Gaudium et spes: Constituţia pastorală privind Biserica în lumea contemporană

Constituția pastorală privind Biserica în lumea contemporană
GAUDIUM ET SPES

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINȚII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ
7 decembrie 1965

Introducere[1]

Legătura strânsă a Bisericii cu întreaga familie umană

1. BUCURIA ȘI SPERANȚA, tristețea și angoasa oamenilor de azi, mai ales ale săracilor și ale tuturor celor care suferă, sunt și bucuria și speranța, tristețea și angoasa ucenicilor lui Cristos și nu există nimic cu adevărat omenesc care să nu aibă ecou în inimile lor. Într-adevăr, comunitatea lor este alcătuită din oameni care, adunați laolaltă în Cristos, sunt călăuziți de Duhul Sfânt în peregrinarea spre împărăția Tatălui și au primit mesajul de mântuire ce trebuie vestit tuturor. Prin urmare, această comunitate se recunoaște în mod real și intim solidară cu neamul omenesc și cu istoria lui.

Cui se adresează Conciliul

2. De aceea, după o cercetare mai profundă a misterului Bisericii, Conciliul al II-lea din Vatican își îndreaptă acum fără șovăire cuvântul nu numai către fiii Bisericii și către toți cei care invocă numele lui Cristos, ci către toți oamenii, dorind să expună tuturor în ce fel concepe prezența și activitatea Bisericii în lumea contemporană.

Așadar, el are în fața ochilor lumea oamenilor, întreaga familie umană, cu toate realitățile în mijlocul cărora trăiește; lumea, teatrul istoriei neamului omenesc, marcată de efortul, de înfrângerile și de victoriile acestuia; lumea, care, conform credinței creștinilor, este creată și păstrată de iubirea Creatorului, și care a căzut, ce-i drept, în robia păcatului, dar a fost eliberată de Cristos răstignit și înviat care a frânt puterea celui rău, pentru a fi transformată după planul lui Dumnezeu și a ajunge la desăvârșire.

În slujba omului

3. În zilele noastre, neamul omenesc, entuziasmat de propriile descoperiri și de puterea proprie, se întreabă totuși cu anxietate, adesea, asupra evoluției actuale a lumii, asupra locului și rolului pe care îl are omul în univers, asupra sensului eforturilor individuale și colective și, în sfârșit, asupra destinului ultim al lucrurilor și al oamenilor. De aceea, Conciliul, mărturisind și proclamând credința întregului popor al lui Dumnezeu adunat laolaltă de Cristos, nu poate oferi o dovadă mai grăitoare a solidarității, a respectului și a iubirii sale față de întreaga familie a oamenilor, în care este inserat, decât instituind cu ea un dialog despre aceste variate probleme, aducând asupra lor lumina evangheliei și punând la dispoziția neamului omenesc energiile mântuitoare pe care Biserica, sub călăuzirea Duhului Sfânt, le primește de la întemeietorul său. Persoana omului este cea care trebuie mântuită, societatea umană – care trebuie refăcută. Așadar, omul, și anume omul privit în unitatea și integralitatea sa, omul, cu trupul și sufletul, cu inima și conștiința, cu mintea și voința lui, va constitui axul întregii noastre expuneri.

De aceea, sfântul Conciliu, proclamând înalta chemare a omului și afirmând prezența seminței divine în el, oferă neamului omenesc colaborarea sinceră a Bisericii pentru a instaura acea fraternitate universală ce răspunde acestei chemări. Biserica nu este mânată de nici o ambiție pământească; ea urmărește un singur scop: sub călăuzirea Duhului Sfătuitor și Mângâietor, să continue lucrarea lui Cristos, care a venit în lume pentru a da mărturie adevărului[2], pentru a mântui și nu pentru a judeca, pentru a sluji și nu pentru a fi slujit[3].

Expunere preliminară
CONDIȚIA OMULUI ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

Speranța și angoasa

4. Pentru a duce la bun sfârșit o astfel de misiune, Biserica are îndatorirea permanentă de a cerceta semnele timpurilor și de a le interpreta în lumina evangheliei, astfel încât să poate răspunde, într-un mod adaptat fiecărei generații, la întrebările fără sfârșit ale oamenilor asupra sensului vieții prezente și viitoare și asupra relației reciproce dintre ele. Așadar, lumea în care trăim, precum și așteptările, aspirațiile și caracterul ei adesea dramatic trebuie cunoscute și înțelese. Unele dintre principalele trăsături fundamentale ale lumii de astăzi pot fi schițate în felul următor:

– Neamul omenesc trăiește astăzi o nouă etapă a istoriei sale, în care schimbări profunde și rapide se extind, treptat, la întregul glob. Provocate de inteligența și activitatea creatoare a omului, ele se răsfrâng asupra omului însuși, asupra judecăților și dorințelor lui individuale și colective, asupra modului lui de a gândi și de a acționa, atât față de lucruri cât și față de oameni. Astfel, putem vorbi despre o adevărată transformare socială și culturală care se reflectă chiar și în viața religioasă.

– Așa cum se întâmplă în orice criză de creștere, această transformare aduce cu sine și dificultăți deloc neglijabile. Astfel, în vreme ce omul își extinde atât de mult puterea, nu reușește întotdeauna să o pună în slujba sa. Străduindu-se să pătrundă mai mult adâncurile sufletului propriu, pare adesea mai nesigur de sine. Dezvăluind tot mai limpede legile vieții sociale, rămâne în ezitare asupra direcției pe care trebuie să i-o imprime.

– Niciodată neamul omenesc nu a avut la dispoziție atâta belșug de bogății, de resurse și de putere economică, și totuși o uriașă parte a locuitorilor pământului este chinuită încă de foame și de sărăcie și mulțimi întregi de oameni sunt apăsate de analfabetism. Niciodată oamenii nu au avut un simț atât de acut al libertății ca astăzi, însă, în același timp, apar noi forme de aservire socială și psihică. În timp ce lumea are conștiința atât de puternică a unității sale și a interdependenței tuturor într-o necesară solidaritate, este totuși violent sfâșiată de forțe ce se luptă între ele: dăinuie încă aprige disensiuni politice, sociale, economice, rasiale și ideologice și nu este îndepărtată primejdia unui război atotnimicitor. În timp ce se extinde schimbul de idei, înseși cuvintele prin care se exprimă concepte de mare importanță îmbracă sensuri foarte diferite în diversele ideologii. În sfârșit, se caută stăruitor o ordine pământească mai perfectă, fără ca aceasta să fie însoțită de un progres spiritual pe măsură.

Cuprinși într-un asemenea complex de situații, foarte mulți contemporani ai noștri sunt împiedicați să discearnă realmente valorile perene și, în același timp, nu știu cum să le armonizeze cu descoperirile recente. De aceea, oscilând între speranță și angoasă, întrebându-se asupra mersului lumii de azi, sunt apăsați de neliniște. Acest mers al lumii îi provoacă pe oameni, ba chiar îi constrânge să dea un răspuns.

Mutații profunde

5. Tulburarea actuală a spiritelor și modificarea condițiilor de viață sunt legate de o transformare mai amplă care face să capete o pondere crescândă în formația intelectuală științele matematice, naturale și antropologice, iar în planul acțiunii, tehnicile care decurg din aceste științe. Această mentalitate științifică modelează altfel decât în trecut cultura și gândirea. Tehnica progresează într-atât încât transformă fața pământului și se lansează deja în cucerirea spațiului cosmic.

Inteligența umană își extinde stăpânirea, într-un fel, și asupra timpului: în trecut, prin cunoașterea istorică; în viitor, prin prognoză și planificare. Progresul științelor biologice, psihologice și sociale nu numai că îi dau omului posibilitatea unei mai bune cunoașteri de sine, ci îl ajută și să exercite o influență directă asupra vieții societăților, folosind metode tehnice. În același timp, neamul omenesc se preocupă tot mai mult de prevederea și controlarea propriei creșteri demografice.

Istoria însăși evoluează atât de rapid încât poate fi cu greu urmărită de indivizi izolați. Destinul comunității umane devine unul singur, fără a se mai diversifica în istorii diferite. Astfel, neamul omenesc trece de la o concepție oarecum statică asupra ordinii lucrurilor la o concepție mai degrabă dinamică și evolutivă și de aici se naște o uriașă complexitate de probleme noi ce obligă la noi analize și sinteze.

Transformări sociale

6. Ca urmare, comunitățile locale tradiționale – familii patriarhale, clanuri, triburi, sate – diferitele grupări și pături sociale suferă transformări din zi în zi mai profunde.

Se răspândește treptat tipul de societate industrială care duce la belșug economic anumite țări și transformă radical concepții și condiții de viață socială ce dăinuiau de veacuri. În același fel, civilizația urbană și atracția pe care o exercită se intensifică, fie prin înmulțirea orașelor și a locuitorilor lor, fie prin extinderea felului de viață urban în lumea satului.

Noi mijloace de comunicare socială, din ce în ce mai perfecționate, favorizează cunoașterea evenimentelor și răspândirea extrem de rapidă și de largă a ideilor și sentimentelor, provocând astfel numeroase reacții în lanț.

Nu trebuie neglijat nici faptul că atâția oameni, determinați de diverse motive să emigreze, ajung să-și schimbe modul de viață.

Astfel, relațiile omului cu semenii se înmulțesc neîncetat și, în același timp, însăși această „socializare” creează noi relații, fără a dezvolta însă totdeauna o maturizare corespunzătoare a persoanei și relații cu adevărat personale („personalizare”).

O astfel de evoluție se manifestă mai ales în țările care se bucură deja de avantajele progresului economic și tehnic, dar pune în mișcare și popoarele în curs de dezvoltare care doresc să obțină pentru țările lor binefacerile industrializării și urbanizării. Aceste popoare, mai ales dacă sunt legate de tradiții mai vechi, resimt în același timp un impuls spre o exercitare mai matură și mai personală a libertății.

Mutații psihologice, morale și religioase

7. Transformarea mentalităților și structurilor pune adesea sub semnul întrebării valorile moștenite, mai ales la tineri care, adesea, nerăbdători sau nemulțumiți, ajung chiar să se revolte și, conștienți de propria importanță în viața socială, doresc să-și asume cât mai curând un rol în ea. De aceea, nu arareori părinții și educatorii întâmpină dificultăți tot mai mari în îndeplinirea îndatoririlor lor.

Instituțiile, legile, modurile de a gândi și de a simți moștenite din trecut nu mai par întotdeauna adecvate stării actuale de lucruri: de aici o gravă perturbare în comportament și în înseși normele de conduită.

În sfârșit, noile condiții influențează și viața religioasă. Pe de o parte, un simț critic mai acut o purifică de o concepție magică despre lume și de elemente de superstiție care mai dăinuie și pretinde o adeziune din ce în ce mai personală și mai activă la credință, ceea ce face ca mulți să ajungă la un simț mai viu al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, însă, mulțimi întregi se îndepărtează practic de religie. Spre deosebire de vremurile trecute, negarea lui Dumnezeu sau a religiei sau indiferentismul nu mai sunt ceva neobișnuit și individual: nu arareori astăzi astfel de atitudini sunt prezentate ca o exigență a progresului științific sau a vreunui nou umanism. În multe țări toate acestea nu sunt exprimate numai la nivel filozofic, ci afectează în largă măsură literatura, artele, interpretarea științelor umaniste și a istoriei și chiar legile civile, fapt ce duce la dezorientarea multora.

Dezechilibrele lumii contemporane

8. O schimbare atât de rapidă, petrecută adesea în neorânduială, precum și însăși conștiința mai acută a discrepanțelor ce afectează lumea nasc sau sporesc contradicții și dezechilibre.

În primul rând, la nivelul persoanei se resimte frecvent un dezechilibru între inteligența practică modernă și gândirea teoretică, aceasta din urmă nereușind să stăpânească ansamblul cunoștințelor, nici să le orânduiască în sinteze satisfăcătoare. Apare, de asemenea, un dezechilibru între preocuparea pentru eficiența practică și exigențele conștiinței morale și, de multe ori, între condițiile vieții colective și exigențele unei gândiri personale și chiar ale contemplației. În sfârșit, apare un dezechilibru între specializarea activității umane și viziunea universală asupra realității.

În familie apar tensiuni, fie datorită condițiilor demografice, economice și sociale apăsătoare, fie datorită conflictelor dintre generații, fie datorită noilor raporturi sociale între bărbați și femei. Apar mari divergențe și între rase, între diversele categorii sociale; între națiunile bogate și cele mai puțin înzestrate și sărace; în sfârșit, între instituțiile internaționale născute din dorința de pace a popoarelor, pe de o parte, și ambiția de a-și răspândi propria ideologie precum și egoismele colective existente în națiuni și în alte grupuri, pe de altă parte.

De aici, neîncrederi și dușmănii reciproce, conflicte și suferințe, a căror cauză și victimă în același timp este omul însuși.

Aspirațiile tot mai largi ale omenirii

9. Crește între timp convingerea că neamul omenesc poate și trebuie nu numai să-și întărească tot mai mult dominația asupra creației, ci și să instituie o ordine politică, socială și economică aflată tot mai mult în slujba omului și care să-i ajute pe indivizi și grupurile să-și afirme și să-și dezvolte propria demnitate.

De aceea, foarte mulți pretind cu vehemență acele bunuri de care au conștiința acută că au fost frustrați datorită nedreptății sau datorită unei împărțiri inechitabile. Națiunile în curs de dezvoltare precum și acelea care și-au dobândit recent independența doresc să participe la binefacerile civilizației moderne nu numai pe plan politic, ci și economic și să-și joace rolul în lume în mod liber, în timp ce, dimpotrivă, crește din zi în zi distanța și, foarte adesea, dependența lor economică față de celelalte națiuni mai bogate, care se dezvoltă mai repede. Popoarele chinuite de foame interpelează popoare mai prospere. Femeile revendică, acolo unde nu au dobândit-o încă, egalitatea de drept și de fapt cu bărbații. Muncitorii și țăranii vor nu numai să-și câștige existența, ci, prin munca lor, să-și dezvolte personalitatea și chiar să participe la organizarea vieții economice, sociale, politice și culturale. Pentru prima dată în istoria omenirii, toate popoarele sunt convinse că binefacerile civilizației pot și trebuie să se extindă realmente la toate popoarele.

Sub toate aceste exigențe se ascunde însă o aspirație mai profundă și mai universală: indivizii și grupurile însetează după o viață plenară și liberă, demnă de om, care să pună în slujba lor tot ceea ce lumea de astăzi le poate oferi din belșug. Pe lângă aceasta, națiunile se străduiesc tot mai mult să realizeze o anumită comunitate universală.

Astfel stând lucrurile, lumea de azi apare, în același timp, puternică și slabă, în stare să înfăptuiască cele mai bune sau cele mai rele lucruri, iar în față i se deschide calea libertății sau a servituții, calea progresului sau a regresului, calea fraternității sau a urii. Pe de altă parte, omul devine conștient că de el depinde buna orientare a forțelor pe care le-a pus în mișcare el însuși și care pot să-l strivească sau să-l slujească. De aceea, își pune întrebări.

Întrebările cele mai profunde ale omenirii

10. Dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi sunt, de fapt, legate de un dezechilibru mai fundamental, înrădăcinat în inima omului. Într-adevăr, în însuși interiorul ființei omului mai multe elemente se luptă între ele. Pe de o parte, în calitate de creatură, își experimentează în nenumărate feluri limitele, iar pe de altă parte se simte nelimitat în dorințele sale și chemat la o viață superioară. Solicitat de multe atracții, el este necontenit constrâns să aleagă și să renunțe la unele dintre ele. Mai mult, slab și păcătos adesea face ceea ce nu vrea și ceea ce ar vrea să facă nu face[4]. De aceea, este divizat înlăuntrul său și de aici se nasc atâtea și atât de mari dezbinări în societate. Desigur, foarte mulți dintre aceia a căror viață este impregnată de un materialism practic sunt prin aceasta împiedicați să perceapă clar această stare dramatică sau, copleșiți de mizerie, nu reușesc să reflecteze asupra ei. Mulți socotesc că își pot găsi liniștea în diferitele încercări de a interpreta lumea. Unii așteaptă numai de la efortul omului adevărata și deplina eliberare a neamului omenesc și sunt convinși că viitoarea dominație a omului asupra pământului le va împlini toate dorințele inimii. Sunt unii care, pierzând nădejdea de a afla sensul vieții, laudă îndrăzneala acelora care, socotind că existența umană este în sine lipsită de orice semnificație, se străduiesc să-i dea o semnificație completă, în mod subiectiv. Totuși, în fața evoluției actuale a lumii, crește din zi în zi numărul acelora care își pun întrebările cele mai fundamentale sau le resimt cu o nouă acuitate. Ce este omul? Care este sensul durerii, al răului, al morții, care, în ciuda oricărui progres, nu încetează să existe? La ce bun aceste victorii plătite atât de scump? Ce poate aduce omul societății? Ce poate aștepta de la ea? Ce va urma după această viață pământească?

Biserica, însă, crede că Isus Cristos, mort și înviat pentru toți[5], oferă omului lumină și puteri prin Duhul său, ca omul să poată răspunde vocației sale supreme; și că nu a fost dat alt nume sub cer oamenilor, în care ei să se poată mântui[6]. De asemenea, ea crede că în Domnul și Învățătorul ei se află cheia, centrul și scopul întregii istorii umane. Pe lângă aceasta, Biserica afirmă că mai adânc decât toate schimbările există multe lucruri care nu se schimbă și care își au temeiul ultim în Cristos, care este același, ieri, astăzi și în veac[7]. Așadar, sub lumina lui Cristos, chipul nevăzutului Dumnezeu, întâiul-născut din toată făptura[8], Conciliul își propune să se adreseze tuturor pentru a desluși misterul omului și a colabora la găsirea unei soluții pentru principalele probleme ale timpului nostru.

Partea întâi
BISERICA ȘI VOCAȚIA OMULUI

Răspunsul la îndemnurile Duhului

11. Poporul lui Dumnezeu, împins de credința că este călăuzit de Duhul Domnului care umple pământul, se străduiește ca, în evenimentele, în exigențele și în aspirațiile la care participă împreună cu ceilalți oameni ai vremurilor noastre, să discearnă care sunt adevăratele semne ale prezenței sau ale planului lui Dumnezeu. Într-adevăr, credința aruncă asupra tuturor lucrurilor o lumină nouă și dezvăluie gândul dumnezeiesc asupra vocației integrale a omului, orientând astfel mintea spre soluții pe deplin umane.

Conciliul își propune, în primul rând, să evalueze în această lumină valorile cele mai prețuite astăzi și să le refere la izvorul lor divin. Fiindcă aceste valori, în măsura în care izvorăsc din înzestrarea omului, care este un dar al lui Dumnezeu, sunt foarte bune; însă, nu arareori, datorită coruperii inimii omului, sunt abătute de la rostul lor și, de aceea, au nevoie de purificare.

Ce gândește Biserica despre om? Ce s-ar putea recomanda pentru edificarea societății de astăzi? Care este semnificația ultimă a activității umane în univers? La aceste întrebări se așteaptă un răspuns. De aici va apărea mai limpede că poporul lui Dumnezeu și neamul omenesc, în care acesta este inserat, se servesc unul pe altul și astfel misiunea Bisericii apare de natură religioasă și, tocmai de aceea, profund umană.

Capitolul I
DEMNITATEA PERSOANEI UMANE

Omul după chipul lui Dumnezeu

12. Credincioși și necredincioși, oamenii sunt aproape unanimi în părerea că tot ce există pe pământ trebuie referit la om ca la centrul și culmea sa.

Dar ce este omul? El a formulat și formulează despre sine multe păreri, diverse și chiar contrare, fie exaltându-se ca pe o normă absolută, fie înjosindu-se până la disperare și sfârșind astfel în dubiu și în angoasă. Profund conștientă de aceste dificultăți, Biserica, instruită de Dumnezeu care se revelează, le poate da un răspuns care definește adevărata condiție a omului, îi explică slăbiciunile și, în același timp, îi oferă posibilitatea de a-și recunoaște cu dreptate demnitatea și chemarea.

Într-adevăr, Sfânta Scriptură ne învață că omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”, capabil să-l cunoască și să-l iubească pe Creatorul său, că a fost rânduit domn peste toate făpturile pământului[9], pentru a le stăpâni și a le folosi slăvindu-l pe Dumnezeu[10]. „Ce este omul de îți amintești de el, sau fiul omului de îi porți de grijă? L-ai făcut cu puțin mai prejos decât îngerii, cu mărire și cu cinste l-ai încununat și l-ai rânduit peste lucrarea mâinilor tale. Toate le-ai așezat sub picioarele lui” (Ps 8,5-7).

Însă Dumnezeu, creându-l pe om, nu l-a lăsat singur: încă de la începuturi „bărbat și femeie i-a creat” (Gen 1,27), iar însoțirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane. Căci omul, din natura sa intimă, este o ființă socială, și fără relații cu ceilalți nu poate nici să trăiască nici să-și dezvolte calitățile.

De aceea, Dumnezeu, după cum citim în Scriptură, a privit „toate câte le făcuse și erau foarte bune” (Gen 1,31).

Păcatul

13. Constituit de Dumnezeu în dreptate, omul, totuși, împins de cel rău încă de la începutul istoriei, a abuzat de libertatea sa, ridicându-se împotriva lui Dumnezeu și dorind să-și atingă scopul în afara lui Dumnezeu. Deși l-au cunoscut pe Dumnezeu, oamenii nu i-au dat mărirea cuvenită, ci s-a întunecat inima lor necugetată și au slujit creaturii mai degrabă decât creatorului[11]. Ceea ce ni se dezvăluie prin revelația divină este confirmat de propria noastră experiență. Într-adevăr, omul, dacă își cercetează lăuntrul inimii, descoperă că este înclinat și spre rău și cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său, care este bun. Refuzând adeseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său, omul a frânt și ordinea cuvenită în relație cu scopul său ultim și, în același timp, întreaga armonie cu sine, cu semenii și cu întreaga creație.

Așadar, omul este împărțit în sine însuși. De aceea, întreaga viață a oamenilor, fie individuală, fie colectivă, apare ca o luptă, o luptă dramatică între bine și rău, între lumină și întuneric. Mai mult, omul se descoperă incapabil de a ieși de unul singur biruitor asupra atacurilor răului, așa încât fiecare se simte legat în lanțuri. Însă Domnul însuși a venit ca să-l elibereze pe om și să-l întărească, reînnoindu-l din lăuntru, iar „pe stăpânitorul lumii acesteia” (In 12,31), care îl ținea pe om în robia păcatului[12], să-l alunge afară. Iar păcatul îl micșorează pe om împiedicându-l să-și atingă plinătatea.

În lumina acestei revelații, atât chemarea sublimă cât și profunda mizerie pe care o experimentează oamenii își află semnificația ultimă.

Alcătuirea omului

14. Unitate de trup și suflet, omul, prin însăși condiția sa trupească, sintetizează în sine elementele lumii materiale, astfel încât acestea, prin el, își ating culmea și își înalță glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator[13]. Ca atare, nu îi este îngăduit omului să disprețuiască viața trupului, ci, dimpotrivă, este obligat să-și considere bun și vrednic de cinste trupul deoarece este creat de Dumnezeu și trebuie să învie în ziua de apoi. Totuși, rănit de păcat, omul experimentează revoltele trupului. Așadar, însăși demnitatea omului cere ca el să-l preamărească pe Dumnezeu în trupul propriu[14] și să nu îngăduie ca acesta să fie robit de înclinațiile rele ale inimii.

Însă omul nu se înșeală recunoscându-se superior elementelor corporale și considerându-se mai mult decât o părticică a naturii sau un element anonim al cetății umane. Într-adevăr, prin interioritatea sa el depășește universul: la această interioritate profundă se întoarce atunci când se îndreaptă spre propria inimă, acolo unde îl așteaptă Dumnezeu care cercetează inimile[15] și unde el însuși, sub privirea lui Dumnezeu, își hotărăște soarta. Recunoscând, deci, în sine un suflet spiritual și nemuritor, el nu se lasă amăgit de o plăsmuire iluzorie explicabilă numai prin condiții fizice și sociale, ci, dimpotrivă, atinge însuși adevărul profund al realității.

Demnitatea inteligenței, adevărul și înțelepciunea

15. Părtaș fiind la lumina inteligenței divine, omul are dreptate când consideră că datorită intelectului său este superior universului. Exercitându-și neobosit capacitățile de-a lungul veacurilor, el a progresat în științele empirice, în tehnici și în arte. În zilele noastre, el a dobândit succese deosebite mai ales în cercetarea și cucerirea lumii materiale. Totuși el a căutat și a descoperit mereu un adevăr mai profund. Căci inteligența nu se limitează doar la fenomene, ci poate atinge, cu adevărată certitudine, realitatea inteligibilă, chiar dacă, în urma păcatului, ea este parțial întunecată și slăbită.

În sfârșit, natura intelectuală a persoanei umane se desăvârșește și trebuie desăvârșită prin înțelepciune, care atrage cu suavitate mintea omului să caute și să iubească adevărul și binele, și care îl călăuzește pe omul ce se hrănește cu ea, prin cele văzute, la cele nevăzute.

Epoca noastră, mai mult decât secolele trecute, are nevoie de o astfel de înțelepciune pentru ca toate noile descoperiri ale omului să devină mai umane. Soarta viitoare a lumii se află în primejdie dacă nu se vor ridica oameni mai înțelepți. Pe deasupra, trebuie observat faptul că multe popoare, deși mai sărace în bunuri materiale dar mai bogate în înțelepciune, pot oferi celorlalte un ajutor de preț.

Prin darul Duhului Sfânt, omul ajunge, în credință, să contemple și să guste misterul planului divin[16].

Demnitatea conștiinței morale

16. În adâncul conștiinței, omul descoperă o lege pe care nu și-o dă el însuși, dar căreia trebuie să i se supună și al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească și să facă binele și să evite răul, răsună la momentul potrivit în urechea inimii: „Fă aceasta, fugi de aceea”. Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu: demnitatea lui este să se supună acesteia și după ea va fi judecat[17]. Conștiința este nucleul cel mai tainic și sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al cărui glas îi răsună în străfunduri[18]. Prin conștiință se face cunoscută în mod minunat acea lege care își află împlinirea în iubirea față de Dumnezeu și de aproapele[19]. Din fidelitate față de conștiință, creștinii se unesc cu ceilalți oameni pentru a căuta adevărul și rezolvarea în adevăr a atâtor probleme morale care apar în viața indivizilor precum și în relațiile sociale. Așadar, cu cât prevalează conștiința dreaptă, cu atât persoanele și grupurile evită arbitrariul și caută să se conformeze normelor obiective ale moralității. Totuși, nu arareori, conștiinței i se întâmplă să rătăcească din ignoranță invincibilă, fără a-și pierde prin aceasta demnitatea. Acest lucru nu se poate spune însă când omul se îngrijește prea puțin să caute adevărul și binele și când conștiința este orbită treptat de obișnuința păcatului.

Măreția libertății

17. Dar omul nu se poate întoarce spre bine decât în mod liber. Această libertate contemporanii noștri o prețuiesc mai mult și o caută cu pasiune: și pe bună dreptate. Totuși, adesea, ei o promovează în mod greșit, ca pe o îngăduință de a face orice, cu condiția să fie plăcut, inclusiv răul. Însă adevărata libertate este la om un semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a voit „să-l lase pe om în mâna sfatului lui”[20], astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său și, atașându-se de el, să ajungă în libertate la perfecțiunea deplină și fericită. Demnitatea omului îi cere, așadar, să acționeze conform unei alegeri conștiente și libere, adică în mod personal, împins și călăuzit dinlăuntru, și nu dintr-un impuls interior orb sau dintr-o pură constrângere externă. Omul dobândește o asemenea demnitate când, eliberându-se de orice robie a patimilor, se îndreaptă spre scopul său într-o alegere liberă a binelui și își procură în mod eficient mijloacele corespunzătoare prin efortul și priceperea sa. Însă libertatea omului, rănită fiind de păcat, nu poate realiza pe deplin această orientare spre Dumnezeu, decât cu ajutorul harului lui Dumnezeu. Și fiecare om va trebui să dea socoteală de viața proprie în fața judecății lui Dumnezeu, după binele sau răul săvârșit[21].

Misterul morții

18. În fața morții, enigma condiției umane își atinge culmea. Omul nu e chinuit numai de suferință și de degradarea progresivă a trupului, ci, mai mult încă, de teama dispariției definitive. Pe bună dreptate, însă, instinctul inimii sale îl face să se îngrozească de o distrugere totală și de o dispariție definitivă și să le respingă. Sămânța veșniciei pe care o poartă în sine, neputându-se reduce la materie, se răzvrătește împotriva morții. Toate încercările tehnicii, oricât de utile, nu pot liniști anxietatea omului: prelungirea longevității biologice nu poate satisface dorința de viață ulterioară care dăinuie neclintită în inima lui.

Dacă orice imaginație amuțește în fața morții, Biserica însă, instruită de revelația divină, afirmă că omul a fost creat de Dumnezeu pentru un scop fericit dincolo de limitele mizeriei pământești. Mai mult, credința creștină ne învață că moartea trupească, de care omul ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit[22], va fi învinsă atunci când mântuirea, pierdută din vina lui, îi va fi redată de atotputernicul și milostivul Mântuitor. Căci Dumnezeu l-a chemat și îl cheamă pe om să se atașeze de el cu toată ființa, într-o comuniune veșnică de viață dumnezeiască nepieritoare. Această victorie a dobândit-o Cristos înviind din morți[23], eliberându-l pe om de moarte prin moartea sa. Așadar, oricărui om care reflectează, credința, oferită cu argumente solide, îi dă un răspuns la neliniștea lui în privința soartei viitoare; în același timp, îi dă posibilitatea să comunice în Cristos cu cei dragi care au fost răpiți de moarte, oferindu-i speranța că ei au aflat deja la Dumnezeu adevărata viață.

Forme și cauze ale ateismului

19. Temeiul cel mai profund al demnității umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la nașterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susținut neîncetat de el, din iubire; nici nu trăiește pe deplin după adevăr dacă nu recunoaște în mod liber această iubire și nu se încredințează Creatorului său. Totuși, mulți dintre contemporanii noștri nu percep în nici un fel această legătură intimă și vitală cu Dumnezeu, sau o resping în mod explicit, așa încât ateismul se numără printre cele mai grave aspecte ale timpului nostru și trebuie supus unei cercetări foarte atente.

Prin cuvântul „ateism” se înțeleg fenomene foarte diverse. În timp ce unii îl neagă în mod expres pe Dumnezeu, alții consideră că omul nu poate afirma absolut nimic despre el; alții examinează problema lui Dumnezeu cu o astfel de metodă încât ea pare lipsită de sens. Mulți, neținând seama de limitele științelor pozitive, fie se străduiesc să explice toate numai prin criteriile științei, fie, dimpotrivă, nu mai admit nici un fel de adevăr absolut. Unii îl așează atât de sus pe om încât credința în Dumnezeu devine fără vlagă, ei părând mai degrabă înclinați spre afirmarea omului decât spre negarea lui Dumnezeu. Alții și-l reprezintă astfel pe Dumnezeu încât acea plăsmuire pe care o resping nu este în nici un fel Dumnezeul evangheliei. Alții nici nu abordează problema lui Dumnezeu, părând străini de orice neliniște religioasă și nu înțeleg de ce trebuie să se preocupe de religie. Pe lângă aceasta, nu arareori ateismul se naște dintr-un protest violent împotriva răului din lume, sau din faptul că se atribuie greșit caracter absolut unor valori umane, astfel încât acestea iau locul lui Dumnezeu. Însăși civilizația modernă, nu în sine, ci în măsura în care este prea implicată în realitățile pământești, poate îngreuna adesea apropierea de Dumnezeu.

Fără îndoială, cei care se străduiesc în mod deliberat să-l țină departe pe Dumnezeu de inima lor și să evite problemele religioase, refuzând să urmeze ceea ce le dictează conștiința, nu sunt lipsiți de vină; totuși, adeseori și credincioșii poartă o anumită răspundere în această privință. Într-adevăr, ateismul, privit în ansamblu, nu este un fenomen originar, ci se naște din diferite cauze, printre care se numără și o reacție critică împotriva religiilor și, în anumite regiuni, mai ales împotriva religiei creștine. De aceea, în această geneză a ateismului credincioșii pot avea un rol deloc neglijabil, în măsura în care, prin neglijarea educării credinței sau printr-o prezentare înșelătoare a doctrinei, sau chiar prin deficiențele vieții lor religioase, morale și sociale, se poate spune că mai degrabă învăluie decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu și al religiei.

Ateismul sistematic

20. Ateismul modern prezintă adeseori și o formă sistematică: aceasta, pe lângă alte cauze, împinge dorința de autonomie a omului atât de departe încât pune piedică oricărei dependențe de Dumnezeu. Cei ce profesează acest fel de ateism pretind că libertatea constă în faptul că omul își este scop sieși, singurul făuritor și creator al propriei istorii; ei consideră că această viziune este incompatibilă cu recunoașterea unui stăpân, autor și scop al tuturor lucrurilor, sau cel puțin că ea face să fie de-a dreptul superfluă o astfel de afirmație. Această doctrină poate fi favorizată de sentimentul de putere conferit omului de progresul tehnic de astăzi.

Între formele ateismului contemporan, nu trebuie trecută cu vederea aceea care așteaptă eliberarea omului mai ales din eliberarea lui economică și socială. Se pretinde că religia, prin natura sa, se opune acestei eliberări în măsura în care, îndreptând speranța omului spre mirajul unei vieți viitoare, îl abate de la construirea cetății pământești. De aceea, susținătorii unei astfel de doctrine, atunci când ajung la conducerea statului, combat violent religia, răspândind ateismul chiar și prin folosirea, mai ales în educația tineretului, a mijloacelor de presiune de care dispune puterea publică.

Atitudinea Bisericii față de ateism

21. Biserica, fidelă atât față de Dumnezeu cât și față de oameni, nu poate să nu dezaprobe cu durere și cu toată fermitatea, așa cum a făcut-o și în trecut[24], acele învățături și acțiuni nefaste ce contravin rațiunii și experienței comune a omului și care îl fac să decadă din noblețea lui înnăscută.

Totuși ea încearcă se sesizeze cauzele ascunse ale negării lui Dumnezeu din mintea ateilor; conștientă de gravitatea problemelor pe care le ridică ateismul și îndemnată de iubirea față de toți oamenii, consideră că trebuie să le supună unei examinări mai serioase și mai profunde.

Biserica susține că recunoașterea lui Dumnezeu nu se opune în nici un fel demnității omului, întrucât această demnitate este întemeiată și se desăvârșește în Dumnezeu însuși: căci omul este constituit în societate, inteligent și liber, de Dumnezeu Creatorul; dar, mai ales, este chemat ca fiu la însăși comuniunea cu Dumnezeu și la împărtășirea fericirii lui. Pe lângă acestea, Biserica afirmă că speranța escatologică nu diminuează importanța îndatoririlor pământești, ci mai degrabă oferă noi motive pentru îndeplinirea lor. Dimpotrivă, când lipsesc fundamentul divin și speranța vieții veșnice, demnitatea omului este foarte grav lezată, așa cum se constată adeseori astăzi, iar enigmele vieții și morții, ale vinovăției și durerii rămân fără soluție, astfel încât nu rareori oamenii se cufundă în disperare.

În același timp, orice om rămâne pentru sine însuși o problemă nerezolvată, percepută în mod nelămurit. Căci nimeni nu poate scăpa total, în anumite momente, mai ales în evenimentele majore ale vieții, de acest fel de întrebări. Numai Dumnezeu le dă răspuns deplin și cu toată siguranța, el care îl cheamă pe om la o cugetare mai înaltă și la o cercetare mai smerită.

Remediul împotriva ateismului este de așteptat pe de o parte de la o expunere corespunzătoare a doctrinei, iar pe de altă parte de la întreaga viață a Bisericii și a membrilor ei. Într-adevăr, Biserica este aceea care are misiunea să-l facă prezent și, într-un anume sens, vizibil pe Dumnezeu Tatăl și pe Fiul lui întrupat, reînnoidu-se și purificându-se necontenit[25], sub călăuzirea Duhului Sfânt. Aceasta se realizează în primul rând prin mărturia unei credințe vii și mature, adică special educată pentru a putea recunoaște cu luciditate dificultățile și a le depăși. Această strălucită mărturie de credință au dat-o și o dau nenumărați martiri. Rodnicia ei trebuie să se manifeste din faptul că ea străbate întreaga viață a credincioșilor, chiar și pe cea profană, și îi duce la trăirea dreptății și a iubirii, mai ales față de cei lipsiți. În sfârșit, la manifestarea prezenței lui Dumnezeu foarte mult contribuie iubirea frățească a credincioșilor care colaborează într-un cuget pentru credința evangheliei[26] și apar ca semn al unității.

Biserica, deși respinge total ateismul, recunoaște sincer că toți oamenii, credincioși și necredincioși, trebuie să ia parte la dreapta construire a acestei lumi, în care trăiesc laolaltă: acest lucru, cu siguranță, nu se poate împlini fără un dialog deschis și prudent. Biserica deplânge, așadar, discriminarea între credincioși și necredincioși pe care unele autorități civile fac nedreptatea de a o introduce, nevoind să recunoască drepturile fundamentale ale persoanei umane. Ea cere pentru credincioși o libertate efectivă, ca să li se dea posibilitatea de a construi în această lume și templul lui Dumnezeu. Iar pe atei îi invită cu bunăvoință să cerceteze evanghelia lui Cristos cu inimă deschisă.

Biserica știe prea bine că mesajul ei concordă cu cele mai tainice dorințe ale inimii omului atunci când ea apără demnitatea vocației umane, redând speranța acelora care nu mai îndrăznesc să creadă într-un destin mai înalt. Acest mesaj nu numai că nu îl diminuează pe om, ci revarsă lumină, viață și libertate pentru înaintarea lui; iar în afară de aceasta nimic nu poate mulțumi inima omului: „Ne-ai creat pentru tine”, Doamne, „și neliniștită este inima noastră până ce se va odihni în tine”[27].

Cristos, omul nou

22. De fapt, numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului. Căci Adam, cel dintâi om, era prefigurarea aceluia ce avea să vină[28], Cristos Domnul. Cristos, noul Adam, prin însăși revelarea misterului Tatălui și al iubirii acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii. Nu este de mirare, deci, că în el toate adevărurile mai sus amintite își află izvorul și punctul culminant.

El este „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1,15)[29], el este omul desăvârșit care a redat fiilor lui Adam asemănarea cu Dumnezeu, deformată începând cu primul păcat. Cum în el natura umană a fost asumată fără a fi nimicită[30], prin însuși acest fapt ea a fost înălțată și în noi la o demnitate sublimă. Căci, prin întrupare, însuși Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel, cu orice om. A lucrat cu mâini omenești, a gândit cu minte omenească, a voit cu voință omenească[31], a iubit cu inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru toate, afară de păcat[32].

Miel nevinovat, prin sângele său vărsat în mod liber, a meritat pentru noi viața și, în el, Dumnezeu ne-a împăcat cu sine și între noi[33], și ne-a scos din robia diavolului și a păcatului, așa încât fiecare dintre noi poate spune împreună cu Apostolul: Fiul lui Dumnezeu „m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine” (Gal 2,20). Suferind pentru noi, nu numai că ne-a dat exemplu ca să mergem pe urmele lui[34], dar ne-a deschis și calea: dacă o străbatem, viața și moartea sunt sfințite și primesc un sens nou.

Creștinul, devenit asemenea chipului Fiului, care este întâiul-născut dintre mulți frați[35], primește „pârga Duhului” (Rom 8,23), prin care devine în stare să împlinească legea nouă a iubirii[36]. Prin acest Duh, care este „chezășia moștenirii” (Ef 1,14), omul întreg este refăcut înlăuntru, până la „răscumpărarea trupului” (Rom 8,23): „Dacă Duhul aceluia care l-a înviat pe Isus din morți locuiește în voi, cel care l-a înviat pe Isus Cristos din morți va da viață și trupurilor voastre muritoare, pentru Duhul său care locuiește în voi” (Rom 8,11)[37]. Desigur, pentru creștin este o necesitate și o datorie presantă să lupte împotriva răului cu prețul multor încercări și să îndure moartea; însă, asociat la misterul pascal și făcut asemenea lui Cristos întru moarte, întărit de speranță, va merge spre înviere[38].

Acest lucru este valabil nu numai pentru creștini, ci și pentru toți oamenii de bunăvoință, în a căror inimă harul lucrează în mod invizibil[39]. Într-adevăr, de vreme ce Cristos a murit pentru toți[40] iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una, și anume divină, trebuie să susținem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de Dumnezeu, să fie asociați acestui mister pascal.

Atât de mare și de minunat este misterul omului, care strălucește, prin Revelația creștină, celor ce cred. Prin Cristos și în Cristos se luminează enigma durerii și a morții care, în afara evangheliei lui, ne strivește. Cristos a înviat, nimicind moartea prin moartea sa, și ne-a dăruit viața[41] pentru ca noi, fii în Fiul, să strigăm în Duhul Sfânt: Abba, Tată![42]

Capitolul II
COMUNITATEA UMANĂ

Scopul urmărit de Conciliu

23. Printre principalele aspecte ale lumii de azi se numără înmulțirea relațiilor reciproce dintre oameni, la evoluția căreia contribuie mult progresul tehnic contemporan. Totuși dialogul frățesc dintre oameni nu-și găsește împlinirea în acest progres, ci mai profund în comunitatea persoanelor, comunitate care pretinde un respect reciproc față de deplina lor demnitate spirituală. Revelația creștină favorizează intens promovarea acestei comuniuni între persoane și în același timp ne călăuzește spre o înțelegere mai adâncă a legilor vieții sociale, pe care Creatorul le-a înscris în natura spirituală și morală a omului.

Pentru că documentele mai recente ale magisteriului Bisericii au expus pe larg învățătura creștină asupra societății umane[43], Conciliul amintește numai câteva adevăruri mai importante și expune temeiul lor în lumina revelației. Apoi insistă asupra anumitor consecințe deosebit de importante în zilele noastre.

Natura comunitară a vocației umane în planul lui Dumnezeu

24. Dumnezeu, care poartă tuturor o grijă părintească, a voit ca toți oamenii să formeze o singură familie și să se poarte frățește între ei. Într-adevăr, toți, creați după chipul lui Dumnezeu, care „din unul singur a făcut să se tragă tot neamul omenesc, ca să locuiască pe toată fața pământului” (Fap 17,26), sunt chemați la același scop unic, adică la Dumnezeu însuși.

De aceea, iubirea de Dumnezeu și de aproapele este prima și cea mai mare poruncă. Sfânta Scriptură ne învață că iubirea față de Dumnezeu nu poate fi despărțită de iubirea față de aproapele: „… dacă mai este vreo altă poruncă, este cuprinsă în acest cuvânt: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți… Plinătatea legii este, așadar, iubirea” (Rom 13,9-10; 1In 4,20). Acest lucru se dovedește de cea mai mare importanță pentru oameni, care depind din zi în zi mai mult unii de alții, și pentru o lume tot mai unificată.

Mai mult, Domnul Isus, atunci când îl roagă pe Tatăl ca „toți să fie una… precum și noi una suntem” (In 17,21-22), deschizând perspective ce nu pot fi atinse de mintea omenească, sugerează o anumită asemănare între unirea dintre persoanele divine și unirea dintre fiii lui Dumnezeu în adevăr și iubire. Această asemănare arată limpede că omul, singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși, nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine[44].

Interdependența dintre persoană și societatea umană

25. Din natura socială a omului apare evidentă interdependența dintre progresul persoanei umane și dezvoltarea societății. Într-adevăr, principiul, subiectul și scopul tuturor instituțiilor sociale este și trebuie să fie persoana umană, deoarece ea, din natura ei, are absolută nevoie de viața socială[45]. Așadar, viața socială nefiind ceva adăugat omului, prin relația cu ceilalți, prin reciprocitatea serviciilor, prin dialogul cu frații săi, omul crește în toate înzestrările și poate răspunde vocației sale.

Dintre legăturile sociale necesare dezvoltării omului, unele, cum ar fi familia și comunitatea politică, sunt mai direct corespunzătoare naturii lui intime; altele pornesc mai degrabă din voința lui liberă. În zilele noastre, din diferite cauze, se înmulțesc necontenit relațiile reciproce și interdependențele; de aici se nasc diferite asociații și instituții, atât de drept public cât și privat. Acest fapt, numit socializare, deși nu este lipsit de primejdii, comportă numeroase avantaje pentru întărirea și sporirea calităților persoanei umane și pentru apărarea drepturilor ei[46].

Dar dacă persoanele umane primesc mult de la această viață socială pentru împlinirea vocației lor, chiar și religioase, nu se poate nega faptul că oamenii sunt adesea abătuți de la calea binelui și împinși spre rău de condițiile sociale în care trăiesc și în care sunt cufundați încă din copilărie. Este sigur că perturbările, care apar atât de frecvent în ordinea socială, provin în parte din tensiunile ce există în cadrul structurilor economice, politice și sociale. Dar, mai profund, ele se nasc din trufia și egoismul oamenilor, care pervertesc și mediul social. Acolo unde ordinea lucrurilor este tulburată de urmările păcatului, omul, înclinat din naștere spre rău, găsește noi imbolduri la păcat, care nu pot fi învinse fără mari eforturi, cu ajutorul harului.

Promovarea binelui comun

26. Din interdependența tot mai strânsă care se extinde treptat la lumea întreagă, decurge faptul că binele comun – adică ansamblul condițiilor de viață socială care permit grupurilor și indivizilor să-și atingă mai deplin și mai ușor perfecțiunea – devine astăzi din ce în ce mai universal și, de aceea, implică drepturi și îndatoriri care privesc omenirea întreagă. Orice grup trebuie să țină seama de necesitățile și de aspirațiile legitime ale celorlalte grupuri, și, mai mult, de binele comun al întregii familii umane[47].

În același timp, însă, crește conștiința deosebitei demnități a persoanei umane, superioară tuturor lucrurilor și având drepturi și îndatoriri universale și inviolabile. Trebuie, așadar, ca omul să aibă acces la toate acele lucruri care îi sunt necesare pentru a duce o viață cu adevărat umană, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea, locuința, dreptul de a-și alege în mod liber starea de viață și de a întemeia o familie, dreptul la educație, la muncă, la reputație bună, le respect, la informare corespunzătoare, dreptul de a acționa conform cu norma dreaptă a conștiinței, dreptul la ocrotirea vieții private și la o dreaptă libertate, inclusiv în materie de religie.

Ordinea socială și progresul ei trebuie, așadar, să aibă în vedere întotdeauna binele persoanelor, de vreme ce ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor și nu invers, după cum însuși Domnul o sugerează atunci când spune că „sâmbăta a fost făcută pentru om, și nu omul pentru sâmbătă”[48]. Această ordine trebuie să se dezvolte neîncetat, să fie întemeiată pe adevăr, clădită în dreptate, însuflețită de iubire; ea trebuie să-și găsească un echilibru tot mai uman, în libertate[49]. Pentru a realiza acestea, trebuie acționat pentru reînnoirea mentalităților și pentru profunde schimbări sociale.

Duhul lui Dumnezeu, care, printr-o minunată purtare de grijă, călăuzește cursul veacurilor și reînnoiește fața pământului, e prezent la această evoluție. Iar plămada evanghelică a trezit și trezește în inima omului exigența neînfrânată a demnității.

Respectul față de persoana umană

27. Abordând unele consecințe practice de mai mare urgență, Conciliul insistă asupra respectului față de om: fiecare trebuie să-l considere pe aproapele, fără nici o excepție, ca pe „un alt el însuși”, ținând seama în primul rând de viața lui și de mijloacele necesare pentru a o trăi cu demnitate[50], pentru a nu fi asemeni bogatului căruia nu i-a păsat de Lazăr cel sărac[51].

Mai ales în zilele noastre, devine presantă obligația de a ne face aproapele absolut oricărui om și de a-l sluji efectiv pe acela care ne iese în cale, fie bătrân părăsit de toți, fie muncitor străin disprețuit pe nedrept, fie exilat, fie copil născut din unire nelegitimă, ce suferă pe nedrept pentru un păcat pe care nu l-a săvârșit, fie om înfometat care ne interpelează conștiința, reluând cuvântul Domnului: „Ori de câte ori ați făcut aceasta unuia dintre frații mei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25,40).

Pe lângă aceasta, tot ce se opune vieții înseși, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia, și chiar sinuciderea voluntară; tot ce violează integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică, încercările de a constrânge însuși sufletul; tot ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condițiile neomenești de viață, detenția arbitrară, deportarea, sclavia, prostituția, traficul de femei și tineri; de asemenea, condițiile înjositoare de muncă în care muncitorii sunt socotiți simple unelte de profit și nu persoane libere și responsabile; toate acestea și altele de acest fel sunt o rușine. Ele otrăvesc civilizația umană și pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe aceia care le îndură; mai mult, ele constituie o gravă jignire adusă onoarei Creatorului.

Respectul și iubirea față de dușmani

28. Respectul și iubirea trebuie să se extindă și asupra acelora care gândesc sau acționează diferit de noi în cele sociale, politice și chiar religioase; de altfel, cu cât mai multă umanitate și iubire vom aprofunda modul lor de a simți, cu atât mai ușor vom putea iniția un dialog cu ei.

Această iubire și bunăvoință nu trebuie să ne facă, desigur, indiferenți față de adevăr și bine. Dimpotrivă, însăși iubirea îi îndeamnă fără răgaz pe ucenicii lui Cristos să vestească tuturor oamenilor adevărul mântuitor. Dar trebuie făcută distincția între eroare, care trebuie întotdeauna respinsă, și omul care se înșeală, căci el își păstrează în continuare demnitatea de persoană, chiar atunci când este pângărit de noțiuni false sau mai puțin corecte în materie de religie[52]. Singur Dumnezeu este Judecătorul și Cercetătorul inimilor: de aceea, el ne interzice să decidem asupra vinovăției interioare a cuiva[53].

Învățătura lui Cristos ne pretinde să iertăm și nedreptățile[54] și extinde asupra tuturor dușmanilor porunca iubirii, care este porunca legii noi: „Ați auzit că s-a zis: să iubești pe aproapele tău și să urăști pe dușmanul tău. Eu însă vă zic: Iubiți pe dușmanii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei care vă prigonesc și vă calomniază” (Mt 5,43-44).

Egalitatea fundamentală între toți oamenii și dreptatea socială

29. De vreme ce toți oamenii, înzestrați cu suflet rațional și creați după chipul lui Dumnezeu, au aceeași natură și aceeași origine, și de vreme ce, răscumpărați de Cristos, se bucură de aceeași chemare și menire divină, egalitatea fundamentală dintre ei trebuie recunoscută tot mai mult.

Evident, nu toți oamenii stau pe aceeași treaptă, din pricina capacității fizice, care este variată, și a diversității puterii lor intelectuale și morale. Însă orice formă de discriminare în privința drepturilor fundamentale ale persoanei, fie pe plan social, fie cultural, fie că se bazează pe diferența de sex, rasă, culoare, condiție socială, limbă sau religie, trebuie depășită și eliminată, fiind contrară planului lui Dumnezeu.

Este, într-adevăr, deplorabil faptul că aceste drepturi fundamentale ale persoanei nu sunt încă respectate pe deplin pretutindeni. De pildă, atunci când femeii i se refuză posibilitatea de a-și alege liber soțul și de a îmbrățișa o anume stare de viață sau de a avea acces la aceeași educație și cultură care i se recunoaște bărbatului.

Pe lângă aceasta, deși între oameni există diferențe legitime, demnitatea egală a persoanelor pretinde să se ajungă la condiții de viață drepte și mai umane. Căci inegalitățile economice și sociale prea mari între membrii sau între popoarele unicei familii umane scandalizează și se opun dreptății sociale, echității, demnității persoanei umane, precum și păcii sociale și internaționale.

Instituțiile umane, particulare sau publice, să caute să se pună în slujba demnității și scopului omului, luptând activ, în același timp, împotriva oricărei înrobiri, atât sociale cât și politice, și apărând drepturile fundamentale ale oamenilor sub orice regim politic. Mai mult, aceste instituții trebuie să se pună treptat de acord cu realitățile spirituale, cele mai înalte dintre toate, chiar dacă este nevoie de un timp destul de îndelungat pentru a ajunge la scopul dorit.

Necesitatea de a depăși o etică individualistă

30. Amploarea și rapiditatea transformărilor cer mai mult ca oricând ca nimeni să nu se complacă într-o etică pur individualistă, făcând abstracție de evoluția lucrurilor sau lăsându-se în voia inerției. Datoria dreptății și a iubirii este împlinită tot mai mult atunci când fiecare, contribuind la binele comun după capacitățile proprii și după nevoile celorlalți, promovează și ajută și instituțiile publice sau private care slujesc la îmbunătățirea condițiilor de viață ale oamenilor. Există însă unii care, afișând opinii largi și generoase, continuă să trăiască în realitate ca și cum nu le-ar păsa de nici o nevoie a societății. Mai mult, în diferite țări sunt numeroși aceia care nu țin seama de legile și prescripțiile sociale. Mulți nu se rușinează să se sustragă, prin diferite subterfugii și fraude, de la plata impozitelor juste sau de la alte obligații față de societate. Alții neglijează anumite reguli ale vieții în societate, de pildă cele privitoare la apărarea sănătății sau la conducerea vehiculelor, nedându-și seama că prin neglijența lor își pun în primejdie viața proprie și pe a altora.

Socotirea obligațiilor față de societate printre principalele îndatoriri ale omului de astăzi și împlinirea lor trebuie să fie un lucru sfânt pentru toți. Cu cât lumea se unifică mai mult, cu atât mai evident îndatoririle oamenilor depășesc grupurile particulare și se extind treptat la lumea întreagă. Acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă și indivizii și grupurile cultivă în sine virtuțile morale și sociale și le răspândesc în societate, astfel încât să apară oameni cu adevărat noi și constructori ai noii omeniri cu ajutorul necesar al harului divin.

Responsabilitate și participare

31. Pentru ca indivizii să-și îndeplinească cu mai multă grijă îndatorirea de conștiință atât față de ei înșiși cât și față de diversele grupări ai căror membri sunt, ei trebuie să fie serios educați la o lărgire a orizontului cultural, folosind uriașele mijloace care stau astăzi la îndemâna neamului omenesc. În primul rând, educarea tinerilor de orice origine socială trebuie astfel organizată încât să formeze bărbați și femei care să fie nu numai cultivați, ci să aibă și un caracter generos, așa cum o cer cu tărie timpurile noastre.

Dar omul ajunge cu greu la un asemenea simț de răspundere dacă condițiile de viață nu îi îngăduie să devină conștient de demnitatea sa și să răspundă la chemarea sa dedicându-se slujirii lui Dumnezeu și aproapelui. Căci adesea libertatea umană slăbește atunci când omul ajunge în sărăcie extremă, după cum ea se degradează atunci când omul, cedând unei vieți prea ușoare, se închide într-un fel de singurătate aurită. Dimpotrivă, ea se întărește când omul acceptă necesitățile inevitabile ale vieții sociale, își asumă exigențele multiple ale solidarității umane și se angajează în slujirea comunității oamenilor.

De aceea, trebuie stimulată voința tuturor de a lua parte la inițiativele comune. E de lăudat modul de a acționa al națiunilor în care cât mai mulți cetățeni participă, într-o autentică libertate, la treburile publice. Trebuie ținut seama totuși de condițiile reale ale fiecărui popor și de necesara fermitate a puterii publice. Însă, pentru ca toți cetățenii să fie înclinați să participe la viața diferitelor grupuri care alcătuiesc corpul social, trebuie ca ei să găsească în aceste grupuri valori care să-i atragă și să-i dispună la slujirea celorlalți. Pe drept cuvânt putem considera că soarta omenirii viitoare se află în mâinile acelora care sunt în stare să transmită generațiilor de mâine rațiuni de a trăi și de a spera.

Cuvântul întrupat și solidaritatea umană

32. După cum Dumnezeu i-a creat pe oameni nu pentru a trăi izolați, ci pentru a forma o societate, tot astfel „i-a plăcut… să-i sfințească și să-i mântuiască nu individual și fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr și să-l slujească în sfințenie[55]. De aceea, el a ales, de la începutul istoriei mântuirii, oameni, nu numai ca indivizi, ci și ca membri ai unei comunități. Pe acești aleși, Dumnezeu, descoperindu-le planul său, i-a numit „poporul său” (Ex 3,7-12), iar apoi a încheiat cu ei un legământ pe Sinai[56].

Acest caracter comunitar se desăvârșește și se împlinește în lucrarea lui Isus Cristos. Însuși Cuvântul întrupat a voit să fie părtaș la această solidaritate umană. A luat parte la nunta din Cana, a intrat în casa lui Zaheu, a mâncat cu vameșii și păcătoșii. A dezvăluit iubirea Tatălui și chemarea sublimă a oamenilor evocând realitățile cele mai obișnuite ale vieții sociale și slujindu-se de cuvinte și imagini din viața de toate zilele. A sfințit relațiile umane, în primul rând pe cele de familie, din care se nasc raporturile sociale; s-a supus de bunăvoie legilor patriei sale. A voit să ducă viața unui lucrător din vremea și din ținutul său.

În propovăduirea sa, a poruncit limpede fiilor lui Dumnezeu să se poarte unii față de alții ca frații. În rugăciunea sa, a cerut ca toți ucenicii săi să fie „una”. Mai mult, s-a oferit pe sine pentru toți până la moarte, răscumpărător al tuturor. „Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care își dă viața pentru prietenii săi” (In 15,13). Iar apostolilor le-a poruncit să vestească tuturor neamurilor mesajul evangheliei, pentru ca neamul omenesc să devină familia lui Dumnezeu, în care plinătatea legii să fie iubirea.

Întâiul născut între mulți frați, după moartea și învierea sa a instituit, prin darul Duhului său, între toți aceia care îl primesc cu credință și iubire o nouă comuniune frățească în trupul său, care este Biserica, în care toți, fiind mădulare unii altora, după diferitele daruri primite, trebuie să se slujească reciproc.

Această solidaritate va trebui să crească neîncetat, până în ziua în care va ajunge la împlinire: atunci oamenii, mântuiți prin har, ca o familie iubită de Dumnezeu și de Cristos, fratele lor, vor aduce lui Dumnezeu slavă desăvârșită.

Capitolul III
ACTIVITATEA UMANĂ ÎN LUME

Formularea problemei

33. Prin munca și talentul său, omul s-a străduit întotdeauna să dea o cât mai mare dezvoltare propriei vieți; însă astăzi, mai ales cu ajutorul științei și al tehnicii, și-a extins și își extinde necontenit stăpânirea asupra naturii aproape în totalitatea ei și, în special datorită înmulțirii diferitelor forme de schimb între națiuni, familia umană se recunoaște treptat și se constituie ca o comunitate unitară cuprinzând lumea întreagă. Prin aceasta, multe bunuri pe care odinioară omul le aștepta mai ales de la forțe superioare și le procură astăzi prin activitatea proprie.

În fața acestui imens efort, care astăzi s-a extins la întregul neam omenesc, se ridică printre oameni multe întrebări. Care este sensul și valoarea acestei activități? Cum trebuie folosite aceste bogății? Spre ce scop tind eforturile individuale și colective? Biserica, păstrătoare a tezaurului cuvântului lui Dumnezeu din care se scot principiile ordinii religioase și morale, chiar dacă nu are întotdeauna un răspuns imediat la fiecare problemă, dorește să unească lumina revelației cu experiența tuturor pentru a lumina drumul pe care a pornit de curând omenirea.

Valoarea activității umane

34. Un lucru e sigur pentru cei credincioși: activitatea umană individuală și colectivă, acest uriaș efort prin care oamenii se străduiesc de-a lungul veacurilor să-și amelioreze condițiile de viață, privit în sine corespunde planului lui Dumnezeu. Într-adevăr, omul, creat după chipul lui Dumnezeu, a primit misiunea ca, supunându-și pământul cu tot ce se află pe el, să cârmuiască lumea în dreptate și sfințenie[57] și, recunoscându-l pe Dumnezeu creator a toate, să se îndrepte și să îndrepte întreg universul spre el, astfel încât toate lucrurile fiind supuse omului, numele lui Dumnezeu să fie preamărit pe întreg pământul[58].

Acest lucru este valabil și pentru activitățile de fiecare zi. Căci bărbații și femeile care, câștigându-și existența pentru ei și pentru familia lor, își exercită astfel activitatea încât să aducă un serviciu corespunzător societății, pot considera pe bună dreptate că prin munca lor ei continuă lucrarea Creatorului, sunt de folos fraților lor și contribuie personal la realizarea planului lui Dumnezeu în istorie[59].

Așadar, creștinii, departe de a crede că realizările talentului și efortului omului se opun puterii lui Dumnezeu ca și cum făptura rațională ar fi rivală Creatorului, sunt convinși, dimpotrivă, că izbânzile neamului omenesc sunt semn al măreției lui Dumnezeu și rod al planului său inefabil. Însă cu cât crește puterea omului, cu atât se extinde responsabilitatea lui, atât individuală cât și colectivă. De aici se vede că mesajul creștin nu-i abate pe oameni de la construirea lumii și nici nu-i îndeamnă să neglijeze binele semenilor lor, ci, dimpotrivă, îi obligă mai mult la îndeplinirea acestei îndatoriri[60].

Orânduirea activității umane

35. Activitatea omului pornește de la om și este în slujba omului. De fapt, atunci când lucrează, omul nu transformă numai lucrurile și societatea, ci se perfecționează și pe sine însuși. Învață multe lucruri, își dezvoltă capacitățile, iese din sine și se depășește. O astfel de creștere, dacă e bine înțeleasă, este de mai mare valoare decât bogățiile externe care se pot acumula. Omul are o mai mare valoare prin ceea ce este decât prin ceea ce are[61]. De asemenea, tot ceea ce fac oamenii pentru a dobândi mai multă dreptate, o frățietate mai largă și o ordine mai umană în relațiile sociale valorează mai mult decât cuceririle tehnice. Acestea din urmă pot oferi, într-un fel, materialul pentru progresul uman, dar singure nu îl pot realiza în nici un fel.

Aceasta este deci norma activității umane: să concorde cu adevăratul bine al omenirii, după planul și voința divină, și să-i permită omului, atât ca individ cât și ca membru al societății, cultivarea și împlinirea vocației sale integrale.

Autonomia legitimă a realităților pământești

36. Mulți contemporani ai noștri par a se teme totuși ca nu cumva o legătură mai strânsă între activitatea umană și religie să împiedice autonomia oamenilor, sau a societăților, sau a științelor.

Dacă prin autonomia realităților pământești înțelegem că lucrurile create și societățile înseși au legi și valori proprii care trebuie, treptat, descoperite de om, folosite și organizate, este vorba de o exigență absolut legitimă: acest lucru nu este numai cerut de oamenii vremurilor noastre, ci este și conform cu voința Creatorului. Căci din însăși condiția lor de creatură, toate lucrurile sunt înzestrate cu consistența, cu adevărul și cu bunătatea lor proprie, cu propriile legi și cu propria organizare, pe care omul trebuie să le respecte, recunoscând metodele specifice ale fiecărei științe sau arte. De aceea, cercetarea metodică în toate disciplinele, dacă este efectuată în mod cu adevărat științific și conform normelor morale, nu va fi niciodată în adevărată opoziție cu credința, pentru că realitățile profane și realitățile de credință provin de la același Dumnezeu[62]. Mai mult, cel care se străduiește să cerceteze cu smerenie și statornicie, tainele realității, chiar dacă nu-și dă seama, este călăuzit de mâna lui Dumnezeu care, susținând toate lucrurile, le face să fie ceea ce sunt. Să ne fie îngăduit aici să deplângem anumite stări de spirit care au existat chiar și la creștini, din cauza insuficientei perceperi a autonomiei legitime a științei, și care, trezind tensiuni și conflicte, i-au făcut pe mulți să ajungă la convingerea că între știință și credință există opoziție[63].

Dacă, însă, prin cuvintele „autonomia realităților pământești” se înțelege că lucrurile create nu depind de Dumnezeu și că omul le poate folosi fără a le referi la Creator, oricine crede în Dumnezeu își dă seama cât sunt de false astfel de păreri. Într-adevăr, creatura fără Creator dispare. De altfel, toți cei care cred, de orice religie ar fi, au perceput întotdeauna glasul și manifestarea lui Dumnezeu în limbajul creaturilor. Mai mult, prin uitarea de Dumnezeu, creatura însăși devine de neînțeles.

Activitatea umană coruptă de păcat

37. Sfânta Scriptură, în concordanță cu experiența veacurilor, îi învață pe oameni că progresul uman, care este un mare bine al omului, comportă totuși o tentație gravă: când se tulbură ordinea valorilor iar binele și răul se amestecă, indivizii și grupurile au în vedere numai interesele proprii, nu și ale altora. Astfel, lumea nu mai este spațiul unei adevărate fraternități, în timp ce creșterea puterii omenirii amenință deja să distrugă însuși neamul omenesc.

Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini și va dura, după cum spune Domnul[64], până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine și nu-și poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu.

De aceea, Biserica lui Cristos, încrezătoare în planul Creatorului, recunoscând că progresul uman poate sluji adevăratei fericiri a oamenilor, nu poate să nu rostească totuși cuvintele Apostolului: „Nu vă faceți după chipul lumii acesteia” (Rom 12,2), adică după acel spirit de vanitate și de răutate care transformă în instrument de păcat activitatea umană, orânduită spre slujirea lui Dumnezeu și a omului.

Dacă cineva se întreabă, așadar, cum poate fi învinsă această nenorocire, creștinii afirmă că toate activitățile omului, care sunt zilnic puse în primejdie prin trufie și prin iubirea neorânduită de sine, trebuie purificate și duse la desăvârșire prin crucea și învierea lui Cristos. Într-adevăr, răscumpărat de Cristos și transformat în făptură nouă în Duhul Sfânt, omul poate și trebuie să iubească și lucrurile create de Dumnezeu. De la Dumnezeu le-a primit și le privește și le respectă ca izvorând din mâna lui Dumnezeu. Mulțumind pentru ele Binefăcătorului, folosindu-se și bucurându-se de făpturi în sărăcia și libertatea spiritului, omul intră în adevărata posesie a lumii, ca unul care nu are nimic și totuși le stăpânește pe toate[65]. „Căci toate sunt ale voastre, dar voi, ai lui Cristos, iar Cristos, al lui Dumnezeu” (1Cor 3,22-23).

Activitatea umană dusă la desăvârșire în misterul pascal

38. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, el însuși făcut trup și locuind pe pământul oamenilor[66], a intrat ca omul desăvârșit în istoria lumii, asumând-o și refăcând-o în sine[67]. El ne revelează că „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8) și, în același timp, ne învață că legea fundamentală a perfecțiunii omenești, și, de aici, a transformării lumii, este noua poruncă a iubirii. Acelora care cred în dragostea lui Dumnezeu el le dă certitudinea că tuturor oamenilor le este deschisă calea iubirii și că strădania de a instaura fraternitatea universală nu este zadarnică. În același timp, îi avertizează că această iubire nu trebuie căutată numai în lucrurile mari, ci și, în primul rând, în împrejurările obișnuite ale vieții. Îndurând moartea pentru noi toți, păcătoșii[68], prin pilda sa ne învață că trebuie să purtăm și crucea pe care trupul și lumea o pun pe umerii celor care caută pacea și dreptatea. Rânduit Domn prin învierea sa, Cristos, căruia i-a fost dată toată puterea în cer și pe pământ[69], lucrează de acum înainte în inimile oamenilor prin puterea Duhului său, nu numai trezind dorința după lumea viitoare, ci prin însuși acest fapt însuflețind, purificând și întărind acele aspirații generoase prin care familia umană se străduiește să-și umanizeze viața și să supună acestui scop întreg pământul. Darurile Duhului sunt însă diverse: pe unii îi cheamă să dea mărturie limpede pentru dorul după lăcașul ceresc și să-l păstreze viu în familia umană, pe alții îi cheamă să se dedice slujirii pământești a oamenilor, pregătind prin însăși această slujire premisele pentru împărăția cerurilor. Pe toți însă îi eliberează, așa încât, lepădându-se de egoism și adunând în slujba vieții omului toate energiile pământești, să se avânte spre viitor, spre acel timp în care omenirea însăși va deveni o jertfă plăcută lui Dumnezeu[70].

Domnul a lăsat alor săi chezășie a acestei speranțe și merinde pentru drum sacramentul credinței, în care elemente ale naturii, cultivate de om, sunt transformate în trupul și sângele lui glorios, cină a comuniunii frățești și pregustare a ospățului ceresc.

Pământ nou și cer nou

39. Nu cunoaștem timpul împlinirii pământului și a omenirii[71] și nici nu cunoaștem modul în care va fi transformat universul. Desigur, chipul lumii acesteia, deformat de păcat, trece[72], însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregătește un lăcaș nou și un pământ nou în care sălășluiește dreptatea[73] și a cărui fericire va împlini și va depăși toate dorințele de pace care se urcă la inima omului[74]. Atunci, moartea fiind învinsă, fiii lui Dumnezeu vor fi înviați în Cristos și ceea ce a fost semănat în slăbiciune și în stricăciune se va îmbrăca în nestricăciune[75]. Iubirea și faptele ei vor dăinui[76] și întreaga creație[77] făcută de Dumnezeu pentru om va fi eliberată de robia deșertăciunii.

Desigur, suntem avertizați că nimic nu-i folosește omului dacă ar câștiga lumea întreagă dar pe sine însuși s-ar pierde[78]. Totuși așteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească, ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde crește corpul noii familii umane care poate oferi de pe acum o schițare a lumii ce va să vină. Așadar, deși trebuie făcută atent distincția între progresul pământesc și creșterea împărăției lui Cristos, totuși, în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societății umane, și acest progres are o mare importanță pentru împărăția lui Dumnezeu[79].

Valorile ca: demnitatea umană, comuniunea frățească și libertatea, adică toate roadele bune ale naturii și ale strădaniei noastre, pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului și după porunca lui, le vom regăsi apoi iarăși, însă purificate de orice prihană, luminate și transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui „împărăția veșnică și universală: împărăția adevărului și a vieții, împărăția sfințeniei și a harului, împărăția dreptății, a iubirii și a păcii”[80]. Aici, pe pământ, împărăția este deja prezentă în chip tainic; însă ea va ajunge la desăvârșire la a doua venire a Domnului.

Capitolul IV
MISIUNEA BISERICII ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

Relația reciprocă dintre Biserică și lume

40. Tot ce am spus despre demnitatea persoanei umane, despre comunitatea oamenilor, despre sensul adânc al activității umane constituie fundamentul relației dintre Biserică și lume precum și baza dialogului lor[81]. În acest capitol, presupunând cunoscute toate câte le-a afirmat Conciliul despre misterul Bisericii, Biserica este privită din punct de vedere al existenței ei în lume, al vieții și acțiunii sale împreună cu ea.

Izvorând din iubirea Tatălui veșnic[82], întemeiată în timp de Cristos Răscumpărătorul, adunată laolaltă în Duhul Sfânt[83], Biserica are un scop mântuitor și escatologic care nu poate fi atins pe deplin decât în veacul de apoi. Ea însă este deja prezentă aici pe pământ, este alcătuită din oameni, adică din membri ai cetății pământești, care sunt chemați să formeze, încă în cursul istoriei umane, familia fiilor lui Dumnezeu, ce trebuie să crească necontenit până la venirea Domnului. Unită în vederea bunurilor cerești și îmbogățită cu ele, această familie „a fost constituită și organizată în această lume ca o societate”[84] de către Cristos și a fost înzestrată de el „cu mijloace potrivite pentru a o uni în mod vizibil și social”[85]. Astfel, Biserica, în același timp „adunare vizibilă și comunitate spirituală”[86], străbate aceeași cale cu omenirea întreagă și împărtășește soarta pământească a lumii; ea constituie, am putea spune, fermentul sau sufletul societății omenești[87] chemate să se reînnoiască în Cristos și să se transforme în familia lui Dumnezeu.

Ce-i drept, această întrepătrundere între cetatea pământească și cetatea cerească nu poate fi percepută decât prin credință; mai mult, ea rămâne misterul istoriei omenești care, până la deplina revelare a slavei fiilor lui Dumnezeu, va fi tulburată de păcat. Dar Biserica, urmărindu-și propriul scop mântuitor, nu numai că împărtășește omului viața divină, ci și revarsă, într-un fel, asupra lumii întregi lumina acestei vieți, mai ales vindecând și înălțând demnitatea persoanei umane, întărind coeziunea socială și dând activității zilnice a oamenilor un sens și o semnificație mai profundă. Astfel, prin fiecare membru și prin întreaga sa comunitate, Biserica este convinsă că poate contribui mult la umanizarea familiei umane și a istoriei ei.

În afară de aceasta, Biserica catolică dă cu bucurie o mare importanță contribuției pe care au adus-o și o aduc pentru împlinirea aceluiași scop celelalte Biserici creștine sau comunități bisericești într-un efort comun. În același timp, este ferm convinsă că, pentru a pregăti căile evangheliei, ea poate primi un însemnat și variat ajutor din partea lumii, fie din partea indivizilor, fie a societății, cu înzestrarea și activitatea lor. Pentru a promova cum se cuvine acest schimb și ajutor reciproc în cele ce sunt comune Bisericii și lumii, expunem aici câteva principii generale.

Ajutorul pe care Biserica se străduiește să-l ofere oricărui om

41. Omul de azi se află pe calea unei dezvoltări mai complete a personalității sale și a unei descoperiri și afirmări progresive a drepturilor proprii. Deoarece Biserica a primit încredințarea de a face cunoscut misterul lui Dumnezeu care este scopul ultim al omului, ea dezvăluie, în același timp, omului sensul existenței lui proprii, adică adevărul esențial asupra omului. Biserica știe bine că numai Dumnezeu, pe care îl slujește, răspunde dorințelor celor mai profunde ale inimii omenești, care nu este niciodată săturată pe deplin cu hrana pământească. Ea mai știe și că omul, îndemnat necontenit de Duhul lui Dumnezeu, nu va fi niciodată total indiferent față de problema religiei, după cum se dovedește nu numai din experiența veacurilor trecute, ci și din numeroasele mărturii ale vremurilor noastre. Într-adevăr, omul va dori întotdeauna să știe, cel puțin confuz, care este semnificația vieții, activității și morții sale. Însăși prezența Bisericii îi reamintește aceste întrebări. Însă numai Dumnezeu, care l-a creat pe om după chipul său și l-a răscumpărat din păcat, oferă un răspuns deplin la aceste întrebări, și anume prin revelația săvârșită în Fiul său făcut om. Oricine îl urmează pe Cristos, omul desăvârșit, devine el însuși mai mult om.

Pornind de la această credință, Biserica poate feri demnitatea naturii umane de toate fluctuațiile de păreri care, de exemplu, fie că disprețuiesc trupul omenesc, fie că îl exaltă fără măsură. Nici o lege umană nu poate asigura atât de bine demnitatea personală și libertatea omului ca evanghelia lui Cristos încredințată Bisericii. Această evanghelie vestește și proclamă libertatea fiilor lui Dumnezeu, respinge orice servitute care decurge în ultimă instanță din păcat[88], respectă cu sfințenie demnitatea conștiinței și hotărârea ei liberă, îndeamnă fără preget la valorificarea tuturor talentelor omenești în slujba lui Dumnezeu și pentru binele oamenilor și, în sfârșit, îl încredințează pe fiecare om iubirii tuturor[89]. Toate acestea corespund legii fundamentale a economiei creștine. Căci, deși Dumnezeul Mântuitor este același cu Dumnezeul Creator, stăpân, în același timp, și al istoriei omenești și al istoriei mântuirii, totuși, în însăși această orânduire divină, nu este suprimată în nici un fel dreapta autonomie a creaturii, și mai ales a omului, ci, dimpotrivă, este restabilită și confirmată în demnitatea ei.

De aceea, Biserica, în virtutea evangheliei ce i-a fost încredințată, proclamă drepturile oamenilor, recunoaște și prețuiește dinamismul cu care aceste drepturi sunt promovate pretutindeni în vremurile noastre. Această mișcare, însă, trebuie impregnată de spiritul evangheliei și ferită de orice fel de falsă autonomie. Suntem, într-adevăr, tentați să considerăm că numai atunci drepturile noastre personale sunt pe deplin menținute când suntem degajați de orice normă a legii dumnezeiești. Însă pe această cale demnitatea persoanei umane, departe de a fi salvată, se pierde.

Ajutorul pe care Biserica se străduiește să-l dea societății umane

42. Unirea familiei umane este mult întărită și perfecționată de unitatea familiei fiilor lui Dumnezeu întemeiată în Cristos[90].

Desigur, misiunea pe care Cristos a încredințat-o Bisericii sale nu este de ordin politic, economic sau social: scopul pe care i l-a fixat este de ordin religios[91]. Dar tocmai din această misiune religioasă decurg îndatoriri, lumini și puteri care pot sluji la constituirea și întărirea comunității oamenilor după legea divină. De asemenea, unde este necesar, în funcție de împrejurările de timp și de loc, Biserica însăși poate, ba chiar trebuie să suscite opere destinate slujirii tuturor, dar mai ales a celor săraci, cum ar fi opere de caritate sau altele de acest fel.

Pe lângă aceasta, Biserica recunoaște tot ce e bun în dinamismul social de azi, mai ales evoluția spre unitate, procesul unei sănătoase socializări și solidarizări pe plan cetățenesc și economic. Într-adevăr, promovarea unității este în concordanță cu misiunea profundă a Bisericii, căci ea este „în Cristos, ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc”[92]. Astfel, Biserica arată lumii că adevărata unire socială exterioară decurge din unirea minților și inimilor, adică din acea credință și iubire pe care este întemeiată în mod indisolubil unitatea ei în Duhul Sfânt. Căci tăria pe care Biserica o poate insufla societății moderne se află în această credință și iubire trăite efectiv, și nu în exercitarea vreunei dominații exterioare cu mijloace pur omenești.

Mai mult, nefiind legată, prin misiunea și natura sa, de nici o formă anume de cultură și de nici un semn politic, economic sau social, Biserica poate constitui tocmai datorită acestei universalități o legătură deosebit de strânsă între diferitele comunități umane și națiuni, cu condiția ca acestea să-i acorde încredere și să-i recunoască în fapt o adevărată libertate pentru împlinirea acestei misiuni. De aceea, Biserica îi îndeamnă pe fiii săi dar și pe toți oamenii să depășească, în acest spirit de familie al fiilor lui Dumnezeu, toate disensiunile dintre națiuni și rase și să consolideze din interior asociațiile umane legitime.

Tot ce este adevărat, bun și drept în cele mai felurite instituții pe care omenirea și le-a creat și continuă să le creeze este privit de Conciliu cu mare respect. El declară, de asemenea, că Biserica vrea să ajute și să promoveze toate instituțiile de acest fel în măsura în care depinde de ea și este în armonie cu misiunea ei. Ea nu are nici o dorință mai aprinsă decât aceea de a sluji folosului tuturor, putându-se dezvolta liber sub orice regim ce recunoaște drepturile fundamentale ale persoanei și ale familiei și exigențele binelui comun.

Ajutorul pe care Biserica se străduiește să-l dea activității umane, prin creștini

43. Conciliul îi îndeamnă pe creștini, cetățeni ai ambelor cetăți, să se străduiască să-și împlinească cu fidelitate îndatoririle pământești, călăuziți de spiritul evangheliei. Sunt departe de adevăr aceia care, știind că noi nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare[93], consideră că din acest motiv își pot neglija îndatoririle pământești, nedându-și seama că însăși credința îi obligă mai mult să le împlinească, după chemarea cu care a fost chemat fiecare[94]. Dar nu mai puțin se înșeală aceia care, dimpotrivă, socotesc că se pot cufunda total în activitățile pământești ca și cum ele ar fi cu totul străine de viața religioasă – aceasta limitându-se pentru ei numai la acte de cult și la anumite îndatoriri morale. Această separare care există la mulți oameni între credința pe care o mărturisesc și viața de toate zilele trebuie socotită printre erorile cele mai grave ale vremurilor noastre. Încă din Vechiul Testament profeții au denunțat cu vehemență acest scandal[95], și cu atât mai mult în Noul Testament însuși Isus Cristos a amenințat că va fi aspru pedepsit[96]. Așadar, să nu fie în nici un fel puse în opoziție activitățile profesionale și sociale pe de o parte și viața religioasă pe de altă parte. Creștinul care își neglijează îndatoririle pământești își neglijează îndatoririle față de aproapele și chiar față de Dumnezeu însuși și își pune în primejdie mântuirea veșnică. Să se bucure mai degrabă creștinii, urmând exemplul lui Cristos care a muncit ca meșteșugar, că pot să-și exercite toate activitățile pământești unind într-o sinteză vitală eforturile omenești familiale, profesionale, științifice și tehnice cu valorile religioase, sub a căror înaltă călăuzire toate sunt coordonate spre slava lui Dumnezeu.

Îndatoririle și activitățile pământești sunt de competența laicilor, deși nu în mod exclusiv. Așadar, când acționează, fie individual, fie în colectiv, ca cetățeni ai lumii, să ia seama nu numai să respecte legile proprii fiecărei discipline, ci și să caute să-și însușească o adevărată competență în domeniu. Să le placă să colaboreze cu aceia care urmăresc aceleași obiective ca și ei. Conștienți de exigențele credinței și întăriți cu puterea ei, să nu șovăie la momentul potrivit să ia inițiative și să le ducă la bun sfârșit. Conștiința lor bine formată dinainte este aceea care trebuie să înscrie legea dumnezeiască în viața cetății pământești. De la preoți laicii să aștepte lumină și forță spirituală. Dar să nu creadă că păstorii lor sunt întotdeauna atât de competenți încât să aibă la îndemână soluții concrete ori de câte ori se ivește o problemă, oricât de gravă, și nici că aceasta este misiunea lor: să-și asume mai degrabă ei înșiși răspunderea, luminați de înțelepciunea creștină și urmând cu atenție și respect învățătura magisteriului[97].

Deseori viziunea creștină asupra realității va fi aceea care îi va determina să prefere o anumită soluție, după împrejurări. Totuși, alți credincioși vor putea, la fel de sincer, să aibă altă părere, după cum se întâmplă destul de des și în mod legitim. Dacă soluțiile propuse de o parte și de cealaltă, chiar împotriva voinței părților, sunt puse ușor în legătură de către mulți cu mesajul evanghelic, să nu se uite totuși că în astfel de situații nu-i este îngăduit nimănui să revendice exclusiv autoritatea Bisericii în favoarea opiniei sale. Să caute, în schimb, întotdeauna să se lumineze reciproc într-un dialog sincer, păstrând între ei iubirea și având în primul rând în vedere binele comun.

Laicii, care trebuie să participe activ la întreaga viață a Bisericii, nu numai că sunt datori să impregneze lumea cu spirit creștin, ci sunt chemați și să fie martori ai lui Cristos în toate împrejurările, în sânul comunității umane.

La rândul lor, episcopii, cărora le-a fost încredințată misiunea de a conduce Biserica lui Dumnezeu, trebuie să vestească împreună cu preoții lor mesajul lui Cristos în așa fel încât toate activitățile pământești ale credincioșilor să fie scăldate în lumina evangheliei. Pe lângă aceasta, toți păstorii să-și aducă aminte că prin purtarea și grija lor zilnică[98] ei arată lumii un chip al Bisericii după care oamenii judecă forța și adevărul mesajului creștin. Prin viață și prin cuvânt, împreună cu călugării și cu credincioșii, ei să demonstreze că Biserica, prin însăși prezența sa, cu toate darurile pe care le conține, este un izvor nesecat al acelor energii de care lumea de azi are cea mai mare nevoie. Să studieze cu râvnă pentru a putea să-și asume rolul ce le revine în instituirea unui dialog cu lumea și cu oamenii de orice opinie. În primul rând, să aibă însă în suflet cuvintele Conciliului: „Întrucât în zilele noastre neamul omenesc se unifică tot mai mult pe plan civil, economic și social, este cu atât mai necesar ca preoții, unindu-și strădaniile și munca sub conducerea episcopilor și a supremului pontif, să înlăture orice motiv de dezbinare, pentru ca întreg neamul omenesc să ajungă la unitatea familiei lui Dumnezeu”[99].

Deși Biserica, prin puterea Duhului Sfânt, a rămas Mireasa credincioasă a Domnului său și nu a încetat niciodată să fie semn de mântuire în lume, ea este totuși foarte conștientă că, în decursul multelor veacuri, nu au lipsit din ea unii, fie clerici, fie laici, care s-au arătat infideli față de Duhul lui Dumnezeu[100]. Și în vremurile noastre, Biserica își dă seama de distanța mare dintre mesajul pe care îl poartă și slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredințată evanghelia. Oricare ar fi judecata istoriei asupra acestor neajunsuri, trebuie să fim conștienți de ele și să le combatem cu tărie pentru ca ele să nu dăuneze răspândirii evangheliei. De asemenea, Biserica știe în ce măsură trebuie să se maturizeze necontenit, pe baza experienței veacurilor, pentru a-și dezvolta relațiile cu lumea. Călăuzită de Duhul Sfânt, Maica Biserică nu încetează „să-i îndemne pe fiii săi la curățire și reînnoire pentru ca semnul lui Cristos să strălucească mai limpede pe fața ei”[101].

Ajutorul pe care Biserica îl primește de la lumea de azi

44. După cum este important pentru lume să recunoască Biserica drept realitate socială a istoriei și ferment al ei, tot astfel Biserica nu ignoră cât a primit de la istoria și de la evoluția neamului omenesc.

Experiența veacurilor trecute, progresul științelor, comorile ascunse în diversele forme ale culturii umane, prin care se manifestă mai deplin însăși natura omului și se deschid noi căi spre adevăr, toate acestea folosesc și Bisericii. Într-adevăr, încă de la începutul istoriei sale, el a învățat să exprime mesajul lui Cristos cu ajutorul conceptelor și limbilor diferitelor popoare; mai mult, s-a străduit să-l ilustreze cu înțelepciunea filozofilor, și aceasta pentru a adapta evanghelia, în limitele cuvenite, atât la înțelegerea tuturor cât și la exigențele înțelepților. Această propovăduire adaptată a cuvântului revelat trebuie să rămână legea oricărei evanghelizări. Fiindcă în acest fel se poate dezvolta la orice popor capacitatea de a exprima într-un mod ce îi este propriu mesajul lui Cristos și, în același timp, este promovat un schimb viu între Biserică și diferitele culturi ale popoarelor[102]. Pentru a spori un astfel de schimb, Biserica, mai ales în vremurile noastre când schimbările sunt atât de rapide și modurile de a gândi atât de variate, are în mod deosebit nevoie de ajutorul unora care, trăind în lume, îi cunosc bine diferitele instituții și domenii de activitate și le înțeleg adânc mentalitatea, fie că aceștia sunt credincioși sau necredincioși. Întregul popor al lui Dumnezeu, și mai ales păstorii și teologii, au datoria, cu ajutorul Duhului Sfânt, să asculte cu atenție diferitele limbaje ale timpului nostru, să le discearnă, să le interpreteze și să le aprecieze la lumina cuvântului divin, pentru ca adevărul revelat să poată fi perceput și înțeles tot mai profund și să poată fi prezentat într-o formă mai adecvată.

Având o structură socială vizibilă, care este tocmai semnul unității sale în Cristos, Biserica se poate îmbogăți și se îmbogățește și din evoluția vieții sociale, nu pentru că i-ar lipsi ceva în alcătuirea ce i-a fost dată de Cristos, ci pentru a o cunoaște mai adânc, a o exprima mai bine și a o adapta mai fericit la vremurile noastre. Ea însăși își dă seama cu recunoștință că primește un ajutor variat din partea oamenilor de orice rang sau condiție, ajutor de care beneficiază atât comunitatea cât și fiecare dintre fiii ei. Într-adevăr, oricine contribuie la dezvoltarea comunității umane în sfera familiei, a culturii, a vieții economice și sociale precum și politice, atât naționale cât și internaționale, aduce un ajutor deloc neglijabil, conform planului lui Dumnezeu, și comunității bisericești, în măsura în care aceasta depinde de lumea exterioară. Mai mult, Biserica mărturisește că mult ajutor i-a venit și îi poate veni chiar din opoziția acelora care i se împotrivesc sau o prigonesc[103].

Cristos, Alfa și Omega

45. Biserica, fie că ajută lumea, fie că primește mult de la ea, tinde spre un singur scop: să vină împărăția lui Dumnezeu și să se realizeze mântuirea întregului neam omenesc. De altfel, tot binele pe care poporul lui Dumnezeu în timpul peregrinării sale pământești îl poate oferi familiei oamenilor decurge din faptul că Biserica este „sacramentul universal de mântuire”[104], dezvăluind și, în același timp, înfăptuind misterul iubirii lui Dumnezeu față de om.

Într-adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut, el însuși s-a făcut trup pentru ca, om desăvârșit, să-i mântuiască pe toți și să adune laolaltă toate. Domnul este ținta istoriei umane, punctul spre care converg dorințele istoriei și civilizației, centrul neamului omenesc, bucuria tuturor inimilor și plinirea aspirațiilor lor[105]. El este acela pe care Tatăl l-a înviat din morți, l-a înălțat și l-a așezat la dreapta sa, făcându-l judecător al celor vii și al celor morți. Primind viața și fiind adunați laolaltă în Duhul lui, noi peregrinăm spre împlinirea istoriei umane care corespunde total planului iubirii lui: „ca toate să fie adunate laolaltă în Cristos, cele din cer și cele de pe pământ” (Ef 1,10).

Domnul însuși spune: „Iată vin curând și răsplata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după faptele sale. Eu sunt Alfa și Omega, cel dintâi și cel de pe urmă, începutul și sfârșitul” (Ap 22,12-13).

Partea a doua
CÂTEVA PROBLEME MAI URGENTE

Introducere

46. După ce a arătat ce demnitate are persoana umană și ce menire, atât individuală cât și socială, are de îndeplinit în lume, Conciliul, sub lumina evangheliei și a experienței umane, atrage acum atenția tuturor asupra unor probleme contemporane mai urgente care afectează în cea mai are măsură neamul omenesc.

Printre numeroasele chestiuni care trezesc astăzi preocuparea tuturor trebuie amintite în mod deosebit: căsătoria și familia, cultura, viața economico-socială, viața politică, solidaritatea dintre popoare și pacea. Asupra fiecăreia dintre acestea trebuie să strălucească principiile și luminile ce provin de la Cristos, pentru ca creștinii să fie călăuziți de ele și toți oamenii să fie luminați în căutarea unor soluții pentru probleme atât de numeroase și complexe.

Capitolul I
DEMNITATEA CĂSĂTORIEI ȘI A FAMILIEI ȘI PROMOVAREA EI

Căsătoria și familia în lumea contemporană

47. Binele persoanei și al societății umane și creștine este strâns legat de bunul mers al comunității conjugale și familiale. De aceea, creștinii, împreună cu toți aceia care pun preț pe această comunitate, se bucură sincer de orice fel de sprijin datorită căruia este încurajată aprecierea acestei comunități de iubire și este stimulat respectul față de viață, iar soții și părinții sunt ajutați în misiunea lor nobilă. Ei așteaptă rezultate și mai bune și se străduiesc să le dezvolte.

Demnitatea acestei instituții nu se bucură însă pretutindeni de aceeași strălucire, căci este întunecată de poligamie, de plaga divorțului, de așa-zisa dragoste liberă sau de alte deformări. Mai mult, iubirea conjugală este prea adesea pângărită de egoism, de hedonism și de practici ilicite împotriva procreării. Pe lângă aceasta, condițiile economice, socio-psihologice și politice de astăzi provoacă și în familie perturbări deloc neglijabile. În sfârșit, în anumite părți ale lumii sunt privite cu îngrijorare problemele ridicate de creșterea demografică. Toate acestea neliniștesc conștiințele. În același timp, însă, tăria și soliditatea instituției matrimoniale și familiale se manifestă tocmai prin faptul că transformările profunde ale societății de azi, în ciuda dificultăților ce izbucnesc de aici, fac să apară, foarte adesea și în diferite feluri, adevărata natură a acestei instituții.

De aceea, Conciliul, punând mai bine în lumină anumite puncte esențiale ale doctrinei Bisericii, vrea să-i lumineze și să-i întărească pe creștini și pe toți oamenii care se străduiesc să ocrotească și să promoveze demnitatea originară și înalta valoare sacră a căsătoriei.

Sfințenia căsătoriei și a familiei

48. Comuniunea intimă de viață și de iubire conjugală, întemeiată de Creator și înzestrată de el cu legi proprii, se întemeiază pe legământul dintre soți sau, altfel spus, pe consimțământul lor personal irevocabil. Astfel, din actul uman prin care soții se dăruiesc și se primesc unul pe altul, se naște, chiar și în fața societății o instituție stabilă, din orânduire divină; această legătură sfântă, care are în vedere atât binele soților și al copiilor cât și al societății, nu depinde de bunul plac al omului. Căci Dumnezeu însuși este autorul căsătoriei, pe care a înzestrat-o cu multiple valori și scopuri[106]: toate sunt de cea mai mare importanță pentru continuitatea neamului omenesc, pentru progresul personal și mântuirea veșnică a fiecărui membru al familiei, pentru demnitatea, stabilitatea, pacea și prosperitatea familiei și a întregii societăți umane. Iar, prin însăși natura lor, instituția căsătoriei și iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării și educării copiilor, și prin aceasta își află încoronarea. Astfel, bărbatul și femeia care, prin legământul conjugal „nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mt 19,6), își oferă unul altuia ajutor și slujire prin unirea intimă a persoanelor și faptelor lor; în felul acesta ei experimentează sensul unității lor și îl aprofundează tot mai deplin. Această unire intimă, dăruire reciprocă dintre două persoane precum și binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soților și unitatea indisolubilă dintre ei[107]. Cristos Domnul a copleșit cu binecuvântări această iubire cu multe aspecte, născută din izvorul divin al dragostei și constituită după modelul unirii lui cu Biserica. Într-adevăr, după cum Dumnezeu i-a ieșit odinioară în întâmpinare poporului său cu un legământ de iubire și fidelitate[108], tot astfel, acum, Mântuitorul oamenilor și Mirele Bisericii[109] iese în întâmpinarea soților creștini prin sacramentul căsătoriei. Mai mult, el rămâne cu ei pentru ca, așa cum el însuși a iubit Biserica și s-a dat pe sine pentru ea[110], tot astfel și soții, prin dăruire reciprocă, să se iubească unul pe altul în fidelitate perpetuă. Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască și este călăuzită și îmbogățită de puterea răscumpărătoare a lui Cristos și de acțiunea mântuitoare a Bisericii, pentru ca soții să fie realmente duși la Dumnezeu, să fie ajutați și încurajați în misiunea lor sublimă de tată și mamă[111]. De aceea, soții creștini sunt întăriți și, într-un fel, consacrați printr-un sacrament special în vederea îndatoririlor și a demnității lor[112]; îndeplinindu-și prin puterea acestuia misiunea conjugală și familială, pătrunși de spiritul lui Cristos prin care întreaga lor viață este străbătută de credință, speranță și iubire, ei se apropie tot mai mult de propria desăvârșire și de sfințirea reciprocă, contribuind astfel împreună la preamărirea lui Dumnezeu.

Așadar, precedați de exemplul părinților și de rugăciunea în familie, copiii și toți aceia care trăiesc în mediul familiei își vor găsi mai ușor calea spre împlinire umană, spre mântuire și sfințenie. Cât despre soți, înzestrați cu demnitatea și cu misiunea de tată și mamă, își vor împlini cu râvnă îndatorirea de educatori mai ales pe plan religios, care este în primul rând a lor.

Copiii, ca membrii vii ai familiei, contribuie în felul lor la sfințirea părinților. Într-adevăr, prin recunoștința, pietatea filială și încrederea lor vor răspunde la binefacerile primite de la părinți și îi vor sprijini, ca niște adevărați fii, în greutăți și în singurătatea bătrâneții. Văduvia, acceptată cu curaj ca o continuare a vocației conjugale, va fi respectată de toți[113]. Familiile își vor împărtăși unele altora cu generozitate bogățiile spirituale. Astfel, familia creștină, fiind născută din căsătorie, care este imagine și împărtășire a legământului de iubire dintre Cristos și Biserică[114], va face vizibilă tuturor prezența vie a Mântuitorului în lume și natura autentică a Bisericii, atât prin iubirea, rodnicia generoasă, unirea și fidelitatea soților, cât și prin colaborarea plină de dragoste dintre toți membrii ei.

Dragostea conjugală

49. În repetate rânduri, cuvântul lui Dumnezeu îi cheamă pe miri și pe soți să-și nutrească și să-și dezvolte cu dragoste curată logodna, și cu afecțiune neîmpărțită căsătoria[115]. Mulți dintre contemporanii noștri pun mare preț pe dragostea autentică între soț și soție, manifestată în diferite feluri, după obiceiurile bune ale popoarelor și ale veacurilor. Tocmai pentru că este un act eminamente uman, îndreptat de la persoană la persoană în virtutea unei afecțiuni purtate de voință, această dragoste cuprinde binele întregii persoane și, de aceea, poate înzestra cu o demnitate deosebită modalitățile de exprimare ale trupului și ale sufletului și le poate înnobila ca elemente și semne specifice ale prieteniei conjugale. Domnul a binevoit să vindece, să desăvârșească și să înalțe cu un dar deosebit al harului și al iubirii sale această dragoste. Ea, unind omenescul cu dumnezeiescul, îi călăzește pe soți la dăruirea de sine liberă și reciprocă, manifestată prin sentimente și gesturi de tandrețe, și impregnează întreaga lor viață[116]; mai mult, ea se desăvârșește și crește tocmai prin exercitarea sa generoasă. Așadar, ea este cu mult superioară purei înclinații erotice care, cultivată în mod egoist, se spulberă repede și jalnic.

Această dragoste este exprimată și desăvârșită în mod deosebit prin lucrarea proprie căsătoriei. Așadar, actele prin care soții se unesc în curăție și intimitate sunt oneste și demne și, dacă sunt împlinite în mod cu adevărat omenesc, semnifică și favorizează dăruirea reciprocă prin care ei se îmbogățesc unul pe altul cu bucurie și recunoștință. Această dragoste, ratificată prin angajament reciproc și, mai presus de toate, sigilată de un sacrament al lui Cristos, rămâne în mod indisolubil fidelă, cu trupul și cu gândul, la bine și la rău, și de aceea exclude orice fel de adulter și de divorț. De asemenea, demnitatea personală egală ce trebuie recunoscută bărbatului și femeii în afecțiunea lor reciprocă și deplină face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmată de Domnul. Pentru a face față cu statornicie obligațiilor acestei vocații creștine, se cere o putere cu totul deosebită: de aceea, soții, întăriți de har pentru o viață sfântă, să cultive neîncetat tăria în dragoste, mărinimia și spiritul de sacrificiu și să le ceară în rugăciune.

Însă adevărata dragoste conjugală se va bucura de mai multă apreciere și va forma în jurul ei o opinie publică sănătoasă dacă soții creștini dau o mărturie strălucită de fidelitate și de armonie în această dragoste precum și de devotament în educarea copiilor, și, în același timp, dacă își îndeplinesc rolul ce le revine în necesara reînnoire culturală, psihologică și socială în favoarea căsătoriei și a familiei. Tinerii trebuie instruiți în mod corespunzător și la timp, în primul rând, în sânul familiei înseși, în privința demnității, funcției și exercitării dragostei conjugale pentru ca, formați întru curăție, la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie.

Rodnicia căsătoriei

50. Căsătoria și dragostea conjugală sunt prin natura lor rânduite în vederea procreării și creșterii copiilor. Copiii sunt darul cel mai prețios al căsătoriei și contribuie în cea mai mare măsură la binele însuși al părinților. Dumnezeu, care a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2,18) și care „l-a făcut pe om de la început bărbat și femeie” (Mt 19,4), voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare, i-a binecuvântat pe bărbat și pe femeie zicând: „Creșteți și înmulțiți-vă” (Gen 1,28). Prin urmare, trăirea autentică a dragostei conjugale, precum și întreaga structură a vieții de familie care izvorăște din ea tind, fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei, să-i dispună pe soți să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului și a Mântuitorului care, prin ei, își sporește și își îmbogățește neîncetat familia.

În îndatorirea lor de a transmite viața și de a educa, îndatorire ce trebuie considerată ca misiunea lor proprie, soții știu că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu Creatorul și, într-un fel, interpreții ei. Să-și îndeplinească deci menirea cu toată răspunderea umană și creștină și, printr-un respect ascultător față de Dumnezeu, prin reflecție și strădanie comună, să-și formeze o judecată dreaptă, ținând seama atât de binele lor cât și de al copiilor – fie deja născuți, fie prevăzuți a se naște – evaluând condițiile de viață atât materiale cât și spirituale ale epocii și stării lor și, în sfârșit, ținând seama de binele comunității familiale, al societății vremelnice și al Bisericii. În ultimă instanță, soții sunt aceia care trebuie să hotărască, în fața lui Dumnezeu, în această privință. În modul lor de a acționa, soții creștini trebuie să fie conștienți că nu pot proceda după bunul lor plac, ci trebuie să fie totdeauna călăuziți de conștiința lor, care trebuie să se conformeze legii divine, ascultând de magisteriul Bisericii, care interpretează în mod autentic această lege în lumina evangheliei. Legea divină arată semnificația deplină a dragostei conjugale, o ocrotește și o îndreaptă spre desăvârșirea ei cu adevărat omenească. Astfel, soții creștini, încrezători în providența divină și cultivând spiritul de sacrificiu[117], îl preamăresc pe Creator și tind spre perfecțiune în Cristos atunci când își îndeplinesc menirea de a procrea cu simț de răspundere generos, uman și creștin. Printre soții care își îndeplinesc în acest mod menirea pe care le-a încredințat-o Dumnezeu trebuie amintiți în mod deosebit aceia care, prin hotărâre bine gândită, luată în comun, primesc cu generozitate să crească în mod corespunzător chiar și un număr mai mare de copii[118]. Cu toate acestea, căsătoria nu a fost instituită numai în vederea procreării; însăși natura ei de legământ indisolubil între persoane și binele copiilor cer ca și dragostea reciprocă dintre soți să se exprime în modul cuvenit, să sporească și să se maturizeze. De aceea, chiar dacă lipsesc copiii, uneori atât de doriți, căsătoria dăinuie ca deplină comuniune de viață și își păstrează valoarea și indisolubilitatea.

Dragostea conjugală și respectul față de viața omenească

51. Conciliul știe că soții, în strădania lor de a-și orândui armonios viața conjugală, sunt adesea stingheriți de unele condiții ale vieții de azi și pot ajunge în situații în care numărul copiilor nu poate fi sporit, cel puțin pentru o vreme, iar trăirea unei iubiri fidele și deplina comuniune de viață se mențin cu mare greutate. Acolo unde intimitatea vieții conjugale este întreruptă, nu arareori fidelitatea poate fi pusă în primejdie iar binele copiilor poate fi compromis în sensul că educația lor este în pericol, ca și curajul părinților de a mai accepta alții.

Sunt unii care cutează să propună soluții reprobabile la aceste probleme, și nu dau înapoi chiar de la ucidere. Dar Biserica reamintește că nu poate exista o adevărată contradicție între legile divine ale transmiterii vieții și acelea care favorizează dragostea conjugală autentică.

Într-adevăr, Dumnezeu, stăpânul vieții, le-a încredințat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viața, misiune care trebuie îndeplinită într-un mod vrednic de om. Așadar, încă de la zămislirea ei, viața trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca și infanticidul sunt crime odioase. Sexualitatea proprie omului precum și capacitatea umană de a procrea depășesc în chip minunat ceea ce se petrece pe treptele inferioare ale vieții; prin urmare, înseși actele proprii vieții conjugale, rânduite conform demnității umane autentice, trebuie stimate și respectate. Atunci când este vorba de a pune de acord dragostea conjugală cu transmiterea responsabilă a vieții, moralitatea comportamentului nu depinde, așadar, numai de sinceritatea intenției și de aprecierea motivelor, ci ea trebuie determinată după criterii obiective ce decurg din natura persoanei umane și a actelor ei, criterii ce respectă semnificația totală a dăruirii reciproce și a procreării umane în contextul adevăratei iubiri; acest lucru nu este posibil decât dacă este cultivată cu sinceritate virtutea castității conjugale. Fiilor Bisericii, întemeiați pe aceste principii, nu le este îngăduit, în reglementarea procreării, să meargă pe căi ce sunt condamnate de magisteriu în interpretarea legii divine[119].

Să le fie limpede tuturor că viața omului și îndatorirea de a o transmite nu sunt limitate la lumea aceasta și nici nu pot fi măsurate și înțelese numai în cadrul ei, ci se referă mereu la destinul veșnic al oamenilor.

Promovarea căsătoriei și a familiei este o datorie a tuturor

52. Familia este o școală de dezvoltare umană. Însă pentru ca ea să-și poată atinge plinătatea vieții și a misiunii, sunt necesare o deschidere de suflet plină de bunăvoință, consultarea reciprocă dintre soți precum și o colaborare continuă între părinți în educarea copiilor. Prezența activă a tatălui ajută foarte mult la formarea lor, dar și îngrijirea pe care mama o aduce căminului ei, îngrijire de care au nevoie mai ales copiii mai mici, trebuie să poată fi asigurată, fără a fi pusă pe planul al doilea legitima promovare socială a femeii. Copiii să fie educați în așa fel încât, ajunși la maturitate, să-și urmeze cu deplin simț de răspundere chemarea, inclusiv cea religioasă, și să-și poată alege starea de viață. Dacă aleg căsătoria, să își poată întemeia o familie în condiții morale, sociale și economice favorabile. Este datoria părinților sau tutorilor ca în întemeierea unei familii să-i călăuzească pe tineri prin sfaturi prudente pe care aceștia să le asculte cu plăcere; se vor feri totuși de a exercita asupra lor vreo constrângere directă sau indirectă, fie spre a-i împinge la căsătorie, fie pentru a le alege partenerul.

Astfel, familia, loc de întâlnire a mai multor generații care se ajută reciproc să dobândească o înțelepciune mai vastă și să armonizeze drepturile persoanelor cu celelalte exigențe ale vieții sociale, constituie temelia societății. De aceea, toți cei ce exercită o influență asupra comunităților și grupurilor sociale trebuie să contribuie eficient la promovarea căsătoriei și a familiei. Puterea de stat să considere că este îndatorirea ei sacră recunoașterea, ocrotirea și favorizarea adevăratei lor naturi, ocrotirea moralității publice și promovarea prosperității domestice. Dreptul părinților de a procrea și de a-și educa copiii în sânul familiei trebuie apărat. De asemenea, printr-o legislație prevăzătoare și prin diferite inițiative, trebuie apărați și sprijiniți cu ajutoare corespunzătoare aceia care, din nefericire, sunt lipsiți de familie.

Creștinii, răscumpărând timpul de față[120] și deosebind ceea ce este veșnic de înfățișările schimbătoare, vor trebui să promoveze activ valorile căsătoriei și ale familiei, atât prin mărturia vieții proprii cât și printr-o acțiune coordonată cu oamenii de bunăvoință; astfel, depășind dificultățile, vor face față necesităților și intereselor familiei pe măsura timpurilor noi. În acest scop, vor fi de mare folos simțul creștin al credincioșilor, dreapta conștiință morală a oamenilor, precum și înțelepciunea și competența specialiștilor în științele sacre.

Experții în științe, mai ales biologice, medicale, sociale și psihologice, pot aduce o mare contribuție la binele căsătoriei și al familiei și pentru pacea conștiințelor dacă, printr-o coordonare a studiilor, se vor strădui să elucideze tot mai profund diferitele condiții care favorizează o regularizare onestă a procreării umane.

Este de datoria preoților ca, informați corespunzător asupra problemelor vieții de familie, să sprijine vocația soților în viața lor conjugală și familială prin diferite mijloace pastorale – predicarea cuvântului lui Dumnezeu, cultul liturgic și alte ajutoare spirituale – să-i încurajeze cu bunătate și răbdare în greutăți și să-i întărească întru iubire pentru a se forma familii cu adevărat exemplare.

Diferitele opere de apostolat, mai ales asociațiile de familii, să se străduiască, prin învățătură și acțiune, să-i întărească pe tineri și pe soți, mai ales pe cei de curând căsătoriți, și să-i formeze pentru viața familială, socială și apostolică.

În sfârșit, soții înșiși, creați după chipul Dumnezeului celui viu și constituiți ca adevărate persoane, să fie uniți în afecțiune reciprocă, în asemănare de gânduri și în sfințenie comună[121], astfel încât, urmându-l pe Cristos, izvorul vieții[122], în bucuriile și jertfele vocației lor, să devină, prin iubirea lor fidelă, martori ai misterului de iubire pe care Domnul l-a dezvăluit lumii prin moartea și învierea sa[123].

Capitolul II
PROMOVAREA CULTURII

Introducere

53. Este propriu persoanei umane să nu-și poată atinge adevărata și deplina realizare ca om decât prin cultură, adică prin cultivarea bunurilor și valorilor naturii. Așadar, ori de câte ori este vorba despre viața umană, natura și cultura sunt cât se poate de strâns legate.

În sens larg, termenul de „cultură” desemnează toate mijlocele prin care omul își cizelează și își dezvoltă multiplele daruri spirituale și fizice; se străduiește să supună lumea prin cunoaștere și muncă; umanizează viața socială, atât familială cât și civică, prin progresul moravurilor și al instituțiilor; în sfârșit, exprimă, comunică și păstrează în operele sale, în decursul timpurilor, marile experiențe spirituale și aspirațiile sale majore pentru ca ele să slujească progresului multora și chiar al întregului neam omenesc.

De aici rezultă că cultura prezintă în mod necesar un aspect istoric și social și că termenul „cultură” primește adeseori un sens sociologic și chiar etnologic. În acest sens, se vorbește despre pluralitatea culturilor. Într-adevăr, din diversitatea modurilor de a folosi lucrurile, de a munci, de a se exprima, de a practica religia, de a constitui moravuri, de a legifera, de a crea instituții juridice, de a dezvolta științele și meșteșugurile și de a cultiva frumosul se naște o diversitate în stilurile de viață și în ierarhizarea valorilor. Astfel, din uzanțele și instituțiile moștenite se alcătuiește un patrimoniu propriu fiecărei comunități umane. Tot astfel se constituie și mediul definit și istoric în care este inserat orice om, din orice neam sau epocă, și din care își dobândește valorile ce îi permit să promoveze civilizația și cultura.

I. SITUAȚIA CULTURII ÎN LUMEA DE AZI

Noile stiluri de viață

54. Condițiile de viață ale omului modern sunt profund modificate, sub aspect social și cultural, astfel încât se poate vorbi de o nouă epocă a istoriei umane[124]. De aici se deschid noi căi pentru perfecționarea și răspândirea mai largă a culturii. Aceste căi au fost pregătite de uriașa dezvoltare a științelor naturale și umane, chiar și sociale, de perfecționarea tehnicilor, de progresul și mai buna organizare a mijloacelor de comunicare socială. De aceea, cultura modernă este caracterizată prin anumite note distinctive: științele numite „exacte” dezvoltă la maximum simțul critic; recentele cercetări de psihologie explică mai profund activitatea umană; disciplinele istorice contribuie mult la abordarea lucrurilor sub aspectul lor schimbător și evolutiv; modurile de viață și obiceiurile devin tot mai uniforme; industrializarea, urbanizarea și alte cauze care favorizează viața comunitară creează noi forme de cultură (cultura de masă), din care se nasc noi moduri de a simți, de a acționa și de a-și folosi timpul liber; în același timp, sporirea raporturilor dintre diferitele națiuni și grupuri sociale deschide mai larg pentru toți și pentru fiecare comorile diverselor forme de cultură și astfel se pregătește treptat o formă mai universală de cultură umană care promovează și exprimă cu atât mai mult unitatea neamului omenesc cu cât respectă mai bine particularitățile diferitelor culturi.

Omul, autorul culturii

55. Crește din zi în zi numărul bărbaților și femeilor din orice grup sau națiune care dobândesc conștiința că sunt făuritorii și autorii culturii propriei comunități. În lumea întreagă crește din ce în ce mai mult simțul autonomiei și al responsabilității, lucru de cea mai mare importanță pentru maturitatea spirituală și morală a neamului omenesc. Acest lucru apare mai limpede dacă avem prezente în fața ochilor unificarea lumii și sarcina ce ni se impune de a construi o lume mai bună în adevăr și dreptate. Astfel, asistăm la nașterea unui nou umanism în care omul se definește, în primul rând, prin responsabilitatea față de frații săi și față de istorie.

Dificultăți și sarcini

56. În astfel de condiții, nu este de mirare că omul, simțindu-și răspunderea față de progresul culturii, nutrește o speranță mai mare, dar în același timp privește cu anxietate nenumăratele antinomii existente, pe care trebuie să le rezolve.

Ce trebuie făcut ca înmulțirea schimburilor culturale, care ar trebui să ducă la un dialog autentic și rodnic între diferitele grupuri și națiuni, să nu tulbure viața comunităților, nici să nu înlăture înțelepciunea strămoșilor sau să pună în primejdie specificul fiecărui popor?

În ce fel poate fi încurajat dinamismul și expansiunea noii culturi, fără ca prin aceasta să dispară fidelitatea vie față de patrimoniul tradițiilor? Această problemă este deosebit de presantă acolo unde cultura născută din uriașul progres științific și tehnic trebuie armonizată cu acea cultură spirituală care este hrănită, după diferitele tradiții, de studiile clasice.

În ce fel pulverizarea atât de rapidă și crescândă a disciplinelor particulare poate fi împăcată cu necesitatea de a face sinteza lor și de a ocroti în omenire capacitatea de contemplare și de admirație care duc la înțelepciune?

Ce trebuie făcut pentru ca toți oamenii din lume să poată beneficia de bunurile culturale, în vreme ce cultura elitelor de specialiști devine tot mai înaltă și mai complexă?

În sfârșit, cum se poate recunoaște legitima autonomie pe care cultura și-o revendică, fără a se cădea într-un umanism pur pământesc și chiar ostil religiei?

În mijlocul acestor antinomii, astăzi cultura trebuie să se dezvolte astfel încât să cultive persoana umană în mod integral și armonios și să-i ajute pe oameni în îndeplinirea îndatoririlor la care sunt chemați cu toții, dar mai ales creștinii, uniți frățește într-o singură familie umană.

II. CÂTEVA PRINCIPII PRIVIND PROMOVAREA CULTURII

Credință și cultură

57. Creștinii, peregrinând spre cetatea cerească, trebuie să caute și să guste cele de sus[125]. Prin aceasta, însă, nu numai că nu scade, ci mai degrabă crește importanța îndatoririi lor de a lucra împreună cu toți oamenii la edificarea unei lumi mai umane. Și într-adevăr, misterul credinței creștine le oferă stimulente și ajutoare de neprețuit pentru a-și îndeplini cu mai mult elan această sarcină și mai ales pentru a descoperi sensul deplin al acestei opere prin care cultura își dobândește locul ei privilegiat în vocația integrală a omului.

Într-adevăr, când omul cultivă pământul cu lucrarea mâinilor sale sau cu ajutorul tehnicii, pentru ca acesta să aducă rod și să devină locuință vrednică a întregii familii umane, și când își asumă în mod conștient rolul în viața grupurilor sociale, el împlinește planul lui Dumnezeu, dezvăluit de la începutul veacurilor, de a supune pământul[126] și de a desăvârși creația și se cultivă pe sine însuși; în același timp, împlinește marea poruncă a lui Cristos de a se dedica slujirii fraților săi.

Pe de altă parte, când se ocupă cu diferite discipline ca: filozofia, istoria, matematica, științele naturale, sau cultivă artele, omul poate contribui foarte mult ca familia umană să fie ridicată la cele mai nobile valori ale adevărului, binelui și frumosului și la o judecată cu valoare universală: aceasta primește astfel lumini noi de la minunata Înțelepciune care era din veșnicie cu Dumnezeu, orânduind toate împreună cu el, desfătându-se pe fața pământului și bucurându-se să fie cu fiii oamenilor[127].

Prin însuși acest fapt, spiritul uman, mai liber de sclavia lucrurilor, se poate ridica mai ușor la adorarea și comtemplarea Creatorului. Mai mult, sub impulsul harului, este dispus să recunoască pe Cuvântul lui Dumnezeu care, înainte de a se face trup pentru a mântui și a aduna laolaltă toate în sine, se afla deja în lume ca „lumina adevărată ce luminează pe tot omul” (In 1,9)[128].

Desigur, progresul actual al științelor și al tehnicii care, în virtutea metodei lor, nu pot pătrunde până în miezul intim al realității, poate favoriza un anume fenomenalism și agnosticism, atunci când metodele de cercetare pe care le folosesc aceste discipline sunt în mod greșit socotite drept normă supremă de căutare a adevărului. Mai mult, există primejdia ca omul, bazându-se prea mult pe descoperirile de astăzi, să considere că își este suficient sieși și să nu mai caute lucruri mai înalte.

Totuși aceste consecințe deplorabile nu decurg în mod necesar din cultura modernă și nici nu trebuie să ne ducă în ispita de a nu-i recunoaște valorile pozitive. Printre acestea se numără: preocuparea pentru științe și fidelitatea neclintită față de adevăr în cercetările științifice, necesitatea de a colabora cu alții în echipe tehnice specializate, simțul solidarității internaționale, conștiința tot mai clară a responsabilității experților în ajutarea și chiar în ocrotirea oamenilor, voința de a oferi tuturor condiții de viață mai favorabile, mai ales acelora care sunt privați de responsabilitate personală, sau care suferă de înapoiere culturală. Toate acestea pot constitui, într-un fel, o pregătire pentru primirea mesajului evangheliei, pregătire ce poate fi însuflețită de iubirea divină a aceluia care a venit să mântuiască lumea.

Multiplele raporturi între evanghelia lui Cristos și cultură

58. Între mesajul mântuirii și cultura umană există legături multiple. Căci Dumnezeu, revelându-se poporului său până la deplina manifestare de sine în Fiul întrupat, a vorbit conform culturii proprii diverselor epoci.

De asemenea, Biserica, trăind în decursul timpurilor în condiții variate, s-a folosit de resursele diferitelor culturi pentru a răspândi și a explica mesajul lui Cristos în propovăduirea ei la toate neamurile, pentru a-l cerceta și a-l aprofunda, pentru a-l exprima mai bine în celebrarea liturgică și în viața multiformă a comunităților de credincioși.

Însă, în același timp, Biserica, trimisă fiind la toate popoarele din toate timpurile și locurile, nu este legată în mod exclusiv și indisolubil de nici o rasă și de nici un neam, de nici un fel anume de viață, de nici un obicei vechi sau nou. Mereu fidelă propriei tradiții și, în același timp, conștientă de misiunea sa universală, ea poate intra în comuniune cu diferitele forme de cultură, ceea ce le îmbogățește atât pe acestea cât și pe ea însăși.

Vestea cea bună a lui Cristos reînnoiește necontenit viața și cultura omului căzut; combate și îndepărtează erorile și relele izvorâte din mereu amenințătoarea seducție a păcatului. Ea purifică și înalță fără încetare moravurile popoarelor. Prin bogățiile de sus, ea dă rodnicie din interior calităților spirituale și înzestrărilor fiecărui popor și fiecărei epoci, le întărește, le completează și le reface în Cristos[129]. Astfel, Biserica, împlinindu-și propria misiune[130], prin însuși acest fapt contribuie la cultură și civilizație și le stimulează, și prin acțiunea ei, chiar și liturgică, îl educă pe om la libertatea interioară.

Armonizarea diferitelor aspecte ale culturii

59. Din motivele amintite mai sus, Biserica reamintește tuturor că cultura trebuie să fie subordonată perfecționării integrale a persoanei umane, binelui comunității și al întregii societăți omenești. De aceea, spiritul trebuie cultivat astfel încât să se dezvolte capacitatea de a admira, de a intui, de a contempla, de a-și forma o judecată personală și de a-și înălța simțul religios, moral și social.

Într-adevăr, cultura, decurgând nemijlocit din natura rațională și socială a omului, are o necontenită nevoie de dreapta libertate pentru a se dezvolta și de o legitimă autonomie de acțiune, în conformitate cu principiile proprii. Așadar, ea are dreptul la respect și se bucură de o anumită inviolabilitate, rămânând neatinse drepturile persoanei și ale comunității, fie particulare, fie universale, între limitele binelui comun. Sfântul Conciliu, reamintind învățătura Conciliului Vatican I, declară că există „două ordine de cunoaștere” distincte, și anume, al credinței și al rațiunii, și că Biserica nu este împotrivă „ca artele și științele umane să se folosească de principiile proprii și de metoda proprie fiecăreia în domeniul ce îi aparține”; de aceea, „recunoscând această dreaptă libertate”, ea afirmă legitima autonomie a culturii și mai ales a științelor[131].

Toate acestea pretind și ca omul, respectând ordinea morală și interesul comun, să poată cerceta liber adevărul, să-și poată afirma și răspândi părerile și să poată cultiva artele pe care le dorește. Aceasta impune, în sfârșit, ca el să fie informat asupra evenimentelor vieții publice în mod conform adevărului[132].

Este datoria autorității publice nu să determine caracterul propriu al formelor de cultură, ci să asigure condițiile și mijloacele pentru favorizarea vieții culturale în folosul tuturor, chiar și în cadrul minorităților naționale[133]. De aceea, trebuie evitate cu orice preț deturnarea culturii de la scopul ei propriu și aservirea ei față de puterea politică și economică.

III. CÂTEVA ÎNDATORIRI MAI URGENTE ALE CREȘTINILOR ÎN PRIVINȚA CULTURII

60. De vreme ce acum există posibilitatea de a elibera pe majoritatea oamenilor de plaga ignoranței, este o îndatorire foarte adecvată timpului nostru, mai ales pentru creștini, de a lucra neobosit ca, și în sfera economică și în cea politică, atât pe plan național cât și internațional, să se ia hotărâri fundamentale prin care să se recunoască pretutindeni și pentru toți dreptul la cultură și civilizație în armonie cu demnitatea persoanei, fără discriminare de rasă, de sex, de națiune, de religie sau de condiție socială și să se asigure exercitarea lui. Așadar, trebuie să se ofere tuturor o abundență de bunuri culturale, mai ales dintre acelea care constituie așa-numita cultură de bază, pentru ca nu cumva prea mulți oameni să fie împiedicați, datorită analfabetismului și lipsei de activitate responsabilă, de la o colaborare cu adevărat omenească la binele comun.

Prin urmare, trebuie făcute toate eforturile pentru ca aceia care sunt capabili să poată urma studii superioare, și anume astfel încât, în măsura posibilului, ei să aibă acces în societate la funcții, îndatoriri și servicii corespunzătoare atât cu aptitudinile cât și cu competența dobândită[134]. Astfel, orice om și grup social din orice popor vor putea ajunge la o dezvoltare plenară a vieții lor culturale, conform cu înzestrările și tradițiile lor. În afară de aceasta, trebuie făcut totul ca fiecare să devină conștient atât de dreptul la cultură cât și de datoria pe care o are de a se cultiva și de a ajuta pe ceilalți să o facă. Fiindcă există în unele locuri condiții de viață și de muncă ce împiedică efortul spre cultură al oamenilor și distrug în ei interesul pentru aceasta. Lucrul este în mod deosebit valabil pentru țărani și pentru muncitori, cărora trebuie să li se asigure condiții de muncă de natură să nu le împiedice, ci să le favorizeze viața culturală. Femeile lucrează actualmente în aproape toate sectoarele de activitate; se cuvine însă ca ele să-și poată asuma pe deplin rolul ce le revine după înzestrarea lor proprie. Este datoria tuturor să recunoască și să promoveze participarea specifică și necesară a femeilor la viața culturală.

Educarea omului în vederea unei culturi integrale

61. În zilele noastre, mai mult decât în trecut, este dificil să se opereze o sinteză între diferitele științe și arte. În vreme ce volumul și diversitatea elementelor ce constituie cultura sporesc, în același timp se micșorează capacitatea fiecărui om de a le percepe și de a le armoniza organic, astfel încât imaginea „omului universal” devine tot mai evanescentă. Cu toate acestea, însă, rămâne o îndatorire pentru fiecare om să apere integralitatea persoanei umane, în care strălucesc valorile de inteligență, voință, conștiință și fraternitate, valori care își au toate temeiul în Dumnezeu Creatorul și care au fost însănătoșite și înălțate în chip minunat în Cristos.

În primul rând, familia este, într-un fel, mama care hrănește cu această educație: în ea, copiii, înconjurați cu dragoste, descoperă mai ușor ierarhia valorilor, în timp ce formele unei culturi acceptate de cei din jur se imprimă aproape de la sine în mintea adolescenților, pe măsură ce ei cresc.

În societățile de azi există condiții corespunzătoare pentru această educație, mai ales datorită difuzării crescânde a cărților și datorită noilor mijloace de comunicare socială și culturală, care pot favoriza universalitatea culturii. O dată cu diminuarea, mai mult sau mai puțin generalizată, a timpului de lucru, se înmulțesc pentru majoritatea oamenilor ocaziile de a se cultiva. Timpul liber să fie, deci, bine folosit pentru relaxarea spiritului și pentru întărirea sănătății minții și a trupului, prin activități și studii liber alese, prin călătorii spre alte meleaguri (turism), prin care spiritul se cizelează, iar oamenii se îmbogățesc prin cunoaștere reciprocă; chiar și prin exerciții și manifestări sportive care ajută la menținerea echilibrului psihic, individual și colectiv, și la stabilirea unor relații frățești între oamenii de toate condițiile, din națiuni și rase diferite. De aceea, creștinii să colaboreze la manifestările și acțiunile culturale colective proprii epocii noastre pentru a le umaniza și a le impregna de spirit creștin.

Însă toate aceste facilități nu sunt în stare să realizeze educația culturală integrală a omului dacă, în același timp, omul neglijează să se întrebe asupra semnificației profunde a culturii și științei pentru persoana umană.

Armonia dintre cultură și creștinism

62. Deși Biserica a contribuit mult la progresul culturii, experiența arată totuși că, din motive istoric determinate, armonizarea dintre cultură și formația creștină nu se realizează întotdeauna fără dificultăți.

Aceste dificultăți nu dăunează neapărat vieții de credință, ba chiar pot stimula o înțelegere mai exactă și mai profundă a acesteia. Într-adevăr, cele mai recente cercetări și descoperiri ale științelor, ale istoriei și filozofiei suscită noi întrebări care comportă consecințe pentru viața însăși și pretind de la teologi cercetări noi. De aceea, respectând metodele și exigențele proprii științelor teologice, ei sunt invitați să caute mereu modul cel mai adecvat de a transmite doctrina creștină oamenilor din vremea lor, pentru că una este tezaurul însuși sau adevărurile credinței, și altceva este modul în care sunt exprimate, păstrându-se sensul și conținutul lor[135]. În cadrul pastoralei să se cunoască bine și să se folosească nu numai principiile teologice, ci și descoperirile științelor profane, mai ales ale psihologiei și ales sociologiei, astfel încât și credincioșii să fie călăuziți la o viață de credință mai pură și mai matură.

Literatura și arta își au și ele importanța specifică pentru viața Bisericii. Într-adevăr, ele caută să exploreze natura omului, problemele și experiența lui în efortul de a se cunoaște și de a se perfecționa pe sine și lumea; se străduiesc să-i descopere locul în istorie și în univers, să pună în lumină necazurile și bucuriile, nevoile și energiile oamenilor și să schițeze pentru ei o soartă mai bună. Astfel, ele pot înălța viața umană, pe care o exprimă în forme multiple, după timpuri și locuri.

Trebuie, așadar, făcut în așa fel încât cei care se dedică acestor arte să se simtă respectați de Biserică în activitatea lor și, bucurându-se de o dreaptă libertate, să stabilească mai ușor relații cu comunitatea creștină. Să fie recunoscute și noile forme de artă care sunt pe gustul contemporanilor noștri, după firea diferitelor popoare și regiuni. Să fie primite în sanctuar atunci când, prin exprimare adecvată și conformă exigențelor liturgice, înalță mintea la Dumnezeu[136].

Astfel, cunoașterea lui Dumnezeu se vădește mai bine, iar propovăduirea evangheliei devine mai accesibilă intelectului oamenilor, apărând conaturală condițiilor lor de viață.

Credincioșii să trăiască, așadar, în strânsă unire cu contemporanii lor și să se străduiască să le pătrundă în mod desăvârșit felul de a gândi și de a simți, exprimat în cultură. Să armonizeze cunoașterea științelor și teoriilor noi precum și a descoperirilor celor mai recente cu morala și formația intelectuală creștină, pentru ca la ei simțul religios și corectitudinea morală să meargă în pas cu cunoașterea științifică și cu progresul continuu al tehnicii, și astfel ei să poată aprecia și interpreta toate lucrurile cu un simț creștin autentic.

Cei care se dedică disciplinelor teologice în seminarii și universități să caute să colaboreze cu specialiștii în celelalte științe, punându-și în comun energiile și opiniile. Cercetarea teologică, aprofundând cunoașterea adevărului revelat, să nu piardă totodată contactul cu vremea sa, așa încât să-i poată ajuta pe oamenii competenți în diferite ramuri ale științei să cunoască mai bine credința. Acest efort comun va fi de mare folos pentru formația slujitorilor sacri, care vor putea prezenta mai adecvat contemporanilor lor învățătura Bisericii despre Dumnezeu, despre om și despre lume, așa încât cuvântul acesta să fie mai bine primit[137]. Mai mult, e de dorit ca numeroși laici să primească o formație corespunzătoare în științele sacre și ca mulți dintre ei să întreprindă și să aprofundeze aceste studii ca profesioniști. Însă pentru ca ei să-și poată îndeplini bine rolul, să li se recunoască tuturor credincioșilor – clerici și laici – o dreaptă libertate de cercetare, de gândire și exprimare smerită și curajoasă a opiniei în domeniul în care sunt competenți[138].

Capitolul III
VIAȚA ECONOMICO-SOCIALĂ

Câteva aspecte ale vieții economice contemporane

63. Și în viața economico-socială trebuie stimate și promovate demnitatea persoanei umane, vocația ei integrală și binele întregii societăți. Căci omul este autorul, centrul și scopul întregii vieți economico-sociale.

Economia contemporană, ca orice domeniu al vieții sociale, se caracterizează printr-o dominație crescândă a omului asupra naturii, prin intensificarea și înmulțirea relațiilor și a interdependenței între cetățeni, grupuri și popoare, precum și printr-o intervenție mai frecventă a puterii politice. În același timp, progresul în modurile de producție și în organizarea schimburilor de bunuri și servicii a făcut ca economia să fie un instrument mai eficace de satisfacere a nevoilor crescânde ale familiei umane.

Cu toate acestea, nu lipsesc motivele de îngrijorare. Nu puțini, mai ales în zonele dezvoltate din punct de vedere economic, par dominați de aspectul economic, astfel încât aproape toată existența lor personală și socială este impregnată de un anume „economism” și aceasta atât în țările cu economie colectivistă cât și în celelalte. În timp ce dezvoltarea economiei, orientată și coordonată în mod rațional și uman ar putea atenua inegalitățile sociale, prea adeseori ea duce la exacerbarea lor și chiar, în unele locuri, la regresul condiției sociale a celor slabi și la disprețuirea celor săraci. În timp ce o uriașă mulțime de oameni e lipsită încă de strictul necesar, unii, chiar și în țările mai puțin dezvoltate, trăiesc în belșug și risipă. Luxul coexistă cu mizeria. În timp ce o minoritate se bucură de o foarte amplă putere de decizie, mulți sunt aproape total lipsiți de posibilitatea de a acționa după propria inițiativă și răspundere, aflându-se adeseori în condiții de viață și de muncă nedemne de persoana umană.

Dezechilibre economice și sociale asemănătoare se observă între agricultură, industrie și sfera serviciilor, precum și între diferitele zone ale aceleiași țări. Între națiunile mai dezvoltate economic și celelalte se manifestă o opoziție tot mai gravă, care poate pune în primejdie însăși pacea lumii.

Contemporanii noștri percep cu o conștiință tot mai vie aceste disparități, fiind, în același timp, profund convinși că posibilitățile mai ample, tehnice și economice, de care se bucură lumea de azi pot și trebuie să corecteze această dezastruasă stare de lucruri. Însă pentru aceasta sunt necesare multe reforme în viața economico-socială și o transformare a mentalităților și atitudinilor tuturor. În acest scop, Biserica, în decursul veacurilor, a formulat, la lumina evangheliei, principii de dreptate și echitate cerute de mintea sănătoasă, atât pentru viața individuală și socială, cât și pentru viața internațională, și le-a proclamat mai ales în vremurile din urmă. Sfântul Conciliu intenționează să confirme aceste principii în funcție de situația de astăzi și să indice anumite orientări având mai ales în vedere exigențele progresului economic[139].

I. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Dezvoltarea economică în slujba omului

64. Astăzi, mai mult ca oricând, pentru a face față creșterii populației și pentru a satisface aspirațiile mai largi ale neamului omenesc, se tinde pe bună dreptate spre o dezvoltare a producției de bunuri în agricultură și industrie precum și în prestarea de servicii. De aceea, trebuie încurajate progresul tehnic, spiritul inovator, crearea de întreprinderi și extinderea lor, adaptarea metodelor de producție și eforturile susținute ale celor care participă la producție: într-un cuvânt, toate elementele ce slujesc acestei dezvoltări. Însă finalitatea fundamentală a producției nu este simpla înmulțire a produselor, nici profitul sau puterea, ci slujirea omului: a omului luat ca un întreg, conform ierarhiei nevoilor lui materiale precum și a exigențelor vieții lui intelectuale, morale, spirituale și religioase; a fiecărui om și a fiecărui grup de oameni, de orice rasă și din orice parte a lumii. De aceea, activitatea economică, condusă după metodele și legile sale proprii, trebuie exercitată între limitele ordinii morale[140], pentru a fi conformă planului lui Dumnezeu cu omul[141].

Controlul omului asupra dezvoltării economice

65. Progresul economic trebuie să rămână sub controlul omului. El nu trebuie lăsat la bunul plac al unei minorități de oameni sau de grupuri care să dispună de o prea mare putere economică, nici la discreția numai a comunității politice sau a câtorva națiuni mai puternice. Se cuvine, dimpotrivă, ca cel mai mare număr de oameni, la toate nivelele și, atunci când e vorba de relații internaționale, toate națiunile să participe activ la orientare lui. E necesar, în același timp, ca inițiativele spontane ale indivizilor și ale asociațiilor lor libere să fie coordonate și armonizate în mod corespunzător și coerent cu acțiunea puterii publice.

Dezvoltarea nu poate fi lăsată nici în voia desfășurării quasi-automate a activității economice a indivizilor, nici exclusiv pe seama autorității publice. Trebuie, așadar, subliniate și erorile doctrinelor care, sub pretextul unei false libertăți, se opun reformelor necesare, și erorile doctrinelor care subordonează drepturile fundamentale ale persoanelor și grupurilor față de organizarea colectivă a producției[142].

Cetățenii să nu uite, de altfel, că este dreptul și îndatorirea lor – ce trebuie recunoscute și de puterea publică – de a-și aduce, după posibilități, contribuția la adevăratul progres al comunității proprii. Mai ales în regiunile mai puțin dezvoltate economic, unde se impune în mod presant folosirea tuturor resurselor, cei care își păstrează nefolosite resursele pun grav în pericol binele comun, ca și aceia care își privează comunitatea de mijloacele materiale și spirituale de care aceasta are nevoie, rămânând neatins dreptul personal la emigrare.

Trebuie să se pună capăt uriașelor inegalități economico-sociale

66. Pentru a satisface exigențele dreptății și echității, trebuie făcut tot posibilul ca, respectând drepturile persoanelor și specificul fiecărui popor, să fie înlăturate cât de curând uriașele inegalități economice însoțite de discriminări individuale și sociale care există în zilele noastre și adesea se agravează. De asemenea, în multe zone, din cauza dificultăților deosebite manifestate în sectorul agricol în producerea și comercializarea bunurilor, agricultorii trebuie ajutați atât pentru a-și putea spori și vinde producția cât și pentru a realiza necesarele transformări și înnoiri în vederea obținerii unui venit echitabil, pentru a nu rămâne, cum se întâmplă adesea, în condiția de cetățeni de rang inferior. În ceea ce îi privește, agricultorii, mai ales cei tineri, trebuie să se străduiască energic să-și dezvolte competența profesională, fără de care agricultura nu poate progresa[143].

Dreptatea și echitatea cer, de asemenea, ca mobilitatea, care este necesară într-o economie aflată în dezvoltare, să fie astfel orânduită încât viața indivizilor și a familiilor să nu devină nesigură și precară. În privința muncitorilor care, veniți din altă țară sau regiune, contribuie prin munca lor la dezvoltarea economică a unui popor sau a unei provincii, trebuie evitată cu grijă orice discriminare în privința condițiilor de remunerare sau de lucru. În afară de aceasta, toți, dar în primul rând autoritățile publice, trebuie să îi trateze ca pe niște persoane și nu ca pe simple unelte de producție: să îi ajute să-și aducă familia și să-și procure o locuință decentă și să favorizeze inserarea lor în viața socială a poporului sau a regiunii care îi primește. Pe cât posibil, însă, e bine să li se creeze locuri de muncă în locurile de origine.

În economiile supuse transformărilor, precum și în noile forme ale societății industriale, în care, de exemplu, se dezvoltă automatizarea, trebuie luate măsuri pentru a se asigura locuri de muncă suficiente și corespunzătoare pentru toți, precum și posibilitatea unei formații tehnice și profesionale adecvate. Mai trebuie garantate, de asemenea, mijloacele de existență și demnitatea umană a acelora care, mai ales din motive de boală sau de vârstă înaintată, se află în dificultăți deosebite.

II. PRINCIPII REFERITOARE LA ANSAMBLUL VIEȚII ECONOMICO-SOCIALE

Muncă, condiții de muncă, timp liber

67. Munca oamenilor care se exercită pentru a produce sau a schimba bunuri sau a presta servicii este superioară celorlalte elemente ale vieții economice, care au numai valoare de mijloace.

Într-adevăr, această muncă, fie întreprinsă pe cont propriu, fie prin contract cu un patron, purcede nemijlocit de la persoană și își imprimă, într-un fel, asupra naturii pecetea și o supune voinței sale. Prin muncă, omul își susține în mod obișnuit viața proprie și pe a familiei sale, se asociază cu frații săi și îi slujește, poate exercita o caritate autentică și poate colabora la desăvârșirea creației divine. Mai mult, știm că, prin munca oferită lui Dumnezeu, omul se asociază lucrării răscumpărătoare a lui Isus Cristos care a conferit muncii o demnitate eminentă muncind cu mâinile sale la Nazaret. De aici decurg pentru fiecare îndatorirea de a munci cinstit și însuși dreptul la muncă; la rândul ei, societatea are datoria ca, în funcție de împrejurările existente, să-i ajute pe cetățeni să-și poată găsi suficient de lucru. În sfârșit, ținând seama de funcția și de productivitatea fiecăruia, precum și de condițiile întreprinderii și de binele comun, munca trebuie astfel remunerată încât să i se ofere omului posibilitatea de a asigura pentru sine și pentru ai săi o viață demnă din punct de vedere material, social, cultural și spiritual[144].

Întrucât activitatea economică este cel mai adesea rodul muncii asociate a oamenilor, este nedrept și inuman ca ea să fie organizată și condusă în detrimentul vreunuia din cei ce muncesc. Prea adesea se întâmplă, chiar și în zilele noastre, ca cei ce muncesc să devină, într-un fel, robii propriei munci, fapt care nu poate fi justificat nicicum de așa-zisa legitate economică. Întreg procesul muncii productive trebuie așadar adaptat la necesitățile persoanei și la felul ei de viață, în mod deosebit la viața de familie – mai ales în privința mamelor – ținând întotdeauna seama de sex și vârstă. Pe lângă aceasta, să li se ofere celor care muncesc posibilitatea de a-și dezvolta calitățile și personalitatea în însuși procesul muncii. Folosindu-și puterile și timpul cu simțul de răspundere cuvenit, ei să dispună cu toții și de un timp de odihnă și de răgaz pentru a-și putea vedea și de viața familială, culturală, socială și religioasă. Mai mult, ei trebuie să aibă posibilitatea de a-și desfășura liber energii și capacități pe care au poate rareori ocazia să le cultive în munca profesională.

Participarea la antrepriză și la organizarea economică globală. Conflicte de muncă

68. În întreprinderile economice se asociază persoane, adică oameni liberi și autonomi, creați după chipul lui Dumnezeu. De aceea, ținând seama de îndatoririle fiecăruia, proprietari, patroni, cadre de conducere, muncitori, și respectându-se unitatea necesară de conducere, trebuie promovată, în modalități ce rămân să fie determinate corespunzător, participarea activă a tuturor la conducerea întreprinderilor[145]. Și fiindcă adesea hotărârile economice și sociale de care depinde viitorul celor ce muncesc și al copiilor lor nu se iau în întreprindere, ci la nivel mai înalt, ei să participe și la aceste decizii, direct sau prin reprezentanți liber aleși.

Între drepturile fundamentale ale persoanei umane trebuie socotit dreptul muncitorilor de a întemeia în mod liber asociații care să-i reprezinte realmente și să contribuie la buna organizare a vieții economice, precum și dreptul de a lua parte liber la activitățile acestor asociații, fără a risca represalii. Printr-o astfel de participare organizată, unită cu dezvoltarea formației economice și sociale, va crește necontenit la toți conștiința propriilor îndatoriri și răspunderi prin care vor ajunge realmente să se simtă participanți, după capacitățile și aptitudinile fiecăruia, la întreaga dezvoltare economică și socială, precum și la realizarea binelui comun universal.

În caz de conflicte economico-sociale, trebuie făcut totul pentru a se ajunge la o soluție pașnică. Însă, deși trebuie să se recurgă întotdeauna mai întâi la un dialog sincer între părți, greva poate rămâne, chiar și în împrejurările actuale, un mijloc necesar, deși extrem, de apărare a drepturilor proprii și de satisfacere a revendicărilor juste ale muncitorilor. Cu toate acestea, îndată ce este posibil, să se caute căile pentru a se relua negocierile și dialogul în vederea ajungerii la o înțelegere.

Bunurile pământești sunt pentru toți oamenii

69. Dumnezeu a rânduit pământul și toate câte le cuprinde spre folosul tuturor oamenilor și popoarelor, astfel încât bunurile create trebuie să le revină în mod echitabil tuturor, sub călăuzirea dreptății nedespărțite de iubire[146]. Oricare ar fi formele de proprietate, conforme cu instituțiile legitime ale popoarelor, în funcție de împrejurări diferite și schimbătoare, trebuie întotdeauna respectată această destinație universală a bunurilor. De aceea, omul, folosind acele bunuri, nu trebuie niciodată să considere lucrurile exterioare pe care le posedă în mod legitim ca fiind numai ale lui, ci ca fiind și comune, în sensul că trebuie să-i fie de folos nu numai lui, ci și altora[147]. De altfel, toți oamenii au dreptul să aibă o parte suficientă de bunuri pentru ei și pentru familiile lor. Așa au gândit părinții și învățătorii Bisericii, afirmând că oamenii sunt obligați să îi ajute pe săraci, și nu numai din surplus[148]. Iar acela care se află în extremă necesitate are dreptul să-și procure cele necesare din averile altora[149]. Deoarece există în lume atâția oameni care suferă de foame, Conciliul îi îndeamnă stăruitor pe toți, fie indivizi, fie autorități ca – amintindu-și de cuvintele părinților Bisericii: „Hrănește-l pe cel care moare de foame, căci dacă nu l-ai hrănit l-ai ucis”[150] – să-și pună realmente la dispoziție, după posibilități, și să-și valorifice bunurile proprii, asigurând în primul rând indivizilor și popoarelor mijloace cu care să se poată ajuta și dezvolta ei înșiși.

Adesea, în societăți mai puțin dezvoltate economic, destinația comună a bunurilor este realizată parțial datorită obiceiurilor și tradițiilor comunității, prin care i se asigură fiecărui membru bunurile cele mai necesare. E de evitat totuși ca aceste obiceiuri să fie considerate absolut imuabile dacă nu mai corespund noilor exigențe ale vremurilor, însă, pe de altă parte, nu trebuie luate măsuri imprudente împotriva unor obiceiuri oneste care continuă să fie de mare utilitate, sub rezerva unei modernizări înțelepte. De asemenea, în țările foarte dezvoltate din punct de vedere economic, o rețea de instituții sociale, de prevederi și asigurări poate realiza în parte destinarea comună a bunurilor. Trebuie să se promoveze în continuare serviciile familiale și sociale, mai ales acelea care contribuie la cultură și educație. În organizarea tuturor acestor instituții trebuie avut grijă totuși ca nu cumva cetățenii să ajungă datorită lor la o anumită inerție față de societate, la iresponsabilitate în îndatoririle asumate sau la refuzul de a servi pe alții.

Investiții și finanțe

70. La rândul lor, investițiile trebuie să tindă la procurarea unor locuri de muncă și venituri suficiente atât pentru populația de astăzi cât și pentru cea viitoare. Toți cei răspunzători de aceste investiții și de organizarea vieții economice – indivizi, grupuri sau autorități publice – sunt datori să aibă în fața ochilor aceste scopuri și să se arate conștienți de grava lor obligație, pe de o parte de a veghea ca să se asigure cele necesare pentru o viață decentă atât indivizilor cât și întregii comunități, iar pe de altă parte de a prevedea situațiile viitoare și de a asigura un just echilibru între necesitățile consumului actual, individual și colectiv, și exigențele investițiilor pentru generația următoare. Să aibă mereu în fața ochilor și necesitățile urgente ale națiunilor sau regiunilor mai puțin dezvoltate economic. În domeniul financiar trebuie avut grijă să nu se aducă prejudicii nici propriei națiuni nici celorlalte. Pe lângă aceasta, să se ia măsuri preventive ca nu cumva cele slabe din punct de vedere economic să sufere pe nedrept de pe urma schimbării cursurilor monetare.

Accesul la proprietate și stăpânirea privată a bunurilor; despre latifundii

71. De vreme ce proprietatea și celelalte forme de putere privată asupra bunurilor exterioare contribuie la exprimarea persoanei și îi oferă în același timp prilejul de a-și exercita răspunderea în societate și în economie, este foarte important să fie favorizat accesul tuturor, indivizi sau comunități, la o anumită putere asupra bunurilor exterioare.

Proprietatea privată sau o anumită putere asupra bunurilor exterioare asigură fiecăruia un spațiu cât se poate de necesar de autonomie personală și familială și trebuie să fie considerate ca o extindere a libertății umane. În sfârșit, stimulând exercitarea răspunderilor și îndatoririlor, ea constituie una dintre condițiile libertăților cetățenești[151].

Formele unei astfel de puteri sau proprietăți sunt azi variate și nu încetează să se diversifice. Toate, însă, rămân, alături de fondurile sociale, de drepturile și serviciile garantate de societate, un izvor deloc neglijabil de siguranță. Acest lucru este valabil nu numai despre proprietățile materiale, ci și despre bunurile imateriale, cum sunt capacitățile profesionale.

Dreptul privind proprietatea privată nu se opune însă celui privitor la variatele forme ale proprietății publice. Totuși trecerea oricăror bunuri în proprietate publică nu se poate face decât de autoritatea competentă, conform exigențelor și în limitele binelui comun și în schimbul unei compensații echitabile. În afară de aceasta, autoritatea publică are competența să împiedice abuzarea de proprietatea privată împotriva binelui comun[152].

Prin însăși natura sa, proprietatea privată are și un caracter social, întemeiat pe legea destinației comune a bunurilor[153]. Dacă se neglijează acest caracter social, proprietatea poate da adesea naștere la manifestări de rapacitate și la tulburări grave, furnizând astfel argumentele celor care contestă însuși dreptul de proprietate.

În multe regiuni mai puțin dezvoltate economic există proprietăți agricole întinse sau chiar foarte întinse, slab cultivate sau ținute în rezervă în scopuri de speculă, în timp ce majoritatea populației este lipsită de pământ sau deține doar suprafețe derizorii și, pe de altă parte, creșterea producției agricole prezintă un caracter de evidentă urgență. Nu arareori, aceia care sunt angajați de proprietarii acelor mari domenii sau cei care cultivă în arendă unele porțiuni nu primesc decât un salariu sau un venit nedemn de om, sunt lipsiți de o locuință decentă și sunt jefuiți de intermediari. Lipsiți de orice siguranță, trăiesc într-o asemenea stare de dependență personală încât le este răpită orice posibilitate de a acționa din proprie inițiativă și cu simț de răspundere și le este interzisă orice dezvoltare culturală și orice participare la viața socială și politică. Așadar, sunt necesare reforme, în funcție de situații, pentru creșterea veniturilor, îmbunătățirea condițiilor de muncă, creșterea stabilității contractelor de muncă și stimularea inițiativei personale, mergând până la repartizarea latifundiilor insuficient cultivate la aceia care sunt capabili să le valorifice. Acestora trebuie să li se pună la îndemână resursele și instrumentele necesare, mai ales mijloacele de educație și posibilitatea unei drepte organizări de tip cooperatist. Ori de câte ori binele comun pretinde exproprierea, despăgubirea trebuie evaluată în mod echitabil, ținând seama de toate împrejurările.

Activitatea economico-socială și împărăția lui Cristos

72. Creștinii care joacă un rol activ în dezvoltarea economico-socială contemporană și luptă pentru dreptate și iubire trebuie să fie convinși că pot contribui mult la prosperitatea omenirii și la pacea lumii. În aceste diverse activități ei să strălucească prin exemplul lor, individual și colectiv. Câștigându-și competența și experiența absolut indispensabile, să păstreze, în mijlocul activităților pământești, o justă ierarhie de valori, în fidelitate față de Cristos și de evanghelia lui, astfel încât întreaga lor viață, atât individuală cât și socială, să fie străbătută de spiritul fericirilor și mai ales de spiritul de sărăcie.

Oricine, urmându-l pe Cristos, caută mai întâi împărăția lui Dumnezeu, află în aceasta o iubire mai puternică și mai curată pentru a-i ajuta pe toți frații săi și pentru a îndeplini faptele dreptății sub inspirația carității[154].

Capitolul IV
VIAȚA COMUNITĂȚII POLITICE

Viața publică de azi

73. În timpurile noastre, se observă transformări profunde și în structurile și instituțiile popoarelor, ca urmare a evoluției lor culturale, economice și sociale. Aceste transformări exercită o mare influență asupra vieții comunității politice, mai ales privitor la drepturile și îndatoririle tuturor în exercitarea libertății cetățenești și în urmărirea binelui comun, precum și privitor la organizarea relațiilor dintre cetățeni și cu autoritatea publică.

Dintr-o conștiință mai vie a demnității umane, în diferite regiuni ale lumii se naște preocuparea de a instaura o ordine politico-juridică în care drepturile persoanei să fie mai bine apărate în viața publică, de pildă, dreptul de a se reuni în mod liber, de a se asocia, de a-și exprima părerile proprii și de a practica religia în public sau în particular. Garantarea drepturilor persoanei este, într-adevăr, o condiție necesară pentru ca cetățenii, individual sau în grup, să poată participa în mod activ la viața și la conducerea statului.

În strânsă legătură cu progresul cultural, economic și social, se întărește la mulți dorința de a-și asuma un rol mai mare în organizarea vieții politice. În conștiința multora crește preocuparea de a ocroti drepturile minorităților în sânul națiunilor, fără ca ele să-și neglijeze îndatoririle față de comunitatea politică. Pe lângă aceasta, crește tot mai mult respectul față de persoanele care au păreri sau profesează religii diferite. În același timp, se stabilește o colaborare mai largă pentru a asigura tuturor cetățenilor, și nu numai câtorva privilegiați, exercitarea efectivă a drepturilor persoanei.

Sunt condamnate, dimpotrivă, toate formele politice, existente în anumite regiuni, care împiedică libertatea cetățenească sau religioasă, înmulțesc victimele pasiunilor și crimelor politice și deturnează de la binele comun exercitarea autorității întorcând-o în folosul unei anumite facțiuni sau a conducătorilor înșiși.

Pentru a instaura o viață politică realmente umană, nimic nu este mai important decât dezvoltarea simțului lăuntric de dreptate, de bunătate, de slujire a binelui comun și întărirea convingerilor fundamentale asupra adevăratei naturi a comunității politice și asupra scopului, a dreptei exercitări și a limitelor autorității publice.

Natura și scopul comunității politice

74. Oamenii, familiile și diferitele grupuri, toți cei care constituie comunitatea civilă, sunt conștienți că nu sunt în stare să realizeze singuri o viață pe deplin umană și își dau seama de necesitatea unei comunități mai mari în care toți își unesc zilnic puterile în vederea înfăptuirii tot mai desăvârșite a binelui comun[155]. De aceea, ei formează tipuri diferite de comunitate politică. Aceasta există, așadar, în vederea binelui comun și în el își găsește justificarea și semnificația deplină și tot din el își dobândește principiile juridice primordiale. Binele comun cuprinde totalitatea condițiilor de viață socială prin care oamenii, familiile și asociațiile se pot realiza mai deplin și mai ușor[156].

Însă în comunitatea politică se adună oameni numeroși și diferiți și pe bună dreptate ei pot tinde să aibă păreri diferite. De aceea, ca nu cumva, din diversitatea de păreri, comunitatea politică să fie sfâșiată, este necesară o autoritate care să îndrepte toate forțele cetățenilor spre binele comun, nu în mod mecanic, nici despotic, ci acționând în primul rând ca o forță morală bazată pe libertate și pe conștiința responsabilității.

Este evident, așadar, că comunitatea politică și autoritatea publică își găsesc temeiul în natura umană și ca atare aparțin de ordinea prestabilită de Dumnezeu, deși determinarea regimului politic și desemnarea conducătorilor sunt lăsate la libera voință a cetățenilor[157].

Mai decurge de aici și faptul că exercitarea autorității politice, fie înlăuntrul comunității ca atare, fie în cadrul organismelor ce reprezintă statul, trebuie să se desfășoare totdeauna în limitele ordinii morale, în vederea binelui comun – un bine comun conceput în mod dinamic – în conformitate cu o ordine juridică stabilită sau urmând a se stabili. Atunci cetățenii sunt obligați în conștiință la supunere[158]. De aici se manifestă limpede răspunderea, demnitatea și importanța acelora care conduc.

Unde însă cetățenii sunt oprimați de o autoritate publică ce își depășește competența, ei să nu refuze cele cerute în mod obiectiv de binele comun, dar să le fie totuși îngăduit să-și apere drepturile lor și ale concetățenilor împotriva abuzurilor acelei autorități, respectând însă limitele dictate de legea naturală și de legea evangheliei.

Cât despre modalitățile concrete prin care o comunitate politică își organizează structura și buna exercitare a autorității publice, ele pot fi diverse, după natura fiecărui popor și evoluția istoriei. Ele însă trebuie întotdeauna să slujească formării unui om educat, pașnic și binefăcător față de toți, în folosul întregii familii umane.

Colaborarea tuturor la viața publică

75. Este pe deplin concordantă cu natura umană găsirea unor structuri politice și juridice care să ofere mereu mai bine tuturor cetățenilor, fără nici o discriminare, posibilitatea efectivă de a participa liber și activ atât la elaborarea fundamentelor juridice ale comunității politice, cât și la conducerea treburilor publice, la determinarea domeniilor de acțiune și a scopurilor diferitelor organisme și la alegerea conducătorilor[159]. Așadar, să-și amintească toți cetățenii de dreptul și datoria lor de a-și folosi votul liber pentru promovarea binelui comun. Biserica socotește vrednică de laudă și de considerație activitatea acelora care, pentru a-i sluji pe oameni, se dedică binelui și își asumă povara unor astfel de funcții.

Pentru ca participarea responsabilă a cetățenilor să dea roade bune în viața politică de fiecare zi, este necesar un statut juridic pozitiv care să organizeze repartizarea corespunzătoare a funcțiilor și organelor autorității publice precum și ocrotirea eficientă și independentă a drepturilor. Să fie recunoscute, respectate și promovate drepturile tuturor persoanelor, familiilor și grupurilor și exercitarea acestor drepturi[160], precum și a îndatoririlor care le incumbă tuturor cetățenilor. Între acestea din urmă, e bine să o amintim pe aceea de a presta față de stat serviciile materiale și personale cerute de binele comun. Conducătorii să se ferească să împiedice existența grupurilor familiale, sociale sau culturale, a corpurilor sau instituțiilor intermediare și să nu le oprească de la desfășurarea de activități legitime și eficiente, ci mai degrabă să le promoveze cu bunăvoință și în bună rânduială. La rândul lor, cetățenii, fie individual, fie în grup, să se ferească să confere prea multă putere autorității publice și nici să nu pretindă de la ea în mod intempestiv avantaje și ajutoare exagerate, riscând astfel să diminueze responsabilitatea persoanelor, a familiilor și a grupurilor sociale.

În epoca noastră, datorită problemelor mai complexe, autoritatea publică este mai des obligată să intervină în domeniul social, economic și cultural pentru a crea condiții mai favorabile care să permită cetățenilor și grupurilor să urmărească, liber și mai eficient, realizarea binelui integral al omului. Desigur, în funcție de regiuni și de evoluția popoarelor, relațiile între socializare[161] și autonomia sau dezvoltarea persoanei pot fi înțelese în diverse feluri. Însă dacă, în vederea binelui comun, este restrânsă pentru o vreme exercitarea drepturilor, când se schimbă împrejurările, libertatea să fie redată cât de curând. Este, în orice caz, inuman ca autoritatea politică să ajungă la forme totalitare sau dictatoriale, care lezează drepturile persoanelor sau ale grupurilor sociale.

Cetățenii să cultive cu generozitate și fidelitate dragostea față de patrie, însă fără îngustime de spirit, ci în așa fel încât să aibă întotdeauna în vedere binele întregii familii umane care reunește, prin diferite legături, rase, popoare și națiuni.

Toți creștinii să fie conștienți de rolul specific și propriu ce le revine în comunitatea politică, în cadrul căreia au datoria să dea exemplu dezvoltându-și simțul de răspundere și de devotament pentru binele comun, arătând astfel și prin fapte cum pot fi armonizate autoritatea și libertatea, inițiativa personală și solidaritatea cu întreg corpul social, avantajele unității și rodnicia diversității. În ce privește organizarea treburilor pământești, trebuie să recunoască legitimitatea unor opinii diferite între ele și să-i respecte pe cetățenii care își apără punctul de vedere în mod onest, chiar și în grup. Partidele politice, la rândul lor, trebuie să promoveze ceea ce, după aprecierea lor, este cerut de binele comun; nu este îngăduit, însă, niciodată ca folosul propriu să fie pus înaintea binelui comun.

Pentru ca toți cetățenii să-și poată îndeplini rolul în viața comunității politice, trebuie să se dea mare atenție educației cetățenești și politice, atât de necesară astăzi, atât popoarelor în întregime, cât, mai ales, tinerilor. Aceia care sunt sau pot deveni capabili să exercite arta foarte dificilă, dar atât de nobilă[162], a politicii, să se pregătească și să se străduiască să o exercite fără a se preocupa de vreun interes personal sau avantaj material. Să lupte cu integritate și înțelepciune împotriva nedreptății și a oprimării, a dominației arbitrare și a intoleranței unui singur om sau partid politic; să se dedice binelui tuturor cu sinceritate și echitate, mai mult, cu iubirea și tăria cerute de viața politică.

Comunitatea politică și Biserica

76. Mai ales acolo unde există o societate de tip pluralist, este de mare importanță să existe o viziune corectă asupra raporturilor dintre comunitatea politică și Biserică și să se distingă clar între acțiunile pe care credincioșii, individual sau în grup, le fac în propriul lor nume, ca cetățeni călăuziți de conștiința creștină, și acțiunile pe care le desfășoară în numele Bisericii împreună cu păstorii lor.

Nefiind, datorită misiunii și competenței sale, câtuși de puțin confundabilă cu comunitatea politică și nefiind legată de nici un sistem politic, Biserica este, în același timp, semnul și pavăza caracterului transcendent al persoanei umane.

Comunitatea politică și Biserica sunt independente și autonome una față de alta pe terenul propriu. Însă ambele, deși din puncte de vedere diferite, sunt în slujba chemării personale și sociale a acelorași oameni. Ele își vor exercita acest serviciu în folosul tuturor cu atât mai mare eficacitate cu cât amândouă vor cultiva mai mult o cooperare reciprocă sănătoasă, ținând seama și de împrejurările de timp și de loc. Într-adevăr, omul nu este limitat numai la orizontul pământesc, ci, trăind în istoria umană, își păstrează integral chemarea veșnică. Iar Biserica, întemeiată în iubirea Răscumpărătorului, contribuie la extinderea razei de acțiune a dreptății și a iubirii între hotarele fiecărei națiuni și între toate națiunile. Predicând adevărul evangheliei și luminând toate sferele activității umane prin învățătura sa și prin mărturia dată de creștini, Biserica respectă și promovează și libertatea politică și responsabilitatea cetățenilor.

Apostolii, urmașii lor și colaboratorii acestora, fiind trimiși să vestească oamenilor pe Cristos Mântuitorul lumii, se întemeiază, în apostolatul lor, pe puterea lui Dumnezeu care, foarte adesea, manifestă puterea evangheliei în slăbiciunea martorilor. Toți aceia care se dedică slujirii cuvântului lui Dumnezeu trebuie să folosească mijloacele și căile proprii evangheliei, care, în multe privințe, se deosebesc de cele ale cetății pământești.

Desigur, lucrurile pământești și acelea care, în condiția umană, depășesc această lume sunt strâns legate între ele, și însăși Biserica se folosește de cele vremelnice, în măsura cerută de propria ei misiune. Însă ea nu își pune speranța în privilegiile oferite de autoritatea civilă; mai mult, ea va renunța la exercitarea anumitor drepturi legitim dobândite acolo unde s-ar constata că folosirea lor ar pune sub semnul întrebării sinceritatea mărturiei sale sau că noile condiții de viață pretind alte reglementări. Dar ea trebuie să aibă întotdeauna și pretutindeni dreptul de a propovădui credința cu adevărată libertate, de a-și proclama doctrina socială, de a-și îndeplini fără piedici misiunea între oameni, precum și de a-și exprima judecata morală, chiar asupra unor lucruri care țin de ordinea politică, atunci când acest lucru este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea sufletelor, folosind în acest scop toate mijloacele conforme cu evanghelia și cu binele comun și numai acele mijloace, în funcție de timpuri și de situații.

Prin atașamentul și fidelitatea față de evanghelie și prin îndeplinirea misiunii sale în lume, Biserica, trebuind să favorizeze și să înalțe tot ceea ce este adevărat, bun și frumos în comunitatea umană[163], întărește pacea dintre oameni, spre slava lui Dumnezeu[164].

Capitolul V
PROMOVAREA PĂCII ȘI CONSTRUIREA COMUNITĂȚII POPOARELOR

Introducere

77. În vremea noastră, în care suferințele și angoasele ce decurg din ravagiile sau amenințările războiului apasă încă atât de greu, întreaga familie umană a ajuns într-un moment cu totul decisiv în procesul maturizării sale. Deși se adună încetul cu încetul și pretutindeni devine tot mai conștientă de unitatea sa, ea nu-și va putea duce până la capăt opera care îi revine, de a construi o lume cu adevărat mai umană pentru toți oamenii și pe tot pământul, dacă oamenii nu se vor întoarce cu toții, cu suflet reînnoit, la pacea adevărată. De aceea, mesajul evangheliei, în armonie cu aspirațiile și idealurile cele mai înalte ale neamului omenesc, strălucește azi cu o lumină nouă atunci când îi proclamă fericiți pe făcătorii de pace, „căci fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt 5,9).

Conciliul, punând în lumină ideea autentică și nobilă a păcii și condamnând barbaria războiului, își propune să lanseze un apel înflăcărat creștinilor pentru ca ei, cu ajutorul lui Cristos, autorul păcii, să colaboreze cu toți oamenii pentru a consolida pacea, în dreptate și iubire, și pentru a pregăti instrumente de pace.

Natura păcii

78. Pacea nu este pura absență a războiului, nici nu se reduce la stabilirea unui echilibru între forțe adverse, nici nu se naște dintr-o dominare despotică, ci este numită, în mod corect și propriu, „lucrare a dreptății” (Is 32,17). Ea este rodul ordinii înscrise în societatea umană de divinul ei întemeietor, și trebuie înfăptuită de oameni care însetează după o dreptate tot mai desăvârșită. Într-adevăr, întrucât binele comun al neamului omenesc, deși este reglementat în realitatea sa fundamentală de legea veșnică, totuși în privința exigențelor sale concrete este supus la neîncetate schimbări pe măsura trecerii timpului, pacea nu este niciodată dobândită definitiv, ci trebuie construită continuu. Pe lângă aceasta, deoarece voința omului este labilă și rănită de păcat, dobândirea păcii cere o stăpânire constantă asupra patimilor din partea fiecărui om, precum și vigilența autorității legitime.

Dar toate acestea nu sunt suficiente. O astfel de pace nu poate fi realizată pe pământ fără ocrotirea binelui persoanelor și nici fără comunicarea liberă și plină de încredere a bogățiilor sufletești și a facultăților creatoare, între oameni. Voința fermă de a respecta pe ceilalți oameni, celelalte popoare și demnitatea lor, precum și practicare asiduă a fraternității umane, sunt absolut necesare pentru a construi pacea. Astfel, pacea este și rodul iubirii care depășește ceea ce poate oferi dreptatea.

Pacea de pe pământ, care se naște din iubirea față de aproapele, este imaginea și efectul păcii lui Cristos, ce izvorăște de la Dumnezeu Tatăl. Căci Fiul întrupat, Principele păcii, i-a împăcat pe toți oamenii cu Dumnezeu prin crucea sa și, restabilind unitatea tuturor într-un singur popor și într-un singur trup, a ucis ura în trupul său[165] și, după triumful învierii sale, a revărsat în inimile oamenilor Duhul iubirii.

De aceea, toți creștinii sunt stăruitor chemați ca, „făptuind adevărul în iubire” (Ef 4,15), să se unească cu oamenii cu adevărat iubitori de pace pentru a implora și a instaura pacea.

Însuflețiți de același spirit, nu putem să nu-i lăudăm pe aceia care, renunțând la acțiunea violentă în revendicarea drepturilor lor, recurg la mijloace de apărare care sunt, de altfel, la îndemâna și a celor mai slabi, cu condiția ca aceasta să se poată îndeplini fără lezarea drepturilor și obligațiilor celorlalți sau ale comunității.

Întrucât sunt păcătoși, oamenii sunt și vor fi mereu amenințați de primejdia războiului, până la venirea lui Cristos. Însă, întru cât, uniți în iubire, oamenii înving păcatul, ei înving și violența, până ce se va împlini cuvântul: „Își vor preface săbiile în pluguri și lăncile în seceri. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia, nici nu vor mai învăța războiul” (Is 2,4).

I. NECESITATEA DE A EVITA RĂZBOIUL

Frânarea atrocității războaielor

79. Deși războaie recente au adus lumii noastre pagube uriașe, atât materiale cât și morale, în unele părți ale globului războaiele continuă încă să facă, zi de zi, ravagii. Mai mult, făcându-se uz în război de arme științifice de tot felul, cruzimea lui amenință să-i ducă pe combatanți la o barbarie ce o depășește cu mult pe aceea din trecut. Pe lângă aceasta, complexitatea situației actuale și complicarea relațiilor internaționale favorizează prelungirea unor războaie latente, cu noi metode, insidioase și subversive. În multe cazuri, folosirea procedeelor teroriste este considerată ca un nou mod de a purta război.

Având în fața ochilor această stare de degradare a omenirii, Conciliul voiește, înainte de toate, să reamintească valoarea permanentă a dreptului natural al popoarelor și a principiilor lui universale. Însăși conștiința neamului omenesc proclamă cu tot mai multă tărie aceste principii. Așadar, acțiunile care li se opun în mod deliberat precum și ordinele prin care se comandă astfel de acțiuni constituie crime și nici ascultarea oarbă nu îi poate scuza pe aceia care li se supun. Între aceste acțiuni ,trebuie amintită, înainte de toate, exterminarea, din orice motiv și cu orice mijloace, a unui întreg popor, a unei întregi națiuni sau minorități etnice: acestea constituie crime oribile ce trebuie condamnate cu asprime. Trebuie, în schimb, lăudat în cel mai înalt grad curajul acelora care nu se tem să se opună pe față celor care poruncesc astfel de lucruri.

Există, în privința războiului, diferite convenții internaționale pe care le-au semnat un mare număr de țări pentru a face mai puțin inumane acțiunile militare și urmările lor: astfel sunt convențiile privitoare la soarta militarilor răniți și a prizonierilor și diferite angajamente de acest fel. Aceste convenții trebuie respectate; mai mult, cu toții, și mai ales autoritățile publice și experții în materie să facă tot ce le stă în putință pentru ca ele să fie perfecționate, și astfel să stăvilească, în mod cât mai eficient, atrocitatea războaielor. Pe lângă aceasta, pare echitabil ca legile să aibă prevederi umane în privința acelora care, din motive de conștiință, refuză să folosească armele, cu condiția ca ei să accepte altă formă de a sluji comunitatea umană.

Desigur, războiul nu a dispărut din lume. Și atâta timp cât va exista primejdia de război și va lipsi o autoritate internațională competentă și înzestrată cu forțe corespunzătoare, nu se poate nega guvernelor dreptul la legitimă apărare, cu condiția să fi fost epuizate toate mijloacele de reglementare pașnică. Șefii de state și alții care iau parte la răspunderea treburilor de stat au, așadar, îndatorirea de a ocroti popoarele ce le-au fost încredințate, privind cu seriozitate probleme atât de grave. Însă una este să porți război pentru dreapta apărare a popoarelor, și alta – să vrei să subjugi alte neamuri. Nici puterea armelor nu legitimează orice folosire a ei, militară sau politică, și nici faptul că a izbucnit, din nefericire, un război, nu înseamnă că totul este îngăduit între părțile adverse.

La rândul lor, aceia care se dedică slujirii patriei în viața militară, să se considere slujitori ai securității și libertății popoarelor, și, dacă își împlinesc corect această îndatorire, contribuie cu adevărat la menținerea păcii.

Războiul total

80. Grozăvia și perversitatea războiului cresc nemăsurat datorită progresului armelor științifice. Într-adevăr, acțiunile războinice purtate cu astfel de arme pot provoca distrugeri uriașe și lipsite de discernământ care, de aceea, depășesc cu mult limitele legitimei apărări. Mai mult, dacă s-ar utiliza complet mijloacele deja înmagazinate în arsenalurile marilor puteri, s-ar ajunge la o exterminare reciprocă aproape totală a părților în conflict, fără a mai vorbi de marile ravagii provocate în lume de efectele funeste ale folosirii unor astfel de arme.

Toate acestea ne obligă să reexaminăm războiul într-un spirit cu totul nou[166]. Oamenii vremurilor noastre să știe că vor avea de dat o aspră socoteală pentru acțiunile lor de război. Într-adevăr, de hotărârile lor de astăzi va depinde în mare măsură cursul vremurilor viitoare.

Luând în considerație toate acestea, sfântul Conciliu, însușindu-și condamnările războiului total pronunțate deja de recenții suverani pontifi[167], declară:

Orice acțiune războinică îndreptată fără discernământ spre distrugerea unor orașe întregi sau a unor regiuni vaste împreună cu locuitorii lor este o crimă împotriva lui Dumnezeu și împotriva omului însuși, crimă ce trebuie condamnată cu tărie și fără ezitare.

Riscul deosebit al războiului de astăzi constă în faptul că le oferă, într-un fel, ocazie acelora care posedă cele mai moderne arme științifice să săvârșească astfel de nelegiuiri și, printr-o înlănțuire inexorabilă, poate împinge voințele oamenilor la cele mai atroce decizii. Pentru ca acest lucru să nu se mai întâmple vreodată în viitor, episcopii din lumea întreagă, adunați laolaltă, îi conjură pe toți oamenii, și în mod deosebit pe șefii de state și pe comandanții supremi, să cântărească necontenit răspunderea uriașă pe care o poartă în fața lui Dumnezeu și în fața întregii omeniri.

Cursa înarmărilor

81. Este adevărat că armele științifice nu sunt acumulate cu unica intenție de a fi folosite în timp de război. Într-adevăr, deoarece se socotește că puterea defensivă a fiecărei părți depinde de capacitatea de a răspunde fulgerător adversarului, această acumulare de arme, care se accentuează an de an, folosește, în mod paradoxal, la descurajarea eventualilor adversari. Mulți socotesc că acesta este cel mai eficace dintre mijloacele prin care poate fi asigurată acum o anumită pace între popoare.

Oricum ar sta lucrurile în privința acestui mod de disuasiune, oamenii trebuie să fie convinși că cursa înarmărilor, la care recurg numeroase națiuni, nu este o cale sigură pentru o menținere temeinică a păcii, iar așa-numitul echilibru care decurge din ea nu înseamnă o pace trainică și adevărată. Cauzele de război, în loc să fie eliminate, amenință mai degrabă să se agraveze pe zi ce trece. În vreme ce se cheltuiesc bogății fabuloase pentru dotarea cu arme mereu noi, nu se poate oferi un remediu pe măsură atâtor nevoi presante ale lumii de azi. În loc să se rezolve cu adevărat și în profunzime conflictele dintre popoare, ele se extind și în alte părți ale lumii. Vor trebui alese noi căi, pornind de la reînnoirea spiritelor, pentru a pune capăt acestui scandal și pentru ca, lumea fiind eliberată astfel de anxietatea care o apasă, să poată fi instaurată adevărata pace.

De aceea, trebuie declarat încă o dată: cursa înarmărilor este o plagă extrem de gravă a omenirii și afectează în mod intolerabil pe cei săraci. E foarte de temut că, dacă ea persistă, va da naștere într-o bună zi la toate dezastrele aducătoare de moarte ale căror mijloace le pregătește deja.

Avertizați asupra calamităților pe care neamul omenesc le-a făcut posibile, să folosim răgazul de care ne bucurăm și care ne-a fost dăruit de sus pentru ca, mai conștienți de răspunderea proprie, să găsim căile care să ne permită să ne rezolvăm neînțelegerile într-un mod mai demn de om. Providența divină ne cere cu insistență să ne liberăm noi înșine de vechea servitute a războiului. Dacă refuzăm să facem acest efort, nu știm încotro ne va duce calea funestă pe care am pornit.

Condamnarea absolută a războiului și acțiunea internațională pentru evitarea lui

82. Este limpede, așadar, că trebuie să căutăm să pregătim cu toate forțele acea vreme în care, prin acordul general al națiunilor, se va putea interzice total orice fel de război. Acest lucru pretinde, evident, instituirea unei autorități publice universale, recunoscute de toți, care să fie înzestrată cu o putere eficientă, pentru a asigura tuturor securitatea, respectarea dreptății și garantarea drepturilor. Însă, înainte ca această autoritate, foarte de dorit, să poată fi instituită, e necesar ca forurile internaționale supreme de astăzi să se dedice energic studierii mijloacelor celor mai apte de a asigura securitatea comună. De vreme ce pacea trebuie să se nască din încrederea reciprocă dintre popoare în loc să fie impusă națiunilor prin teroarea armelor, toți trebuie să colaboreze pentru a pune în sfârșit capăt cursei înarmărilor. Reducerea armamentelor să înceapă să devină realitate, nu unilateral, desigur, ci în ritm egal de ambele părți, în virtutea unor acorduri, însoțite de garanții adevărate și eficiente[168].

Între timp, nu trebuie subestimate eforturile care s-au făcut și se fac pentru îndepărtarea primejdiei războiului. Trebuie mai degrabă încurajată bunăvoința atâtor oameni care, deși împovărați cu grijile uriașe ale funcțiilor lor supreme, îndemnați de conștiința acută a gravelor lor responsabilități, se străduiesc să elimine războiul, pe care îl detestă, chiar dacă nu pot face abstracție de complexitatea situației de fapt. Trebuie înălțate rugăciuni stăruitoare lui Dumnezeu ca să le dea puterea de a întreprinde cu perseverență și de a duce la capăt cu curaj această lucrare de înaltă iubire față de oameni care este construirea energică a păcii. În zilele noastre, ea le cere desigur să-și lărgească mintea și inima dincolo de hotarele propriei țări, să renunțe la egoismul național și la ambiția de a domina peste alte popoare și să nutrească un respect profund față de întreaga omenire, care se îndreaptă deja, atât de trudnic, spre o mai mare unitate.

În ceea ce privește problemele păcii și ale dezarmării, cercetările aprofundate, curajoase și neobosite, precum și congresele internaționale pe această temă trebuie considerate ca niște primi pași spre soluționarea unor chestiuni atât de grave și trebuie continuate în viitor, cu mai multă energie, pentru a obține efecte practice. Oamenii să fie însă foarte atenți să nu se lase numai pe seama eforturilor câtorva, fără a se preocupa și de propria lor stare de spirit. Căci șefii de state, care răspund de binele comun al propriei națiuni și, în același timp, sunt promotorii binelui universal, sunt în foarte mare măsură dependenți de opiniile și sentimentele mulțimii. Într-adevăr, nu folosește la nimic ca ei să caute să facă pace atâta vreme cât sentimente de ostilitate, de dispreț și de neîncredere, ura rasială și prejudecățile ideologice îi despart pe oameni și îi dezbină. De aici, urgența și necesitatea extremă a unei reînnoiri în formarea mentalităților și a unei noi orientări în opinia publică. Aceia care se dedică activității educative, mai ales a tinerilor, sau contribuie la formarea opiniei publice, să considere că au foarte grava îndatorire de a educa la toți sentimente noi, generatoare de pace. În mod sigur noi toți suntem datori să ne schimbăm inimile privind la lumea întreagă și la ceea ce am putea întreprinde cu toții împreună pentru a duce neamul omenesc spre un destin mai bun.

Să nu ne amăgim cu speranțe deșarte. Dacă în viitor nu se vor încheia tratate ferme și cinstite de pace universală, renunțându-se la orice ură și dușmănie, omenirea, care se află deja în mare primejdie, oricât ar fi de înzestrată cu minunate cuceriri ale științei, riscă să ajungă în ceasul funest în care nu va putea cunoaște altă pace decât pacea îngrozitoare a morții. Totuși, Biserica lui Cristos, și în clipa în care, împărtășind angoasa acestor vremuri, rostește aceste cuvinte, își păstrează speranța neclintită. Ea voiește să prezinte vremurilor noastre, iarăși și iarăși, cu timp și fără timp, mesajul apostolic: „Iată acum vremea potrivită” pentru transformarea inimilor; „Iată acum ziua mântuirii”[169].

II. CONSTRUIREA COMUNITĂȚII INTERNAȚIONALE

Cauzele conflictelor și remediile lor

83. Pentru a construi pacea, prima condiție este eliminarea cauzelor de conflict între oameni, cauze care alimentează războaiele, dintre care principalele sunt nedreptățile. Multe dintre acestea provin din excesive inegalități economice, precum și din întârzierea cu care li se aduc remediile necesare. Altele se nasc din spiritul de dominare și din disprețul față de persoane, dacă cercetăm cauzele mai profunde, din invidie, neîncredere, orgoliu și alte pasiuni egoiste. Deoarece omul nu poate răbda atâtea dezordini, consecința lor este că și atunci când nu cunoaște atrocitățile războiului, lumea este continuu prada conflictelor dintre oameni și a violenței. Pe lângă aceasta, întrucât aceleași rele se regăsesc în relațiile dintre popoare, este absolut necesar ca, pentru învingerea sau prevenirea lor și pentru a reprima dezlănțuirea violenței, instituțiile internaționale să-și întărească și să-și perfecționeze cooperarea și coordonarea și să fie stimulată neobosit crearea de organisme care să promoveze pacea.

Comunitatea națiunilor și instituțiile internaționale

84. În contextul înmulțirii și strângerii legăturilor de interdependență între toți cetățenii și toate popoarele globului, pentru ca binele comun universal să fie căutat cum se cuvine și să fie realizat în mod eficient, e necesar ca încă de acum comunitatea națiunilor să se organizeze potrivit unei ordini care să corespundă sarcinilor actuale, mai ales în problema numeroaselor regiuni care suferă încă de o sărăcie insuportabilă.

Pentru a ajunge la aceste scopuri, instituțiile comunității internaționale trebuie, fiecare în sfera ei, să se ocupe de diversele nevoi ale oamenilor, atât în domeniul vieții sociale, de care țin alimentația, sănătatea, munca, educația, cât și privind unele împrejurări speciale care pot apărea pe alocuri, cum ar fi necesitatea de a sprijini creșterea generală a țărilor în curs de dezvoltare, rezolvarea situației dramatice a refugiaților risipiți în lumea întreagă sau ajutorarea emigranților și a familiilor lor.

Instituțiile internaționale deja existente fie la nivel mondial fie regional au adus mari servicii neamului omenesc. Ele reprezintă primele încercări de a pune bazele internaționale ale întregii comunități umane pentru a rezolva problemele cele mai grave ale vremurilor noastre, pentru a promova progresul în lumea întreagă și pentru a preveni războiul sub orice formă. În toate aceste domenii, Biserica se bucură văzând spiritul de adevărată fraternitate ce înflorește între creștini și necreștini, intensificându-le necontenit eforturile pentru a alina mizeria imensă existentă în lume.

Cooperarea internațională în domeniul economic

85. Solidaritatea actuală a neamului omenesc impune de asemenea stabilirea unei mai mari cooperări internaționale în domeniul economic. Într-adevăr, deși aproape toate popoarele și-au câștigat independența politică, sunt departe de a se fi eliberat de excesivele inegalități și de orice formă de dependență abuzivă, și de a fi scăpat total de primejdia unor grave dificultăți interne.

Dezvoltarea unei țări depinde de resursele sale umane și financiare. Cetățenii fiecărei națiuni trebuie pregătiți, prin educație și formație profesională, pentru a face față diferitelor sarcini ale vieții economice și sociale. Pentru aceasta e nevoie de ajutorul unor experți străini care, în sprijinul pe care îl acordă, să nu acționeze în spirit de dominație, ci de asistență și colaborare. Ajutorarea materială dată țărilor în curs de dezvoltare nu poate fi realizată fără transformări profunde în uzanțele actuale ale comerțului mondial. Pe lângă aceasta, țările dezvoltate trebuie să le ofere și alte ajutoare, sub formă de dar, de împrumut sau de investiții financiare; acestea trebuie oferite cu generozitate și dezinteresat dintr-o parte, și primite cu toată onestitatea din cealaltă parte.

Pentru instaurarea unei adevărate ordini economice mondiale, trebuie suprimată lăcomia după beneficii excesive, ambițiile naționale, setea de dominație politică, calculele de ordin militarist precum și mașinațiile ce au ca scop propagarea și impunerea unor ideologii. Se propun mai multe sisteme economice și sociale; este de dorit ca experții să găsească baze comune pentru relațiile economice mondiale sănătoase; acest lucru se va realiza mai ușor dacă fiecare va renunța la propriile prejudecăți și va fi gata să poarte un dialog sincer.

Câteva norme utile

86. Pentru această colaborare par utile următoarele norme:

a) Națiunile în curs de dezvoltare trebuie să aibă grijă să-și fixeze în mod expres și ferm ca scop al progresului deplina perfecționare umană a cetățenilor. Să nu uite că progresul izvorăște și crește în primul rând din munca și priceperea popoarelor respective, căci trebuie să se bazeze nu numai pe ajutoarele externe, ci mai ales pe deplina valorificare a propriilor resurse, precum și pe dezvoltarea culturii și tradițiilor proprii. În aceste domenii, aceia care dețin cea mai mare influență asupra celorlalți trebuie să dea exemplu.

b) Este o îndatorire foarte gravă a țărilor dezvoltate să ajute popoarele în curs de dezvoltare în îndeplinirea acestor îndatoriri. De aceea, să înfăptuiască adaptările spirituale și materiale necesare pentru stabilirea acestei colaborări universale.

Astfel, în negocierile cu țările mai slabe și mai sărace, trebuie să se țină seama cu grijă de binele acestora, căci veniturile realizate din vânzarea produselor proprii le sunt necesare pentru subzistență.

c) Este sarcina comunității internaționale să coordoneze și să stimuleze dezvoltarea, având grijă totuși să împartă cu maximă eficiență și echitate resursele prevăzute. Tot ea are rolul de a reglementa raporturile economice mondiale conform normelor dreptății, respectând, în același timp, principiul subsidiarității.

Să se întemeieze instituții capabile să promoveze și să reglementeze comerțul internațional, mai ales cu țările mai puțin dezvoltate, și să compenseze inconvenientele ce decurg din excesiva inegalitate de putere între națiuni. O astfel de reglementare însoțită de ajutoare tehnice, culturale și financiare trebuie să pună la dispoziția națiunilor în curs de dezvoltare mijloacele necesare pentru a realiza o creștere economică satisfăcătoare.

d) În multe cazuri este presantă necesitatea unei revizuiri a structurilor economice și sociale; trebuie însă evitate soluțiile tehnice premature, mai ales acelea care, oferindu-i omului avantaje materiale, sunt potrivnice naturii și dezvoltării sale spirituale. Căci „nu numai cu pâine trăiește omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4). Orice element al familiei umane poartă în sine și în tradițiile sale cele mai bune o parte din tezaurul spiritual încredințat de Dumnezeu omenirii, chiar dacă nu îi cunosc obârșia.

Cooperarea internațională și creșterea demografică

87. Cooperarea internațională devine cu totul indispensabilă când este vorba de popoare care, astăzi, adesea, pe lângă alte dificultăți, suferă în mod deosebit de acelea izvorâte din creșterea rapidă a populației. Este urgent ca, printr-o colaborare deplină și intensă a tuturor, mai ales a națiunilor mai bogate, să se cerceteze cum s-ar putea procura cele necesare pentru hrana și instruirea corespunzătoare a oamenilor și cum să beneficieze de acestea întreaga comunitate umană. Numeroase popoare și-ar putea îmbunătăți mult condițiile de viață dacă, instruite cum se cuvine, ar trece de la metodele arhaice de agricultură la noile tehnici, aplicându-le cu prudența necesară la condițiile lor, instaurând, în același timp, o ordine socială mai bună și procedând la o distribuire mai echitabilă a pământurilor.

Guvernele au, fără îndoială, drepturi și îndatoriri în ce privește problemele populației în fiecare națiune, în limitele propriei competențe: de exemplu, pentru tot ce privește legislația socială și familială, exodul populațiilor rurale spre oraș, informarea cu privire la situația și la nevoile țării. Deoarece astăzi spiritele sunt agitate atât de puternic de această problemă, e de dorit ca și catolicii competenți în materie, mai ales în universități, să-și continue cu stăruință cercetările întreprinse și să le dea o mai mare amploare.

Întrucât mulți afirmă că sporul demografic mondial, sau cel puțin al anumitor națiuni, trebuie frânat în mod radical, prin toate mijloacele și prin orice fel de intervenție a autorităților publice, Conciliul îi îndeamnă pe toți oamenii să evite soluțiile preconizate în public sau în particular, și uneori impuse, care sunt în contradicție cu legea morală. Căci, în virtutea dreptului inalienabil al omului la căsătorie și la procreare, decizia cu privire la numărul copiilor de adus pe lume depinde de dreapta judecată a părinților și nu poate fi în nici un fel lăsată la discreția autorității publice. Însă, deoarece judecata părinților presupune o conștiință bine formată, este foarte important ca toți să aibă posibilitatea de a-și forma o responsabilitate dreaptă și cu adevărat umană care să respecte legea divină, fără să neglijeze și împrejurările de timp și de loc. Aceasta presupune peste tot o îmbunătățire a condițiilor pedagogice și sociale și, în primul rând, posibilitatea unei formații religioase, sau, cel puțin, a unei educații morale complete. Pe lângă aceasta, trebuie ca populațiile să fie în mod judicios informate asupra progreselor științifice realizate în căutarea metodelor care să-i ajute pe soți în problema reglementării nașterilor, atunci când valoarea respectivelor metode este constatată, iar concordanța lor cu morala, un lucru sigur.

Rolul creștinilor în întrajutorarea internațională

88. Creștinii să colaboreze de bunăvoie și din toată inima la construirea unei ordini internaționale, care trebuie să se realizeze într-o sinceră respectare a libertăților legitime și în prieteneasca frățietate a tuturor. Să o facă cu atât mai bucuros cu cât cea mai mare parte a globului suferă încă de o asemenea mizerie încât Cristos însuși, în persoana celor săraci, cere cu glas tare caritatea ucenicilor săi. Să se curme, așadar, scandalul ca unele țări, în care prea adesea majoritatea locuitorilor se împodobesc cu numele de creștini, să se bucure de un mare belșug de bunuri, în timp ce altele să fie lipsite de cele necesare traiului și chinuite de foame, de boli și de tot felul de lipsuri. Spiritul de sărăcie și de caritate este, într-adevăr, gloria și mărturia Bisericii lui Cristos.

Trebuie, așadar, lăudați și încurajați creștinii, mai ales tinerii, care se oferă spontan să ajute pe alți oameni și alte popoare. Mai mult, întregul popor al lui Dumnezeu are îndatorirea ca, însuflețit de cuvântul și exemplul episcopilor, să aline, în măsura posibilităților, mizeria acestor vremuri, și aceasta conform obiceiului străvechi al Bisericii, dând nu numai din surplus, ci și din cele ce îi sunt necesare.

Fără a fi organizată în mod rigid și uniform, modalitatea de a strânge și distribui ajutoare trebuie să se desfășoare totuși după un plan la nivelul diecezelor, al națiunilor și la nivel internațional, conjugând acțiunea catolicilor cu aceea a celorlalți frați creștini, oriunde pare oportun. Într-adevăr, spiritul de caritate, departe de a se opune unei exercitări prevăzătoare și organizate a acțiunii sociale și caritative, mai degrabă o pretinde. Așadar, cei care vor să se dedice slujirii națiunilor în curs de dezvoltare trebuie să fie formați corespunzător în institute specializate.

Prezența activă a Bisericii în comunitatea internațională

89. Când Biserica, în virtutea misiunii sale divine, propovăduiește tuturor oamenilor evanghelia și le împarte comorile harului, ea contribuie pretutindeni la întărirea păcii și la punerea unei baze solide pentru o comunitate frățească între oameni și între popoare: cunoașterea legii divine și naturale. De aceea, Biserica trebuie neapărat să fie prezentă în comunitatea națiunilor pentru a favoriza și stimula cooperarea între oameni, și aceasta atât prin organele sale oficiale cât și prin colaborarea deplină și sinceră a tuturor creștinilor, inspirată de unica dorință de a fi de folos tuturor.

Acest rezultat va fi obținut cu mai multă siguranță dacă înșiși credincioșii, conștienți de răspunderea lor de oameni și creștini, lucrează pentru a trezi voința promptă de cooperare cu comunitatea internațională, începând cu propriul lor mediu de viață. În această privință, să se dea o atenție deosebită formării tinerilor, atât în educația religioasă cât și în educația civică.

Rolul creștinilor în instituțiile internaționale

90. O excelentă formă de activitate internațională o constituie, pentru creștini, concursul pe care și-l dau, individual sau în grup, instituțiilor deja existente sau urmând a fi create, care vizează extinderea colaborării internaționale. Un aport multiplu la edificarea comunității mondiale în pace și frățietate îl mai pot oferi și diversele asociații catolice internaționale, care trebuie întărite, prin dotarea lor cu personal mai numeros și bine format, prin sporirea mijloacelor materiale de care au nevoie și prin coordonarea armonioasă a forțelor lor. Într-adevăr, în zilele noastre eficacitatea acțiunilor și necesitățile dialogului pretind inițiative colective. Pe lângă aceasta, astfel de asociații contribuie mult la cultivarea simțului de universalitate, atât de potrivit catolicilor, și la formarea unei conștiințe de solidaritate și responsabilitate cu adevărat universale.

În sfârșit, e de dorit ca, pentru a-și îndeplini bine rolul în comunitatea internațională, catolicii să caute o colaborare activă și pozitivă, atât cu frații despărțiți care și ei profesează iubirea evanghelică, precum și cu toți oamenii care însetează după adevărata pace.

Conciliul, ținând seama de imensitatea suferințelor ce apasă până astăzi majoritatea neamului omenesc, și pentru a promova pretutindeni dreptatea și iubirea lui Cristos față de cei săraci, socotește foarte oportună crearea unui organism al Bisericii universale cu misiunea de a stimula comunitatea catolicilor la promovarea progresului regiunilor sărace precum și a dreptății sociale între națiuni.

Încheiere

Rolul fiecărui credincios și al Bisericilor particulare

91. Ceea ce sfântul Conciliu propune izvorăște din tezaurul învățăturii Bisericii și are drept scop să-i ajute pe toți oamenii vremurilor noastre, pe aceia care cred în Dumnezeu ca și pe aceia care nu îl recunosc în mod explicit, ca, înțelegându-și mai clar și mai integral chemarea, să construiască o lume mai conformă cu eminenta demnitate a omului, să tindă spre o fraternitate universală cu rădăcini mai adânci și, îndemnați de iubire, să răspundă printr-un efort generos și comun la apelurile cele mai presante ale epocii noastre.

Desigur, în fața imensei varietăți a situațiilor și a formelor de civilizație din lume, această prezentare îmbracă în mod voit, în numeroase locuri, un caracter general. Mai mult, pentru că e vorba adesea de probleme supuse unei necontenite evoluții, învățătura prezentată aici și care este învățătura acceptată în Biserică va trebui să fie aprofundată și lărgită. Sperăm însă că multe din cele enunțate pe baza cuvântului lui Dumnezeu și a spiritului evangheliei le vor putea fi tuturor de real folos, mai ales după ce credincioșii, sub conducerea păstorilor lor, vor realiza adaptarea cerută de diversitatea popoarelor și mentalităților.

Dialog între toți oamenii

92. În virtutea misiunii sale de a lumina întreg pământul cu mesajul evangheliei și de a aduna într-un singur Duh pe toți oamenii de orice neam, rasă sau cultură, Biserica este semnul acelei fraternități care îngăduie și întărește un dialog sincer.

Acest lucru cere ca în primul rând înlăuntrul Bisericii să promovăm stima, respectul și înțelegerea reciprocă, recunoscând orice diversitate legitimă, pentru a stabili un dialog tot mai rodnic între toți aceia care constituie unicul popor al lui Dumnezeu, fie păstori, fie ceilalți creștini. Într-adevăr, cele care îi unesc pe credincioși sunt mai puternice decât cele care îi despart: în cele necesare – unitate, în cele îndoielnice – libertate, în toate – caritate[170].

Gândul nostru îi îmbrățișează și pe frații care nu trăiesc încă în deplină comuniune cu noi, precum și comunitățile lor; suntem totuși uniți cu ei prin mărturisirea Tatălui și Fiului și Duhului Sfânt și prin legătura iubirii, fiind conștienți că astăzi unitatea creștinilor este așteptată și dorită chiar și de mulți oameni care nu cred în Cristos. Într-adevăr, cu cât ea va înainta în adevăr și iubire sub acțiunea puternică a Duhului Sfânt, cu atât mai mult va fi pentru lumea întreagă o prevestire de unitate și de pace. De aceea, cu forțe unite și în forme tot mai bine adaptate pentru a împlini astăzi eficient acest scop, să ne străduim ca, într-o fidelitate crescândă față de evanghelie, să colaborăm frățește în slujba familiei umane, care este chemată să devină, în Cristos Isus, familia fiilor lui Dumnezeu.

Ne îndreptăm, așadar, gândul și spre toți aceia care îl recunosc pe Dumnezeu și ale căror tradiții păstrează elemente religioase și umane de preț, dorind ca un dialog deschis să ne călăuzească pe toți la primirea cu fidelitate a îndemnurilor Duhului și la împlinirea lor cu râvnă.

În ce ne privește, dorința de a stabili un astfel de dialog, inspirat numai de dragostea de adevăr și purtat cu înțelepciunea cuvenită, nu exclude pe nimeni: nici pe aceia care cultivă înaltele valori umane fără a-l recunoaște încă pe Autorul lor, nici pe aceia care se opun Bisericii și o prigonesc în diferite feluri. Întrucât Dumnezeu Tatăl este începutul și sfârșitul a toate, suntem chemați cu toții să fim frați și, de aceea, chemați la același destin uman și divin, putem și trebuie să cooperăm, fără violență și fără gând ascuns, la construirea lumii în adevărata pace.

Construirea lumii și ducerea ei la împlinire

93. Creștinii, amintindu-și de cuvântul Domnului: „După aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii mei, de veți avea iubire unii față de alții” (In 13,35), nu pot avea o dorință mai fierbinte decât aceea de a-i sluji cu tot mai multă generozitate și eficiență pe oamenii acestor timpuri. De aceea, aderând cu fidelitate la evanghelie și beneficiind de puterea ei, uniți cu toți aceia care iubesc și caută dreptatea, ei au de îndeplinit pe acest pământ o lucrare imensă de care vor trebui să dea socoteală aceluia care îi va judeca pe toți în ziua de apoi. Nu toți aceia care zic „Doamne, Doamne” vor intra în împărăția cerurilor, ci aceia care fac voia Tatălui[171] și se angajează cu curaj în această lucrare. Căci Tatăl voiește să-l recunoaștem în orice om pe Cristos, Fratele nostru, și să-l iubim efectiv, prin cuvânt și faptă, dând astfel mărturie pentru Adevăr, și să împărtășim celorlalți misterul de iubire a Tatălui Ceresc. În felul acesta, oamenii de pe toată fața pământului vor fi treziți la o speranță vie, dar al Duhului, pentru a fi la urmă primiți în pacea și în fericirea supremă, în patria care strălucește de slava Domnului.

„Aceluia care, prin puterea ce lucrează în noi, poate făptui toate și nesfârșit mai mult decât cerem sau înțelegem, Lui să-I fie slavă în Biserică și în Cristos Isus, la toate neamurile, în veci de veci. Amin” (Ef 3,20-21).

Toate cele stabilite în această constituție pastorală, și fiecare în parte, au plăcut părinților conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii părinți, în Duhul Sfânt, le decretăm și le stabilim și dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

Roma, Sfântul Petru, 7 decembrie 1965
Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
(Urmează semnăturile părinților)

Titlul original: CONCILIUL OECUMENICUM VATICANUM II, Constitutio pastoralis de Ecclesia in mundo huius temporis Gaudium et spes (Sessio IX, 7 dec. 1965): AAS 58 (1966) 1025-1115.

Note

[1] Constituția pastorală „Biserica în lumea contemporană”, deși formată din două părți, constituie un tot unitar. Este numită „pastorală” pentru că, bazată pe principii doctrinale, își propune să expună atitudinea Bisericii față de lume și față de oamenii de azi. De aceea, intenția pastorală nu lipsește din prima parte, după cum nu lipsește din partea a doua intenția doctrinală.
În prima parte, Biserica își expune învățătura despre om, despre lumea în care este inserat omul și despre relația sa cu aceștia. În cea de a doua, ea examinează mai îndeaproape anumite aspecte ale vieții și societății contemporane și mai ales problemele care par mai presante în vremea noastră. De aceea, în partea a doua, subiectele tratate în lumina unor principii doctrinale nu conțin numai elemente permanente, ci și contingente.
Așadar, Constituția trebuie interpretată conform normelor generale ale interpretării teologice, ținând seama, mai ales în partea a doua, de împrejurările schimbătoare care, prin natura lor, sunt inseparabile de subiectele tratate.
[2] Cf. In 18,37.
[3] Cf. In 3,17; Mt 20,28; Mc 10,45.
[4] Cf. Rom 7,14ss.
[5] Cf. 2Cor 5,15.
[6] Cf. Fap 4,12.
[7] Cf. Evr 13,8.
[8] Cf. Col 1,15.
[9] Cf. Gen 1,26; Înț 2,23.
[10] Cf. Sir 17,3-10.
[11] Cf. Rom 1,21-25.
[12] Cf. In 8,34.
[13] Cf. Dan 3,57-90.
[14] Cf. 1Cor 6,13-20.
[15] Cf. 1Rg 16,7; Ier 17,10.
[16] Cf. Sir 17,7-8.
[17] Cf. Rom 2,14-16.
[18] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiodifuzat despre formarea conștiinței creștine a tinerilor, 23 martie 1952: AAS 44 (1952), 271.
[19] Cf. Mt 22,37-40; Gal 5,14.
[20] Cf. Sir 15,14.
[21] Cf. 2Cor 5,10.
[22] Cf. Înț 1,13; 2,23-24; Rom 5,21; 6,23; Iac 1,15.
[23] Cf. 1Cor 15,56-57.
[24] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Divini Redemptoris, 19 martie 1937: AAS 29 (1937), 65-106; PIUS AL XII-LEA, Enc. Ad Apostolorum Principis, 29 iun. 1958: AAS 50 (1958), 601-614; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra, 15 mai 1961: AAS 53 (1961), 451-453; PAUL AL VI-LEA, Ecclesiam Suam, 6 aug. 1964: AAS 56 (1964), 651-653.
[25] Cf. Lumen gentium, 8.
[26] Cf. Fil 1,27.
[27] Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, Confes., I, 1: PL 32, 661.
[28] Cf. Rom 5,14; cf. TERTULIAN, De carnis ressurr., 6: „Ceea ce era plăsmuit în lut era gândit, în vederea lui Cristos, ca omul viitor”: PL 2, 802 (848); CSEL 47, 33, 1.12-13.
[29] Cf. 2Cor 4,4.
[30] Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN CONSTANTINOPOL, Can. 7: „Nici Dumnezeu Cuvântul nu a fost transformat în firea trupului, nici trupul nu a trecut în natura Cuvântului”: Denz. 219 (428); cf. și CONCILIUL AL III-LEA DIN CONSTANTINOPOL: „După cum preasfântul și neprihănitul său trup însuflețit nu a fost nimicit prin îndumnezeire (theotheisa ouk anerethe), ci a rămas în propria sa stare și natură”: Denz. 291 (556); cf. CONCILIUL DIN CALCEDON: „în două firi fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire și fără despărțire”: Denz. 148 (302).
[31] Cf. CONCILIUL AL III-LEA DIN CONSTANTINOPOL: „tot astfel și voința lui omenească nu a fost nimicită prin îndumnezeire”: Denz. 291 (556).
[32] Cf. Evr 4,15.
[33] Cf. 2Cor 5,18-19; Col 1,20-22.
[34] Cf. 1Pt 2,21; Mt 16,24; Lc 14,27.
[35] Cf. Rom 8,29; Col 1,18.
[36] Cf. Rom 8,1-11.
[37] Cf. 2Cor 4,14.
[38] Cf. Fil 3,10; Rom 8,17.
[39] Cf. Lumen gentium, 16.
[40] Cf. Rom 8,32.
[41] Cf. Liturgia pascală bizantină.
[42] Cf. Rom 8,15 și Gal 4,6; cf. și In 1,12 și 1In 3,1-2.
[43] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra, loc. cit., 401-464 și Enc. Pacem in terris, 11 apr. 1963: AAS 55 (1963), 257-304; PAUL AL VI-LEA, Ecclesiam Suam; loc. cit., 609-659.
[44] Cf. Lc 17,33.
[45] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, 1 Ethic., Lect. 1.
[46] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 418; cf. și PIUS AL XI-LEA, Enc. Quadragesimo anno, 15 mai 1941: AAS 23 (1941), 222ss.
[47] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 417.
[48] Cf. Mc 2,27.
[49] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 266.
[50] Cf. Iac 2,15-16.
[51] Cf. Lc 16, 19-31.
[52] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 299-300.
[53] Cf. Lc 6,37-38; Mt 7,1-2; Rom 2,1-11; 14,10-12.
[54] Cf. Mt 5,43-47.
[55] Lumen gentium, 9.
[56] Cf. Ex 24,1-8.
[57] Cf. Gen 1,26-27; 9,2-3; Înț 9,2-3.
[58] Cf. Ps 8,7.10.
[59] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 297.
[60] Cf. Mesaj către toți oamenii adresat de părinții conciliari în oct. 1962, la începutul Conciliului Vatican II.
[61] Cf. PAUL AL VI-LEA, Discurs către Corpul diplomatic, 7 ian. 1965: AAS 57 (1965), 232.
[62] Cf. CONCILIUL VATICAN I, Const. Dogm. Dei Filius, cap. III: Denz. 1785-1786 (3004-3005).
[63] Cf. PIO PASCHINI, Vita e opere di Galileo Galilei, 2 vol., Pont. Acad. delle Scienze, Citta del Vaticano 1964.
[64] Cf. Mt 24,13; 13,24-30 și 36-43.
[65] Cf. 2Cor 6,10.
[66] Cf. In 1,3.14.
[67] Cf. Ef 1,10.
[68] Cf. In 3,14-16; Rom 5,8-10.
[69] Cf. Fap 2,36; Mt 28,18.
[70] Cf. Rom 15,16.
[71] Cf. Fap 1,7.
[72] Cf. 1Cor 7,31; Sf. IRINEU DE LYON, Ad. Haer., V, 36, 1; PG 7, 1222.
[73] Cf. 2Cor 5,2; 2Pt 3,13.
[74] Cf. 1Cor 2,9; Ap 21,4-5.
[75] Cf. 1Cor 15,42.53.
[76] Cf. 1Cor 13,8; 3,14.
[77] Cf. Rom 8,19-21.
[78] Cf. Lc 9,25.
[79] Cf. PIUS AL XI-LEA, Quadragesimo anno: l.c., 207.
[80] Liturghierul Roman, Prefața la sărbătoarea Cristos Rege.
[81] Cf. PAUL AL VI-LEA, Ecclesiam Suam, III: AAS 56 (1964), 637-659.
[82] Cf. Tit 3,4; philanthropia.
[83] Cf. Ef 1,3.5-6.13-14.23.
[84] Lumen gentium, 8.
[85] Ibid., 9.
[86] Ibid., 8.
[87] Cf. ibid., 38.
[88] Cf. Rom 8,14-17.
[89] Cf. Mt 22,39.
[90] Cf. Lumen gentium, 9.
[91] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs către istorici și artiști, 9 martie 1956: AAS 48 (1956), 212: „Divinul ei întemeietor, Isus Cristos, nu i-a dat nici o încredințare și nici o menire de ordin cultural. Scopul pe care Cristos i l-a fixat este strict religios… Biserica trebuie să-i călăuzească pe oameni la Dumnezeu pentru ca ei să I se dăruiască fără rezervă… Biserica nu poate pierde niciodată din vedere acest scop strict religios, supranatural. Sensul tuturor activităților sale, până la ultimul canon din Cod, nu poate duce decât la aceasta, în mod direct sau indirect”.
[92] Lumen gentium, 1.
[93] Cf. Evr 13,14.
[94] Cf. 2Tes 3,6-13; Ef 4,28.
[95] Cf. Is 58,1-12.
[96] Cf. Mt 23,3-33; Mc 7,10-13.
[97] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 456-457 și 407, 410-411.
[98] Cf. Lumen gentium, 28.
[99] Ibid., 28.
[100] Cf. sf. AMBROZIU DE MILANO, De virginitate, cap. VIII, 48: PL 16, 278.
[101] Lumen gentium, 15.
[102] Cf. Lumen gentium, 13.
[103] Cf. sf. IUSTIN, Dialog cu Trifon, cap. 110: PG 6, 729, ed. Otto, 1897, 391-393: „… cu cât suntem mai mult supuși unor astfel de suferințe, cu atât sporește mulțimea celor credincioși și evlavioși pentru numele lui Isus”; cf. TERTULIAN, Apologeticus, cap. L, 13: PL 1, 534; CCL I, 171: „Mai mulți ne facem, de câte ori suntem secerați de voi: sămânța este sângele creștinilor!”; cf. Lumen gentium, 9.
[104] Lumen entium, 48.
[105] Cf. PAUL AL VI-LEA, Discurs din 3 febr. 1965: L’Osservatore Romano, 4 febr. 1965.
[106] Cf. sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, De bono coniugali: PL 40, 375-376 și 394; Sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., Suppl. Quaest. 49, art. 3 ad 1; Decretum pro Armenis: Denz. 702 (1327); PIUS AL XI-LEA, Casti Connubii: AAS 22 (1930), 543-555; Denz. 2227-2238 (3703-3714).
[107] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Casti Connubii: AAS 22 (1930), 546-547; Denz. 2231 (3706).
[108] Cf. Os 2; Ier 3,6-13; Ez 16 și 23; Is 54.
[109] Cf. Mt 9,15; Mc 2,19-20; Lc 5,34-35; In 3,29; 2Cor 11,2; Ef 5,27; Ap 19,7-8; 21,2.9.
[110] Cf. Ef 5,25.
[111] Cf. Lumen gentium: AAS 57 (1965), 15-16; 40-41; 47.
[112] Cf. PIUS AL XI-LEA, Casti Connubii: AAS 22 (1930), 583.
[113] Cf. 1Tim 5,3.
[114] Cf. Ef 5,32.
[115] Cf. Gen 2,22-24; Prov 5,18-20; 31,10-31; Tob 8,4-8; Cant 1,1-3; 2,16; 4,16¦5,1; 7,8-11; 1Cor 7,3-6; Ef 5,25-33.
[116] Cf. PIUS AL XI-LEA, Casti Connubii: l.c., 547 și 548; Denz. 2232 (3707).
[117] Cf. 1Cor 7,5.
[118] Cf. PIUS AL XII-LEA, Discurs Tra le visite, 20 ian. 1958: AAS 50 (1958), 91.
[119] Cf. PIUS AL XI-LEA, Casti Connubii: AAS 22 (1930), 559-561; Denz. 2239-2241 (3716-3718); Pius al xii-lea, Discurs la Congresul Uniunii Moașelor Italiene, 29 oct. 1951: AAS 43 (1951), 835-854; PAUL AL VI-LEA, Discurs către cardinali, 23 iun. 1964; AAS 56 (1964), 581-589. Alte probleme, care necesită studiu mai aprofundat, au fost încredințate, din ordinul supremului pontif, Comisiei pentru problemele populației, familiei și natalității, urmând ca, după terminarea lucrărilor acesteia, papa să se pronunțe. La acest stadiu al învățăturii magisteriului, Conciliul nu intenționează să propună imediat soluții concrete.
[120] Cf. Ef 5,16; Col 4,5.
[121] Cf. Sacramentarium Gregorianum: PL 78, 262.
[122] Cf. Rom 5,15.18; 6,5-11; Gal 2,20.
[123] Cf. Ef 5,25-27.
[124] Cf. Expunerea preliminară din această Constituție, 4-10.
[125] Cf. Col 3,1-2.
[126] Cf. Gen 1,28.
[127] Cf. Prov 8,30-31.
[128] Cf. sf. IRINEU DE LYON, Adv. Haer., III, 11, 8: ed. Sagnard, 200; cf. ibid., 16, 6: 290-292; 21, 10-22: 370-372; 22,3: 378; etc.
[129] Cf. Ef 1,10.
[130] Cf. cuvintele papei Pius al XI-lea către Mons. Roland Gosselin: „Nu trebuie niciodată pierdut din vedere că țelul Bisericii este să evanghelizeze și nu să civilizeze. Dacă civilizează, o face prin evanghelizare” (Semaine sociale de Versailles, 1936, 461-462).
[131] CONCILIUL VATICAN I, Const. dogm. Dei Filius, cap. IV: Denz. 1795, 1799 (3015, 3019); cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Quadragesimo Anno: AAS 23 (1931), 190.
[132] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 260.
[133] Cf. ibid., 283; PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic din 24 dec. 1941: AAS 34 (1942), 16-17.
[134] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 260.
[135] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Discurs rostit în 11 oct. 1962, la deschiderea Conciliului: AAS 54 (1962), 792.
[136] Cf. Sacrosanctum concilium, 123; PAUL AL VI-LEA, Cuvântare către artiștii din Roma, 7 mai 1964: AAS 56 (1964), 439-442.
[137] Cf. Optatam totius și Gravissimum educationis.
[138] Cf. Lumen gentium, IV, 37.
[139] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj din 23 martie 1952: AAS 44 (1952), 273; IOAN AL XXIII-LEA, Discurs către A.C.L.I. din 1 mai 1959: AAS 51 (1959), 358.
[140] Cf. PIUS AL XI-LEA, Enc. Quadragesimo anno: AAS 23 (1931), 190ss. PIUS AL XII-LEA, Mesaj din 23 martie 1952: l.c., 276ss; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: AAS 53 (1961), 450; Inter mirifica, I, 6.
[141] Cf. Mt 16,26; Lc 16,1-31; Col 3,17.
[142] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Libertas praestantissimum, 20 iun. 1888: ASS 20 (1887-1888), 597ss.; PIUS AL XI-LEA, Quadragesimo anno: l.c., 191ss.; Id., Divini Redemptoris: AAS 29 (1937), 65ss.; PIUS AL XII-LEA, Mesaj de Crăciun 1941: AAS 34 (1942), 10ss.; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 401-464.
[143] Privitor la problemele agriculturii, cf. mai ales IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 431ss.
[144] Cf. LEON AL XIII-LEA, Enc. Rerum Novarum: ASS 23 (1890-91), 649-662; PIUS AL XI-LEA, Quadragesimo anno: l.c., 200-201; Id., Enc. Divini Redemptoris: l.c., 92; Pius al xii-lea, Mesaj radiofonic în ajunul Crăciunului din 1942: AAS 35 (1943), 20; Id., Discurs din 13 iunie 1943: AAS 35 (1943), 172; Id., Mesaj radiofonic adresat muncitorilor spanioli, 11 martie 1951: AAS 43 (1951), 215; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 419.
[145] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 408, 424, 427; Pentru evoluția problemei, cf. și PIUS AL XII-LEA, Discurs din 3 iunie 1950: AAS 42 (1950), 484-488; PAUL AL VI-LEA, Discurs din 8 iunie 1964: AAS 56 (1964), 574-579.
[146] Cf. PIUS AL XII-LEA, Enc. Sertum laetitiae: AAS 31 (1939), 642; IOAN AL XXIII-LEA, Discurs către consistoriu: AAS 52 (1960), 5-11; Id., Mater et Magistra: l.c., 411.
[147] Cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., II-II, q. 32, a. 5 ad 2; Ibid., q. 66, a. 2: cf. explicația din enc. papei LEON AL XIII-LEA, Rerum Novarum: l.c., 651; cf. și PIUS AL XII-LEA, Discurs din 1 iunie 1941: AAS 33 (1941), 199; Id. Mesaj radiofonic de Crăciun 1954: AAS 47 (1955), 27.
[148] Cf. sf. VASILE CEL MARE, Omilie despre fragm. din Lc. „Destruam horrea mea”, 2: PG 31, 263; LACTANTIU, Divinarum Institutionum, lib. V, de iustitia: PL 6, 565 B; Sf. AUGUSTIN DE HIPPONA, In Ioan. Ev., tr. 50, 6: PL 35, 1760; Id. Enarratio in Ps. CXLVII, 12: PL 37, 1922; sf. GRIGORE CEL MARE, Homiliae in Ev., hom. 20, 12: PL 76, 1165; Id. Regulae Pastoralis liber, Pars III, c.21: PL 77, 87; sf. BONAVENTURA, In III Sent., d. 33, dub. 1: ed. Quaracchi III, 728; Id., In IV Sent., d. 15, p. II, a. 2, q. 1: ibid., IV, 371 b; Quaest. de superfluo: ms. Assisi, Bibl. comun. 186, ff. 112 a-113 a; sf. ALBERT CEL MARE, In III Sent., d. 33, a. 3, sol. 1: Borgnet XXVIII, 611; Id., In IV Sent., d. 15, a. 16: Ibid. XXIX, 494-497. Despre determinarea a ceea ce este surplus în vremurile noastre, cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mesaj radiotelevizat din 11 sept. 1962: AAS 54 (1962), 682: „Datoria fiecărui om, datoria presantă a creștinului este să privească surplusul după măsura necesităților altora și să vegheze ca administrarea și distribuirea bunurilor create să se facă în folosul tuturor”.
[149] În acest caz este valabil vechiul principiu: „În necesitate extremă, toate sunt comune, adică trebuie puse în comun”. Pe de altă parte, în privința temeiului, extinderii și modului de aplicare a acestui principiu în prezentul text, în afară de autorii moderni cunoscuți, cf. sf. TOMA DE AQUINO, Summa Theol., II-II, q. 66, art. 7. Este limpede că pentru a aplica cu exactitate acest principiu trebuie să fie îndeplinite toate condițiile cerute din punct de vedere moral.
[150] Cf. Gratiani Decretum, c. 21, dist. 86: Friedberg, I, 302. Această afirmație se găsește deja în PL 54, 491A și PL 56, 1132B; cf. în Antonianum 27 (1952), 349-366.
[151] Cf. LEON AL XIII-LEA, Rerum Novarum: l.c., 643-646; PIUS AL XI-LEA, Quadragesimo anno: l.c., 191; Pius al xii-lea, Mesaj radiofonic din 1 iunie 1941: AAS 33 (1941), 199; Id. Mesaj radiofonic în ajunul Crăciunului 1942: AAS 35 (1943), 17; Id. Mesaj radiofonic din 1 sept. 1944: AAS 36 (1944), 253; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 428-429.
[152] Cf. PIUS AL XI-LEA, Quadragesimo anno: l.c., 214; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 429.
[153] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic de Rusalii 1941: AAS 44 (1941), 199; IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra, 430.
[154] Despre dreapta folosire a bunurilor după învățătura Noului Testament, cf. Lc 3,11; 10,30 și urm.; 11,41; 1Pt 5,3; Mc 8,36; 12,29-31; Iac 5,1-6; 1Tim 6,8; Efes 4,28; 2Cor 8,13 și urm.; 1In 3,17-18.
[155] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 417.
[156] Cf. Ibid.
[157] Cf. Rom 13,1-5.
[158] Cf. Rom 13,5.
[159] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic 24 dec. 1942: AAS 35 (1943), 9-24; 24 dec. 1944: AAS 37 (1945), 11-17; IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: AAS 55 (1963), 263, 271, 277 și 278.
[160] Cf. PIUS AL XII-LEA, Mesaj radiofonic 1 iunie 1941: AAS 33 (1941), 200; IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 273-274.
[161] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Mater et Magistra: l.c., 415-418.
[162] Cf. PIUS AL XI-LEA, Discurs către conducătorii Federației Universitare Catolice: Discorsi di Pio XI, Torino I, 1960, 743.
[163] Cf. Lumen gentium, 13.
[164] Cf. Lc 2,14.
[165] Cf. Ef 2,16; Col 1,20-22.
[166] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c.p. 291: „În vremea noastră, care se mândrește cu forța atomică, este lipsit de sens să ne mai gândim că războiul ar fi o modalitate potrivită pentru restabilirea unor drepturi încălcate”.
[167] Cf. PIUS AL XII-LEA, Cuvântare din 30 sept. 1954: AAS 46 (1954), 589; Mesaj radiofonic din 24 dec. 1954: AAS 47 (1955), 15ss; IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 286-291; PAUL AL VI-LEA, Cuvântare la Adunarea ONU, 4 oct. 1965: AAS 57 (1965), 877-885.
[168] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Pacem in terris: l.c., 287.
[169] Cf. 2Cor 6,2.
[170] Cf. IOAN AL XXIII-LEA, Enc. Ad Petri Cathedram, 29 iun. 1959: AAS 51 (1959), 513.
[171] Cf. Mt 7,21.

Autor: Conciliul Vatican II
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ARCB.ro
Publicarea în original: 07.12.1965
Publicarea pe acest sit: 15.10.2001
Etichete:

Lasă un răspuns