Intervenţia Papei la prima întâlnire generală din Sinodul Episcopilor

Intervenția Sfântului Părinte
Papa Benedict al XVI-lea
la prima întâlnire din cadrul
Sinodului Episcopilor
dedicat noii evanghelizări
luni, 8 octombrie 2012

Iubiți frați,

Meditația mea se referă la cuvântul „evangelium” „euangelisasthai” (cf. Lc 4,18). În acest Sinod vrem să cunoaștem mai mult ce anume ne spune Domnul și ce anume putem sau trebuie să facem noi. Este împărțită în două părți: o primă reflecție despre semnificația acestor cuvinte și apoi aș vrea să încerc să interpretez imnul de la Ora a Treia „Nunc, Sancte, nobis Spiritus”, la pagina 5 din Cartea de Rugăciuni.

Cuvântul „evangelium” „euangelisasthai” are o istorie lungă. Apare în Homer: este vestirea unei victorii, deci vestire de bine, de bucurie, de fericire. Apoi apare în Deutero-Isaia (cf. Is 40,9), ca glas care vestește bucurie de la Dumnezeu, ca glas care face să se înțeleagă că Dumnezeu nu a uitat pe poporul său, că Dumnezeu, Cel care aparent aproape că s-a retras din istorie, există, este prezent. Și Dumnezeu are putere, Dumnezeu dă bucurie, deschide porțile exilului; după lunga noapte a exilului, lumina sa apare și dă poporului său posibilitatea întoarcerii, reînnoiește istoria binelui, istoria iubirii sale. În acest context al evanghelizării apar mai ales trei cuvinte: dikaiosyne, eirene, soteria – dreptate, pace, mântuire. Isus însuși a preluat cuvintele lui Isaia la Nazaret, vorbind despre această „Evanghelie” pe care o aduce acum chiar celor excluși, celor închiși, celor suferinzi și celor săraci.

Însă pentru semnificația cuvântului „evangelium” în Noul Testament, în afară de asta – Deutero-Isaia, care deschide poarta – este importantă și folosirea cuvântului făcută de Imperiul Roman, începând de la împăratul August. Aici termenul „evangelium” indică un cuvânt, un mesaj care vine de la împărat. Deci mesajul împăratului – ca atare – aduce bine: este reînnoire a lumii, este mântuire. Mesaj imperial și ca atare un mesaj de putere; este un mesaj de mântuire, de reînnoire și de sănătate. Noul Testament acceptă această situație. Sfântul Luca în mod explicit îl confruntă pe împăratul August cu Pruncul născut la Betleem: „evangelium” – spune el – e adevărat, este un cuvânt al împăratului, al adevăratului Împărat al lumii. Adevăratul Împărat al lumii s-a făcut auzit, vorbește cu noi. Și acest fapt, ca atare, este răscumpărare, pentru că marea suferință a omului – în acel timp, ca și astăzi – este tocmai aceasta: în spatele tăcerii universului, în spatele norilor istoriei există un Dumnezeu sau nu există? Și, dacă există acest Dumnezeu, ne cunoaște, are de-a face cu noi? Acest Dumnezeu este bun și realitatea binelui are sau nu putere în lume? Această întrebare este astăzi așa de actuală precum era în acel timp. Mulți oameni se întreabă: Dumnezeu este o ipoteză sau nu? Este o realitate sau nu? De ce nu se face auzit? „Evanghelie” înseamnă: Dumnezeu a rupt tăcerea sa, Dumnezeu a vorbit, Dumnezeu există. Acest fapt ca atare este mântuire: Dumnezeu ne cunoaște, Dumnezeu ne iubește, a intrat în istorie. Isus este Cuvântul său, Dumnezeu cu noi, Dumnezeul care ne arată că ne iubește, că suferă cu noi până la moarte și învie. Aceasta este Evanghelia însăși. Dumnezeu a vorbit, nu mai este marele necunoscut, ci s-a arătat pe sine însuși și aceasta este mântuirea.

Problema este pentru noi: Dumnezeu a vorbit, cu adevărat a rupt marea tăcere, s-a arătat, dar cum putem face să ajungă această realitate la omul de astăzi, așa încât să devină mântuire? În sine faptul că a vorbit este mântuirea, este răscumpărarea. Dar cum poate știi acest lucru omul? Acest punct mi se pare că este o întrebare, dar și o cerere, un mandat pentru noi: putem găsi răspuns meditând imnul de la Ora a Treia: „Nunc, Sancte, nobis Spiritus”. Prima strofă spune: „Dignare promptus ingeri nostro refusus, pectori”, adică ne rugăm ca să vină Duhul Sfânt, să fie în noi și cu noi. Cu alte cuvinte: noi nu putem face Biserica, putem doar să facem cunoscut ceea ce a făcut El. Biserica nu începe cu „ceea ce facem” noi, ci cu „ceea ce face” și „ceea ce spune Dumnezeu. Astfel Apostolii nu au spus, după unele adunări: acum vrem să creăm o Biserică și cu forma unei constituante aveau să elaboreze o constituție. Nu, s-au rugat și în rugăciune au așteptat, deoarece știau că numai Dumnezeu însuși poate să creeze Biserica sa, că Dumnezeu este primul agent: dacă Dumnezeu nu acționează, lucrurile noastre sunt numai ale noastre și sunt insuficiente; numai Dumnezeu poate mărturisi că El este cel care vorbește și a vorbit. Rusaliile sunt condiția nașterii Bisericii: numai pentru că Dumnezeu mai înainte a acționat, Apostolii pot să acționeze cu El și cu prezența sa și să facă prezent ceea ce face El. Dumnezeu a vorbit și acest „a vorbit” este perfectul credinței, dar este mereu și un prezent: perfectul lui Dumnezeu nu este numai un trecut, pentru că este un trecut adevărat care poartă mereu în sine prezentul și viitorul. Dumnezeu a vorbit înseamnă: „vorbește”. Și după cum în acel timp numai cu inițiativa lui Dumnezeu putea să se nască Biserica, putea să fie cunoscută Evanghelia, faptul că Dumnezeu a vorbit și vorbește, tot așa și astăzi numai Dumnezeu poate să înceapă, noi putem doar să cooperăm, însă începutul trebuie să vină de la Dumnezeu. De aceea nu este o simplă formalitate dacă începem în fiecare zi Adunarea noastră cu rugăciunea: acest lucru răspunde realității însăși. Numai precedența lui Dumnezeu face posibil drumul nostru, cooperarea noastră, care este mereu o cooperare, nu o pură decizie a noastră. De aceea este important să știm mereu că primul cuvânt, adevărata inițiativă, adevărata activitate vine de la Dumnezeu și numai inserându-ne în această inițiativă divină, numai implorând această inițiativă divină, putem deveni și noi – cu El și în El – evanghelizatori. Dumnezeu este începutul mereu și întotdeauna numai El poate să facă Rusalii, poate să creeze Biserica, poate să arate realitatea faptului de a fi cu noi. Însă, pe de altă parte, acest Dumnezeu, care este mereu începutul, vrea și implicarea noastră, vrea să implice activitatea noastră, așa că activitățile sunt teandrice, ca să spunem așa, făcute de Dumnezeu, dar cu implicarea noastră și implicând ființa noastră, toată activitatea noastră.

Deci atunci când facem noi noua evanghelizare este mereu cooperare cu Dumnezeu, se află împreună cu Dumnezeu, este întemeiată pe rugăciune și pe prezența sa reală.

Ori, această acțiune a noastră, care urmează din inițiativa lui Dumnezeu, o găsim descrisă în a doua strofă a acestui imn: „Os, lingua, mens, sensus, vigor, confessionem personent, flammescat igne caritas, accendat ardor proximos”. Aici avem, în două rânduri, două substantive determinante: „confessio”, în primele rânduri, și „caritas”, drept cele două moduri în care Dumnezeu ne implică, ne face să acționăm cu El, în El și pentru omenire, pentru creatura sa: „confessio” și „caritas”. Și sunt adăugate verbele: în primul caz „personent” și în al doilea „caritas” interpretat prin cuvântul foc, ardoare, a aprinde, a arde cu flacără.

Să-l vedem pe primul: „confessionem personent”. Credința are un conținut: Dumnezeu se comunică, însă acest Eu al lui Dumnezeu se arată realmente în figura lui Isus și este interpretat în „mărturisirea” care ne vorbește despre zămislirea sa feciorelnică, despre Naștere, despre Pătimire, despre Cruce, despre Înviere. Această arătare a lui Dumnezeu este în întregime o Persoană: Isus drept Cuvântul, cu un conținut foarte concret, care se exprimă în „confessio”. Deci primul punctu este că noi trebuie să intrăm în această „mărturisire”, să ne lăsăm pătrunși, așa încât „personent” – cum spune imnul – în noi și prin noi. Aici este important de observat și o mică realitate filologică: „confessio” în latina precreștină s-ar spune nu „confessio” ci „professio” (profiteri): aceasta este prezentarea în mod pozitiv a unei realități. În schimb cuvântul „confessio” se referă la situație într-un tribunal, într-un proces unde unul își deschide mintea sa și mărturisește. Cu alte cuvinte, acest cuvânt „mărturisire”, care în creștinul latin a înlocuit cuvântul „professio”, poartă în sine elementul martirologic, elementul de a mărturisi în fața instanțelor vrăjmașe credinței, a mărturisi și în situații de pătimire și de pericol de moarte. De mărturisirea creștină aparține în mod esențial disponibilitatea de a suferi: acest lucru mi se pare important. Tot în esența lui „confessio” a Crezului nostru este implicată și disponibilitatea la pătimire, la suferință, ba chiar la dăruirea vieții. Și tocmai acest lucru garantează credibilitatea: „confessio” nu este ceva care se poate lăsa și deoparte; „confessio” implică disponibilitatea de a-mi da viața, de a accepta pătimirea. Acest lucru este chiar și verificarea lui „confessio”. Se vede că pentru noi „confessio” nu este un cuvânt, este mai mult decât durerea, este mai mult decât moartea. Pentru „confessio” realmente merită să suferim, merită să suferim până la moarte. Cine face această „confessio” demonstrează astfel că într-adevăr ceea ce mărturisește este mai mult decât viață: este viața însăși, comoara, perla prețioasă și infinită. Chiar în dimensiunea martirologică a cuvântului „confessio” apare adevărul: se verifică numai pentru o realitate pentru care merită să se sufere, care este mai puternică și decât moartea, și demonstrează că este adevăr pe care-l țin în mână, că sunt mai sigur, că „port” viața mea pentru că găsesc viața în această mărturisire.

Acum vedem unde ar trebui să pătrundă această „mărturisire”: „Os, lingua, mens, sensus, vigor”. De la sfântul Paul, Scrisoarea către Romani 10, știm că situarea „mărturisirii” este în inimă și în gură: trebuie să se afle în adâncul inimii, dar trebuie să fie și publică; trebuie să fie vestită credința purtată în inimă: nu este niciodată numai o realitate în inimă, ci tinde să fie comunicată, să fie mărturisită realmente în fața ochilor lumii. Astfel, trebuie să învățăm, pe de o parte, să fim realmente – să spunem – pătrunși în inimă de „mărturisire”, astfel inima noastră este formată, și din inimă să găsim, împreună cu marea istorie a Bisericii, și cuvântul și curajul cuvântului, și cuvântul care indică prezentul nostru, această „mărturisire” care întotdeauna este totuși una. „Mens”: „mărturisirea” nu este numai ceva a inimii și a gurii, ci și a inteligenței; trebuie să fie gândită și astfel, ca gândită și concepută inteligent, îl atinge pe celălalt și presupune mereu că gândirea mea este realmente situată în „mărturisire”. „Sensus”: nu este ceva pur abstract și intelectual, „confessio” trebuie să pătrundă și simțurile vieții noastre. Sfântul Bernard de Clairvaux ne-a spus că Dumnezeu, în revelația sa, în istoria de mântuire, a dat simțurilor noastre posibilitatea de a vedea, de a atinge, de a gusta revelația. Dumnezeu nu mai este un lucru numai spiritual: a intrat în lumea simțurilor noastre și simțurile noastre trebuie să fie pline de acest gust, de această frumusețe a Cuvântului lui Dumnezeu, care este realitate. „Vigor”: este forța vitală a ființei noastre și chiar vigoarea juridică a unei realități. Cu toată vitalitatea și forța noastră trebuie să fim pătrunși de „confessio”, care trebuie realmente să „personare”; melodia lui Dumnezeu trebuie să intoneze ființa noastră în totalitatea sa.

„Confessio” este – ca să spunem așa – prima coloană a evanghelizării și a doua este „caritas”. „Confessio” nu este un lucru abstract, este „caritas”, este iubire. Numai așa este realmente reflexie a adevărului divin, care ca adevăr este în mod inseparabil și iubire. Textul descrie, cu cuvinte foarte puternice, această iubire: este ardoare, este flacără, îi aprinde pe ceilalți. Există o pasiune a noastră care trebuie să crească din credință, care trebuie să se transforme în foc al carității. Isus ne-a spus: Am venit să arunc foc pe pământ și cât aș dori ca el să fie deja aprins. Origene ne-a transmis un cuvânt al Domnului: „Cine este aproape de mine este aproape de foc”. Creștinul nu trebuie să fie lânced. Apocalipsul ne spune că acesta este cel mai mare pericol al creștinului: ca să nu spună nu, ci un da foarte lânced. Această lâncezeală chiar discreditează creștinismul. Credința trebuie să devină în noi flacără a iubirii, flacără care realmente aprinde ființa mea, devine mare pasiune a ființei mele și astfel îl aprinde pe aproapele. Acesta este modul evanghelizării: „Accendat ardor proximos”, ca adevărul să devină în mine caritate și caritatea să-l aprindă ca foc și pe celălalt. Numai în această aprindere a celuilalt prin flacăra carității noastre crește realmente evanghelizarea, prezența Evangheliei, care nu mai este numai cuvânt, ci realitate trăită.

Sfântul Luca ne relatează că la Rusalii, în această întemeiere a Bisericii de către Dumnezeu, Duhul Sfânt era foc care a transformat lumea, dar foc în formă de limbi, adică foc care este totuși și rațional, care este spirit, care este și înțelegere; foc care este unit cu gândirea, cu „mens”. Și tocmai acest foc inteligent, această „sobria ebrietas”, este caracteristic pentru creștinism. Știm că focul este la începutul culturii umane; focul este lumină, este căldură, este forță de transformare. Cultura umană începe în momentul în care omul are puterea de a crea focul: cu focul poate să distrugă, dar cu focul poate să transforme, să reînnoiască. Focul lui Dumnezeu este foc transformator, foc de pasiune – desigur – care distruge și mult în noi, care duce la Dumnezeu, dar mai ales foc care transformă, reînnoiește și creează o noutate a omului, care devine lumină în Dumnezeu.

Astfel, la sfârșit, putem doar să-l rugăm pe Domnul ca să fie întemeiată profund în noi „confessio” și ca să devină foc care-i aprinde pe ceilalți: astfel focul prezenței sale, noutatea rămânerii sale cu noi, devine realmente vizibilă și forță a prezentului și a viitorului.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 08.10.2012
Publicarea pe acest sit: 09.10.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns