să descarce asupra altor țări deșeuri și industrii puternic poluante.

174. Menționăm și sistemul de governance al oceanelor. De fapt, deși au existat diferite convenții internaționale și regionale, fragmentarea și lipsa de mecanisme severe de reglementare, control și sancționare ajung până la urmă să amenințe toate eforturile. Problema crescând a deșeurilor marine și a protecției zonelor marine dincolo de frontierele naționale continuă să reprezinte o provocare specială. În definitiv, avem nevoie de un acord cu privire la regimurile de governance pentru toată gama de așa-numite bunuri comune globale.

175. Aceeași logică ce face dificilă luarea de decizii drastice pentru a inversa tendința spre încălzirea globală este aceea care nu permite să se realizeze obiectivul de a dezrădăcina sărăcia. Avem nevoie de o reacție globală mai responsabilă care implică înfruntarea simultană a reducerii poluării și a dezvoltării țărilor și regiunilor sărace. Secolul al XXI-lea, în timp ce menține o guvernance proprie din epocile trecute, asistă la o pierdere de putere a statelor naționale, mai ales pentru că dimensiunea economico-financiară, cu caractere transnaționale, tinde să predomine asupra politicii. În acest context, devine indispensabilă dezvoltarea de instituții internaționale mai puternice și organizate în mod eficace, cu autorități desemnate în manieră imparțială prin acorduri între guvernele naționale și înzestrate cu puterea de a sancționa. Așa cum a afirmat Benedict al XVI-lea în linia deja dezvoltată de doctrina socială a Bisericii, „pentru conducerea economiei mondiale, pentru a vindeca economiile lovite de criză, pentru a preveni înrăutățiri ale crizei și ulterioare dezechilibre majore; pentru a realiza o dezarmare integrală corespunzătoare, siguranța alimentară și pacea, este urgentă prezența unei adevărate autorități politice mondiale, care a fost deja schițată de predecesorul meu, [sfântul] Ioan al XXIII-lea”[129]. În această perspectivă, diplomația capătă o importanță inedită, în vederea promovării de strategii internaționale pentru a preveni problemele mai grave care până la urmă ajung să-i lovească pe toți.

II. Dialogul spre noi politici naționale și locale

176. Nu numai că există învingători și învinși între țări, ci și în cadrul țărilor sărace. Prin urmare trebuie să se identifice diferite responsabilități. Chestiunile referitoare la mediu și la dezvoltarea economică nu se mai pot pune numai pornind de la diferențele dintre țări, ci ele cer să se acorde atenție politicilor naționale și locale.

177. În fața posibilităților unei folosiri iresponsabile a capacităților umane, statele, la nivel individual, nu mai pot ignora responsabilitatea lor de a planifica, a coordona, a veghea și a sancționa în cadrul propriului teritoriu. Cum poate o societate să își orânduiască și să-și protejeze viitorul într-un context de inovații tehnologice în continuă dezvoltare? Un factor care acționează ca moderator efectiv este legea, care stabilește regulile pentru conduitele permise în lumina binelui comun. Limitele pe care trebuie să le impună o societate sănătoasă, matură și suverană țin de previziune și precauție, regulamente adecvate, vigilență asupra aplicării normelor, contrastare a corupției, acțiuni de control operativ asupra apariției de efecte nedorite ale proceselor productive și intervenție oportună în fața riscurilor nedeterminate sau potențiale. Există o crescândă jurisprudență orientată să reducă efectele poluante ale activităților întreprinzătoare. Însă structura politică și instituțională nu există numai pentru a evita practicile rele, ci pentru a încuraja practicile bune, pentru a stimula creativitatea care caută drumuri noi, pentru a facilita inițiative personale și colective.

178. Drama unei politici focalizate asupra rezultatelor imediate, susținute și de populații consumiste, face necesar să se producă creștere pe termen scurt. Răspunzând la interese electorale, guvernele nu se hazardează cu ușurință să irite populația cu măsuri care pot să știrbească nivelul de consum sau să pună în pericol investiții externe. Construcția mioapă a puterii frânează inserarea agendei ambientale clarvăzătoare în cadrul agendei publice a guvernelor. Se uită astfel că „timpul este superior spațiului”[130], că suntem tot mai rodnici când ne preocupăm mai degrabă să generăm procese decât să dominăm spații de putere. Măreția politică se arată atunci când, în momente dificile, se acționează pe baza marilor principii și gândind la binele comun pe termen lung. Puterii politice îi este greu să primească această îndatorire într-un proiect de națiune.

179. În unele locuri se dezvoltă cooperative pentru exploatarea energiilor regenerabile care permit autosuficiența locală și chiar vânzarea producție care este în exces. Acest exemplu simplu arată că, în timp ce ordinea mondială existentă se arată neputincioasă să asume responsabilități, instanța locală poate să facă diferența. De fapt, acolo se pot naște o responsabilitate mai mare, un puternic simț comunitar, o capacitate specială de îngrijire și o creativitate mai generoasă, precum și gândul la ceea ce se lasă copiilor și nepoților. Aceste valori au rădăcini foarte profunde în populațiile aborigene. Deoarece dreptul, uneori, se dovedește insuficient din cauza corupției, se cere o decizie politică sub presiunea populației. Societatea, prin organisme neguvernamentale și asociații intermediare, trebuie să oblige guvernele să dezvolte normative, proceduri și controale mai riguroase. Dacă cetățenii nu controlează puterea politică – națională, regională și municipală – nu este posibil nici o contrastare a daunelor ambientale. Pe de altă parte, legislațiile municipale pot să fie mai eficace dacă există acorduri între populațiile vecine pentru a susține aceleași politici ambientale.

180. Nu se poate gândi la rețete uniforme, pentru că există probleme și limite specifice ale fiecărei țări și regiuni. Este adevărat și că realismul politic poate să ceară măsuri și tehnologii de tranziție, numai să fie însoțite de planul și de acceptarea de angajamente treptate obligatorii. Însă, în același timp, în cadrul național și local este mereu mult de făcut, de exemplu, a promova forme de economie energetică. Asta implică favorizarea de modalități de producție industrială cu maximă eficiență energetică și mică utilizare de materii prime, scoțând de pe piață produsele mai puțin eficace din punct de vedere energetic sau cele mai poluante. Putem menționa și o bună gestionare a transporturilor sau tehnici de construcție și de restructurare de edificii care să micșoreze consumul energetic și nivelul de poluare. Pe de altă parte, acțiunea politică locală poate să se orienteze spre modificarea consumurilor, spre dezvoltarea unei economii a deșeurilor și a reciclării, spre protejarea anumitor specii și spre programarea unei agriculturi diversificate cu rotația culturilor. Este posibil să se favorizeze îmbunătățirea agricolă a regiunilor sărace prin investiții în infrastructurile rurale, în organizarea pieței locale sau naționale, în sistemele de irigații, în dezvoltarea de tehnici agricole sustenabile. Se pot facilita forme de cooperare sau de organizare comunitară care să apere interesele micilor producători și să ferească ecosistemele de prăduire. Este mult ceea ce se poate face!

181. Este indispensabilă continuitatea, de vreme ce nu se pot modifica politicile referitoare la schimbările climatice și la protejarea mediului de fiecare dată când se schimbă un guvern. Rezultatele cer mult timp și comportă costuri imediate cu efecte care nu vor putea fi prezentate în perioada de viață a unui guvern. Pentru aceasta, fără presiunea populației și a instituțiilor, vor exista mereu rezistențe de a interveni, și mai mult atunci când există urgențe de rezolvat. Faptul că un politician asumă aceste responsabilități cu costurile pe care le implică nu răspunde la logica eficientistă și „imediatistă” a economiei și a politicii actuale, dar dacă va avea curajul să facă asta, va putea recunoaște din nou demnitatea pe care Dumnezeu i-a dat-o ca persoană și va lăsa, după trecerea sa în această istorie, o mărturie de responsabilitate generoasă. Trebuie dat spațiu mai mare unei politici sănătoase, capabile să reformeze instituțiile, să le coordoneze și să le înzestreze cu practici bune, care să permită depășirea presiunilor și inerțiilor vicioase. Totuși, trebuie adăugat că până și cele mai bune mecanisme ajung până la urmă să moară, atunci când lipsesc marile ținte, valorile, o înțelegere umanistă și bogată în semnificație, capabile să confere fiecărei societăți o orientare nobilă și generoasă.

III. Dialog și transparență în procesele decizionale

182. Previziunea impactului ambiental al inițiativelor întreprinzătoare și al proiectelor cere procese politice transparente și supuse dialogului, în timp ce corupția care ascunde adevăratul impact ambiental al unui proiect în schimbul favorurilor adesea duce la acorduri ambigue care scapă de datoria de a informa și de o dezbatere aprofundată.

183. Un studiu de impact ambiental n-ar trebui să fie succesiv elaborării unui proiect productiv sau al unei oarecare politici, plan sau program. Trebuie inserat încă de la început și trebuie să fie elaborat în mod interdisciplinar, transparent și independent de orice presiune economică sau politică. Trebuie să fie legat cu analizarea condițiilor de muncă și a posibilelor efecte asupra sănătății fizice și mentale a persoanelor, asupra economiei locale, asupra siguranței. Astfel rezultatele economice se vor putea prevedea în mod mai realist, ținând cont de scenariile posibile și eventual anticipând necesitatea unei investiții mai mari pentru a rezolva efectele nedorite care pot să fie corectate. Este necesar mereu să se dobândească un consens între diferiții actori sociali, care pot să aducă diferite perspective, soluții și alternative. Însă în dezbatere trebuie să aibă un loc privilegiat oamenii locului, care se întreabă cu privire la ceea ce vor pentru ei și pentru proprii copii și pot să țină în considerație finalitățile care transcend interesul economic imediat. Trebuie abandonată ideea de „intervenții” asupra mediului, pentru a da loc la politici gândite și dezbătute de toate părțile interesate. Participarea cere ca toți să fie informați în mod adecvat cu privire la diferitele aspecte și la diferitele riscuri și posibilități și nu se reduce la decizia inițială asupra unui proiect, ci implică și acțiuni de control sau monitorizare constantă. Este nevoie de sinceritate și adevăr în discuțiile științifice și politice, fără a se limita să se considere ce anume este permis sau nu de legislație.

184. Când apar eventuale riscuri pentru mediu care interesează binele comun prezent și viitor, această situație cere „ca deciziile să fie bazate pe o confruntare între riscuri și beneficii probabile pentru fiecare alegere alternativă posibilă”[131]. Acest lucru este valabil mai ales dacă un proiect poate cauza o creștere în exploatarea resurselor naturale, în emisii și în rămășițe, în producerea de deșeuri sau într-o schimbare semnificativă în peisajul, în habitatul speciilor ocrotite sau într-un spațiu public. Unele proiecte, nesusținute de o analiză atentă, pot știrbi profund calitatea vieții dintr-un loc prin chestiuni foarte diferite între ele ca, de exemplu, o poluare acustică neprevăzută, reducerea orizonturilor vizuale, pierderea de valori culturale, efectele folosirii energiei nucleare. Cultura consumistă, care dă prioritate termenului scurt și interesului privat, poate să favorizeze practici prea rapide sau să permită ascunderea informației.

185. În orice discuție referitoare la inițiativa întreprinzătoare ar trebui să se pună o serie de întrebări, pentru a putea discerne dacă va duce la o adevărată dezvoltare integrală: Pentru ce scop? Pentru ce motiv? Unde? Când? În ce mod? Spre cine este îndreptat? Care sunt riscurile? Cu ce preț? Cine plătește cheltuielile și cum va face asta? În această examinare există chestiuni care trebuie să aibă prioritate. De exemplu, știm că apa este o resursă puțină și indispensabilă, în afară de asta este un drept fundamental care condiționează exercitarea altor drepturi umane. Acest lucru este neîndoielnic și depășește orice analiză de impact ambiental dintr-o regiune.

186. În Declarația de la Rio din 1992, se susține că „acolo unde sunt amenințări de daune grave sau ireversibile, lipsa de certitudini științifice depline nu va putea constitui un motiv pentru a întârzia adoptarea de măsuri eficace”[132] care să împiedice degradarea mediului. Acest principiu de precauție permite protejarea celor mai slabi, care dispun de puține mijloace pentru a se apăra și pentru a procura dovezi incontestabile. Dacă informația obiectivă duce la previziunea unei daune grave și ireversibile, chiar dacă n-ar exista o demonstrație indiscutabilă, orice proiect ar trebui să fie oprit sau modificat. În acest mod se inversează obligația dovedirii, dat fiind faptul că în aceste cazuri trebuie procurată o demonstrație obiectivă și decisivă că activitatea propusă nu procură daune grave mediului sau celor care locuiesc în el.

187. Asta nu înseamnă a se opune oricărei inovații tehnologice care permite îmbunătățirea calității vieții unei populații. Însă în orice caz trebuie să rămână clar că rentabilitatea nu poate să fie singurul criteriu de care trebuie ținut cont și că, în momentul în care ar apărea noi elemente de evaluare pornind de la dezvoltările informației, ar trebui să existe o nouă evaluare cu participarea tuturor părților interesate. Rezultatul discuției va putea să fie decizia de a nu continua într-un proiect, ci ar putea să fie și modificarea sa sau elaborarea de propuneri alternative.

188. Există discuții, despre chestiuni referitoare la mediu, în care este greu de ajuns la un consens. Încă odată reafirm că Biserica nu pretinde să definească problemele științifice, nici să ia locul politicii, ci invit la o dezbatere onestă și transparentă, pentru ca necesitățile particulare sau ideologiile să nu lezeze binele comun.

IV. Politica și economia în dialog pentru plinătatea umană

189. Politica nu trebuie să se supună economiei și aceasta nu trebuie să se supună preceptelor și paradigmei eficientiste a tehnocrației. Astăzi, gândindu-ne la binele comun, avem nevoie în mod inevitabil ca politica și economia, în dialog, să se pună cu hotărâre în slujba vieții, în special al vieții umane. Salvarea cu orice preț a băncilor, făcând ca populația să plătească prețul, fără decizia fermă de a revizui și a reforma întregul sistem, reafirmă o dominare absolută a finanțelor care nu au viitor și care vor putea genera numai noi crize după o lungă, scumpă și aparentă grijă. Criza financiară din 2007-2008 era ocazia pentru a dezvolta o nouă economie mai atentă la principiile etice și pentru o nouă reglementare a activității financiare speculative și a bogăției virtuale. Dar n-a existat o reacție care să ducă la regândirea criteriilor învechite care continuă să guverneze lumea. Producția nu este mereu rațională și adesea este legată de variabile economice care atribuie produselor o valoare care nu corespunde valorii lor reale. Asta determină de multe ori o supraproducție a unor mărfuri, cu un impact ambiental nenecesar, care în același timp dăunează multor economii regionale[133]. Chitanța financiară, de obicei, este și o chitanță productivă. În definitiv, ceea ce nu se înfruntă cu hotărâre este problema economiei reale, care face posibil ca să se diversifice și să se îmbunătățească producția, ca întreprinderile să funcționeze în mod adecvat, ca întreprinderile mici și mijlocii să se dezvolte și să creeze locuri de muncă și așa mai departe.

190. În acest context trebuie amintit mereu că „protecția ambientală nu poate să fie asigurată numai pe baza calculului financiar de costuri și beneficii. Mediul este unul dintre acele bunuri pe care mecanismele pieței nu sunt în măsură să-l apere sau să-l promoveze în mod adecvat”[134]. Încă o dată, merită de evitat o concepție magică a pieței, care tinde să se creadă că problemele se rezolvă numai cu creșterea profiturilor întreprinderilor sau ale indivizilor. Este realist să se aștepte ca acela care este obsedat de mărirea profiturilor să se oprească pentru a se gândi la efectele ambientale pe care le va lăsa generațiilor următoare? În cadrul schemei venitului nu este loc pentru a se gândi la ritmurile naturii, la timpii săi de degradare și de regenerare și la complexitatea ecosistemelor care pot să fie grav alterat de intervenția umană. În afară de asta, când se vorbește despre biodiversitate, cel mult este gândită ca o rezervă de resurse economice care ar putea să fie exploatată, dar nu se iau serios în considerare valoarea reală a lucrurilor, semnificația lor pentru persoane și culturi, interesele și necesitățile săracilor.

191. Când se pun aceste chestiuni, unii reacționează acuzându-i pe ceilalți că pretind să oprească în mod irațional progresul și dezvoltarea umană. Dar trebuie să ne convingem că a încetini un determinat ritm de producție și de consum poate să dea loc la o altă modalitate de progres și de dezvoltare. Eforturile pentru o folosire sustenabilă a resurselor naturale nu sunt o cheltuială inutilă, ci o investiție care va putea oferi alte beneficii economice pe termen mediu. Dacă nu avem restrângeri de vederi, putem descoperi că diversificarea unei producții mai inovative și cu impact ambiental mai mic, poate să fie foarte rentabilă. Este vorba de a deschide drumuri pentru oportunități diferite, care nu implică oprirea creativității umane și a visului său de progres, ci mai degrabă canalizarea acestei energii în mod nou.

192. De exemplu, un parcurs de dezvoltare productivă mai creativă și mai bine orientată ar putea corecta disparitatea dintre investiția tehnologică excesivă pentru consum și cea scăzută pentru a rezolva problemele urgente ale omenirii; ar putea genera forme inteligente și rentabile de reutilizare, de recuperare funcțională și de reciclare; ar putea îmbunătăți eficiența energetică a orașelor și așa mai departe. Diversificarea productivă oferă posibilități foarte largi inteligenței umane pentru a crea și a inova, în timp ce protejează mediul și creează mai multe oportunități de muncă. Aceasta ar fi o creativitate capabilă să facă să înflorească din nou noblețea ființei umane, pentru că este mai demn a folosi inteligența, cu îndrăzneală și responsabilitate, pentru a găsi forme de dezvoltare sustenabilă și egală, în cadrul unei concepții mai ample despre calitatea vieții. Viceversa, este mai puțin demn și creativ și mai superficial a insista în crearea de forme de prăduire a naturii numai pentru a oferi noi posibilități de consum și de venit imediat.

193. În orice mod, dacă în unele cazuri dezvoltarea sustenabilă va comporta noi modalități pentru a crește, în alte cazuri, în fața creșterii avide și iresponsabile care s-a produs timp de multe decenii, trebuie să se gândească și la încetinirea un pic a pasului, la punerea unor limite raționale și chiar la întoarcerea înapoi înainte de a fi târziu. Știm că nu poate fi susținut comportamentul celor care consumă și distrug tot mai mult, în timp ce alții încă nu reușesc să trăiască în conformitate cu propria demnitate umană. Pentru aceasta, a venit ceasul de a accepta o anumită descreștere în unele părți ale lumii procurând resurse pentru ca să se poată crește în mod sănătos în alte părți. Spunea Benedict al XVI-lea că „este necesar ca societățile avansate tehnologic să fie dispuse să favorizeze comportamente caracterizate de sobrietate, diminuând propriul consum de energie și îmbunătățind condițiile folosirii sale”[135].

194. Pentru ca să apară noi modele de progres avem nevoie să „schimbăm modelul de dezvoltare globală”[136], lucru ce implică să se reflecteze în mod responsabil „asupra sensului economiei și asupra finalității sale, pentru a corecta disfuncțiunile și distorsiunile sale”[137]. Nu e suficient a concilia, pe o cale de mijloc, grija față de natură cu venitul financiar, sau păstrarea mediului cu progresul. Cu privire la această temă căile de mijloc sunt numai o mică întârziere în dezastru. Pur și simplu e vorba de a redefini progresul. O dezvoltare tehnologică și economică ce nu lasă o lume mai bună și o calitate a vieții în mod integral superioară, nu se poate considera progres. Pe de altă parte, de multe ori calitatea reală a vieții persoanelor diminuează – datorită deteriorării mediului, a calității joase a produselor alimentare sau a epuizării unor resurse – în contextul unei creșteri a economiei. În acest cadru, discursul despre creșterea sustenabilă devine adesea o diversiune și un mijloc de justificare ce absoarbe valori ale discursului ecologist în cadrul logicii finanțelor și a tehnocrației, iar responsabilitatea socială și ambientală a întreprinderilor se reduce cel mult la o serie de acțiuni de marketing și de imagine.

195. Principiul maximizării profitului, care tinde să se izoleze de orice altă considerație, este o distorsiune conceptuală a economiei: dacă se mărește producția, interesează puțin că se produce pe cheltuiala resurselor viitoare sau a sănătății mediului; dacă tăierea unei păduri mărește producția, nimeni nu măsoară în acest calcul pierderea pe care o implică deșertificarea unui teritoriu, distrugerea biodiversității sau creșterea poluării. Înseamnă că întreprinderile obțin profituri calculând și plătind o parte infimă din costuri. S-ar putea considera etic numai un comportament în care „costurile economice și sociale care derivă din folosirea resurselor ambientale comune sunt recunoscute în manieră transparentă și sunt pe deplin suportate de cei care se folosesc de ele și nu de alte populații sau de generațiile viitoare”[138]. Raționalitatea instrumentală, care aduce numai o analiză statică a realității în funcție de necesitățile de moment, este prezentă fie când piața e cea care încredințează resursele, fie când face asta un stat planificator.

196. Care este locul politicii? Amintim principiul de subsidiaritate, care conferă libertate pentru dezvoltarea capacităților prezente la toate nivelele, dar în același timp cere mai multă responsabilitate față de binele comun din partea celui care deține mai multă putere. Este adevărat că astăzi unele sectoare economice exercită mai multă putere decât statele înseși. Dar nu se poate justifica o economie fără politică, ce ar fi incapabilă să favorizeze o altă logică în măsură să guverneze diferitele aspecte ale crizei actuale. Logica ce nu lasă spațiu unei preocupări sincere față de mediu este aceeași în care nu găsește spațiu preocuparea pentru a-i integra pe cei mai fragili, pentru că „în modelul actual «de succes» și «particularist», nu pare să aibă sens a investi pentru ca aceia care rămân în urmă, cei slabi sau cei mai puțin dotați să-și poată face drum în viață”[139].

197. Avem nevoie de o politică în stare să gândească cu o viziune amplă și care să ducă înainte o nouă abordare integrală, incluzând într-un dialog interdisciplinar diferitele aspecte ale crizei. De multe ori politica însăși este responsabilă de propria discreditare, din cauza corupției și a lipsei de politici publice bune. Dacă statul nu-și îndeplinește rolul propriu într-o regiune, unele grupuri economice pot să apară ca binefăcători și să dețină puterea reală, simțindu-se autorizate să nu respecte anumite norme, până acolo încât să facă loc la diferite forme de criminalitate organizată, trafic de persoane, trafic de droguri și violență foarte greu de dezrădăcinat. Dacă politica nu este capabilă să strice o logică perversă și în afară de asta rămâne înglobată în discursuri inconsistente, vom continua să evităm abordarea marilor probleme ale omenirii. O strategie de schimbare reală cere să se regândească totalitatea proceselor, deoarece nu e suficient a insera considerații ecologice superficiale în timp ce nu se pune în discuție logica ce stă la baza culturii actuale. O politică sănătoasă ar trebui să fie capabilă să-și asume această provocare.

198. Politica și economia tind să se învinovățească reciproc în ceea ce privește sărăcia și degradarea mediului. Dar ceea ce se așteaptă este ca să-și recunoască propriile erori și să găsească forme de interacțiune orientate spre binele comun. În timp ce unii se străduiesc numai pentru utilul economic și alții sunt obsedați numai de păstrarea sau creșterea puterii, ceea ce ne rămâne sunt războaie sau acorduri ambigue, unde ceea ce interesează mai puțin cele două părți este să apere mediul și să aibă grijă de cei mai slabi. Și aici este valabil principiul că „unitatea este superioară conflictului”[140].

V. Religiile în dialog cu științele

199. Nu se poate susține ca științele empirice să explice complet viața, esența intimă a tuturor creaturilor și ansamblul realității. Asta ar însemna să se depășească în mod necuvenit granițele lor metodologice limitate. Dacă se reflectează cu acest cadru restrâns, dispar sensibilitatea estetică, poezia și chiar capacitatea rațiunii de a percepe sensul și finalitatea lucrurilor[141]. Doresc să reamintesc că „textele religioase clasice pot să ofere o semnificație destinată tuturor epocilor, au o forță motivantă care deschide mereu noi orizonturi […]. Este rațional și inteligent a le izola în întuneric numai pentru că s-au născut în contextul unei credințe religioase?”[142]. În realitate, este simplist a crede că principiile etice pot să se prezinte în mod pur abstract, dezlegate de orice context, și faptul că apar cu un limbaj religios nu le ia nicio valoare în dezbaterea publică. Principiile etice pe care rațiunea este capabilă să le perceapă pot să reapară mereu sub diferite aspecte și să fie exprimate cu limbaje diferite, chiar și religioase.

200. Pe de altă parte, orice soluție tehnică pe care științele pretind să o aducă va fi neputincioasă să rezolve problemele grave ale lumii, dacă omenirea își pierde direcția, dacă se uită marile motivații care fac posibilă trăirea împreună, jertfa, bunătatea. În orice caz, va trebui să se facă apel la cei care cred pentru ca să fie coerenți cu propria credință și să n-o contrazică prin acțiunile lor, va trebui să se insiste pentru ca să se deschidă din nou harului lui Dumnezeu și să ia în profunzime din propriile convingeri despre iubire, despre dreptate și despre pace. Dacă o înțelegere rea a principiilor noastre ne-a făcut uneori să justificăm abuzarea naturii sau dominarea despotică a ființei umane asupra creației, sau războaiele, nedreptatea și violența, noi, ca oameni care credem, putem recunoaște că în acest mod am fost infideli față de comoara de înțelepciune pe care ar fi trebuit s-o păzim. De multe ori limitele culturale din diferite epoci au condiționat această conștiință a propriului patrimoniu etic și spiritual, dar exact întoarcerea la respectivele lor izvoare e cea care permite religiilor să răspundă mai bine la necesitățile actuale.

201. Cea mai mare parte a locuitorilor planetei se declară credincioși și asta ar trebui să determine religiile să intre în dialog între ele, orientat spre îngrijirea naturii, spre apărarea săracilor, spre construirea unei rețele de respect și de fraternitate. Este indispensabil și un dialog între științele însele, dat fiind faptul că fiecare este obișnuită să se închidă în limitele propriului limbaj și specializarea tinde să devină izolare și absolutizare a propriei științe. Asta împiedică să se înfrunte în mod adecvat problemele mediului. La fel devine necesar un dialog deschis și respectuos între diferitele mișcări ecologiste, între care nu lipsesc luptele ideologice. Gravitatea crizei ecologice cere de la noi toți să ne gândim la binele comun și să mergem înainte pe calea dialogului care cere răbdare, asceză și generozitate, amintindu-ne mereu că „realitatea este superioară ideii”[143].

Capitolul al șaselea

Educația și spiritualitatea ecologică

202. Multe lucruri trebuie să reorienteze propria direcție, dar înainte de toate omenirea e cea care are nevoie să se schimbe. Lipsește conștiința unei origini comune, a unei apartenențe reciproce și a unui viitor împărtășit de toți. Această conștiință de bază ar permite dezvoltarea de noi convingeri, noi atitudini și stiluri de viață. Reiese astfel o mare provocare culturală, spirituală și educativă care va implica lungi procese de regenerare.

I. A conduce spre un alt stil de viață

203. Din moment ce piața tinde să creeze un mecanism consumist compulsiv pentru a-și plasa produsele, persoanele ajung până la urmă să fie luate de vârtejul cumpărăturilor și cheltuielilor superflue. Consumismul obsesiv este reflexul subiectiv al paradigmei tehnico-economice. Se întâmplă ceea ce semnala Romano Guardini: ființa umană „acceptă obiectele obișnuite și formele obișnuite ale vieții așa cum îi sunt impuse de planurile raționale și de mașinile normalizate și, în ansamblu, face asta cu impresia că toate acestea sunt raționale și corecte”[144]. Această paradigmă îi face pe toți să creadă că sunt liberi atât timp cât păstrează o pretinsă libertate de a consuma, când în realitate cei care posedă libertatea sunt cei care fac parte din minoritatea care deține puterea economică și financiară. În această învălmășeală, omenirea postmodernă nu a găsit o nouă înțelegere de sine însăși care s-o poată orienta, iar această lipsă de identitate se trăiește cu angoasă. Avem prea multe mijloace pentru scopuri puține și rahitice.

204. Situația actuală a lumii „provoacă un sentiment de precaritate și de nesiguranță, care la rândul său favorizează forme de egoism colectiv”[145]. Când persoanele devin autoreferențiale și se izolează în conștiința lor, măresc propria aviditate. Cu cât inima persoanei este mai goală, cu atât are mai mult nevoie de obiecte de cumpărat, de posedat și de consumat. În acest context nu pare posibil ca vreunul să accepte ca realitatea să-i pună o limită. În acest orizont nu există nici măcar un adevărat bine comun. Dacă acesta este tipul de subiect care tinde să predomine într-o societate, normele vor fi respectate numai în măsura în care nu contrazic propriile necesități. De aceea să nu ne gândim numai la posibilitatea de fenomene climatice teribile sau mari dezastre naturale, ci și la catastrofe derivate din crize sociale, pentru că obsesia pentru un stil de viață consumist, mai ales când numai puțini pot să-l susțină, va putea provoca numai violență și distrugere reciprocă.

205. Și totuși, nu totul este pierdut, pentru că ființele umane, capabile să se degradeze până la extrem, pot să se și depășească, să aleagă din nou binele și să se regenereze, dincolo de orice condiționare psihologică și socială care să le fie impusă. Sunt capabile să privească la ele însele cu onestitate, să facă să se evidențieze propriul dezgust și să întreprindă noi drumuri spre adevărata libertate. Nu există sisteme care să anuleze complet deschiderea spre bine, spre adevăr și spre frumusețe, nici capacitatea de a reacționa, pe care Dumnezeu continuă s-o încurajeze din adâncul inimilor noastre. Cer fiecărei persoane din această lume să nu uite această demnitate a sa pe care nimeni nu are dreptul să i-o ia.

206. O schimbare în stilurile de viață ar putea ajunge să exercite o presiune sănătoasă asupra celor care dețin puterea politică, economică și socială. Este ceea ce se întâmplă când mișcările consumatorilor reușesc să facă în așa fel încât să se înceteze a cumpăra anumite produse și astfel devin eficace pentru a schimba comportamentul întreprinderilor, forțându-le să ia în considerare impactul ambiental și modele de producție. Este un fapt că, atunci când obiceiurile sociale știrbesc profiturile întreprinderilor, acestea se văd determinate să producă într-un alt mod. Asta ne amintește de responsabilitatea socială a consumatorilor. „A cumpăra, în afară de a fi un act economic, este mereu un act moral”[146]. Pentru aceasta astăzi „tema degradării mediului cheamă în cauză comportamentele fiecăruia dintre noi”[147].

207. Carta Pământului ne chema pe toți să lăsăm în urma noastră o fază de autodistrugere și să începem din nou, dar încă n-am dezvoltat o conștiință universală care să facă posibil acest lucru. Pentru aceasta îndrăznesc să propun din nou acea prețioasă provocare: „Ca niciodată până acum în istorie, destinul comun ne obligă să căutăm un nou început […]. Fie ca epoca noastră să poată fi amintită datorită trezirii unei noi reverențe față de viață, datorită hotărârii de a ajunge la sustenabilitate, datorită accelerării luptei pentru dreptate și pace și datorită celebrării bucuroase a vieții”[148].

208. Este posibil mereu să se dezvolte o nouă capacitate de a ieși din noi înșine spre celălalt. Fără ea nu se recunosc celelalte creaturi în valoarea lor proprie, nu interesează îngrijirea a ceva în folosul celorlalți, lipsește capacitatea de a ne pune limite pentru a evita suferința și degradarea a ceea ce ne înconjoară. Atitudinea fundamentală de a ne auto-transcende, rupând conștiința izolată și autoreferențialitatea, este rădăcina care face posibilă orice grijă față de alții și față de mediu și face să apară reacția morală de a lua în considerare impactul provocat de orice acțiune și de orice decizie personală din afara noastră. Când suntem capabili să depășim individualismul, se poate produce efectiv un stil de viață alternativ și devine posibilă o schimbare relevantă în societate.

II. A educa la alianța dintre omenire și mediu

209. Conștiința gravității crizei culturale și ecologice trebuie să se traducă în noi obiceiuri. Mulți știu că progresul actual și simpla acumulare de obiecte sau plăceri nu sunt suficiente pentru a da sens și bucurie inimii umane, dar nu se simt capabili să renunțe la ceea ce le oferă piața. În țările care ar trebui să producă schimbările cele mai mari de obiceiuri de consum, tinerii au o nouă sensibilitate ecologică și un spirit generos și unii dintre ei luptă în mod admirabil pentru apărarea mediului, dar au crescut într-un context de consum foarte ridicat și de bunăstare care face dificilă formarea altor obiceiuri. Pentru aceasta ne aflăm în fața unei provocări educative.

210. Educația ambientală și-a lărgit obiectivele. Dacă la început era foarte centrată pe informația științifică și pe conștientizarea și prevenirea riscurilor ambientale, acum tinde să includă o critică a „miturilor” modernității bazate pe rațiunea instrumentală (individualism, progres nedefinit, concurență, consumism, piață fără reguli) și chiar să recupereze diferitele niveluri ale echilibrului ecologic: cel interior cu sine, cel solidar cu ceilalți, cel natural cu toate ființele vii, cel spiritual cu Dumnezeu. Educația ambientală ar trebui să ne dispună să facem acel salt spre transcendent, din care își trage sensul său cel mai profund o etică ecologică. Pe de altă parte există educatori capabili să refacă itinerarele pedagogice ale unei etici ecologice, în așa fel încât să ajute efectiv la creșterea în solidaritate, în responsabilitate și în îngrijirea bazată pe compasiune.

211. Totuși, această educație, chemată să creeze o „cetățenie ecologică”, uneori se limitează să informeze și nu reușește să facă să se maturizeze bunele obiceiuri. Existența de legi și norme nu este suficientă pe termen lung pentru a evita comportamentele rele, chiar și atunci când există un control valid. Pentru ca norma juridică să producă efecte relevante și durabile este necesar ca partea cea mai mare a membrilor societății să o fi acceptat pornind de la motivații adecvate și să reacționeze conform unei transformări personale. Numai pornind de la cultivarea virtuților solide este posibilă dăruirea de sine într-o angajare ecologică. Dacă o persoană, deși propriile condiții economice îi permit să consume și să cheltuiască mai mult, în mod obișnuit poartă haine mai călduroase și folosește mai puțin sistemul de încălzire, asta presupune că a dobândit convingeri și moduri de a simți favorabile pentru îngrijirea mediului. Este foarte nobil a asuma misiunea de a avea grijă de creație cu mici acțiuni zilnice și este minunat ca educația să fie capabilă să le motiveze până acolo încât să dea formă unui stil de viață. Educația la responsabilitatea ambientală poate să încurajeze diferite comportamente care au o incidență directă și importantă în grija față de mediu, cum ar fi evitarea folosirii de material plastic sau de hârtie, reducerea consumului de apă, diferențierea gunoaielor, gătirea numai a ceea ce în mod rațional se va putea mânca, tratarea cu grijă a celorlalte ființe vii, utilizarea transportului public sau folosirea aceluiași vehicul între diferite persoane, plantarea de copaci, stingerea luminilor inutile, și așa mai departe. Toate acestea fac parte dintr-o creativitate generoasă și demnă, care arată ceea ce este bun în ființa umană. A refolosi ceva în loc de a scăpa de el rapid, pornind de la motivații profunde, poate să fie un act de iubire care exprimă demnitatea noastră.

212. Nu trebuie să credem că aceste eforturi nu vor schimba lumea. Aceste acțiuni răspândesc un bine în societate care produce mereu roade dincolo de cât se poate constata, pentru că provoacă în sânul acestui pământ un bine care tinde mereu să se răspândească, uneori în mod invizibil. În afară de asta, exercitarea acestor comportamente ne redă sensul demnității noastre, ne conduce la o profunzime existențială mai mare, ne permite să experimentăm că merită să trecem prin această lume.

213. Locurile educative sunt diferite: școala, familia, mijloacele de comunicare, cateheza și altele. O bună educație școlară în copilărie și în adolescență pune semințe care pot să producă efecte de-a lungul întregii vieți. Dar doresc să subliniez importanța centrală a familiei, pentru că „este locul în care viața, dar al lui Dumnezeu, poate să fie în mod adecvat primită și ocrotită împotriva multiplelor atacuri la care este expusă și poate să se dezvolte după exigențele unei creșteri umane autentice. Împotriva așa-numitei culturi a morții, familia constituie sediul culturii vieții”[149]. În familie se cultivă primele obiceiuri de iubire și de grijă față de viață, ca, de exemplu, folosirea corectă a lucrurilor, ordinea și curățenia, respectul față de ecosistemul local și protejarea tuturor creaturilor. Familia este locul formării integrale, unde se desfășoară diferitele aspecte ale maturizării personale, intim relaționate între ele. În familie se învață să se ceară permisiunea fără prepotență, să se spună „mulțumesc” ca expresie de apreciere sinceră pentru lucrurile pe care le primim, să se domine agresivitatea sau aviditatea și să se ceară scuze atunci când facem ceva rău. Aceste mici gesturi de sinceră politețe ajută la construirea unei culturi a vieții împărtășite și a respectului față de ceea ce ne înconjoară.

214. Politicii și diferitelor asociații le revine un efort de formare a conștiințelor. Revine și Bisericii. Toate comunitățile creștine au un rol important de îndeplinit în această educație. Sper, de asemenea, ca în seminariile noastre și în casele călugărești de formare să se educe la o austeritate responsabilă, la contemplarea recunoscătoare a lumii, la grija față de fragilitatea săracilor și a mediului. Deoarece este mare miza, așa cum este nevoie de instituții înzestrate cu putere pentru a sancționa atacurile la adresa mediului, tot așa avem nevoie să ne controlăm și să ne educăm unul pe altul.

215. În acest context, „nu trebuie neglijată […] relația care există între o educație estetică adecvată și menținerea unui mediu sănătos”[150]. A acorda atenție frumuseții și a o iubi ne ajută să ieșim din pragmatismul utilitarist. Când nu se învață să se oprească pentru a admira și a aprecia frumosul, nu este straniu că fiecare lucru se transformă în obiect de uz și abuz fără scrupule. În același timp, dacă se vrea să se ajungă la schimbări profunde, trebuie ținut cont de faptul că modelele de gândire influențează realmente asupra comportamentelor. Educația va fi ineficace și eforturile sale vor fi sterile dacă nu există preocupare de a răspândi și un nou model cu privire la ființa umană, la viață, la societate și la relația cu natura. Altminteri va continua să meargă înainte modelul consumist, transmis de mijloacele de comunicare și prin mecanismele eficace ale pieței.

III. Convertirea ecologică

216. Marea bogăție a spiritualității creștine, generate de douăzeci de secole de experiențe personale și comunitare, constituie o contribuție magnifică de oferit efortului de a reînnoi omenirea. Doresc să propun creștinilor câteva linii de spiritualitate ecologică ce se nasc din convingerile credinței noastre, pentru că ceea ce ne învață evanghelia are consecințe asupra modului nostru de a gândi, de a simți și de a trăi. Nu e vorba atât de a vorbi despre idei, cât mai ales despre motivațiile care derivă din spiritualitate cu scopul de a alimenta o pasiune față de îngrijirea lumii. De fapt, nu va fi posibil să ne angajăm în lucruri mari numai cu doctrine, fără o spiritualitate care să ne însuflețească, fără „vreun stimulent interior care dă impuls, motivează, încurajează și dă sens acțiunii personale și comunitare”[151]. Trebuie să recunoaștem că nu întotdeauna noi creștinii am adunat și am făcut să rodească bogățiile pe care Dumnezeu le-a dat Bisericii, unde spiritualitatea nu este dezlipită de propriul trup, nici de natură sau de realitățile din această lume, ci mai degrabă trăiește cu ele și în ele, în comuniune cu tot ceea ce ne înconjoară.

217. Dacă „deșerturile exterioare se înmulțesc în lume, pentru că deșerturile interioare au devenit așa de ample”[152], criza ecologică este un apel la o profundă convertire interioară. Totuși trebuie să recunoaștem și că unii creștini angajați și dedicați rugăciunii, cu pretextul realismului și al pragmatismului, adesea fac glume pe seama preocupărilor față de mediu. Alții sunt pasivi, nu se decid să schimbe propriile obiceiuri și devin incoerenți. Așadar le lipsește o convertire ecologică, ce comportă a lăsa să iasă în evidență toate consecințele întâlnirii cu Isus în relațiile cu lumea care îi înconjoară. A trăi vocația de a fi păzitori ai lucrării lui Dumnezeu este parte esențială a unei vieți virtuoase, nu constituie ceva opțional și nici un aspect secundar al experienței creștine.

218. Amintim modelul sfântului Francisc din Assisi, pentru a propune o relație sănătoasă cu creația ca o dimensiune a convertirii integrale a persoanei. Asta cere să se recunoască și propriile erori, păcate, vicii sau neglijențe, și să se căiască din inimă, să se schimbe dinăuntru. Episcopii din Australia au știut să exprime convertirea în termeni de reconciliere cu creația: „Pentru a realiza această reconciliere trebuie să examinăm viețile noastre și să recunoaștem în ce mod ofensăm creația lui Dumnezeu cu acțiunile noastre și cu incapacitatea noastră de a acționa. Trebuie să avem experiența unei convertiri, a unei transformări a inimii”[153].

219. Totuși, nu e suficient ca fiecare să fie mai bun pentru a rezolva o situație atât de complexă ca aceea pe care o înfruntă lumea actuală. Fiecare individ poate pierde capacitatea și libertatea de a învinge logica rațiunii instrumentale și ajunge până la urmă să fie doborât de un consumism fără etică și fără simț social și ambiental. La problemele sociale se răspunde cu rețele comunitare, nu cu simpla sumă de bunuri individuale: „Exigențele acestei lucrări vor fi așa de imense încât posibilitățile inițiativelor individuale și cooperarea fiecăruia, format individual, nu vor fi în măsură să răspundă la ele. Va fi necesară o unire de forțe și o unitate de contribuții”[154]. Convertirea ecologică ce se cere pentru a crea un dinamism de schimbare durabilă este și o convertire comunitară.

220. Această convertire comportă diferite atitudini care se conjugă pentru a activa o îngrijire generoasă și plină de duioșie. În primul rând implică recunoștință și gratuitate, adică o recunoaștere a lumii ca dar primit de la iubirea Tatălui, care provoacă drept consecință dispoziții gratuite de renunțare și gesturi generoase chiar dacă nimeni nu le vede sau nu le recunoaște: „Să nu știe stânga ta ceea ce face dreapta ta […] și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Mt 6,3-4). Implică și conștiința iubitoare de a nu fi separați de celelalte creaturi, ci de a forma cu celelalte ființe din univers o minunată comuniune universală. Pentru cel care crede, lumea nu se contemplă din afară, ci dinăuntru, recunoscând legăturile cu care Tatăl ne-a unit cu toate ființele. În afară de asta, făcând să crească specialele capacități pe care Dumnezeu le-a dat fiecărui credincios, convertirea ecologică îl conduce la dezvoltarea creativității sale și a entuziasmului său, cu scopul de a rezolva dramele lumii, oferindu-se lui Dumnezeu „ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui” (Rom 12,1). Nu interpretează propria superioritate ca motiv de glorie personală sau de dominare iresponsabilă, ci ca o capacitate diferită care la rândul său îi impune o responsabilitate gravă care derivă din credința sa.

221. Diferite convingeri ale credinței noastre, dezvoltate la începutul acestei enciclice, ajută la îmbogățirea sensului acestei convertiri, cum ar fi conștiința că fiecare creatură reflectă ceva din Dumnezeu și are un mesaj să ne transmită, sau certitudinea că Cristos a asumat în sine această lume materială și acum, înviat, locuiește în intimitatea fiecărei ființe, înconjurând-o cu afectul său și pătrunzând-o cu lumina sa. Precum și recunoașterea că Dumnezeu a creat lumea înscriind în ea o ordine și un dinamism pe care ființa umană nu are dreptul să le ignore. Când citim în evanghelie că Isus vorbește despre păsări și spune că „niciuna dintre ele nu este uitată în fața lui Dumnezeu” (Lc 12,6), vom fi capabili să le maltratăm și să le facem rău? Îi invit pe toți creștinii să dovedească această dimensiune a propriei convertiri, permițând ca forța și lumina harului primit să se extindă și la relația cu celelalte creaturi și cu lumea care îi înconjoară și să trezească acea fraternitate sublimă cu toată creația pe care sfântul Francisc din Assisi a trăit-o în manieră așa de luminoasă.

IV. Bucurie și pace

222. Spiritualitatea creștină propune un mod alternativ de a înțelege calitatea vieții și încurajează un stil de viață profetic și contemplativ, capabil să se bucure profund fără a fi obsedați de consum. Este important de a primi o veche învățătură, prezentă în diferite tradiții religioase și în Biblie. E vorba de convingerea „mai puțin este mai mult”. De fapt, cumulul constant de posibilități de a consuma distrage inima și împiedică să se aprecieze fiecare lucru și fiecare moment. Dimpotrivă, a deveni prezenți cu seninătate în fața fiecărei realități, oricât de mică ar putea fi, ne deschide mult mai multe posibilități de înțelegere și de realizare personală. Spiritualitatea creștină propune o creștere în sobrietate și o capacitate de a se bucura cu puțin. Este o întoarcere la simplitate care ne permite să ne oprim pentru a gusta lucrurile mici, să mulțumim pentru posibilitățile pe care le oferă viața fără a ne alipi de ceea ce avem și nici să ne întristăm pentru ceea ce nu posedăm. Asta cere să se evite dinamica dominării și a simplei acumulări de plăceri.

223. Sobrietatea, trăită cu libertate și conștiință, este eliberatoare. Nu este mai puțină viață, nu este intensitate joasă, ci complet contrariul. De fapt, cei care gustă mai mult și trăiesc mai bine fiecare moment sunt cei care încetează să ciugulească aici și acolo, căutând mereu ceea ce nu au, și experimentează ceea ce înseamnă a aprecia fiecare persoană și fiecare lucru, învață să familiarizeze cu realitățile cele mai simple și știu să se bucure de ele. În acest mod reușesc să reducă nevoile nesatisfăcute și diminuează oboseala și neliniștea. Chiar trăind cu puțin, oamenii pot trăi mult, mai ales când sunt capabili să dea spațiu altor plăceri și găsesc satisfacție în întâlnirile fraterne, în slujire, în fructificarea propriilor carisme, în muzică și în artă, în contactul cu natura, în rugăciune. Fericirea cere să știm să limităm unele necesități care ne tulbură, rămânând astfel disponibili pentru multiplele posibilități pe care le oferă viața.

224. Sobrietatea și umilința nu s-au bucurat în ultimul secol de o considerație pozitivă. Însă când slăbește în mod generalizat exercitarea vreunei virtuți în viața personală și socială, asta ajunge până la urmă să provoace multiple dezechilibre personale și ambientale. Pentru aceasta nu mai este suficient a vorbi numai de integritatea ecosistemelor. Trebuie avut curajul de a vorbi despre integritatea vieții umane, despre necesitatea de a promova și de a conjuga toate marile valori. Dispariția umilinței, într-o ființă umană excesiv de entuziasmată de posibilitatea de a domina totul fără nicio limită, poate doar să ajungă până la urmă să dăuneze societății și mediului. Nu este ușor de a forma această umilință sănătoasă și o sobrietate fericită dacă devenim autonomi, dacă-l excludem din viața noastră pe Dumnezeu și eu-l nostru îi ia locul, dacă credem că subiectivitatea noastră determină ceea ce este bine și ceea ce este rău.

225. Pe de altă parte, nicio persoană nu se poate maturiza într-o sobrietate fericită dacă nu este în pace cu ea însăși. Și parte dintr-o înțelegere adecvată a spiritualității constă în lărgirea înțelegerii păcii, care este mult mai mult decât lipsa războiului. Pacea interioară a persoanelor este foarte legată de îngrijirea ecologiei și de binele comun, pentru că, trăită în mod autentică, se reflectă într-un stil de viață echilibrat unit cu o capacitate de uimire care conduce la profunzimea vieții. Natura este plină de cuvinte de iubire, dar cum vom putea să le ascultăm în mijlocul zgomotului constant, al distragerii permanente și neliniștite, sau al cultului arătării? Multe persoane experimentează un profund dezechilibru care le determină să facă lucrurile cu toată viteza pentru a se simți ocupate, într-o grabă constantă care la rândul său duce la dărâmarea a tot ceea ce au în jurul lor. Acest lucru are incidență asupra modului în care se tratează mediul. O ecologie integrală cere să se dedice un pic de timp pentru a recupera armonia senină cu creația, pentru a reflecta asupra stilului nostru de viață și a idealurilor noastre, pentru a-l contempla pe Creator, care trăiește printre noi și în ceea ce ne înconjoară, și a cărui prezență „nu trebuie să fie construită, ci descoperită și dezvăluită”[155].

226. Vorbim despre o atitudine a inimii, care trăiește totul cu atenție senină, care știe să rămână pe deplin prezentă în fața cuiva fără a se gândi la ceea ce vine după aceea, care se încredințează fiecărui moment ca dar divin de trăit în plinătate. Isus ne învăța această atitudine când ne invita să privim crinii câmpului și păsările cerului sau atunci când, în prezența unui om în căutare, „privindu-l, l-a îndrăgit” (Mc 10,21). El cu adevărat știa să stea pe deplin prezent în fața fiecărei ființe umane și în fața fiecărei creaturi și astfel ne-a arătat o cale pentru a depăși anxietatea bolnavă care ne face superficiali, agresivi și consumiști neînfrânați.

227. O expresie a acestei atitudini este de a ne opri să-i mulțumim lui Dumnezeu înainte și după masă. Propun credincioșilor ca să reia această obișnuință prețioasă și s-o trăiască în profunzime. Acest moment al binecuvântării, chiar dacă e foarte scurt, ne amintește dependența noastră de Dumnezeu pentru viață, fortifică sentimentul nostru de recunoștință pentru darurile creației, este recunoscător față de cei care cu munca lor furnizează aceste bunuri și întărește solidaritatea cu cei mai nevoiași.

V. Iubirea civilă și politică

228. Grija față de natură este parte dintr-un stil de viață care implică și capacitatea de a trăi împreună și de comuniune. Isus ne-a amintit că îl avem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru comun și că acest lucru ne face frați. Iubirea fraternă poate doar să fie gratuită, nu poate fi niciodată o compensație pentru ceea ce realizează un altul, nici o anticipare pentru ceea ce sperăm ca să facă. Pentru aceasta este posibil a-i iubi pe dușmani. Chiar această gratuitate ne face să iubim și să acceptăm vântul, soarele sau norii, deși nu se supun controlului nostru. Pentru aceasta putem vorbi despre o fraternitate universală.

229. Trebuie să simțim din nou că avem nevoie unii de alții, că avem o responsabilitate față de ceilalți și față de lume, că merită să fim buni și cinstiți. Deja prea mult timp am fost în degradare morală, luând în râs etica, bunătatea, credința, onestitatea și a venit momentul de a recunoaște că această superficialitate veselă nu ne-a fost de folos. Această distrugere a oricărui fundament al vieții sociale ajunge până la urmă să ne pună unul împotriva celuilalt pentru a apăra propriile interese, provoacă apariția de noi forme de violență și cruzime și împiedică dezvoltarea unei adevărate culturi a îngrijirii mediului.

230. Exemplul sfintei Tereza de Lisieux ne invită la practicarea căii mici a iubirii, să nu pierdem oportunitatea unui cuvânt respectuos, a unui zâmbet, a oricărui gest mic care să semene pace și prietenie. O ecologie integrală este formată și din simple gesturi zilnice în care frângem logica violenței, a exploatării, a egoismului. Viceversa, lumea consumului exasperat este în același timp lumea maltratării vieții în orice formă a sa.

231. Iubirea, plină de gesturi mici de grijă reciprocă, este și civilă și politică și se manifestă în toate acțiunile care încearcă să construiască o lume mai bună. Iubirea față de societate și angajarea pentru binele comun sunt o formă eminentă de caritate, care se referă nu numai la relațiile dintre indivizi, ci și la „macro-relații, raporturi sociale, economice, politice”[156]. Pentru aceasta Biserica a propus lumii idealul unei „civilizații a iubirii”[157]. Iubirea socială este cheia unei dezvoltări autentice: „Pentru a face societatea mai umană, mai demnă de persoană, trebuie reevaluată iubirea în viața socială – la nivel politic, economic, cultural – făcând din ea norma constantă și supremă a acțiunii”[158]. În acest cadru, împreună cu importanța micilor gesturi zilnice, iubirea socială ne determină să ne gândim la mari strategii care să oprească în mod eficace degradarea mediului și să încurajeze o cultură a îngrijirii care să impregneze toată societatea. Când cineva recunoaște vocația lui Dumnezeu de a interveni împreună cu alții în aceste dinamici sociale, trebuie să-și aducă aminte că asta face parte din spiritualitatea sa, că este exercitare a carității și că în acest mod se maturizează și se sfințește.

232. Nu toți sunt chemați să lucreze în manieră directă în politică, dar în sânul societății înflorește o nenumărată varietate de asociații care intervin în favoarea binelui comun, apărând mediul natural și urban. De exemplu, se preocupă de un loc public (un edificiu, o fântână, un monument abandonat, un peisaj, o piață), pentru a proteja, a însănătoși, a îmbunătăți sau a înfrumuseța ceva care este al tuturor. În jurul lor se dezvoltă sau se recuperează legături și apare un nou țesut social local. Astfel o comunitate se eliberează de indiferența consumistă. Asta înseamnă și a cultiva o identitate comună, o istorie care se păstrează și se transmite. În acest mod se are grijă de lume și de calitatea vieții celor mai săraci, cu un sentiment de solidaritate care este în același timp conștiință că locuim într-o casă comună pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o. Aceste acțiuni comunitare, când exprimă o iubire care se dăruiește, pot să se transforme în intense experiențe spirituale.

VI. Semnele sacramentale și odihna celebrativă

233. Universul se dezvoltă în Dumnezeu, care îl umple în întregime. Deci există un mister de contemplat într-o frunză, într-o cărare, în rouă, pe fața unui sărac[159]. Idealul nu este numai a trece de la exterioritate la interioritate pentru a descoperi acțiunea lui Dumnezeu în suflet, ci și a ajunge la întâlnirea lui în toate lucrurile, așa cum învăța sfântul Bonaventura: „Contemplația este cu atât mai înaltă cu cât omul simte mai mult în sine efectul harului divin sau cu cât știe mai mult să-l recunoască pe Dumnezeu în celelalte creaturi”[160].

234. Sfântul Ioan al Crucii învăța că tot ceea ce este bun în lucrurile și în experiențele din lume „se află în mod eminent în Dumnezeu în manieră infinită sau, ca să spunem mai bine, el este fiecare dintre aceste măreții care se predică”[161]. Nu pentru că lucrurile limitate din lume sunt realmente divine, ci pentru că misticul experimentează legătura intimă care există între Dumnezeu și toate ființele și astfel simte că „toate lucrurile sunt Dumnezeu”[162]. Dacă admiră măreția unui munte, nu poate să-l separe pe acesta de Dumnezeu și percepe că această admirație interioară pe care el o trăiește trebuie să se depoziteze în Domnul: „Munții au piscuri, sunt înalte, impunătoare, frumoase, grațioase, înflorite și mirositoare. Ca acei munți este iubitul pentru mine. Văile solitare sunt liniștite, plăcute, proaspete, umbroase, bogate în ape dulci. Prin varietatea copacilor lor și prin cântul suav al păsărilor recreează și îmbucură mult simțul și în singurătatea lor și în tăcerea lor oferă răcorire și odihnă: ca aceste văi este iubitul meu pentru mine”[163].

235. Sacramentele sunt un mod privilegiat în care natura este asumată de Dumnezeu și transformată în mediere a vieții supranaturale. Prin cult suntem invitați să îmbrățișăm lumea pe un plan diferit. Apa, uleiul, focul și culorile sunt asumate cu toată forța lor simbolică și se încorporează în laudă. Mâna care binecuvântează este instrument al iubirii lui Dumnezeu și reflexie a apropierii lui Cristos care a venit să ne însoțească pe drumul vieții. Apa care se varsă pe trupul copilului care este botezat este semn de viață nouă. Nu fugim de lume, nici nu negăm natura atunci când vrem să ne întâlnim cu Dumnezeu. Acest lucru se poate percepe în special în spiritualitatea din Orientul creștin: „Frumusețea, care în Orient este unul dintre numele cu care se obișnuiește mai frecvent să se exprime armonia divină și modelul omenirii transfigurate, se arată pretutindeni: în formele templului, în sunete, în culori, în lumini și în parfumuri”[164]. Pentru experiența creștină, toate creaturile din universul material găsesc adevăratul lor sens în Cuvântul întrupat, pentru că Fiul lui Dumnezeu a încorporat în persoana sa parte a universului material, unde a introdus un germen de transformare definitivă: „Creștinismul nu refuză materia, corporeitatea; dimpotrivă, o valorizează pe deplin în actul liturgic, în care trupul uman arată propria natură intimă de templu al Duhului și ajunge să se unească cu Domnul Isus, făcut trup și el pentru mântuirea lumii”[165].

236. În Euharistie creația își găsește cea mai mare înălțare a sa. Harul, care tinde să se manifeste în mod sensibil, ajunge la o exprimare minunată când Dumnezeu însuși, făcut om, ajunge să se lase mâncat de creatura sa. Domnul, în apogeul misterului Întrupării, a voit să ajungă la intimitatea noastră printr-un fragment de materie. Nu de sus, ci dinăuntru, pentru ca în însăși lumea noastră să-l putem întâlni pe el. În Euharistie este deja realizată plinătatea și este centrul vital al universului, centrul preaplin de iubire și de viață inepuizabilă. Unit cu Fiul întrupat, prezent în Euharistie, tot cosmosul îi aduce mulțumire lui Dumnezeu. De fapt, Euharistia este de la sine un act de iubire cosmică: „Da, cosmică! Pentru că și atunci când este celebrată pe micul altar dintr-o biserică de la țară, Euharistia este mereu celebrată, într-un anumit sens, pe altarul lumii[166]. Euharistia unește cerul și pământul, îmbrățișează și pătrunde toată creația. Lumea, care a ieșit din mâinile lui Dumnezeu, se întoarce la el în adorație bucuroasă și deplină: în pâinea euharistică „creația este îndreptată spre divinizare, spre nunta sfântă, spre unificarea cu Creatorul însuși”[167]. De aceea Euharistia este și izvor de lumină și de motivație pentru preocupările noastre față de mediu și ne orientează să fim păzitori ai întregii creații.

237. Duminica, participarea la Euharistie are o importanță deosebită. Această zi, așa cum este sâmbăta ebraică, se oferă ca zi de însănătoșire a relațiilor ființei umane cu Dumnezeu, cu ei înșiși, cu ceilalți și cu lumea. Duminica este ziua Învierii, „prima zi” a noii creații, a cărei primiție este omenitatea înviată a Domnului, garanție a transfigurării finale a întregii realități create. În afară de asta, această zi vestește „odihna veșnică a omului în Dumnezeu”[168]. În acest mod, spiritualitatea creștină integrează valoarea odihnei și a sărbătorii. Ființa umană tinde să reducă odihna contemplativă la domeniul sterilului și al inutilului, uitând că astfel se ia operei care se îndeplinește lucrul cel mai important: semnificația sa. Suntem chemați să includem în acțiunea noastră o dimensiune receptivă și gratuită, care este diferită de o simplă inactivitate. Este vorba despre o altă manieră de a acționa care face parte din esența noastră. În acest mod acțiunea umană este ferită nu numai de un activism gol, ci și de voracitatea neînfrânată și de izolarea conștiinței care duce la urmărirea beneficiului personal exclusiv. Legea odihnei săptămânale impunea abținerea de la muncă în ziua a șaptea, „pentru ca să aibă odihnă boul tău și măgarul tău și ca să răsufle fiul slujitoarei tale și străinul” (Ex 23,12). Odihna este o lărgire a privirii care permite să se recunoască din nou drepturile altora. Astfel ziua de odihnă, al cărei centru este Euharistia, răspândește lumina sa asupra întregii săptămâni și ne încurajează să ne însușim îngrijirea naturii și a săracilor.

VII. Treimea și relația dintre creaturi

238. Tatăl este izvorul ultim a toate, fundament iubitor și comunicativ a ceea ce există. Fiul, care îl reflectă și prin intermediul căruia toate au fost create, s-a unit cu acest pământ când a luat formă în sânul Mariei. Duhul, legătură infinită de iubire, este intim prezent în inima universului însuflețind și trezind noi drumuri. Lumea a fost creată de cele trei Persoane ca unic principiu divin, dar fiecare dintre ele realizează această operă comună după propria identitate personală. Pentru aceasta, „când contemplăm cu admirație universul în măreția și frumusețea sa, trebuie să lăudăm toată Treimea”[169].

239. Pentru creștini, a crede într-un Dumnezeu unic care este comuniune trinitară ne face să ne gândim că toată realitatea conține în sine o amprentă propriu-zis trinitară. Sfântul Bonaventura a ajuns să afirme că ființa umană, înainte de păcat, putea să descopere cum fiecare creatură „mărturisește că Dumnezeu este întreit”. Reflexia Treimii se putea recunoaște în natură „când nici acea carte nu era întunecată pentru om, nici ochiul omului nu era tulburat”[170]. Sfântul franciscan ne învață că fiecare creatură poartă în sine o structură propriu-zis trinitară, așa de reală încât ar putea să fie în mod spontan contemplată dacă privirea ființei umane n-ar fi limitată, întunecată și fragilă. În acest mod ne indică provocarea de a încerca să citim realitatea în cheie trinitară.

240. Persoanele divine sunt relații subzistente și lumea, creată după modelul divin, este o rețea de relații. Creaturile tind spre Dumnezeu și la rândul său este propriu fiecărei ființe vii să tindă spre un alt lucru, în așa fel încât în sânul universului putem întâlni nenumărate relații constante care se împletesc în secret[171]. Asta nu numai că ne invită să admirăm legăturile multiple care există între creaturi, dar ne face să descoperim și o cheie a propriei noastre realizări. De fapt, persoana umană cu atât mai mult crește, se maturizează și se sfințește cu cât intră mai mult în relație, când iese din ea însăși pentru a trăi în comuniune cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu toate creaturile. Astfel asumă în propria existență acel dinamism trinitar pe care Dumnezeu l-a imprimat în ea încă de la creația sa. Totul este legat și acest lucru ne invită să definim o spiritualitate a solidarității globale care să provină din misterul Treimii.

VIII. Regina întregii creații

241. Maria, mama care a avut grijă de Isus, acum se îngrijește cu afect și durere maternă de această lume rănită. Așa cum a plâns cu inima străpunsă moartea lui Isus, acum are compasiunea suferinței săracilor răstigniți și a creaturilor din această lume exterminate de puterea umană. Ea trăiește cu Isus complet transfigurată și toate creaturile cântă frumusețea sa. Este femeia „îmbrăcată în soare; ea avea luna sub picioarele ei, iar pe cap o coroană de douăsprezece stele” (Ap 12,1). Ridicată la cer, este mamă și regină a întregii creații. În trupul său glorificat, împreună cu Cristos înviat, parte a creației a ajuns la plinătatea frumuseții sale. Ea nu numai că păstrează în inima sa toată viața lui Isus, pe care o „păstra” cu grijă (cf. Lc 2,19.51), ci acum înțelege și sensul tuturor lucrurilor. De aceea putem să-i cerem ca să ne ajute să privim această lume cu ochi mai înțelepți.

242. Împreună cu ea, în sfânta familie de la Nazaret, se evidențiază figura sfântului Iosif. El a avut grijă și i-a apărat pe Maria și pe Isus cu munca sa și prezența sa generoasă și i-a eliberat de violența celor nedrepți ducându-i în Egipt. În evanghelie apare ca un om drept, muncitor, puternic. Însă din figura sa reiese și o mare duioșie, care nu este proprie celui care este slab, ci aceluia care este cu adevărat puternic, atent la realitate pentru a iubi și a sluji cu umilință. Pentru aceasta a fost declarat păzitor al Bisericii universale. Și el poate să ne învețe să avem grijă, poate să ne motiveze să lucrăm cu generozitate și duioșie pentru a ocroti această lume pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o.

IX. Dincolo de soare

243. La sfârșit ne vom întâlni față în față cu frumusețea infinită a lui Dumnezeu (cf. 1Cor 13,12) și vom putea citi cu admirație bucuroasă misterul universului, care va fi părtaș împreună cu noi de plinătatea fără de sfârșit. Da, călătorim spre sâmbăta veșniciei, spre noul Ierusalim, spre casa comună a cerului. Isus ne spune: „Iată, le fac pe toate noi” (Ap 21,5). Viața veșnică va fi o uimire împărtășită, unde fiecare creatură, transformată în mod luminos, va ocupa locul său și va avea ceva de oferit săracilor definitiv eliberați.

244. În așteptare, ne unim pentru a lua asupra noastră această casă care ne-a fost încredințată, știind că ceea ce este bun în ea va fi asumat în sărbătoarea cerului. Împreună cu toate creaturile, să mergem pe acest pământ căutându-l pe Dumnezeu, pentru că „dacă lumea are un început și a fost creată, îl caută pe cel care a creat-o, îl caută pe cel care i-a dat început, pe cel care este Creatorul său”[172]. Să mergem cântând! Fie ca luptele noastre și preocuparea noastră pentru această planetă să nu ne ia bucuria speranței.

245. Dumnezeu, care ne cheamă la dăruire generoasă și să dăm totul, ne oferă forțele și lumina de care avem nevoie pentru a merge înainte. În inima acestei lumi rămâne mereu prezent Stăpânul vieții care ne iubește mult. El nu ne abandonează, nu ne lasă singuri, pentru că s-a unit definitiv cu pământul nostru și iubirea sa ne conduce mereu să găsim noi drumuri. Lui să-i fie laudă!

***

246. După această reflecție prelungită, bucuroasă și dramatică în același timp, propun două rugăciuni, una pe care o putem împărtăși noi toți cei care credem într-un Dumnezeu creator atotputernic și alta pentru ca noi creștinii să știm să asumăm angajamentele față de creație pe care evanghelia lui Isus ni le propune.

Rugăciune pentru pământul nostru

Doamne Preaînalte,
care ești prezent în tot universul
și în cea mai mică dintre creaturile tale,
Tu care înconjori cu duioșia ta
tot ceea ce există,
revarsă în noi forța iubirii tale
pentru ca să ne îngrijim
de viață și de frumusețe.
Inundă-ne cu pace,
pentru ca să trăim ca frați și surori
fără a dăuna nimănui.
Părinte al săracilor,
ajută-ne să-i răscumpărăm pe cei abandonați
și pe cei uitați de pe acest pământ
care atât de mult valorează în ochii tăi.
Însănătoșește viața noastră,
pentru ca să protejăm lumea
și să n-o prăduim,
pentru ca să semănăm frumusețe
și nu poluare și distrugere.
Atinge inimile
celor care caută numai avantaje
pe cheltuiala săracilor și a pământului.
Învață-ne să descoperim valoarea fiecărui lucru,
să contemplăm cu uimire,
să recunoaștem că suntem profund uniți
cu toate creaturile
în drumul nostru spre lumina ta infinită.
Mulțumim pentru că ești cu noi în toate zilele.
Susține-ne, te rugăm, în lupta noastră
pentru dreptate, iubire și pace.

Rugăciune creștină cu creația

Te lăudăm, Tată, cu toate creaturile tale,
care au ieșit din mâna ta puternică.
Sunt ale tale și sunt pline de prezența ta
și de duioșia ta.
Lăudat să fii!

Fiule ale lui Dumnezeu, Isuse,
de tine au fost create toate lucrurile.
Ai luat formă în sânul matern al Mariei,
te-ai făcut parte a acestui pământ
și ai privit această lume cu ochi omenești.
Astăzi ești viu în fiecare creatură
cu gloria ta de înviat!
Lăudat să fii!

Duhule Sfânt, care cu lumina ta
orientezi această lume spre iubirea Tatălui
și însoțești geamătul creației,
tu trăiești și în inimile noastre
pentru a ne stimula spre bine.
Lăudat să fii!

Doamne Dumnezeule, Unul și Întreit,
comunitate minunată de iubire infinită,
învață-ne să te contemplăm
în frumusețea universului,
unde totul ne vorbește despre tine.
Trezește lauda noastră și recunoștința noastră
pentru fiecare ființă pe care ai creat-o.
Dăruiește-ne harul de a ne simți intim uniți
cu tot ceea ce există.
Dumnezeu al iubirii, arată-ne locul nostru
în această lume
ca instrumente ale afectului tău
față de toate ființele de pe acest pământ,
pentru că niciuna dintre ele nu este uitată de tine.
Luminează-i pe stăpânii puterii și ai banului
pentru ca să nu cadă în păcatul indiferenței,
să iubească binele comun, să-i promoveze pe cei slabi,
și să aibă grijă de această lume în care locuim.
Săracii și pământul strigă:
Doamne, ia-ne pe noi cu puterea ta și lumina ta,
pentru a ocroti fiecare viață,
pentru a pregăti un viitor mai bun,
ca să vină împărăția ta
de dreptate, de pace, de iubire și de frumusețe.
Lăudat să fii!

Amin.

Roma, la „Sfântul Petru”, la 24 mai, solemnitatea Rusaliilor,
din anul 2015, al treilea al pontificatului meu.

Francisc

Note:
[1] Cântul creaturilor: Fonti Francescane (FF) 263.
[2] Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), 21: AAS 63 (1971), 416-417.
[3] Discurs la FAO la a 25-a aniversare (16 noiembrie 1970), 4: AAS 62 (1970), 833.
[4] Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), 15: AAS 71 (1979), 287.
[5] Cf. Cateheză (17 ianuarie 2001), 4: Insegnamenti 24/1 (2001), 179.
[6] Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 38: AAS 83 (1991), 841.
[7] Ibidem, 58: pag. 863.
[8] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 34: AAS 80 (1988), 559.
[9] Cf. Idem, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 37: AAS 83 (1991), 840.
[10] Discurs adresat corpului diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun (8 ianuarie 2007): AAS 99 (2007), 73.
[11] Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 51: AAS 101 (2009), 687.
[12] Discurs la Deutscher Bundestag, Berlin (22 septembrie 2011): AAS 103 (2011), 664.
[13] Discurs adresat clerului din Dieceza de Bolzano-Bressanone (6 august 2008): AAS 100 (2008), 634.
[14] Mesaj pentru Ziua de Rugăciune pentru Salvgardarea Creației (1 septembrie 2012).
[15] Discurs la Santa Barbara, California (8 noiembrie 1997); cf. John Chryssavgis, On Earth as in Heaven: Ecological Vision and Initiatives of Ecumenical Patriarch Bartholomew, Bronx, New York, 2012.
[16] Ibidem.
[17] Conferință la Mănăstirea Utstein, Norvegia (23 iunie 2003).
[18] Discurs Global Responsability and Ecological Sustainability: Closing Remarks, Întâlnirea I de la Halki, Istanbul (20 iunie 2012).
[19] Toma din Celano, Viața întâi a sfântului Francisc, XXIX, 81: FF 460.
[20] Legenda Maior, VIII, 6: FF 1145.
[21] Cf. Toma din Celano, Viața a doua a sfântului Francisc, CXXIV, 165: FF 750.
[22] Conferința Episcopilor Catolici din Africa de Sud, Pastoral Statement on the Environmental Crisis (5 septembrie 1999).
[23] Cf. Salut adresat personalului FAO (20 noiembrie 2014): AAS 106 (2014), 985.
[24] A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latinoamerican și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 86.
[25] Conferința Episcopilor Catolici din Filipine, Scrisoare pastorală What is Happening to our Beautiful Land? (29 ianuarie 1988).
[26] Conferința Episcopilor din Bolivia, Scrisoare pastorală despre ambient și dezvoltarea umană în Bolivia El universo, don de Dios para la vida (2012), 17.
[27] Cf. Conferința Episcopilor din Germania. Comisia pentru Probleme sociale, Der Klimawandel: Brennpunkt globaler, intergenerationeller und ökologischer Gerechtigkeit (septembrie 2006), 28-30.
[28] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 483.
[29] Cateheză (5 iunie 2013): Insegnamenti 1/1 (2013), 280.
[30] Episcopii din Regiunea Patagonia-Comahue (Argentina), Mensaje de Navidad (decembrie 2009), 2.
[31] Conferința Episcopilor Catolici din Statele Unite, Global Climate Change: A Plea for Dialogue, Prudence and the Common Good (15 iunie 2001).
[32] A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latinoamerican și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 471.
[33] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 56: AAS 105 (2013), 1043.
[34] Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 12: AAS 82 (1990), 154.
[35] Idem, Cateheză (17 ianuarie 2001), 3: Insegnamenti 24/1 (2001), 178.
[36] Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 15: AAS 82 (1990), 156.
[37] Catehismul Bisericii Catolice, 357.
[38] Cf. Angelus la Osnabrück (Germania) cu persoanele neputincioase, 16 noiembrie 1980: Insegnamenti 3/2 (1980), 1232.
[39] Benedict al XVI-lea, Omilie pentru începerea solemnă a slujirii petrine (24 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 711.
[40] Cf. Legenda Maior, VIII, 1: FF 1134.
[41] Catehismul Bisericii Catolice, 2416.
[42] Conferința Episcopilor din Germania, Zukunft der Schöpfung Zukunft der Menschheit. Erklärung der Deutschen Bischofskonferenz zu Fragen der Umwelt und der Energieversorgung (1980), II, 2.
[43] Catehismul Bisericii Catolice, 339.
[44] Hom. in Hexaemeron, 1, 2, 10: PG 29,9.
[45] Divina comedie, Cântul XXXIII, 145.
[46] Benedict al XVI-lea, Cateheză (9 noiembrie 2005), 3: Insegnamenti 1 (2005), 768.
[47] Idem, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 51: AAS 101 (2009), 687.
[48] Ioan Paul al II-lea, Cateheză (24 aprilie 1991), 6: Insegnamenti 14/1 (1991), 856.
[49] Catehismul ne învață că Dumnezeu a voit să creeze o lume în drum până la desăvârșirea sa ultimă și că asta implică prezența imperfecțiunii și a răului fizic: cf. Catehismul Bisericii Catolice, 310.
[50] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes despre Biserica în lumea contemporană, 36.
[51] Toma de Aquino, Summa theologiae I, q. 104, art. 1, ad. 4.
[52] Idem, In octo libros Physicorum Aristotelis expositio, lib. II, lectio 14.
[53] În această perspectivă se situează contribuția lui P. Teilhard de Chardin; cf. Paul al VI-lea, Discurs într-o întreprindere chimico-farmaceutică (24 februarie 1966): Insegnamenti 4 (1966), 992-993; Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către reverendul P. George V. Coyne (1 iunie 1988): Insegnamenti 11/2 (1988), 1715; Benedict al XVI-lea, Omilia de la celebrarea Vesperelor la Aosta (24 iulie 2009): Insegnamenti 5/2 (2009), 60.
[54] Ioan Paul al II-lea, Cateheză (30 ianuarie 2002), 6: Insegnamenti 25/1 (2002), 140.
[55] Conferința Episcopilor Catolici din Canada. Comisia Probleme Sociale, Scrisoare pastorală You Love All That Exists All Things Are Yours, God, Lover of Life (4 octombrie 2003), 1.
[56] Conferința Episcopilor Catolici din Japonia, Reverence for Life. A Message for the Twenty-First Century (1 ianuarie 2001), 89.
[57] Ioan Paul al II-lea, Cateheză (26 ianuarie 2000), 5: Insegnamenti 23/1 (2000), 123.
[58] Idem, Cateheză (2 august 2000), 3: Insegnamenti 23/2 (2000), 112.
[59] Paul Ricoeur, Philosophie de la volonté. 2. Finitude et Culpabilité, Paris 2009, 216 (trad. it.: Finitudine e colpa, Bologna, 1970, 258).
[60] Summa theologiae I, q. 47, art. 1.
[61] Ibidem.
[62] Cf. Ibidem, art. 2, ad 1; art. 3.
[63] Catehismul Bisericii Catolice, 340.
[64] Cântarea creaturilor: FF 263.
[65] Conferința Națională a Episcopilor din Brazilia, A Ingreja e a questăo ecológica, 1992, 53-54.
[66] Ibidem, 61.
[67] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 215: AAS 105 (2013), 1109.
[68] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 14: AAS 101 (2009), 650.
[69] Catehismul Bisericii Catolice, 2418.
[70] Conferința Episcopatului Dominican, Scrisoare pastorală Sobre la relación del hombre con la naturaleza (15 martie 1987).
[71] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Laborem exercens (14 septembrie 1981), 19: AAS 73 (1981), 626.
[72] Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 31: AAS 83 (1991), 831.
[73] Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 33: AAS 80 (1988), 557.
[74] Discurs adresat indigenilor și campesinos din Mexic, Cuilapán (29 ianuarie 1979), 6: AAS 71 (1979), 209.
[75] Omilia la Liturghia celebrată pentru agricultori la Recife, Brazilia (7 iulie 1980), 4: AAS 72 (1980), 926.
[76] Cf. Mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 8: AAS 82 (1990), 152.
[77] Conferința Episcopală Paraguayană, Scrisoare pastorală El campesino paraguayo y la tierra (12 iunie 1983), 2, 4, d.
[78] Conferința Episcopilor din Noua Zeelanda, Statement on Environmental Issues, Wellington (1 septembrie 2006).
[79] Scrisoarea enciclică Laborem exercens (14 septembrie 1981), 27: AAS 73 (1981), 645.
[80] Pentru acest motiv sfântul Iustin a putut să vorbească despre “semințe ale Cuvântului” în lume: cf. II Apologia 8, 1-2; 13, 3-6: PG 6, 457-458; 467.
[81] Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat reprezentanților științei, culturii și înaltelor studii în Universitatea Națiunilor Unite, Hiroshima (25 februarie 1981), 3: AAS 73 (1981), 422.
[82] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 69: AAS 101 (2009), 702.
[83] Romano Guardini, Das Ende der Neuzeit, Würzburg 1965, 87 (ed. it.: La fine dellepoca moderna, Brescia 1987, 80).
[84] Ibidem, (ed. it.: 80).
[85] Ibidem, 87-88 (ed. it.: 81).
[86] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 462.
[87] Romano Guardini, Das Ende der Neuzeit, Würzburg 1965, 63-64 (ed. it.: La fine dellepoca moderna, 58).
[88] Ibidem, 64 (ed. it.: 58).
[89] Cf. Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 35: AAS 101 (2009), 671.
[90] Ibidem, 22: pag. 657.
[91] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 231: AAS 105 (2013), 1114.
[92] Romano Guardini, Das Ende der Neuzeit, Würzburg 1965, 63 (ed. it.: La fine dellepoca moderna, 57-58).
[93] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 38: AAS 83 (1991), 841.
[94] Cf. Declarația Love for Creation. An Asian Response to the Ecological Crisis, Colocviu promovat de Federația Conferințelor Episcopilor din Asia (Tagaytay, 31 ianuarie – 5 februarie 1993), 3.3.2.
[95] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 37: AAS 83 (1991), 840.
[96] Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2010, 2: AAS 102 (2010), 41.
[97] Idem, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 28: AAS 101 (2009), 663.
[98] Cf. Vincențiu de Lérins, Commonitorium primum, cap. 23: PL 50, 668: “Ut annis scilicet consolidetur, dilatetur tempore, sublimetur aetate”.
[99] Nr. 80: AAS 105 (2013), 1053.
[100] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes despre Biserica în lumea contemporană, 63.
[101] Cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 37: AAS 83 (1991), 840.
[102] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 34: AAS 59 (1967), 274.
[103] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 32: AAS 101 (2009), 666.
[104] Ibidem.
[105] Ibidem.
[106] Catehismul Bisericii Catolice, 2417.
[107] Ibidem, 2418.
[108] Ibidem, 2415.
[109] Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 6: AAS 82 (1990), 150.
[110] Discurs la Academia Pontificală de Științe (3 octombrie 1981), 3: Insegnamenti 4/2 (1981), 333.
[111] Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 7: AAS 82 (1990), 151.
[112] Ioan Paul al II-lea, Discurs la a 35-a Adunare Generală a Asociației Medicale Mondiale (29 octombrie 1983), 6: AAS 76 (1984), 394.
[113] Comisia Episcopală de Pastorație Socială din Argentina, Una tierra para todos (iunie 2005), 19.
[114] Declarația de la Rio despre ambient și dezvoltare (14 iunie 1992), Principiul 4.
[115] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 237: AAS 105 (2013), 1116.
[116] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 51: AAS 101 (2009), 687.
[117] Unii autori au arătat valorile care adesea se trăiesc, de exemplu, în villas, chabolas sau favelas din America Latină: cf. Juan Carlos Scannone, S.J, “La irrupción del pobre y la lógica de la gratitud”, en: Juan Carlos Scannone y Marcelo Perine (edd.), Irrupción del pobre y quehacer filosófico. Hacia una nueva racionalidad, Buenos Aires, 1993, 225-230.
[118] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 482.
[119] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 210: AAS 105 (2013), 1107.
[120] Discurs la Deutscher Bundestag, Berlin (22 septembrie 2011): AAS 103 (2011), 668.
[121] Cateheză (15 aprilie 2015): LOsservatore romano, 16 aprilie 2015, p. 8.
[122] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală Gaudium et spes despre Biserica în lumea contemporană, 26.
[123] Cf. nr. 186-201: AAS 105 (2013), 1098-1105.
[124] Conferința Episcopilor din Portugalia, Scrisoare pastorală Responsabilidade solidária pelo bem comum (15 septembrie 2003), 20.
[125] Benedict al XVI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2010, 8: AAS 102 (2010), 45.
[126] Declarația de la Rio despre ambient și dezvoltare (14 iunie 1992), Principiul 1.
[127] Conferința Episcopilor din Bolivia, Scrisoare pastorală despre ambient și dezvoltare umană în Bolivia El Universo, don de Dios para la Vida (2012), 86.
[128] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Energie, dreptate și pace, IV, 1, Città del Vaticano (2013), 56.
[129] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 67: AAS 101 (2009), 700.
[130] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 222: AAS 105 (2013), 1111.
[131] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 469.
[132] Declarația de la Rio despre ambient și dezvoltare (14 iunie 1992), Principiul 15.
[133] Conferința Episcopală Mexicană. Comisia Episcopală pentru Pastorația Socială, Jesuvristo, vida y esperanza de los indigenas y campesinos (14 ianuarie 2008).
[134] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 470.
[135] Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2010, 9: AAS 102 (2010), 46.
[136] Ibidem.
[137] Ibidem, 5: p. 43.
[138] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 50: AAS 101 (2009), 686.
[139] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 209: AAS 105 (2013), 1107.
[140] Ibidem, 228: AAS 105 (2013), 1113.
[141] Cf. Scrisoarea enciclică Lumen fidei (29 iunie 2013), 34: AAS 105 (2013), 577: “Lumina credinței, întrucât e unită cu adevărul iubirii, nu este străină de lumea materială, pentru că iubirea se trăiește mereu în trup și suflet; lumina credinței este lumină întrupată, care provine din viața luminoasă a lui Isus. Ea luminează și materia, se încrede în ordinea sa, cunoaște că în ea se deschide un drum de armonie și de înțelegere tot mai larg. Privirea științei primește astfel o binefacere de la credință: aceasta îl invită pe omul de știință să rămâne deschis la realitate, în toată bogăția sa inepuizabilă. Credința trezește simțul critic, întrucât împiedică cercetarea să fie satisfăcută în formulele sale și o ajută să înțeleagă că natura este mereu mai mare. Invitând la uimire în fața misterului creației, credința lărgește orizonturile rațiunii pentru a lumina mai bine lumea care se deschide studiilor științei”.
[142] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 256: AAS 105 (2013), 1123.
[143] Ibidem, 231: p. 1114.
[144] Das Ende der Neuzeit, Würzburg 1959, 66-67 (ed. it. La fine dellepoca moderna, Brescia 1987, 61).
[145] Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 1: AAS 82 (1990), 147.
[146] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 66: AAS 101 (2009), 699.
[147] Idem, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2010, 11: AAS 66 (2010), 48.
[148] Carta Pământului, Haga (29 iunie 2000).
[149] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 39: AAS 83 (1991), 842.
[150] Idem, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1990, 14: AAS 82 (1990), 155.
[151] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 261: AAS 105 (2013), 1124.
[152] Benedict al XVI-lea, Omilie pentru începerea solemnă a slujirii petrine (24 aprilie 2005): AAS 97 (2005), 710.
[153] Conferința Episcopilor Catolici din Australia, A New Earth. The Environmental Challenge (2002).
[154] Romano Guardini, Das Ende der Neuzeit, 72 (trad. it.: La fine dellepoca moderna, 66).
[155] Exortația apostolică Evangelii gaudium (24 noiembrie 2013), 71: AAS 105 (2013), 1050.
[156] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 2: AAS 101 (2009), 642.
[157] Paul al VI-lea, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 1977: AAS 68 (1976), 709.
[158] Consiliul Pontifical al Dreptății și Păcii, Compendiu de doctrină socială a Bisericii, 582.
[159] Un maestru spiritual, Ali Al-Khawwas, pornind de la experiența sa, sublinia necesitatea de a nu separa prea mult creaturile din lume de experiența lui Dumnezeu în interioritate. Spunea: “Nu trebuie criticat a priori cei care caută extazul în muzică sau în poezie. Există un secret subtil în fiecare dintre mișcările și dintre sunetele din această lume. Cei inițiați ajung să capteze ceea ce spun vântul care suflă, copacii care se leagănă, apa care curge, muștele care bâzâie, porțile care scârțâie, cântul păsărilor, sunetul coardelor sau al flautelor, suspinul bolnavilor, geamătul celor care plâng…” (Eva De Vitray-Meyerovitch [ed.], Anthologie du soufisme, Paris 1978, 200; trad. it.: I misticii dellIslam, Parma, 1991, 199).
[160] In II Sent, 23, 2, 3.
[161] Cántico Espiritual, XIV, 5.
[162] Ibidem.
[163] Ibidem, XIV, 6-7.
[164] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Orientale lumen (2 mai 1995), 11: AAS 87 (1995), 757.
[165] Ibidem.
[166] Idem, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 8: AAS 95 (2003), 438.
[167] Benedict al XVI-lea, Omilia la Liturghia Corpus Domini (15 iunie 2006): AAS 98 (2006), 513.
[168] Catehismul Bisericii Catolice, 2175.
[169] Ioan Paul al II-lea, Cateheză (2 august 2000), 4: Insegnamenti 23/2 (2000), 112.
[170] Qaest. disp. de Myst. Trinitatis, 1, 2, concl.
[171] Cf. Toma de Aquino, Summa theologiae I, q. 11, art. 3; q. 21, art. 1; q. 47, art. 3.
[172] Vasile cel Mare, Hom. in Hexaemeron, 1, 2, 6: PG 29, 8.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea pe acest sit: 02.08.2015
Etichete: ,

Lasă un răspuns