Instrucţiune cu privire la sinoadele diecezane

INTRODUCERE

În constituția apostolică Sacrae disciplinae leges, cu care era promulgat actualul Cod de drept canonic, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea așeza printre elementele principale care, conform Conciliului Vatican II, caracterizează imaginea adevărată și genuină a Bisericii „învățătura, conform căreia Biserica este prezentată ca popor al lui Dumnezeu și autoritatea ierarhică este propusă ca slujire; învățătura conform căreia Biserica este văzută ca o „comuniune” și care, așadar, determină relațiile care trebuie să existe între Bisericile particulare și cea universală, între colegialitate și primat; învățătura conform căreia toți membrii poporului lui Dumnezeu participă, fiecare în felul său specific, la tripla funcție a lui Cristos: preoțească, profetică și regească” [1].

În angajarea sa de fidelitate față de învățătura conciliară, Codul de drept canonic a dat, printre altele, o înfățișare înnoită instituției tradiționale a sinodului diecezan, în care, cu diferite titluri, converg trăsăturile ecleziologice amintite mai sus. În canoanele 460-468 sunt stipulate normele juridice care trebuie respectate pentru celebrarea acestor lucrări ecleziale.

Recent, mai ales după promulgarea Codului de drept canonic, s-au înmulțit Bisericile particulare care au celebrat sau își propun să celebreze sinodul diecezan, recunoscut ca un mijloc important pentru actualizarea reînnoirii conciliare. Este menționat în special Sinodul al II-lea Pastoral al Diecezei de Roma, încheiat în solemnitatea Rusaliilor din 1993, a cărui celebrare i-a oferit pontifului roman Ioan Paul al II-lea ocazia de a da învățături prețioase. De altfel, în ultimele decenii, au fost semnalate și alte forme pentru a exprima comuniunea diecezană, cunoscute uneori ca „adunări diecezane”, care, deși prezintă aspecte comune cu sinoadele, sunt lipsite de o configurație clară canonică.

În privința sinodului diecezan, s-a considerat mai potrivit ca oricând, să se clarifice dispozițiile legii canonice și să fie dezvoltate și clarificate procedurile care trebuie urmate în desfășurarea lor [2], rămânând ferme dispozițiile Codului de drept canonic. De altfel, este de dorit ca și „adunările diecezane” sau alte adunări, în măsura asemănării lor de scopuri și de alcătuire cu sinodul, să își găsească locul în alveola disciplinei canonice, prin primirea normelor canonice și a Instrucțiunii prezente, pentru garantarea eficacității lor în conducerea Bisericii particulare.

Datorită interesului pe care îl poate avea în pregătirea sinodului diecezan, prezentei Instrucțiuni i se alătură un Adaos, cu o semnificație indicativă, în care sunt enumerate principalele materii pentru care Codul de drept canonic face trimitere la normele diecezane.

Congregația pentru Episcopi și Congregația pentru Evanghelizarea Popoarelor, competente în ceea ce privește exercitarea funcției episcopale în Biserica Latină [3], prezintă această Instrucțiune tuturor episcopilor Bisericii Latine. Astfel, ele încearcă să răspundă cererilor multor episcopi dornici fie să aibă un ajutor fratern în celebrarea sinodului diecezan, fie să contribuie la remedierea unor defecte și inconsecvențe care s-au descoperit uneori.
 

I. INTRODUCERE CU PRIVIRE LA NATURA ȘI FINALITATEA SINODULUI DIECEZAN

Canonul 460 descrie sinodul diecezan ca o „reuniune (coetus) de preoți și de alți credincioși ai Bisericii particulare, aleși pentru a-l ajuta pe episcopul diecezan spre binele întregii comunități diecezane” [4].

1. Finalitatea sinodului este aceea de a da un ajutor episcopului în exercitarea funcției care îi este proprie, de a conduce comunitatea creștină.

Acest scop determină rolul deosebit care trebuie acordat sinodului preoților, în calitate de „colaboratori înțelepți ai ordinului episcopal, ajutoare și instrumente ale acestuia, chemați să slujească poporul lui Dumnezeu” [5]. Dar sinodul îi oferă episcopului și ocazia de a chema la a coopera cu el, împreună cu preoții, câțiva laici și călugări aleși, ca un mod deosebit de exercitare a responsabilității, care îi privește pe toți credincioșii, în edificarea trupului lui Cristos [6].

Episcopul își exercită și în desfășurarea sinodului funcția de conducere a Bisericii care îi este încredințată: hotărăște convocarea [7], propune subiectele de discuție sinodală [8], prezidează sesiunile sinodului [9]; în sfârșit, ca unic legislator, semnează declarațiile și decretele și ordonă publicarea lor [10].

Sinodul este astfel, în mod „contextual și inseparabil, act de conducere episcopal și moment de comuniune, exprimând în felul acesta acel caracter de comuniune ierarhică ce aparține naturii profunde a Bisericii” [11]. Poporul lui Dumnezeu nu este o adunare informă de ucenici ai lui Cristos, ci o comunitate sacerdotală, structurată organic încă de la origine, conform voinței fondatorului ei [12], care în fiecare dieceză îl are în frunte pe episcop ca principiu vizibil și fundament al unității și unic reprezentant al său [13]. Așadar, orice încercare de a opune sinodul împotriva episcopului, în virtutea unei pretinse „reprezentări a poporului lui Dumnezeu”, este contrară concepției autentice a raporturilor ecleziale.

2. Membrii sinodului sunt chemați să „îl ajute pe episcopul diecezan” [14] formulându-și părerea sau „votul” cu privire la problemele propuse de el; acest vot este „consultativ” [15], arătând că episcopul este liber să primească sau nu opiniile manifestate de participanții la sinod. Totuși asta nu înseamnă a neglija importanța acestor opinii, ca și cum ar fi un fel de consultare „externă”, exprimată de cei care nu au nici un fel de responsabilitate în rezultatul final al sinodului: prin experiențele și sfaturile lor, participanții la sinod colaborează activ la elaborarea declarațiilor și a decretelor, care vor fi numite pe drept „sinodale” [16], din care se va inspira în viitor conducerea episcopală a diecezei.

La rândul său, episcopul conduce efectiv discuțiile în timpul sesiunilor sinodale și, ca un adevărat învățător al Bisericii, învață și corectează atunci când trebuie. După ce i-a ascultat pe membri, este de datoria lui să discearnă, adică „să cerceteze toate și să păstreze ce este bun” [17], cu privire la diferitele păreri exprimate. După ce s-a terminat sinodul, episcopul, semnând declarațiile și decretele, angajează toată autoritatea sa în tot ceea ce se învață sau se poruncește prin ele. Puterea episcopală este astfel exercitată în conformitate cu semnificația ei autentică, adică nu ca impunere arbitrară a voinței, ci ca o adevărată slujire, care comportă „ascultarea supușilor” și „chemarea lor la o colaborare cu el din inimă” [18], în căutarea comună a ceea ce Duhul cere în momentul prezent Bisericii particulare.

3. Comuniunea și misiunea, ca aspecte nedespărțite de unicul scop al activității pastorale a Bisericii, constituie „binele întregii comunități diecezane” pe care can. 460 îl indică drept scop ultim al sinodului.

Lucrătorii sinodali au scopul de a favoriza adeziunea comună la doctrina mântuitoare și de a stimula pe toți credincioșii în urmarea lui Cristos. Deoarece Biserica este „trimisă în lume să vestească și să dea mărturie, să pună în practică și să lărgească misterul comuniunii care o constituie” [19], sinodul are grijă și să favorizeze dinamismul apostolic al tuturor energiilor ecleziale sub conducerea păstorilor legitimi. În convingerea că orice reînnoire comunională și misionară are ca premisă indispensabilă sfințenia slujitorilor lui Dumnezeu, este necesar ca din sinod să nu lipsească un interes viu pentru îmbunătățirea stilului de viață și a formării clerului și pentru stimularea vocațiilor.

Așadar, sinodul nu numai că manifestă și actualizează comuniunea diecezană, dar este chemat și să o „edifice” prin declarațiile și prin decretele sale. De aceea, în documentele sinodale trebuie să fie primit în mod activ magisteriul universal și să fie aplicată disciplina canonică diversității proprii ale acelei comunități creștine determinate. Slujirea succesorului lui Petru și colegiul episcopilor nu sunt o instanță străină Bisericii particulare, ci un element care aparține „din interior” esenței sale [20] și este la baza comuniunii diecezane.

Astfel, sinodul contribuie și la conturarea fizionomiei pastorale a Bisericii particulare, dând continuitate tradiției sale liturgice, spirituale și canonice. Patrimoniul juridic local și liniile care au orientat conducerea pastorală sunt în el obiectul unui studiu amănunțit, cu scopul de a actualiza, relua sau completa eventuale lacune normative, de a verifica atingerea obiectivelor pastorale formulate deja și de a propune, cu ajutorul harului divin, noi orientări.
 

II. ALCĂTUIREA SINODULUI

1. „Sinodul diecezan este prezidat de către episcopul diecezan; totuși episcopul îl poate delega pe vicarul general sau episcopal să exercite această funcție pentru fiecare sesiune a sinodului” [21], privilegiindu-i printre aceștia pe cei care au demnitatea episcopală (episcopul coadiutor și episcopii auxiliari).

2. Membri „de iure” ai sinodului, pe baza funcției pe care o au, sunt:

  • episcopul coadiutor și episcopii auxiliari;
  • vicarii generali, vicarii episcopali, de asemenea vicarul judecătoresc;
  • canonicii bisericii catedrale;
  • membrii consiliului prezbiteral;
  • rectorul seminarului mare;
  • decanii [22].

3. Membri aleși sunt:

  • „Credincioșii laici, precum și membrii institutelor de viață consacrată, care trebuie aleși de către consiliul pastoral; modul de alegere și numărul celor aleși trebuie stabilite de către episcopul diecezan, iar când acest consiliu lipsește, conform criteriului stabilit de către episcopul diecezan” [23].

    Pentru alegerea acestor laici (bărbați și femei), trebuie urmate, în măsura în care este posibil, indicațiile canonului 512,2 [24], având totuși mare grijă să se asigure că acești credincioși se disting „prin credință sigură, moravuri bune și prudență” [25]; astfel contribuția lor va fi cu adevărat validă în vederea binelui Bisericii. Corespunzătoarea situație canonică a acestor laici trebuie considerată o cerință indispensabilă pentru a face parte din adunare.

  • „Cel puțin un preot ales din fiecare decanat de către toți aceia care au grija sufletelor; în plus, trebuie să fie ales un alt preot care, în caz de împiedicare a decanului, să îl substituie” [26].

    Așa cum se desprinde din textul canonic, pentru acest titlu pot fi aleși numai preoți, nu diaconi sau laici.

    Așadar, episcopul va trebui să determine numărul de preoți pentru fiecare decanat. Dacă este vorba despre o Biserică particulară de mici dimensiuni, nimic nu oprește convocarea tuturor preoților ei.

  • „Unii superiori ai institutelor călugărești și ai societăților de viață apostolică ce au o casă în dieceză; numărul lor și modalitățile de alegere sunt stabilite de către episcopul diecezan” [27].

4. Membrii sinodului numiți liber de către episcop: „Episcopul diecezan poate să invite la sinodul diecezan, în calitate de membri ai sinodului, și alte persoane, fie clerici, fie membri ai institutelor de viață consacrată, fie credincioși laici” [28].

În alegerea acestor membri ai sinodului, se va încerca reprezentarea vocațiilor ecleziale sau a diferitelor angajări apostolice exprimate insuficient în alegeri, astfel încât sinodul să reflecte în mod adecvat fizionomia Bisericii particulare; de aceea, se va avea în vedere asigurarea, printre clerici, a unei prezențe relevante a diaconilor permanenți. Să nu se neglijeze și alegerea unor credincioși care excelează „prin știință, competență și prestigiu” [29], a căror opinie ponderată va îmbogăți fără îndoială discuțiile sinodale.

5. Membrii sinodului desemnați legitim au dreptul și obligația de a participa la sesiuni [30]. „Dacă un membru al sinodului este împiedicat în mod legitim, el nu poate să trimită un procurator care să participe în numele lui; să-l informeze însă pe episcopul diecezan despre acest impediment” [31].

Episcopul are dreptul și datoria de a îndepărta, printr-un decret, orice membru al sinodului, care, prin opiniile sale, deviază de la doctrina Bisericii sau care refuză autoritatea episcopală, rămânând posibilitatea de recurs împotriva decretului, conform normei de drept.

6. „Când consideră că acest lucru este oportun, episcopul diecezan poate să invite în calitate de observatori, pe unii slujitori sau membri ai Bisericilor sau ai comunităților ecleziale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică” [32].

Prezența observatorilor va contribui la „introducerea mai mare a preocupării ecumenice în pastorația obișnuită, ducând la creșterea cunoașterii și a carității reciproce și pe cât posibil a colaborării fraterne” [33].

Pentru individualizarea lor, de obicei se va proceda în înțelegere cu conducătorii acestor Biserici sau comunități, care vor desemna persoana cea mai potrivită să le reprezinte.
 

III. CONVOCAREA ȘI PREGĂTIREA SINODULUI

A. Convocarea

1. Sinodul diecezan poate să fie celebrat „când, după aprecierea episcopului diecezan, ascultând părerea consiliului prezbiteral, acest lucru este cerut de împrejurări” [34]. Deci rămâne la alegerea prudentă a episcopului să decidă frecvența mai mare sau mai mică a convocărilor, în funcție de nevoile Bisericii particulare sau ale conducerii diecezane.

Aceste circumstanțe pot fi de diferite naturi: lipsa unei pastorații adecvate în ansamblu, necesitatea de a aplica la nivel local norme sau orientări superioare, existența în dieceză a unor probleme care cer o soluție, nevoia unei comuniuni ecleziale mai intense în practică etc. Pentru a evalua oportunitatea convocării, o importanță deosebită o au informațiile obținute în vizitele pastorale: ele, mai mult decât orice investigație sau anchetă, îi vor permite episcopului să identifice nevoile credincioșilor și direcțiile pastorale mai potrivite pentru a fi satisfăcute.

Așadar, când episcopul simte oportunitatea convocării sinodului diecezan, va cere consiliului prezbiteral – reprezentant al prezbiteriului pentru a-l ajuta pe episcop în conducerea diecezei [35] – o apreciere ponderată referitoare la celebrarea sinodului și tema sau temele care vor trebui studiate în el.

După identificarea temei sinodului, episcopul va proceda la emiterea decretului de convocare și îl va anunța în Biserica sa, de regulă cu ocazia unei sărbători liturgice celebrate cu o solemnitate deosebită.

2. „Numai episcopul diecezan convoacă sinodul; cine conduce dieceza în mod interimar nu are acest drept” [36].

„Dacă episcopul are grija mai multor dieceze sau dacă păstorește una în calitate de episcop propriu, iar o alta în calitate de administrator, poate să convoace un singur sinod diecezan pentru toate diecezele ce îi sunt încredințate” [37].

B. Comisia pregătitoare și regulamentul sinodului

1. Încă din primele momente, episcopul să constituie o comisie pregătitoare.

Episcopul va alege membrii comisiei pregătitoare dintre preoți și alți credincioși care excelează prin prudența lor pastorală și competența profesională, căutând să oglindească, atât cât este posibil, varietatea de carisme și slujiri ale poporului lui Dumnezeu. Să nu lipsească dintre ei experți în drept canonic și în liturgie.

Comisia pregătitoare are misiunea de a-l ajuta pe episcop în deosebi în organizarea și în oferirea de materiale pentru pregătirea sinodului, în elaborarea regulamentului respectiv, în determinarea problemelor care să fie propuse sinodului spre dezbatere și în desemnarea participanților la sinod. Reuniunile vor fi prezidate de către episcopul însuși sau, în cazul în care are vreo piedică, de către un delegat.

Episcopul va putea hotărî constituirea unui secretariat, condus de un membru al comisiei pregătitoare. Datoria acestuia va fi de a asista sinodul sub aspect organizatoric: transmiterea și arhivarea documentației, redactarea proceselor-verbale, punerea la punct a serviciilor logistice, finanțarea și contabilitatea. Va fi utilă și constituirea unui birou de presă, care să asigure informarea adecvată a mijloacelor de comunicare socială, și să evite eventualele interpretări greșite ale lucrărilor sinodale.

2. Cu ajutorul comisiei pregătitoare, episcopul va avea grijă să redacteze și să publice regulamentul sinodului [38].

Regulamentul va trebui să stabilească, printre altele:

  • Alcătuirea sinodului. Regulamentul va rezerva spațiu pentru fiecare categorie de membri sinodali și va determina criteriile pentru alegerea laicilor, a membrilor institutelor de viață consacrată [39] și a superiorilor institutelor călugărești și ai societăților de viață apostolică [40]. În realizarea acestui lucru, se va evita ca o prezență excesivă de membri să împiedice posibilitatea efectivă de a interveni a tuturor.

  • Normele referitoare la modul de efectuare a alegerilor membrilor sinodului și, eventual, a titularilor funcțiilor primite în sinod. În acest sens, se vor respecta dispozițiile canoanelor 119,1 și 164-179, cu adaptările oportune [41].

  • Diferitele funcții care trebuie îndeplinite în adunarea sinodală (președinție, moderator, secretar), diferitele comisii și alcătuirea lor.

  • Modul de procedură în cadrul reuniunilor, cu indicarea duratei, a modalităților intervențiilor (orale și scrise) și a votărilor („placet”, „non placet”, „placet iuxta modum”).

Utilitatea pe care regulamentul o poate avea pentru organizarea fazei pregătitoare recomandă elaborarea lui în stadiile inițiale ale desfășurării sinodului, fără ca eventualele modificări sau adăugiri, pe care experiența pregătirii le va putea sugera ulterior, să dăuneze.

În general, pare potrivit să se procedeze la elaborarea lui după desemnarea membrilor sinodului, cu scopul de a folosi ajutorul lor în lucrările pregătitoare.

C. Fazele de pregătire a sinodului

Lucrările pregătitoare ale sinodului sunt orientate înainte de toate spre a ușura munca episcopului în identificarea problemelor pe care să le propună dezbaterilor sinodale.

Oricum, trebuie evidențiată utilitatea organizării acestei faze astfel încât să atingă și să antreneze – în moduri diferite, conform circumstanțelor – diferitele instanțe diecezane și inițiative apostolice prezente în Biserica particulară. Astfel, lucrările sinodale se vor traduce printr-o „aplicare practică a ecleziologiei de comuniune a Conciliului Vatican II” [42] și credincioșii vor fi dispuși să accepte „ceea ce păstorii, ca reprezentanți ai lui Cristos, hotărăsc în calitate de învățători și conducători în Biserică” [43] la sfârșitul sinodului.

În continuare sunt oferite câteva indicații generale despre modul de procedură, pe care fiecare păstor le va adapta și le va completa după cum se potrivește mai bine pentru binele Bisericii particulare și caracteristicilor sinodului proiectat.

1. Pregătire spirituală, catehetică și informativă

Convins că „secretul reușitei sinodului, ca al oricărui eveniment și al oricărei alte inițiative ecleziale este de fapt rugăciunea” [44], episcopul îi va invita pe toți credincioșii, călugării și laicii, și mai ales mănăstirile de viață contemplativă, la o „constantă intenție de rugăciune comună: pentru sinod și roadele sinodului” [45], care va deveni astfel un eveniment autentic de har pentru Biserica particulară. În acest sens, va îndemna păstorii de suflete, punând la dispoziția lor materiale potrivite pentru adunările liturgice solemne și pentru cele obișnuite, pe măsură ce se desfășoară drumul sinodal.

Celebrarea sinodului îi oferă episcopului o posibilitate privilegiată de formare a credincioșilor. Așadar, se va proceda la o cateheză a credincioșilor concentrată asupra misterului Bisericii și asupra participării tuturor la misiunea sa, în lumina învățăturilor magisteriului, mai ales ale celor conciliare. Pentru aceasta se vor putea oferi indicații concrete pentru predicile preoților.

Să fie informați toți cu privire la natura și finalitatea sinodului și cu privire la hotărârile sinodale. În acest sens, va fi folositoare publicarea unei broșuri informative, fără a neglija folosirea mijloacelor de comunicare socială.

2. Consultarea diecezei

Să le fie oferită credincioșilor posibilitatea de a-și manifesta nevoile, dorințele și părerea lor referitoare la tema sinodului [46]. De altfel, clerul diecezei va fi solicitat separat să își formuleze propunerile referitoare la modul de a veni în întâmpinarea provocărilor grijii pastorale.

Episcopul va dispune modalitățile concrete ale acestei consultări, făcând în așa fel încât să ajungă la toate „energiile vii” ale poporului lui Dumnezeu care sunt prezente și active în Biserica particulară [47]: comunități parohiale, institute de viață consacrată și societăți de viață apostolică, asociații ecleziale și grupări importante, institute de învățământ (seminar, universități sau facultăți ecleziastice, universități și școli catolice).

În grija față de consultări, exercitată prin indicații, episcopul va trebui să aibă în vedere pericolul – uneori din păcate foarte real – al formării de grupuri de presiune, și va evita să creeze în cei interpelați așteptări nejustificate cu privire la acceptarea efectivă a propunerilor lor.

3. Fixarea problemelor

Episcopul va proceda apoi la fixarea problemelor care vor fi supuse dezbaterii. O modalitate adecvată în acest sens va fi aceea de a elabora chestionare, împărțite pe materii, având fiecare ca introducere o prezentare care să ilustreze semnificația materiei respective în lumina doctrinei și a disciplinei Bisericii și a rezultatelor consultărilor precedente [48]. Această misiune va fi încredințată, sub direcțiunea comisiei pregătitoare, unor grupuri de experți în diferite discipline și domenii pastorale, care vor prezenta episcopului textele spre aprobare.

În sfârșit, documentarea pregătită va fi transmisă membrilor sinodului, cu scopul de a garanta studiul adecvat înainte de începutul sesiunilor.
 

IV. DESFĂȘURAREA SINODULUI

1. Adevăratul sinod constă tocmai în sesiunile sinodale. De aceea trebuie să se caute un echilibru între durata sinodului și cea a pregătirii, ca și dispunerea sesiunilor într-un arc de timp care să fie suficient pentru a permite studierea problemelor ridicate în aulă și de a interveni în discuție.

2. Deoarece „Quibus communis est cura, communis etiam debet esse oratio” [49], celebrarea însăși a sinodului este mișcată de rugăciune. În liturgiile euharistice solemne de inaugurare și de încheiere a sinodului și în altele care vor însoți sesiunile sinodale să fie respectate normele din Caeremoniale episcoporum, care vorbește specific despre liturgia sinodală [50]. Ele vor fi deschise tuturor credincioșilor și nu numai membrilor sinodului.

Este potrivit ca sesiunile sinodului – cel puțin cele mai importante – să se țină în catedrală. Ea este sediul catedrei episcopului și imagine vizibilă a Bisericii lui Cristos [51].

3. Înainte de începerea discuțiilor, membrii sinodului vor face profesiunea de credință, conform normei canonului 833,1 [52]. Episcopul să nu neglijeze ilustrarea acestui act semnificativ cu scopul de a stimula „sensus fidei” al membrilor sinodului și să aprindă iubirea față de patrimoniul doctrinar și spiritual al Bisericii.

4. Tratarea diferitelor teme, examinate din când în când, va fi introdusă de scurte prezentări ilustrative care să le provoace dezbaterea.

„În sesiunile sinodului să fie supuse discuției libere a membrilor toate problemele propuse” [53]. Episcopul va avea grijă să le fie oferită membrilor sinodali posibilitatea efectivă de a-și exprima liber opiniile cu privire la problemele propuse, desigur în limitele de timp determinate în regulament [54].

Ținând cont de legăturile care unesc Biserica particulară și pe păstorul ei cu Biserica Universală și cu pontiful roman, episcopul are datoria de a exclude de la discuțiile sinodale texte sau poziții care nu concordă cu doctrina perenă a Bisericii sau a magisteriului pontifical sau cu privire la materii disciplinare rezervate autorității supreme sau altei autorități ecleziastice [55].

La sfârșitul intervențiilor se va avea grijă ca diferitele contribuții ale membrilor sinodului să fie adunate în ordine, cu scopul de le aprofunda într-un studiu ulterior.

5. În timpul sesiunilor sinodului, de mai multe ori va trebui să se solicite membrilor sinodului să își manifeste opiniile prin voturi. Deoarece sinodul nu este un colegiu cu capacitate decizională, voturile lui nu au scopul de a ajunge la un acord majoritar absolut, ci de a arăta gradul de concordanță a membrilor sinodului referitor la propunerile formulate, iar acest lucru trebuie să li se explice [56].

Episcopul rămâne liber în hotărârea viitorului pe care îl au rezultatele voturilor, chiar dacă va face în așa fel încât să aibă în vedere părerea comună a membrilor sinodului, mai puțin situația unor cauze grave a căror evaluare „coram Domino” îi este rezervată.

6. Episcopul, dând indicații potrivite, va încredința în sfârșit diferitelor comisii alcătuirea schițelor textelor sinodale.

În elaborarea lor trebuie căutate formule precise care să poată sluji drept călăuză pastorală pentru viitor, evitând să rămână în generic sau să se limiteze la simple îndemnuri, fapt care le-ar face ineficiente.

7. „Episcopul diecezan are dreptul, după aprecierea sa prudentă, să suspende și să dizolve sinodul diecezan” [57], când apar obstacole grave în calea continuării lui care să facă potrivită sau chiar necesară această decizie: de exemplu, o orientare a sa contrară învățăturii Bisericii și care nu poate fi îndreptată, sau circumstanțe de ordin social care perturbă liniștea lucrărilor sinodale.

Dacă nu există motive deosebite care să îl facă de nerecomandat, înainte să emită decretul de suspendare sau de dizolvare, episcopul va cere părerea consiliului prezbiteral – care trebuie să fie consultat de către episcop în probleme de importanță mai mare [58] – chiar dacă rămâne liber în luarea deciziei.

„Când scaunul episcopal devine vacant sau împiedicat, sinodul diecezan este întrerupt ipso iure, până când noul episcop diecezan decide continuarea lui sau îl declară închis” [59].
 

V. DECLARAȚIILE ȘI DECRETELE SINODALE

1. După terminarea sesiunilor sinodale, episcopul trece la redactarea finală a decretelor și a declarațiilor, le semnează și dispune publicarea lor [60].

2. Prin expresiile „decrete” și „declarații”, Codul întrevede posibilitatea ca textele sinodale să constea, pe de o parte, în adevărate norme juridice – care vor putea fi numite „constituții” sau într-un alt fel – sau în indicații programatice pentru viitor, iar pe de altă parte, în afirmări convingătoare ale adevărului credinței sau ale moralei catolice, mai ales în aspecte care influențează mai mult viața Bisericii particulare.

3. „Numai el (episcopul diecezan) semnează declarațiile și decretele sinodale, care pot fi făcute publice tot numai sub autoritatea lui” [61]. De altfel, declarațiile și decretele sinodale trebuie să poarte numai semnătura episcopului diecezan și cuvintele folosite în aceste documente trebuie să evidențieze că el însuși este autorul lor.

Având în vedere legătura intrinsecă a sinodului cu funcția episcopală, este ilicită publicarea de acte care nu sunt semnate de episcop. Ele nu ar fi sub nici o formă declarații „sinodale”.

4. Prin decretele sinodale episcopul diecezan promovează și cere respectarea normelor canonice care sunt cerute mai mult de circumstanțele de viață diecezană [62], reglementează materiile pe care dreptul le încredințează competenței sale [63] și aplică disciplina comună diversității Bisericii particulare.

Ar fi invalid din punct de vedere juridic un eventual decret sinodal contrar dreptului superior [64], adică: legislației universale a Bisericii, decretelor generale ale conciliilor particulare și ale conferinței episcopale [65] și celor ale adunării episcopilor provinciei ecleziastice, în limitele competenței ei [66].

5. „Episcopul diecezan să comunice textul declarațiilor și decretelor sinodale mitropolitului și conferinței episcopale” [67], cu scopul de a favoriza comuniunea în episcopat și armonia normativă în Bisericile particulare ale aceleiași zone geografice și umane.

La încheiere, episcopul va transmite o copie a documentației sinodale, prin reprezentantul pontifical, la Congregația pentru Episcopi sau la Congregația pentru Evanghelizarea Popoarelor, pentru o cunoaștere adecvată.

6. Când documentele sinodale – mai ales cele normative – nu se pronunță cu privire la aplicarea lor, episcopul diecezan, la încheierea sinodului, va determina modalitățile de executare, încredințându-le eventual unor organisme diecezane.

Congregația pentru Episcopi și Congregația pentru Evanghelizarea Popoarelor speră să fi contribuit la o desfășurare adecvată a sinoadelor diecezane, instituție eclezială care s-a bucurat de-a lungul secolelor de o mare considerație, iar astăzi este considerată cu un reînnoit interes, ca instrument valid orientat, prin harul Duhului Sfânt, spre slujirea comuniunii și misiunii Bisericilor particulare.

Prezenta Instrucțiune va intra în vigoare pentru sinoadele diecezane care vor începe după trei luni de la publicarea ei în Acta Apostolicae Sedis.

Vatican, 19 martie 1997

Congregația pentru Episcopi
Card. Bernardin Gantin, prefect
Mons. Jorge M. Mejia, secretar

Congregația pentru Evanghelizarea Popoarelor
Card. Jozef Tomko, prefect
Mons. Giuseppe Uhac, secretar
 

ADAOS

Domenii pastorale încredințate de CIC puterii legislative a episcopului diecezan

Prezentul Adaos enumeră materiile a căror reglementare la nivel diecezan, luând în considerare canoanele Codului, este considerată necesară sau în general potrivită. Sunt din ea excluse precizările Codului care cer mai degrabă adoptarea de prevederi cu caracter singular [68], cum ar fi aprobări, concesii particulare, permisiuni etc.

Oricum, trebuie spus că „în dieceza ce îi este încredințată, episcopul diecezan are întreaga putere ordinară, proprie și imediată, necesară pentru exercitarea funcției sale pastorale, cu excepția acelor cauze pe care dreptul sau un decret al suveranului pontif le rezervă autorității supreme sau unei alte autorități ecleziastice” [69]. Prin urmare, episcopul diecezan va putea să își exercite puterea legislativă nu numai pentru a completa sau determina normele juridice superioare care o impun sau o permit expres, ci pentru a ordona – în conformitate cu nevoile Bisericii locale și ale credincioșilor – orice materie pastorală pe raza diecezei, mai puțin cele rezervate autorității supreme sau altei autorități ecleziastice. Desigur, episcopul este obligat, în exercitarea acestei puteri, să observe și să respecte dreptul superior [70].

În exercitarea puterii legislative, nu mai puțin necesară este observarea regulii conducerii bune, care recomandă să o facă discret și prudent, astfel încât să nu fie impus prin poruncă ceea ce ar putea fi obținut prin sfat și convingere. Ba mai mult, de multe ori episcopul va trebui să se străduiască, mai mult decât să promoveze norme noi, să promoveze disciplina comună întregii Biserici și să ceară, când este cazul, să fie respectate legile ecleziastice: această misiune este o adevărată datorie, care îi revine ca păzitor al unității Bisericii Universale și care se referă în mod deosebit la slujirea cuvântului, celebrarea sacramentelor și a sacramentaliilor, cultul lui Dumnezeu și al sfinților și administrarea bunurilor [71].

Nu este lipsită de importanță precizarea că episcopul diecezan este liber să emită norme în afara și fără sinodul diecezan, deoarece puterea legislativă, în dieceză, îi este proprie și exclusivă. Pentru același motiv, el trebuie să o exercite personal [72], nefiindu-i permis să legifereze împreună cu alte persoane, organisme sau adunări diecezane.

Dintre materiile indicate mai jos, nu toate vor putea să găsească în sinodul diecezan locul potrivit pentru discuție. Astfel, nu ar fi prudentă supunerea nediscriminatorie spre examinare de către membrii sinodului a problemelor legate de viața și slujirea clericilor. În alte domenii pastorale specifice, va fi potrivit ca episcopul diecezan să interpeleze sinodul cu privire la criterii sau principii generale care îi privesc pe clerici, amânând pentru mai târziu, după încheierea sinodului, emiterea de norme precise. Așa cum s-a spus în Instrucțiune [73], îi este rezervată prudenței episcopului decizia referitoare la temele care vor fi dezbătute în sinod.

I. Cu privire la exercitarea „munus docendi”

Episcopii sunt, în diecezele încredințate lor, „moderatorii întregii slujiri a cuvântului” [74]. Este de datoria lor să aibă grijă ca normele canonice referitoare la slujirea cuvântului să fie respectate cu scrupulozitate și credința creștină să fie transmisă corect și integral în dieceză [75]. Codul de drept canonic detaliază această datorie, atribuindu-i episcopului diecezan competențe ample în următoarele domenii:

1. Ecumenism: este datoria episcopilor, în parte sau uniți în conferința episcopală, să dea norme practice în materie ecumenică, respectând mereu ceea ce a dispus autoritatea supremă a Bisericii în acest sens (cf. can. 755,2).

2. Predicare: este datoria episcopului diecezan să promulge norme referitoare la predicare, care trebuie respectate de către toți cei care desfășoară această slujire în dieceză (cf. can. 772,1). Sunt manifestări deosebite ale acestei misiuni:
– eventualele restricții în exercitarea predicării (cf. can. 764);
– dispoziția referitoare la ceea ce ține de modalitățile deosebite de predicare, adecvate necesităților credincioșilor, cum sunt exercițiile spirituale, misiunile etc. (cf. can. 770);
– grija ca să fie vestit cuvântul lui Dumnezeu credincioșilor care nu se bucură suficient de grija pastorală obișnuită, precum și necredincioșilor (cf. can. 771).

3. Cateheză: este de competența episcopului diecezan, ținând cont de dispozițiile Scaunului Apostolic, să dea norme în materie catehetică (cf. can. 775,1), conform diferitelor modalități adecvate nevoilor credincioșilor (cf. can. 777 și 1064), dispunând și asupra a ceea ce privește formarea corectă a cateheților (cf. can. 780).

4. Activitate misionară: este datoria episcopului diecezan să promoveze în dieceză activitatea misionară a Bisericii (cf. can. 782,2) și, dacă dieceza se află în teritorii de misiuni, conducerea și coordonarea acțiunii misionare (cf. can. 790).

5. Educație catolică: este de competența episcopului diecezan, respectând eventualele dispoziții date în acest sens de către conferința episcopală, să reglementeze ceea ce ține de instruirea și de educația religioasă catolică, făcute în fiecare școală sau transmise prin mijloacele de comunicare socială (cf. can. 804,1) [76]. Tot lui îi revine și organizarea generală a școlilor catolice și vegherea ca ele să își păstreze mereu identitatea (cf. can. 806).

6. Instrumente de comunicare socială: este datoria episcopilor să vegheze asupra publicațiilor și a folosirii instrumentelor de comunicare socială (cf. can. 823).

II. Cu privire la exercitarea „munus sanctificandi”

Episcopii sunt, „în Biserica încredințată lor, responsabilii, promotorii și supraveghetorii întregii vieți liturgice” [77]. Este de competența episcopului diecezan, ținând cont de dispozițiile autorității supreme a Bisericii, să dea norme în materie liturgică pentru dieceza sa, la care toți sunt obligați [78]. Codul de drept canonic încredințează puterii normative a episcopului unele misiuni deosebite:
– să reglementeze ceea ce ține de participarea credincioșilor nehirotoniți în liturgie, respectând ceea ce a dispus dreptul superior în acest sens (cf. can. 230,2 și 3) [79];
– să stabilească, atunci când conferința episcopală nu a dispus nimic în acest sens, cazurile de „necesitate gravă” pentru administrarea unor sacramente creștinilor necatolici (cf. can. 844,4 și 5);
– să determine condițiile în care să se poată ține Euharistia într-o casă privată și să fie purtată cu sine în călătorii (cf. can. 935);
– acolo unde numărul slujitorilor sacri este insuficient, să reglementeze expunerea Euharistiei de către credincioși nehirotoniți (cf. can. 943);
– să stabilească ceea ce ține de procesiuni (cf. can. 944,2);
– ținând cont de criteriile stabilite cu ceilalți membri ai conferinței episcopale, să determine cazurile în care se verifică necesitatea dezlegării colective (cf. can. 961,2);
– să dea dispoziții cu privire la administrarea comună a sacramentului Ungerii bolnavilor pentru mai mulți bolnavi în același timp (cf. can. 1002);
– să stabilească norme pentru celebrările duminicale în absența preotului, respectând ceea ce este stabilit în legislația universală a Bisericii în acest sens (cf. can. 1248,2).

III. Cu privire la exercitarea „munus pascendi”

1. Referitor la organizarea diecezei

În afară de multiplele prevederi de naturi diferite, cerute pentru organizarea pastorală adecvată a diecezei, episcopului diecezan îi sunt încredințate în mod deosebit:
– stabilirea normelor particulare referitoare la capitulul canonicilor (cf. can. 503, 505 și 510,3);
– constituirea consiliului pastoral diecezan, ca și elaborarea statutelor sale (cf. can. 511 și 513,1);
– stabilirea normelor care să asigure asistența pastorală a parohiei în absența parohului (cf. can. 533,3);
– stabilirea normelor referitoare la cărțile parohiale (cf. can. 535,1; cf. și can. 895, 1121,1 și 1182);
– deciziile referitoare la constituirea consiliilor pastorale parohiale și determinarea normelor care le reglementează (cf. can. 536);
– emiterea normelor care reglementează consiliile pentru problemele economice (cf. can. 537);
– determinarea ulterioară a drepturilor și a datoriilor vicarilor parohiali (cf. can. 548);
– determinarea ulterioară a facultăților decanilor (cf. can. 555; cf. și can. 553).

2. Referitor la disciplina clerului

Can. 384 stabilește ca episcopul diecezan „să aibă grijă ca preoții să își îndeplinească așa cum trebuie obligațiile proprii stării lor și să dispună de acele mijloace și de acele instituții necesare pentru alimentarea vieții lor spirituale și intelectuale; să aibă grijă, de asemenea, de întreținerea și asistența socială a lor, în conformitate cu normele dreptului”.

Alte canoane determină diferite aspecte ale acestor probleme încredințate grijii episcopului:
– în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor stării clericale, să se vadă canoanele: can. 277,3 (păstrarea celibatului); can. 283,1 (durata absenței din dieceză); can. 285 (abținerea de la tot ceea ce nu se potrivește cu starea clericală);
– în ceea ce privește mijloacele de alimentare a vieții lor spirituale și intelectuale să se vadă canoanele: can. 276,2, alineatul 4 (asistența la exercițiile spirituale); can. 279,2 (formarea doctrinară permanentă); can. 283,2 (perioada de concediu);
– referitor la întreținerea și la asistența socială a clericilor, să se vadă can. 281.

În sfârșit, este de datoria episcopului să reglementeze raporturile și colaborarea reciprocă a tuturor clericilor care lucrează în dieceză (cf. can. 275,1).

3. Referitor la administrarea economică a diecezei

În limitele dreptului universal și particular, episcopul este responsabil de disciplina referitoare la toată materia administrării bunurilor ecleziastice supuse puterii sale (cf. can. 1276,2). În materie economică este și de competența sa:
– impunerea unor contribuții moderate în dieceză, respectând condițiile canonice (cf. can. 1263);
– când conferința episcopală nu are dispoziții în acest sens, să emită norme cu privire la colecte în dieceză (cf. can. 1262);
– să stabilească, atunci când este cazul, colecte speciale pentru nevoile Bisericii (cf. can. 1265 și 1266);
– să dea norme referitoare la destinația ofertelor credincioșilor cu ocazia funcțiilor liturgice așa-numite „parohiale” și referitoare la remunerarea clericilor care desfășoară slujirea amintită (cf. can. 531);
– să definească ulterioarele condiții pentru constituirea și acceptarea de fundații (cf. can. 1304,2).

Note

  1. Constituția apostolică Sacrae disciplinae leges, din 25 ianuarie 1983, AAS 75 (1983), vol. II, pag. 7-14.
  2. Cf. can. 34,1
  3. Cf. Constituția apostolică Pastor bonus, din 28 iunie 1988, AAS 80, pag. 841-912, art. 75, 79 și 89.
  4. „…coetus delectorum sacerdotum aliorumque christifidelium Ecclesiae particularis, qui in bonum totius communitatis dioecesanae episcopo dioecesano adiutricem operam praestant”.
  5. Constituția dogmatică Lumen gentium 28; cf. Decretul conciliar Presbyterorum ordinis 2 și 7.
  6. Constituția dogmatică Lumen gentium 7 și 32; cf. can. 463,1 și 2.
  7. Cf. can. 461,1 și 462,1.
  8. Cf. can. 465.
  9. Cf. can. 462,2.
  10. Cf. can. 466.
  11. Ioan Paul al II-lea, omilia din 3 octombrie 1992, în L’Osservatore romano din 4 octombrie 1992, pag. 4-5.
  12. Cf. Constituția dogmatică Lumen gentium 11.
  13. Cf. ibid., nr. 23.
  14. Can. 460.
  15. Cf. can. 466.
  16. Cf. can. 466 și 467.
  17. Constituția dogmatică Lumen gentium 12, care citează 1Tes 5,12.19-21.
  18. Cf. ibid., nr. 27.
  19. Cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, scrisoarea către episcopii Bisericii Catolice Communionis notio, din 28 mai 1992, AAS 85 (1993), pag. 838-850, nr. 4.
  20. Cf. ibid., nr. 13.
  21. Can. 462, 2.
  22. Cf. can. 463,1, alineatele 1, 2, 3, 4, 6 și 7.
  23. Can. 463,1, alineatul 5.
  24. Can. 512,2: „Credincioșii desemnați de către consiliul pastoral să fie aleși în așa fel încât prin ei să fie reprezentată într-adevăr porțiunea poporului lui Dumnezeu care constituie dieceza, având în vedere diferitele zone ale diecezei, condițiile sociale, profesiile și rolul pe care îl au în apostolat, fie în parte, fie în asociere”.
  25. Can. 512,3.
  26. Can. 463,1, alineatul 8.
  27. Can. 463,1, alineatul 9.
  28. Can. 463,2.
  29. Can. 212,3.
  30. Cf. can. 463,1.
  31. Can. 464.
  32. Can. 463,3.
  33. Ioan Paul al II-lea, audiența din 27 iunie 1992, în L’Osservatore romano din 28 iunie 1992, pag. 4-5.
  34. Can. 461,1.
  35. Cf. can. 495,1.
  36. Can. 462,1.
  37. Can. 461,2.
  38. Referitor la noțiunea de regulament, vezi can. 95.
  39. Cf. can. 463,1, alineatul 5.
  40. Cf. can. 463,1, alineatul 9.
  41. Să se aibă în vedere că textul unora dintre aceste canoane lasă libertatea de a dispune diferit în regulamentul sinodului.
  42. Ioan Paul al II-lea, alocuțiune din 29 mai 1993, în L’Osservatore romano din 31 mai – 1 iunie 1993, pag. 6-7.
  43. Constituția dogmatică Lumen gentium 37.
  44. Ioan Paul al II-lea, omilia din 3 octombrie 1992, cit. nota 11.
  45. Ioan Paul al II-lea, audiența din 27 iunie 1992, cit. nota 33.
  46. Cf. can. 212,2 și 3.
  47. Cf. Ioan Paul al II-lea, audiența din 27 iunie 1992, cit. nota 33.
  48. Se poate proceda și altfel, de exemplu, elaborând deja în această fază schițe de documente sinodale. Această alegere are avantaje indubitabile, dar există și riscul de a reduce de fapt libertatea participanților la sinod, care vor trebui să se pronunțe asupra unui text practic gata făcut.
  49. Caeremoniale episcoporum, nr. 1169.
  50. Cf. Caeremoniale episcoporum, partea a VIII-a, cap. I: De conciliis plenariis vel provincialibus et de synodo dioecesana, nr. 1169-1176.
  51. Cf. Constituția apostolică Mirificus eventus, din 7 decembrie 1965, AAS 57 (1965), pag. 945-951.
  52. Cf. AAS 81 (1989), pag. 104-105, care reproduce textul profesiunii de credință care trebuie folosit în cadrul sinodului.
  53. Can. 465.
  54. Cf. supra III, B, 2.
  55. Cf. Decretul conciliar Christus Dominus 8; cf. și can. 381.
  56. În acest sens, este utilă atenționarea că regula exprimată în can. 119,3, „ceea ce îi privește pe toți luați în parte, trebuie să fie aprobat de toți”, nu privește deloc sinodul, ci luarea anumitor decizii comune în cadrul unui adevărat colegiu cu capacitate decizională.
  57. Can. 468,1.
  58. Cf. can. 500,2.
  59. Can. 468,2.
  60. Cf. can. 466.
  61. Ibid.
  62. Cf. can. 392.
  63. Cf. Adaosul acestei Instrucțiuni.
  64. Cf. can. 135,2.
  65. Pentru ca deciziile conciliilor particulare și ale conferințelor episcopale să fie norme juridice obligatorii, adică adevărate decrete generale, este necesară recunoașterea („recognitae”) lor de către Sfântul Scaun: cf. can. 446 și 455.
  66. Cu privire la competențele normative ale reuniunii episcopilor provinciei, cf. can. 952,1 și can. 1264.
  67. Can. 467.
  68. Cf. can. 35.
  69. Can. 381,1.
  70. Cf. can. 135,2; cf. și Instrucțiune cu privire la sinoadele diecezane, V,4.
  71. Cf. can. 392.
  72. Cf. can. 391,2.
  73. Cf. Instrucțiune cu privire la sinoadele diecezane, III, A, 1; C, 3.
  74. Can. 756,2.
  75. Cf. can. 386.
  76. Deși în enumerarea canoanelor CIC, inclusă în scrisoarea cardinalului secretar de stat adresată președinților conferințelor episcopale din 8 noiembrie 1983, acest canon 804 apare în lista cazurilor în care conferințele nu trebuie, dar pot să emită norme complementare, totuși această normă pare foarte potrivită. De altfel, enumerarea amintită mai sus a fost redactată cu scop indicativ, pentru a ajuta conferințele episcopale să identifice materiile care sunt de competența lor.
  77. Can. 835,1.
  78. Cf. can. 838,1 și 4; cf. și can. 841.
  79. Cu privire la slujirea la altar a femeilor și intervenția episcopului diecezan în acest sens, cf. „responsum” al Consiliului Pontifical pentru Interpretarea Textelor Legislative din 11 iulie 1992, împreună cu nota adăugată de Congregația pentru Cultul Divin și Disciplina Sacramentelor, publicate în AAS 86 (1994), pag. 541-542.

Autor: Cardinalii Bernardin Gantin și Jozef Tomko
Traducător: pr. Leonard Diac
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 19.03.1997
Publicarea pe acest sit: 05.01.2004
Etichete:

Lasă un răspuns