Incarnationis mysterium

„Incarnationis mysterium”

Bula de declarare a Marelui Jubileu al Anului 2000
Ioan Paul, Episcop,
Slujitorul Slujitorilor lui Dumnezeu,
tuturor credincioșilor în drum
spre cel de-al treilea mileniu
sănătate și binecuvântare apostolică!

1. Având privirea îndreptată spre misterul întrupării Fiului lui Dumnezeu, Biserica se pregătește să treacă pragul celui de-al treilea mileniu. N-am simțit niciodată mai bine ca acum datoria de a ne însuși cântecul de laudă și mulțumire al apostolului: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care în Cristos ne-a binecuvântat în cer cu toată binecuvântarea spirituală. În el ne-a ales mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și nepătați în fața lui. Cu dragoste ne-a predestinat la înfiere, prin Cristos Isus, după bunul plac al voinței sale, spre lauda măreției harului său, cu care ne-a înzestrat prin Fiul său iubit. (…) El ne-a făcut cunoscut misterul voinței sale, potrivit cu planul binevoitor de mai înainte hotărât de el, spre a-l înfăptui la împlinirea vremurilor: readucerea tuturor sub un singur cap, Cristos, a celor din cer și de pe pământ” (Ef 1,3-5.9-10).

Din aceste cuvinte reiese clar în evidență că istoria mântuirii își află în Isus Cristos punctul său culminant și semnificația sa supremă. În el, noi toți am primit „har peste har” (În 1,16) și am meritat să fim împăcați cu Tatăl (cf. Rom 5,10; 2Cor 5,18).

Nașterea lui Isus la Betleem este un eveniment pe care nu-l putem izola în trecut. În realitate, în fața lui se plasează întreaga istorie umană: prezentul nostru și viitorul lumii primesc lumină prin prezența sa. El este „Cel Viu” (Ap 1,18), „cel care este, care era și care vine” (Ap 1,4). În fața lui trebuie să se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pământ și de sub pământ, iar orice limbă să dea mărturie că el este Domnul (cf. Fil 2,10-11). Întâlnindu-l pe Cristos, orice om își descoperă misterul propriei vieți.[1]

Isus este adevărata noutate care depășește orice așteptare a omenirii și așa va rămâne pentru totdeauna, în succesiunea perioadelor istoriei. Așadar, întruparea Fiului lui Dumnezeu și mântuirea pe care el a realizat-o prin moartea și învierea sa sunt adevăratul criteriu pentru a judeca realitatea temporală și orice proiect care tinde să facă viața omului tot mai umană.

2. Marele jubileu al anului 2000 este la ușă. Încă din prima mea enciclică, Redemptor hominis, am avut în vedere această scadență cu intenția specială de a pregăti sufletele tuturor pentru a deveni docile acțiunii Duhului. [2]Acesta va fi un eveniment care se va celebra în același timp la Roma și în toate Bisericile locale răspândite în toată lumea, și va avea, ca să zicem așa, două centre: pe de o parte Orașul în care Providența a voit să plaseze reședința succesorului lui Petru, iar pe de altă parte Țara Sfântă în care Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, luând trup omenesc dintr-o Fecioară numită Maria (cf. Lc 1,27). De aceea, jubileul va fi celebrat cu aceeași demnitate și importanță nu numai la Roma, dar și în Țara numită pe bună dreptate „sfântă”, pentru că l-a văzut născându-se și murind pe Isus. Această Țară, în care a apărut prima comunitate creștină, este locul unde Dumnezeu s-a revelat omenirii. Este Țara promisă care a marcat istoria poporului evreu și care este venerată în egală măsură și de credincioșii islamiști. Fie ca jubileul să înlesnească pași înainte în dialogul reciproc, până în ziua în care, toți împreună – evrei, creștini și musulmani – la Ierusalim ne vom dărui sărutul păcii.[3]

Acest timp al jubileului ne introduce în limbajul viguros pe care-l folosește pedagogia divină a mântuirii pentru a-l determina pe om la convertire și pocăință, început și cale a reabilitării sale, precum și condiție pentru a regăsi ceea ce nu ar putea dobândi numai cu puterile sale: prietenia lui Dumnezeu, harul său, viața supranaturală, singura în care pot fi satisfăcute aspirațiile cele mai profunde ale inimii omenești.

Intrarea în noul mileniu încurajează comunitatea creștină spre a-și lărgi privirea de credință spre orizonturi noi în vestirea Împărăției lui Dumnezeu. În această circumstanță specială, trebuie să ne reîntoarcem cu o fidelitate reînnoită la învățătura Conciliului Vatican II, care a proiectat o lumină nouă asupra angajamentului misionar al Bisericii în fața exigențelor de astăzi ale evanghelizării. La Conciliu, Biserica și-a conștientizat mai profund misterul propriu, precum și misiunea apostolică încredințată ei de către Domnul. Această conștientizare angajează comunitatea credincioșilor să trăiască în lume știind că trebuie să fie „fermentul, și ca să spunem așa, sufletul societății umane, destinată să fie reînnoită în Cristos și transformată în familia lui Dumnezeu.[4] Pentru a corespunde în mod eficace acestei misiuni, ea trebuie să rămână în unitate și să-și desfășoare viața în comuniune. [5]Iminența evenimentului jubiliar constituie un puternic stimulent în acest sens.

Mersul credincioșilor spre cel de-al treilea mileniu nu resimte întru nimic acea oboseală pe care greutatea celor 2000 de ani de istorie ar putea-o comporta; mai degrabă, creștinii se simt reconfortați la gândul că ei aduc lumii adevărata lumină, pe Cristos Domnul. Vestindu-l pe Isus din Nazaret, Dumnezeu adevărat și Om desăvârșit, Biserica deschide fiecărei ființe umane perspectiva de a fi „divinizat” și, în felul acesta, de a deveni mai mult om. [6]Aceasta este singura cale prin care lumea își poate descoperi înalta vocație la care este chemată și să o împlinească prin mântuirea realizată de Dumnezeu.

3. În acești ani de pregătire imediată la jubileu, Bisericile locale, în conformitate cu ceea ce am scris în scrisoarea mea Tertio millennio adveniente[7], prin rugăciune, cateheză și prin angajarea în diferite forme pastorale se pregătesc pentru această întâlnire care introduce Biserica întreagă într-o nouă perioadă de har și de misiune. De altfel, apropierea evenimentului jubiliar trezește un interes crescând din partea tuturor acelora care sunt în căutarea unui semn propice care să-i ajute să descopere urmele prezenței lui Dumnezeu în timpurile noastre.

Anii de pregătire la jubileu au fost puși sub semnul Preasfintei Treimi: prin Cristos – în Duhul Sfânt – la Dumnezeu Tatăl. Misterul Trinității este originea drumului de credință și sfârșitul său ultim când, în sfârșit, ochii noștri vor contempla veșnic fața lui Dumnezeu. Celebrând Întruparea, noi avem privirea ațintită spre misterul Trinității. Isus din Nazaret, revelatorul Tatălui, a împlinit dorința ascunsă în inima fiecărui om de a-l cunoaște pe Dumnezeu. Ceea ce creația păstra imprimat în ea ca un sigiliu al mâinii creatoare a lui Dumnezeu și ceea ce profeții din vechime au vestit ca o promisiune își atinge manifestarea sa definitivă în revelația lui Cristos.[8]

Isus revelează fața lui Dumnezeu Tatăl „milostiv și compătimitor” (Iac 5,11), și prin trimiterea Duhului Sfânt face vizibil misterul iubirii Trinității. Este Duhul lui Cristos care acționează în Biserică și în istorie: trebuie să stăm în ascultarea lui pentru a recunoaște semnele timpurilor noi și a face tot mai vie în inimile credincioșilor așteptarea revenirii glorioase a Domnului. De aceea, anul sfânt va trebui să fie un unic și neîntrerupt cânt de laudă adusă Trinității, Dumnezeului Suprem. Ne vin într-ajutor cuvintele poetice ale sfântului Grigore Nazianzenul, Teologul:

„Slavă lui Dumnezeu Tatăl și Fiului, regele universului.
Slavă Duhului preasfânt, vrednic de toată lauda.
Trinitatea este un singur Dumnezeu, care a creat și a umplut toate:
cerul cu ființe cerești și pământul cu ființe pământești.
Marea, fluviile și apele le-a umplut cu ființe acvatice,
toate le-a însuflețit prin puterea Duhului său:
pentru ca toată creatura să-l laude pe creatorul său înțelept,
care este cauză unică a tot ceea ce trăiește și durează.
Dar mai mult decât oricine, să-l laude mereu creatura rațională,
ca mare rege și ca Tată bun”.[9]

4. Fie ca acest imn de laudă adresat Trinității pentru întruparea Fiului să fie înălțat împreună de toți cei care, primind același Botez, împărtășesc aceeași credință în Isus Domnul! Caracterul ecumenic al jubileului să fie un semn concret al drumului pe care, mai ales în aceste ultime decenii, credincioșii diferitelor Biserici și Comunități bisericești îl parcurg împreună. Ascultarea Duhului este cea care trebuie să ne facă pe noi toți capabili să ajungem să manifestăm vizibil, în deplină comuniune, harul filiațiunii divine inaugurat prin Botez: toți copii ai unui singur Tată. Apostolul nu încetează să repete și pentru noi, astăzi, îndemnul angajant: „Este un singur Trup și un singur Spirit, după cum și voi ați fost chemați de o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez, un singur Dumnezeu și Părinte al tuturor, care este peste toți, prin toți și în toți” (Ef 4,4-6). Împrumutând cuvintele sfântului Irineu, voi spune că nu putem să ne permitem să dăm lumii impresia unui pământ uscat, după ce am primit Cuvântul lui Dumnezeu ca pe o ploaie coborâtă din cer; și nu vom putea pretinde niciodată să devenim o singură pâine, dacă împiedicăm făina să fie amestecată prin lucrarea apei care a fost revărsată în noi.[10]

Întregul an jubiliar este ca o invitație la nuntă. Toți, din diferite Biserici și Comunități bisericești răspândite pe întregul pământ, alergăm spre sărbătoarea care se pregătește; aducem cu noi ceea ce ne unește deja, iar privirea îndreptată numai spre Cristos ne permite să credem în unitate, care este rodul Duhului. Ca succesor al lui Petru, episcopul Romei este aici pentru a face mai puternică invitația pentru celebrarea jubiliară, pentru ca scadența bimilenară a misterului central al credinței creștine să fie trăită ca un drum de reconciliere și ca un semn de speranță autentică pentru cei care privesc la Cristos și la Biserica sa, sacrament „al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc”.[11]

5. Câte pagini de istorie nu ne aduce în minte solemnitatea acestui eveniment jubiliar! Gândul ni se îndreaptă spre anul 1300, când papa Bonifaciu al VIII-lea, răspunzând dorinței întregului popor din Roma, a deschis în mod solemn primul jubileu din istorie. Reluând o tradiție veche care acorda „mari iertări și indulgențe pentru păcate” celor care vizitau în Cetatea eternă bazilica „Sfântul Petru”, el a voit să acorde cu această ocazie „o indulgență a tuturor păcatelor, nu numai din abundență, ci plenară”.[12] Începând cu acest moment, Biserica a celebrat mereu jubileul ca pe o etapă semnificativă a mersului său spre plinătate în Cristos.

Istoria ne arată cu cât entuziasm a trăit totdeauna poporul lui Dumnezeu anii sfinți, văzând în ei o ocazie în care invitația lui Isus la convertire se face auzită mult mai intens. În timpul acestui drum nu au lipsit și unele abuzuri și neînțelegeri, dar mărturiile de credință autentică și dragoste sinceră au fost mult superioare. Aceasta ne-o atestă în mod exemplar figura sfântului Filip Neri care, cu ocazia jubileului din 1550, a inițiat „caritatea romană”, ca semn tangibil al ospitalității față de pelerini. S-ar putea scrie o lungă istorie de sfințenie chiar pornind de la practica jubileului și a roadelor de convertire pe care harul iertării le-a produs în mulți credincioși.

6. În timpul pontificatului meu am avut bucuria de a decreta, în 1983, jubileul extraordinar cu ocazia aniversării celor 1950 de ani de la răscumpărarea neamului omenesc. Acest mister, realizat prin moartea și învierea lui Isus, constituie punctul culminant al unui eveniment care a început prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Acest jubileu poate fi deci considerat „mare”, iar Biserica își exprimă dorința vie de a primi în brațele ei pe toți credincioșii pentru a le oferi bucuria reconcilierii. Din întreaga Biserică se va înălța imnul de laudă și mulțumire adus Tatălui, care în iubirea sa nesfârșită ne-a dat să fim în Cristos „concetățeni ai sfinților și membri ai familiei lui Dumnezeu” (Ef 2,19). Cu ocazia acestei mari sărbători, credincioșii altor religii, ca și cei care sunt departe de credința în Dumnezeu, sunt invitați să se împărtășească din bucuria noastră. Ca frați ai unei singure familii umane, să trecem împreună pragul unui nou mileniu care va cere angajare și responsabilitate din partea tuturor!

Pentru noi, creștinii, anul jubiliar va evidenția foarte clar răscumpărarea pe care Cristos a realizat-o prin moartea și învierea sa. După această moarte, nimeni nu mai poate fi despărțit de dragostea lui Dumnezeu (cf. Rom 8,21-39) decât din vina proprie. Harul milostivirii vine în întâmpinarea tuturor, pentru ca toți cei care au fost reconciliați să poată fi și „mântuiți prin viața lui” (Rom 5,10).

De aceea, hotărâm ca marele jubileu al anului 2000 să înceapă în noaptea de Crăciun a anului 1999, prin deschiderea porții sfinte a bazilicii „Sfântul Petru” din Vatican, care va precede cu câteva ore celebrarea inaugurală prevăzută la Ierusalim și Betleem, ca și deschiderea porții sfinte din celelalte bazilici patriarhale din Roma. Pentru bazilica „Sfântul Paul”, deschiderea porții sfinte este amânată pentru ziua de marți, 18 ianuarie, începutul Săptămânii de rugăciune pentru unitatea creștinilor, pentru a sublinia și în felul acesta caracterul ecumenic special care va marca acest jubileu.

De asemenea, hotărâm pentru Bisericile locale ca inaugurarea jubileului să fie celebrată în ziua preasfântă a Nașterii Domnului Isus, printr-o Liturgie euharistică solemnă, prezidată de episcopul diecezan în catedrală ca și în co-catedrală. În co-catedrală, episcopul poate încredința prezidarea celebrării unui delegat de-al său. Dat fiind faptul că ritul de deschidere al porții sfinte este propriu bazilicii din Vatican și bazilicilor patriarhale, este bine ca inaugurarea perioadei jubiliare în dieceze să favorizeze „statio” într-o altă biserică de unde să se pornească în pelerinaj spre catedrală, să se pună liturgic în valoare cartea Evangheliilor, să se citească unele paragrafe din prezenta Scrisoare, conform indicațiilor din „Ritualul pentru celebrarea marelui jubileu în Bisericile locale”.

Pentru toți, Crăciunul 1999 să fie o solemnitate strălucind de lumină, preludiul unei speciale experiențe profunde a harului și milostivirii divine, care se va prelungi până la încheierea anului jubiliar în ziua Epifaniei Domnului nostru Isus Cristos, la 6 ianuarie din anul 2001. Fiecare credincios să primească invitația Îngerilor care vestesc neîncetat: „Mărire în cer lui Dumnezeu și pace pe pământ oamenilor de bunăvoință” (Lc 2,14). În felul acesta, Crăciunul va fi inima vibrantă a anului sfânt, care va introduce în viața Bisericii belșugul darurilor Duhului pentru o nouă evanghelizare.

7. În decursul istoriei sale, instituția jubileului s-a îmbogățit cu semne care atestă credința și care ajută pietatea poporului creștin. Printre acestea, trebuie să amintim înainte de toate pelerinajul. Acesta face referire la condiția omului căruia îi place să-și descrie propria existență ca pe un drum. De la nașterea și până la moartea sa, condiția proprie fiecărui om este cea de homo viator. În ceea ce o privește, Sfânta Scriptură atestă de mai multe ori valoarea pornirii la drum pentru a ajunge la locurile sfinte; era o tradiție ca israelitul să meargă în pelerinaj în orașul unde se afla arca alianței, sau să viziteze sanctuarul din Betel (cf. Jud 20,18), sau cel din Siloe, unde Anei, mama lui Samuel, i-a fost ascultată rugăciunea (cf. 1Sam 1,3). Supunându-se voluntar legii, Isus însuși, împreună cu Maria și Iosif, a mers în pelerinaj în orașul sfânt, Ierusalim (cf. Lc 2,41). Istoria Bisericii este jurnalul viu al unui pelerinaj niciodată terminat. În drum spre orașul sfinților Petru și Paul, spre Țara Sfântă sau spre vechile sau noile sanctuare consacrate Fecioarei Maria și sfinților: iată scopul multor credincioși care-și alimentează în felul acesta pietatea lor.

Pelerinajul a fost totdeauna un moment semnificativ în viața credincioșilor, îmbrăcând în diferite epoci expresii culturale diferite. El evocă drumul personal al credinciosului pe urmele Răscumpărătorului: este un exercițiu de asceză activă, de pocăință pentru slăbiciunile umane, de vigilență constantă asupra slăbiciunilor proprii, de pregătire interioară pentru reînnoirea inimii. Prin veghere, post și rugăciune, pelerinul înaintează pe calea perfecțiunii creștine, străduindu-se să ajungă, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, „la omul desăvârșit, la măsura staturii împlinite a lui Cristos” (Ef 4,13).

8. Pelerinajul este însoțit de semnul porții sfinte, deschisă pentru prima oară la bazilica „Sfântul Mântuitor” din Lateran în timpul jubileului din 1423. Ea amintește de trecerea pe care fiecare creștin este chemat să o facă de la păcat la har. Isus a spus: „Eu sunt poarta” (In 10,7), pentru a arăta că nimeni nu poate să meargă la Tatăl decât prin el. Această desemnare pe care Isus o face despre sine însuși, atestă că numai el este Mântuitorul trimis de Tatăl. Există numai o singură poartă care deschide larg intrarea în viața de comuniune cu Dumnezeu, și această poartă este Isus, cale unică și absolută de mântuire. Numai lui cu adevărat i se pot aplica aceste cuvinte ale psalmistului: „Aceasta este poarta Domnului: cei drepți vor intra prin ea” (Ps 118/117,20).

Indicarea porții atenționează asupra responsabilității pe care o are fiecare credincios de a-i trece pragul. A trece prin această poartă înseamnă a mărturisi că Isus Cristos este Domnul, întărindu-ne credința în el pentru a trăi viața cea nouă pe care el ne-a dăruit-o. Este o hotărâre care presupune libertatea de alegere și, în același timp, curajul de a părăsi ceva, știind că se dobândește viața dumnezeiască (cf. Mt 13,44-46). Tocmai în acest spirit papa va trece primul poarta sfântă în noaptea dintre 24 și 25 decembrie 1999. Traversând acest prag, el va arăta Bisericii și lumii sfânta Evanghelie, izvor de viață și speranță pentru cel de-al treilea mileniu care vine. Prin poarta sfântă, simbolic mai largă la sfârșitul unui mileniu,[13] Cristos ne va face să intrăm mai profund în Biserică, Trupul său și Mireasa sa. În felul acesta noi înțelegem semnificația bogată a cuvântului apostolului Petru, atunci când el scrie că, uniți cu Cristos, și noi suntem angajați „ca pietre vii ale casei spirituale, printr-o preoție sfântă, pentru a oferi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu” (1Pt 2,5).

9. Un alt semn deosebit, foarte cunoscut de credincioși, este indulgența, care este unul din semnele constitutive ale evenimentului jubiliar. În ea se manifestă plinătatea milostivirii Tatălui, care vine în întâmpinarea tuturor cu iubirea sa, exprimată în primul rând prin iertarea vinovățiilor. Obișnuit, Dumnezeu acordă iertarea sa prin sacramentul Pocăinței sau al Reconcilierii.[14] În realitate, cedarea conștientă și liberă la păcatul grav separă credinciosul de la viața de har cu Dumnezeu și prin aceasta îl exclude de la sfințenia la care este chemat. Primind de la Cristos puterea de a ierta în numele său (cf. Mt 16,19; In 20,23), Biserica este în lume prezența vie a iubirii lui Dumnezeu care se apleacă asupra oricărei slăbiciuni umane pentru a o primi în îmbrățișarea milostivirii sale. Tocmai prin intermediul ministerului Bisericii, Dumnezeu își răspândește în lume milostivirea sa prin acest dar prețios, care printr-un termen foarte vechi este numit „indulgență”.

Sacramentul Pocăinței oferă celui păcătos „o nouă posibilitate de a se converti și de a redobândi harul îndreptățirii”[15] obținut prin jertfa lui Cristos. În felul acesta el este introdus din nou în viața lui Dumnezeu și în participarea deplină la viața Bisericii. Mărturisindu-și păcatele, credinciosul primește într-adevăr iertarea și poate să ia din nou parte la Euharistie ca semn al comuniunii regăsite cu Tatăl și cu Biserica sa. Cu toate acestea, încă din antichitate, Biserica a fost profund convinsă că iertarea, acordată gratuit de Dumnezeu, implică drept consecință o schimbare reală a vieții, o eliminare progresivă a răului interior, o reînnoire a existenței proprii. Actul sacramental trebuia să fie unit cu un act existențial, cu o purificare reală a vinovăției, care pe bună dreptate se numește pocăință. Iertarea nu înseamnă că acest proces existențial devine superfluu, ci mai degrabă că el primește un sens, că este acceptat, primit.

În realitate, faptul de a fi împăcați cu Dumnezeu nu exclude rămânerea anumitor consecințe ale păcatului de care este nevoie să ne purificăm. Tocmai în acest cadru își dobândește întreaga sa valoare indulgența, prin care este exprimat „darul total al milostivirii lui Dumnezeu”.[16] Prin indulgența acordată păcătosului căit, i se iartă pedeapsa temporală pentru păcatele deja iertate în ceea ce privește vinovăția.

10. În realitate, prin caracterul său de ofensă adusă sfințeniei și dreptății lui Dumnezeu, ca și de dispreț față de prietenia personală pe care o are Dumnezeu pentru om, păcatul are o dublă consecință. În primul rând, dacă păcatul este grav, el comportă privarea de la comuniunea cu Dumnezeu și, în consecință, excluderea de la participarea la viața veșnică. Totuși, păcătosului pocăit, Dumnezeu în milostivirea sa îi acordă iertarea păcatului grav și cruțarea de „pedeapsa veșnică”, urmarea firească a lui.

În al doilea rând, „orice păcat, chiar venial, antrenează un atașament nesănătos față de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numește „pedeapsa vremelnică” a păcatului”[17]; o dată ispășită aceasta, este șters și tot ceea ce împiedica deplina comuniune cu Dumnezeu și cu frații.

Pe de altă parte, revelația ne învață că, în drumul său de convertire, creștinul nu este singur. În Cristos și prin Cristos, viața sa este unită printr-o legătură misterioasă cu viața tuturor celorlalți creștini în unitatea supranaturală a Trupului mistic. În felul acesta, se instaurează între credincioși un schimb minunat de bunuri spirituale, în virtutea căruia sfințenia unuia ajută altora mult mai mult decât dauna pe care păcatul unuia a putut să o cauzeze celorlalți. Există persoane care lasă în urma lor ca un fel de surplus de iubire, de suferință suportată, de curăție și de adevăr, care se revarsă asupra celorlalți și-i ajută. Este realitatea „vicarietății”, pe care se fondează întregul mister al lui Cristos. Iubirea lui supraabundentă ne mântuiește pe toți. În aceeași măsură, și aceasta face parte din măreția iubirii lui Cristos, noi nu trebuie să ne lăsăm în condiția de destinatari pasivi, dar să ne implicăm în acțiunea lui salvifică, și în special în pătimirea sa. Aceasta ne-o arată foarte bine Scrisoarea către coloseni: „Întregesc în trupul meu, lipsurile suferințelor lui Cristos, pentru trupul său care este Biserica” (1,24).

Această realitate profundă este minunat exprimată și într-un pasaj din Apocalips, în care Biserica este descrisă ca mireasa îmbrăcată cu un veșmânt de in alb, pânză fină strălucitoare și curată. Iar sfântul Ioan spune: „Inul sunt faptele bune ale sfinților” (Ap 19,8). De fapt, în viața sfinților este țesută pânza fină strălucitoare, care este veșmântul veșniciei.

Totul ne vine de la Cristos, dar întrucât noi îi aparținem, tot ceea ce este al nostru este și al lui și dobândește o forță care vindecă. Iată ce înțelegem când vorbim despre „tezaurul Bisericii” pe care-l constituie faptele bune ale sfinților. A ne ruga pentru dobândirea indulgenței înseamnă a intra în această comuniune spirituală și deci a ne deschide total față de ceilalți. De fapt, nici în domeniul spiritual nimeni nu trăiește pentru sine însuși. Iar preocuparea salutară pentru mântuirea sufletului propriu este eliberată de teamă și egoism numai atunci când devine preocupare și pentru mântuirea celuilalt. Este realitatea comuniunii sfinților, misterul „realității vicariale”, a rugăciunii drept cale de unire cu Cristos și cu sfinții. El ne ia cu sine pentru a țese împreună cu el veșmântul alb al noii umanități, veșmântul strălucitor de in al Miresei lui Cristos.

Prin urmare, această doctrină despre indulgențe „învață înainte de toate „cât este de trist și amar să-l părăsești pe Domnul Dumnezeu” (Ier 2,19). De fapt, atunci când dobândesc indulgențe, credincioșii înțeleg că nu pot ispăși prin propriile forțe răul pe care și l-au făcut prin păcat lor înșiși, precum și întregii comunități, și în felul acesta sunt determinați la o umilință mântuitoare”.[18] Apoi, adevărul despre comuniunea sfinților, care-i unește pe credincioși cu Cristos și între ei, ne spune cât poate fiecare să ajute pe ceilalți – vii sau răposați – pentru a fi tot mai intim uniți cu Tatăl ceresc.

Sprijinindu-ne pe aceste motive doctrinale și interpretând gândirea maternă a Bisericii, hotărâm ca toți credincioșii, pregătiți cum se cuvine, să poată beneficia din abundență, pe toată durata jubileului, de darul indulgenței, conform indicațiilor care însoțesc prezentul document (cf. Decretul anexat).

11. Aceste semne aparțin deja tradiției celebrării jubiliare. Poporul lui Dumnezeu se va strădui apoi să-și deschidă mintea în a recunoaște alte semne posibile ale milostivirii lui Dumnezeu care acționează în timpul jubileului. În scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente am arătat unele dintre acestea care pot sluji la trăirea mai intensă a harului deosebit al jubileului.[19] Le amintim aici pe scurt.

Înainte de toate, semnul purificării memoriei: aceasta recere tuturor un act de curaj și de umilință în a recunoaște greșelile săvârșite de cei care au purtat și poartă numele de creștini.

Prin natura sa, anul sfânt este un moment de chemare la convertire. Acesta este și primul cuvânt al predicării lui Isus, care se unește semnificativ cu disponibilitatea de a crede: „Convertiți-vă și credeți în Evanghelie” (Mc 1,15). Porunca pe care o dă Cristos este consecința conștientizării faptului că „timpul s-a împlinit” (Mc 1,15). Împlinirea timpului lui Dumnezeu se traduce prin apelul la convertire. De altfel, acesta este în primul rând rodul harului. Duhul Sfânt este acela care-l determină pe fiecare să „intre în sine însuși” și să perceapă nevoia de a se întoarce la casa Tatălui (cf. Lc 15,17-20). Prin urmare, examinarea conștiinței este unul din momentele cele mai caracteristice al existenței personale. În realitate, prin ea fiecare om se pune în fața adevărului vieții proprii. În felul acesta, el descoperă distanța care separă acțiunile sale de idealul pe care și l-a propus.

Istoria Bisericii este o istorie a sfințeniei. Noul Testament afirmă cu tărie această caracteristică a celor botezați: ei sunt „sfinți” în măsura în care, separați de lumea care este supusă celui rău, se consacră în a aduce cult Dumnezeului unic și adevărat. De fapt, această sfințenie se manifestă în istoria nenumăraților sfinți și fericiți, recunoscuți de Biserică, dar și în a acelei mulțimi imense de bărbați și femei necunoscuți a căror număr este imposibil de calculat (cf. Ap 7,9). Viața lor atestă adevărul Evangheliei și oferă lumii semnul vizibil al posibilității perfecțiunii. Trebuie totuși să recunoaștem că istoria a înregistrat și o serie de fapte care constituie o contra-mărturie în ceea ce privește creștinismul. În virtutea legăturii care, în Trupul mistic, ne unește unii cu ceilalți, noi toți, deși nu avem nici o responsabilitate personală în această privință, și fără a ne substitui judecății lui Dumnezeu care singur cunoaște inimile, purtăm povara erorilor și vinovățiilor celor care ne-au precedat. Dar și noi, fii ai Bisericii, și noi am păcătuit, și în felul acesta Mireasa lui Cristos nu a putut străluci în toată frumusețea feței sale. Păcatul nostru a împiedicat acțiunea Duhului în inima multor persoane. Slaba noastră credință a făcut să cadă multe persoane în indiferență și le-a îndepărtat de la o întâlnire autentică cu Cristos.

Ca succesor al lui Petru, insistăm ca în acest an de milostivire, Biserica, întărită de sfințenia pe care o primește de la Cristos, să îngenuncheze înaintea lui Dumnezeu și să implore iertare pentru păcatele trecute și prezente ale fiilor săi. Toți au păcătuit și nimeni nu se poate numi drept înaintea lui Dumnezeu (cf. 1Rg 8,46). Să se repete fără teamă: „Am păcătuit” (Ier 3,25), dar să se mențină siguranța că „acolo unde păcatul a sporit, și mai mult a întrecut harul” (Rom 5,20).

Îmbrățișarea pe care Tatăl o rezervă aceluia care, pocăit, merge în întâmpinarea sa va fi recompensa justă pentru recunoașterea umilă a vinovățiilor proprii și ale altuia, fondată pe conștiința legăturii profunde care-i unește între ei pe toți membrii Trupului mistic al lui Cristos. Creștinii sunt invitați să ia asupra lor greșelile pe care le-au comis înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor ofensați prin comportamentul lor. Să facă aceasta fără a cere nimic în schimb, întăriți numai de „dragostea lui Dumnezeu care a fost revărsată în inimile noastre” (Rom 5,5). Nu vor lipsi persoane imparțiale, capabile să recunoască faptul că istoria trecută și prezentă a înregistrat și înregistrează adesea referitor la fiii Bisericii situații de marginalizare, de neîndreptățire și de persecuții.

Fie ca în acest an jubiliar nimeni să nu se excludă de la îmbrățișarea Tatălui. Nimeni să nu se comporte ca fratele mai mare din parabola din Evanghelie, care refuză să intre în casă pentru a sărbători (cf. Lc 15,25-30)! Fie ca bucuria iertării să fie mai puternică și mai mare decât orice resentiment! În felul acesta, Mireasa va străluci în fața lumii de frumusețea și sfințenia care provin din harul Domnului. De 2000 de ani, Biserica este leagănul în care Maria îl așază pe Isus și-l încredințează spre adorare și contemplare tuturor popoarelor. Fie ca prin umilința Miresei să strălucească încă și mai mult slava și forța Euharistiei, pe care ea o celebrează și păstrează în sânul ei. În semnul consacrat al Pâinii și al Vinului, Cristos Isus, înviat și glorificat, lumina neamurilor (cf. Lc 2,32), își revelează continuitatea Întrupării. El rămâne viu și adevărat în mijlocul nostru pentru a-i hrăni pe credincioși cu Trupul și Sângele său.

De aceea, privirea noastră să fie îndreptată spre viitor. Părintele milostiv nu ține cont de păcatele de care ne-am căit cu adevărat (cf. Is 38,17). Acum, el realizează ceva nou și, prin iubirea care iartă, anticipă cerul nou și pământul nou. Să recapete așadar curaj credința, să crească speranța, să devină tot mai activă dragostea, în vederea unei angajări reînnoite de mărturie creștină în lumea apropiatului mileniu!

12. Există un semn al milostivirii lui Dumnezeu care astăzi este deosebit de necesar: caritatea, care deschide ochii noștri la nevoile celor care trăiesc în sărăcie și sunt marginalizați. Acestea sunt situații care se extind astăzi pe mari sectoare sociale și acoperă cu umbra morții lor popoare întregi. Neamul omenesc se află în fața a noi forme de sclavie care sunt mult mai subtile decât cele cunoscute în trecut; libertatea continuă să fie pentru multe persoane un cuvânt lipsit de conținut. Multe țări, în special cele mai sărace, sunt împovărate de o datorie care a luat proporții așa de mari încât practic fac imposibilă rambursarea lor. De altfel, este clar că nu se poate atinge un progres real fără colaborarea efectivă între popoarele de orice limbă, rasă, naționalitate și religie. Trebuie eliminate violențele care duc la stăpânirea unora asupra altora: ele sunt un păcat și o nedreptate. Acela care caută să adune bogății numai pe pământ (cf. Mt 6,19) nu se poate „îmbogăți înaintea lui Dumnezeu” (Lc 12,21).

De asemenea, este nevoie să se creeze o nouă cultură a solidarității și cooperării internaționale, în care toți – în special țările bogate și sectorul privat – să-și asume responsabilitatea lor printr-un model de economie care să fie în slujirea fiecărei persoane. Nu trebuie să se amâne pe mai târziu timpul în care și săracul Lazăr să poată ședea alături de bogat pentru a se împărtăși din același ospăț și să nu mai fie obligat să se hrănească din ceea ce cade de pe masă (cf. Lc 16,19-31). Sărăcia extremă este izvor de violență, de ură și scandal. A-i aduce remediu înseamnă a face faptele dreptății, și deci ale păcii.

Jubileul este o nouă chemare la convertirea inimii prin schimbarea vieții. El amintește tuturor că nu trebuie considerate ca absolute nici bunurile pământului, căci nu sunt Dumnezeu, și nici stăpânirea sau pretenția de stăpânire din partea omului, pentru că pământul aparține lui Dumnezeu și numai lui: „Pământul este al meu, iar voi sunteți străini și oaspeți înaintea mea” (Lev 25,23). Fie ca acest an de har să atingă inima tuturor acelora care au în mâinile lor soarta popoarelor!

13. Un semn permanent, dar grăitor mai ales astăzi, al adevărului iubirii creștine este memoria martirilor. Mărturia lor nu trebuie uitată. Ei au vestit Evanghelia, dăruindu-și viața din iubire. Martirul, mai ales în zilele noastre, este semnul celei mai mari iubiri, care cuprinde în sine toate celelalte valori. Existența sa reflectă cuvântul suprem pronunțat de Cristos pe Cruce: „Tată, iartă-i că nu știu ce fac” (Lc 23,34). Credinciosul care-și ia în serios vocația sa creștină, pentru care martiriul este o posibilitate prevestită deja în revelație, nu poate exclude această perspectivă din orizontul vieții sale. Cei 2000 de ani de la nașterea lui Cristos sunt marcați de mărturia continuă a martirilor.

Chiar și acest secol, care este pe sfârșite, a cunoscut foarte mulți martiri mai ales din cauza nazismului, a comunismului și a tuturor luptelor rasiale sau tribale. Persoane din toate categoriile sociale au suferit din cauza credinței lor, plătind cu viața lor adeziunea la Cristos și la Biserică sau înfruntând cu mult curaj nesfârșiții ani de închisoare și de alte privațiuni de tot felul pentru a nu ceda unei ideologii care se transformase într-un regim de dictatură nemiloasă. Din punct de vedere psihologic, martirul este dovada cea mai elocventă a adevărului credinței, care știe să dea o față umană chiar și celei mai violente morți și-și arată frumusețea chiar și în persecuțiile cele mai crunte.

Inundați de harul anului jubiliar care se apropie, vom putea să înălțăm cu mai mare forță imnul de mulțumire adresat Tatălui și să cântăm: Te martyrum candidatus laudat exercitus. Da, aceasta este mulțimea acelora care „și-au spălat veșmintele lor făcându-le albe în sângele Mielului” (Ap 7,14). De aceea, pretutindeni pe pământ, Biserica va trebui să rămână ancorată în mărturia lor și să apere cu gelozie memoria lor. Fie ca Poporul lui Dumnezeu, întărit în credință de exemplele acestor modele autentice de orice vârstă, limbă și naționalitate, să treacă cu încredere pragul celui de-al treilea mileniu. Admirația față de martiriul lor să se unească, în inima credincioșilor, cu dorința de a le putea urma, prin harul lui Dumnezeu, exemplul lor dacă împrejurările ar cere aceasta.

14. Bucuria jubileului n-ar fi completă dacă privirea nu s-ar îndrepta spre aceea care, în deplină ascultare față de Tatăl, l-a născut pentru noi în trup pe Fiul lui Dumnezeu. La Betleem s-au împlinit pentru Maria „zilele ca ea să nască” (Lc 2,6) și, plină de Duh, a născut pe Primul-născut al noii creații. Chemată să fie Mama lui Dumnezeu, începând cu ziua conceperii feciorelnice, Maria și-a trăit pe deplin maternitatea, ducând-o la desăvârșire pe Calvar la picioarele crucii. Acolo, printr-un dar admirabil al lui Cristos, ea a devenit și Mama Bisericii, arătând tuturor calea care conduce la Fiul său.

Femeie a tăcerii și a ascultării, docilă în mâinile Tatălui, Fecioara Maria este invocată de toate generațiile ca „fericită”, pentru că a știut să recunoască minunile săvârșite într-însa prin Duhul Sfânt. Popoarele nu vor înceta niciodată s-o invoce pe Maica milostivirii și vor afla întotdeauna refugiu sub protecția ei. Fie ca ea, care împreună cu fiul Isus și cu soțul Iosif a fost pelerină spre templul sfânt al lui Dumnezeu, să protejeze calea tuturor acelora care vor merge în pelerinaj în acest an jubiliar. Și să binevoiască a mijloci într-un mod deosebit pentru poporul creștin în timpul acestor luni premergătoare, pentru ca el să obțină belșugul harului și al milostivirii, în timp ce se bucură de cei 2000 de ani care au trecut de la nașterea Mântuitorului său.

Spre Dumnezeu Tatăl, în Duhul Sfânt să se înalțe lauda Bisericii pentru darul mântuirii în Cristos Domnul, acum și-n veacurile viitoare!

Roma, Sfântul Petru, 29 noiembrie 1998, prima duminică din Advent, în cel de-al douăzeci și unulea an al pontificatului.

Ioannes Paulus pp. II

DISPOZIȚII PENTRU DOBÂNDIREA INDULGENȚEI JUBILIARE

Prin prezentul decret, care ratifică voința Sfântului Părinte exprimată în Bula de declarare a marelui jubileu al anului 2000 și în virtutea facultăților atribuite ei de același Sfânt Părinte, Penitențiaria Apostolică stabilește normele de observat pentru obținerea indulgenței jubileului.

Toți credincioșii, pregătiți cum se cuvine, pot beneficia din belșug, pe toată durata jubileului, de darul indulgenței, conform normelor care sunt specificate mai jos.

După ce s-a precizat că indulgențele acordate, fie în formă generală, fie printr-un rescript special, rămân în vigoare în timpul marelui jubileu, se amintește că indulgența jubileului poate fi aplicată sufletelor răposaților sub forma sufragiului: prin această oferire se îndeplinește o remarcabilă acțiune de dragoste supranaturală, în virtutea legăturii prin care, în Trupul mistic al lui Cristos, credincioșii care sunt încă în pelerinaj pe pământ sunt uniți cu cei care au încheiat deja drumul lor pământesc. De asemenea, rămâne valabilă și pe parcursul anului jubiliar norma conform căreia indulgența plenară poate fi dobândită numai o dată pe zi.1

Punctul culminant al jubileului este întâlnirea cu Dumnezeu Tatăl, prin Cristos Mântuitorul, prezent în Biserica sa, într-un chip special prin sacramentele sale. Din acest motiv, întreg drumul jubiliar, pregătit de pelerinaj, are ca punct de pornire și de sosire celebrarea sacramentului Pocăinței și cel al Euharistiei, misterul pascal al lui Cristos, pacea și împăcarea noastră: aceasta este întâlnirea transformatoare care deschide la darul indulgenței pentru sine și pentru alții.

După ce a fost celebrată cu demnitate mărturisirea sacramentală, care conform Codului de Drept canonic, can. 960 și Codului Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 720, par. 1, în mod obișnuit trebuie să fie individuală și completă, credinciosul, îndeplinind cele ce se recer, poate primi sau aplica în timpul unei perioade potrivite de timp darul indulgenței plenare, chiar zilnic, fără a fi obligat să se mărturisească din nou. Totuși se cuvine ca, pentru a progresa în convertire și în curăția inimii, credincioșii să primească frecvent harul sacramentului Pocăinței. 2Participarea la Euharistie – necesară pentru fiecare indulgență – este oportun să aibă loc în aceeași zi în care se împlinesc lucrările prescrise.3

Aceste două momente culminante trebuie să fie însoțite înainte de toate de mărturia comuniunii cu Biserica, manifestată prin rugăciunea după intenția Sfântului Părinte și, de asemenea, prin fapte de caritate și de pocăință, conform indicațiilor date mai jos, fapte care intenționează să exprime adevărata convertire a inimii la care conduce comuniunea cu Cristos prin sacramente. În realitate, Cristos este indulgența și victima oferită pentru păcatele noastre (cf. 1In 2,2). El, revărsând în inimile credincioșilor pe Duhul Sfânt care este „iertarea tuturor păcatelor”4, îl determină pe fiecare la o întâlnire filială și încrezătoare cu Tatăl milostivirilor. Din această întâlnire izvorăsc angajamentele de convertire și de reînnoire, de comuniune eclezială și de dragoste față de frați.

Se confirmă, de asemenea, pentru proximul jubileu norma conform căreia confesorii pot comuta, în favoarea celor care sunt într-adevăr împiedicați, fie lucrarea prescrisă, fie condițiile recerute. 5Călugării și călugărițele cu vot de clauzură, bolnavii și toți cei care, într-un fel sau altul, nu pot ieși din propria locuință, vor putea face o vizită la capela casei lor în locul vizitei la o biserică determinată; și dacă și aceasta le este imposibil, ei vor putea obține indulgența unindu-se spiritualicește cu cei care împlinesc lucrarea prescrisă așa cum se cere, oferindu-i lui Dumnezeu rugăciunile, suferințele și neajunsurile lor.

În ceea ce privește lucrările de îndeplinit, credincioșii vor putea obține indulgența jubileului:

1. La Roma, dacă fac un pelerinaj la una dintre bazilicile patriarhale, adică la bazilica „Sfântul Petru” din Vatican, sau la arhibazilica „Sfântul Mântuitor” din Lateran, sau la bazilica „Santa Maria Maggiore”, sau la bazilica „Sfântul Paul” de pe strada Ostiense, și participă acolo cu evlavie la sfânta Liturghie sau la o altă celebrare liturgică, de exemplu Laudele sau Vesperele, sau la un alt exercițiu de pietate (de exemplu Calea Crucii, Rozariul, recitarea imnului Acatist în cinstea Maicii Domnului); de asemenea, dacă vizitează, în grup sau particular, una dintre cele patru bazilici patriarhale și acolo vor dedica un anumit timp adorației euharistice sau unei meditații pioase, încheindu-le cu Tatăl nostru, profesiunea de credință, în orice formă legitim aprobată, și invocarea Fecioarei Maria. Celor patru bazilici patriarhale li se adaugă, cu această ocazie specială a marelui jubileu, în aceleași condiții, următoarele locuri: bazilica „Sfânta Cruce de la Ierusalim”, bazilica „Sfântul Laurențiu în afara zidurilor”, sanctuarul „Madonei Divinei Iubiri”, catacombele creștine.6

2. În Țara Sfântă, dacă, îndeplinind același condiții, vizitează bazilica „Sfântului Mormânt” din Ierusalim, sau bazilica „Nașterii” de la Betleem, ori bazilica „Bunei-Vestiri” de la Nazaret.

3. În alte circumscripții bisericești, dacă fac un pelerinaj sfânt la biserica catedrală sau la alte biserici sau locuri hotărâte de Ordinarius, și acolo asistă cu evlavie la o celebrare liturgică, sau la alt exercițiu de pietate, cum am arătat mai sus pentru orașul Roma; de asemenea, dacă vizitează, în grup sau în particular, biserica catedrală sau un sanctuar desemnat de Ordinarius, și acolo dedică un anumit timp unei meditații pioase, încheind-o cu „Tatăl nostru”, profesiunea de credință, în orice formă legitim aprobată, și invocarea Fecioarei Maria.

4. În orice loc, dacă merg în vizită pentru un anumit timp la frații care sunt în nevoie sau dificultăți (bolnavi, prizonieri, persoane în vârstă și singure, handicapați etc.), ca și cum ar face un pelerinaj spre Cristos prezent în ei (cf. Mt 25,34-36), respectând condițiile obișnuite, condițiile spirituale, sacramentale și de rugăciune. Credincioșii care fără îndoială că vor dori să reînnoiască aceste vizite în decursul anului sfânt, vor putea obține de fiecare dată indulgența plenară, evident nu mai mult de o dată pe zi.

De asemenea, indulgența plenară a jubileului va putea fi obținută și grație inițiativelor care actualizează într-o manieră concretă și generoasă spiritul pocăinței care este ca și sufletul jubileului. De exemplu, abținerea timp de o zi de la lucruri superflui (de la fumat, băuturi alcoolice, postind sau practicând abstinența conform normelor generale ale Bisericii și specificărilor Episcopatelor) și dând celor săraci suma de bani corespunzătoare; susținerea printr-o contribuție semnificativă a operelor cu caracter religios sau social (în special în favoarea copiilor abandonați, a tinerilor aflați în dificultate, a bătrânilor nevoiași, a străinilor în țările în care ei caută condiții mai bune de viață); dedicarea unei anumite părți din timpul liber pentru activități care sunt în interesul comunității sau alte forme asemănătoare de jertfă personală.

Roma, Penitențiaria Apostolică, 29 noiembrie 1998, prima duminică din Advent.
WILLIAM WAKEFIELD card. BAUM

Paenitentiarius Maior
+ LUIGI DE MAGISTRIS

Regens

Note

[1] Cf. CONC. ECUM. VAT. II, const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 22.

[2] Cf. n. 1: AAS 71 (1979), p. 258.

[3] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, scris. apost. Redemptionis anno (20 aprilie 1984): AAS 76 (1984), p. 627.

[4] CONC. ECUM. VAT. II, Const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 40.

[5] Cf IOAN PAUL AL II-LEA, scris. apost. Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), 36: AAS 87 (1995), 28.

[6] Cf CONC. ECUM. VAT. II, const. past. despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 41.

[7] Cf. nn. 39-54: AAS 87 (1995), 31-37.

[8] Cf. CONC. ECUM. VAT. II, const. dogm. despre Revelația divină Dei Verbum, 2.4.

[9] Poeme dogmatice, XXI, Hymnus alias: PG 37, 510-511.

[10] Cf. Adversus haereses, III, 17: PG 7, 930.

[11] CONC. ECUM. VAT. II, const. dogm. despre Biserică Lumen gentium, 1.

[12] Bula Antiquorum habet (22 februarie 1300): Bullarium Romanum III/2, p. 94.

[13] Cf. IOAN PAUL II, scris. ap. Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), 33: AAS 87 (1995), 25.

[14] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, exort. ap. post-sinodală Reconciliatio et paenitentia (2 decembrie 1984), 28-34: AAS 77 (1985), 250-273.

[15] Catehismul Bisericii Catolice, n. 1446.

[16] IOAN PAUL AL II-LEA, bula Aperite portas Redemptori (6 ianuarie 1983), 8: AAS 75 (1983), 98.

[17] Catehismul Bisericii Catolice, n 1472.

[18] PAUL AL VI-LEA, const. ap. Indulgentiarum doctrina (1 ianuarie 1967), 9: AAS 59 (1967), 18.

[19] Cf. nn. 33.37.51: AAS 87 (1995), 25-26; 29-30; 36.

1 Cf. Enchiridion indulgentiarum LEV 1986, norm. 21 par. 1

2 Cf. ibid., norm. 23, par. 1.2

3 Cf. ibid. norm. 23, par. 3

4 “Quia ipse est remissio omnium peccatorum”: Missale Romanum, Super oblata, Sâmbătă după duminica a VII-a a Paștelui.

5 Cf. Ench. indulg., norm. 27.

6 Cf. Ench. indulg., conces. 14.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Editura Presa Bună
Publicarea în original: 29.11.1998
Publicarea pe acest sit: 16.11.1999
Etichete:

Lasă un răspuns