Evangelii gaudium

Exortația apostolică
Evangelii gaudium
a Sfântului Părinte Francisc
către episcopi, preoți și diaconi,
către persoanele consacrate
și către credincioșii laici
despre vestirea evangheliei
în lumea actuală

1. Bucuria evangheliei umple inima și viața celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă mântuiți de el sunt eliberați de păcat, de tristețe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Cristos mereu se naște și se renaște bucuria. În această exortație doresc să mă adresez credincioșilor creștini, pentru a-i invita la o nouă etapă evanghelizatoare marcată de această bucurie și pentru a arăta căi pentru drumul Bisericii în următorii ani.

I. Bucuria care se reînnoiește și se comunică

2. Marele risc al lumii actuale, cu multipla și oprimanta sa ofertă de consum, este o tristețe individualistă care provine din inima comodă și avară, din căutarea înfrigurată de plăceri superficiale, din conștiința izolată. Atunci când viața interioară se închide în propriile interese nu mai există spațiu pentru alții, nu mai încap săracii, nu se mai ascultă glasul lui Dumnezeu, nu se simte satisfacția iubirii sale, nu palpită entuziasmul de a face binele. Și cei care cred se află în acest pericol, sigur și permanent. Mulți cad în capcană și se transformă în persoane arțăgoase, nemulțumite, lipsite de viață. Aceasta nu este alegerea unei existențe demne și depline, aceasta nu este dorința lui Dumnezeu pentru noi, aceasta nu este viața în Duh care provine din inima lui Cristos înviat.

3. Îl invit pe fiecare creștin, în orice loc și situație s-ar afla, chiar astăzi, să reînnoiască întâlnirea sa personală cu Isus Cristos sau, cel puțin, să ia hotărârea de a se lăsa întâlnit de el, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare. Nu există niciun motiv pentru care cineva să poată crede că această invitație nu i se adresează, pentru că „nimeni nu este exclus de la bucuria adusă de Domnul”[1]. Pe cel care riscă, Domnul nu-l dezamăgește, iar atunci când cineva face un pas mic spre Isus, descoperă că el deja aștepta sosirea sa cu brațele deschise. Acesta este momentul pentru a-i spune lui Isus Cristos: „Doamne, m-am lăsat înșelat, în mii de chipuri am fugit de iubirea ta, însă sunt aici încă o dată pentru a reînnoi alianța mea cu tine. Am nevoie de tine. Răscumpără-mă din nou, Doamne, acceptă-mă încă o dată în brațele tale răscumpărătoare”. Ne face foarte bine să ne întoarcem la el atunci când ne-am pierdut! Insist încă o dată: Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte, noi suntem cei care încetăm să cerem milostivirea sa. Cel care ne-a invitat să iertăm „de șaptezeci de ori câte șapte” (Mt 18,22) ne dă exemplu: el iartă de șaptezeci de ori câte șapte. Ne ia din nou pe umerii săi, de fiecare dată. Nimeni nu va putea să ne răpească demnitatea pe care ne-o conferă această iubire infinită și neclintită. El ne îngăduie să ridicăm fruntea și să o luăm de la capăt, cu o duioșie care nu ne dezamăgește niciodată și care poate întotdeauna să ne redea bucuria. Să nu fugim de învierea lui Isus, să nu ne considerăm niciodată învinși, orice s-ar întâmpla. Nimic nu poate mai mult decât viața sa care ne îndeamnă să înaintăm!

4. Cărțile Vechiului Testament au propus bucuria mântuirii, care avea să devină supraabundentă în timpurile mesianice. Profetul Isaia se adresează lui Mesia cel așteptat, pe care îl salută jubilând: „Ai înmulțit poporul lui, le-ai mărit bucuria” (9,2). Și îi încurajează pe locuitorii din Sion să-l întâmpine cântând: „Strigă și chiuie!” (12,6). Profetul îi invită pe cei care deja l-au întrezărit să devină mesageri pentru ceilalți: „Suie-te pe un munte înalt, mesageră a Sionului; ridică-ți cu putere glasul, mesageră a Ierusalimului” (40,9). Întreaga creație este părtașă la această bucurie a mântuirii: „Strigați de bucurie, cerurilor, bucură-te, pământule, și tresăltați de bucurie, munților, pentru că Domnul îl mângâie pe poporul său și se îndură de sărmanii lui” (49,13).

Zaharia, văzând ziua Domnului, invită la aclamarea regelui care vine umil, călare pe un măgar: „Veselește-te mult, fiică a Sionului! Strigă de bucurie, fiică a Ierusalimului! Iată, regele tău vine la tine: el este drept și mântuit” (Zah 9,9). Dar probabil că invitația cea mai captivantă este aceea a profetului Sofonia, care ni-l înfățișează pe Dumnezeu alături de poporul său în mijlocul unei celebrări care exultă de bucuria mântuirii. Recitirea acestui text mă umple de viață: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un viteaz care salvează; se va bucura cu veselie pentru tine și va tăcea în iubirea lui. Se va veseli pentru tine cu cântare de bucurie” (Sof 3,17).

Este bucuria care se trăiește printre lucrurile mărunte din viața zilnică, drept răspuns la invitația afectuoasă a lui Dumnezeu Tatăl nostru: „Fiule, după cât ai, fă-ți bine ție însuți… Nu te abține de la o zi bună” (Sir 14,11.14). Câtă duioșie paternă se intuiește în spatele acestor cuvinte!

5. Evanghelia, în care strălucește glorioasă crucea lui Cristos, invită cu insistență la bucurie. Sunt suficiente câteva exemple: „Bucură-te” este salutul îngerului adresat Mariei (Lc 1,28). Vizita Mariei la Elisabeta îl face pe Ioan să tresalte de bucurie în sânul mamei sale (cf. Lc 1,41). În cântarea sa Maria proclamă: „Duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu” (Lc 1,47). Când Isus își începe activitatea, Ioan exclamă: „Așadar, această bucurie a mea este acum deplină” (In 3,29). Isus însuși „a tresăltat de bucurie în Duhul Sfânt” (Lc 10,21). Mesajul său este izvor de bucurie: „V-am spus acestea pentru ca bucuria mea să fie în voi și bucuria voastră să fie deplină” (In 15,11). Bucuria noastră creștină provine din izvorul inimii sale pline de se revarsă. El le promite discipolilor: „Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră va deveni bucurie” (In 16,20). Și insistă: „Vă voi vedea din nou și inima voastră se va bucura, iar bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (In 16,22). După aceea ei, văzându-l înviat, „s-au bucurat” (In 20,20). Cartea Faptele Apostolilor relatează că, în prima comunitate, ei „primeau hrana cu bucurie” (2,46). Pe unde treceau discipolii era „o mare bucurie” (8,8) și ei, în mijlocul persecuției, „erau plini de bucurie” (13,52). Un eunuc, de-abia botezat, „și-a urmat drumul bucurându-se” (8,39), iar temnicerul „s-a bucurat cu toată casa pentru că a crezut în Dumnezeu” (16,34). De ce să nu pătrundem și noi în această revărsare de bucurie?

6. Există creștini care par să trăiască un Post Mare fără Paște. Desigur, recunosc că bucuria nu se trăiește în același mod în toate etapele și circumstanțele vieții, uneori foarte dure. Se adaptează și se transformă, însă rămâne mereu cel puțin ca o rază de lumină care se naște din certitudinea personală că sunt iubit în mod infinit, mai presus de orice. Înțeleg persoanele care sunt înclinate spre tristețe din cauza dificultăților grave pe care trebuie să le îndure, însă, încetul cu încetul, trebuie permis ca bucuria credinței să înceapă să se trezească, asemenea unei încrederi tainice, dar ferme, chiar și în mijlocul celor mai teribile nenorociri: „Mi-ai îndepărtat sufletul de pace, m-ai făcut să uit binele… Aceasta îmi revine în inimă, de aceea aștept: bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările lui nu s-au terminat. Ele se înnoiesc în fiecare dimineață. Mare este fidelitatea ta!… Bine este să aștepți în tăcere mântuirea Domnului” (Lam 3,17.21-23.26).

7. Ispita apare frecvent sub formă de scuze și plângeri, ca și cum ar trebui să fie îndeplinite nenumărate condiții pentru ca bucuria să fie posibilă. Asta se întâmplă pentru că „societatea tehnologică a putut să înmulțească ocaziile de plăcere, dar cu greu reușește să aducă bucuria”[2]. Pot spune că bucuriile cele mai frumoase și spontane pe care le-am văzut pe parcursul vieții mele sunt cele ale persoanelor foarte sărace care au puține lucruri care să le susțină. Îmi amintesc și bucuria autentică a celor care, chiar și în mijlocul activităților profesionale solicitante, au știut să-și păstreze o inimă credincioasă, generoasă și simplă. În diferite chipuri, aceste bucurii se adapă din izvorul iubirii mereu mai mari a lui Dumnezeu care s-a manifestat în Isus Cristos. Nu voi înceta să repet acele cuvinte ale lui Benedict al XVI-lea care ne conduc la esența evangheliei: „La începutul faptului de a fi creștin nu se găsește o decizie etică sau o idee grandioasă, ci întâlnirea cu un eveniment, cu o persoană, care dă vieții un orizont nou și totodată orientarea ei decisivă”[3].

8. Numai grație acestei întâlniri – sau reîntâlniri – cu iubirea lui Dumnezeu care se transformă în prietenie fericită, suntem răscumpărați din conștiința noastră izolată și din autoreferențialitate. Ajungem să fim pe deplin umani atunci când suntem mai mult decât umani, atunci când îi permitem lui Dumnezeu să ne conducă dincolo de noi înșine ca să ajungem la ființa noastră cea mai adevărată. Acolo se află izvorul acțiunii evanghelizatoare. Pentru că, dacă cineva a primit această iubire care-i redă sensul vieții, cum poate să-și înfrâneze dorința de a o comunica altora?

II. Bucuria minunată și mângâietoare de a evangheliza

9. Binele tinde mereu să se comunice. Fiecare experiență autentică de adevăr și de frumusețe încearcă să se dezvolte prin ea însăși și fiecare persoană care trăiește o eliberare profundă dobândește o sensibilitate mai mare în fața necesităților celorlalți. Pentru aceasta, cel care dorește să trăiască cu demnitate și plinătate nu are alt drum decât să-l recunoască pe celălalt și să caute binele său. N-ar trebui să ne uimească, așadar, unele expresii ale sfântului Paul: „Iubirea lui Cristos ne constrânge” (2Cor 5,14); „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (1Cor 9,16).

10. Propunerea este de a trăi la un nivel superior, însă nu cu intensitate mai mică: „Viața se întărește dăruind-o și slăbește în izolare și în tihnă. De fapt, cei care exploatează mai mult posibilitățile vieții sunt cei care părăsesc țărmul sigur și sunt pasionați de misiunea de a comunica altora viața”[4]. Atunci când Biserica îi cheamă la angajarea evanghelizatoare nu face altceva decât să le indice creștinilor adevăratul dinamism al realizării personale: „Aici descoperim o altă lege profundă a realității: viața crește și se maturizează în măsura în care o dăruim pentru viața celorlalți. Până la urmă, asta este misiunea”[5]. Așadar, un evanghelizator n-ar trebui să aibă niciodată o față de înmormântare. Să recuperăm și să sporim fervoarea, „bucuria minunată și mângâietoare de a evangheliza, chiar și atunci când trebuie să semănăm plângând […] Fie ca lumea din vremurile noastre – care caută când în angoasă, când în speranță – să primească vestea cea bună nu de la evanghelizatori triști și descurajați, nerăbdători și neliniștiți, ci de la slujitori ai evangheliei a căror viață să iradieze fervoare, care să fi primit cei dintâi în ei bucuria lui Cristos”[6].

O noutate veșnică

11. O vestire reînnoită oferă celor care cred, chiar și celor lâncezi sau nepracticanți, o nouă bucurie în credință și o rodnicie evanghelizatoare. În realitate, centrul său, esența sa este mereu aceeași: Dumnezeu care a manifestat iubirea sa de necuprins în Cristos mort și înviat. El îi înnoiește mereu pe credincioșii săi, oricât ar fi ei de bătrâni, iar ei „își întăresc puterea, se înalță ca pe aripi de vultur, aleargă, dar nu ostenesc, umblă, dar nu obosesc” (Is 40,31). Cristos este „evanghelia veșnică” (Ap 14,6) și este „același ieri și astăzi și întotdeauna” (Evr 13,8), însă bogăția și frumusețea sa sunt inepuizabile. El este mereu tânăr și izvor constant de noutate. Biserica nu încetează să se uimească înaintea „profunzimii bogăției, a înțelepciunii și a științei lui Dumnezeu” (Rom 11,33). Spunea sfântul Ioan al Crucii: „Acest preaplin de înțelepciune și știință a lui Dumnezeu este atât de profund și de necuprins încât, deși sufletul îl cunoaște, poate întotdeauna să pătrundă și mai în profunzime”[7]. Sau, așa cum afirma sfântul Irineu: „[Cristos], prin venirea sa, a adus cu sine orice noutate”[8]. El poate mereu, cu noutatea sa, să reînnoiască viața și comunitatea noastră și, chiar dacă străbate epoci întunecate și slăbiciuni ecleziale, propunerea creștină nu se învechește niciodată. Isus Cristos poate să desființeze inclusiv schemele plictisitoare în care pretindem să-l închidem și ne surprinde cu permanenta sa creativitate divină. De fiecare dată când încercăm să ne întoarcem la izvor și să recuperăm prospețimea originală a evangheliei apar noi drumuri, metode creative, alte forme de exprimare, semne mai elocvente, cuvinte încărcate de semnificație reînnoită pentru lumea actuală. În realitate, orice acțiune evanghelizatoare autentică este mereu „nouă”.

12. Deși această misiune ne cere o angajare generoasă, ar fi o greșeală s-o înțelegem ca o misiune personală eroică, de vreme ce lucrarea este înainte de toate a lui, dincolo de cât putem noi descoperi și înțelege. Isus este „primul și cel mai mare evanghelizator”[9]. În orice formă de evanghelizare primatul este mereu al lui Dumnezeu, care a voit să ne cheme să colaborăm cu el și să ne stimuleze cu puterea Duhului său. Adevărata noutate este aceea că Dumnezeu însuși în mod misterios vrea să producă, aceea că el inspiră, aceea că el provoacă, aceea că el orientează și însoțește în mii de moduri. În toată viața Bisericii trebuie să se arate mereu că inițiativa este a lui Dumnezeu, că „el ne-a iubit” cel dintâi (1In 4,10) și că „numai Dumnezeu face să crească” (1Cor 3,7). Această convingere ne permite să ne păstrăm bucuria în mijlocul unei misiuni atât de exigente și provocatoare care cuprinde întreaga noastră viață. Ne cere totul, dar în același timp ne oferă totul.

13. Nici nu ar trebui să înțelegem noutatea acestei misiuni ca o dezrădăcinare, ca o uitare a istoriei vii care ne primește și ne împinge înainte. Amintirea este o dimensiune a credinței noastre pe care am putea-o numi „deuteronomică”, în analogie cu amintirea lui Israel. Isus ne lasă Euharistia ca amintire zilnică a Bisericii, care ne introduce tot mai mult în Paște (cf. Lc 22,19). Bucuria evanghelizatoare strălucește mereu pe fundalul amintirii recunoscătoare: este un har pe care avem nevoie să-l cerem. Apostolii n-au uitat niciodată momentul în care Isus le-a atins inima: „Era cam pe la ceasul al zecelea” (In 1,39). Împreună cu Isus, amintirea ne face prezentă o adevărată „mulțime de martori” (Evr 12,1). Între ei se disting câteva persoane care au avut incidență în mod special pentru a face să odrăslească bucuria noastră credincioasă: „Amintiți-vă de conducătorii voștri care v-au învățat cuvântul lui Dumnezeu” (Evr 13,7). Uneori este vorba de persoane simple și apropiate care ne-au inițiat la viața credinței: „Îmi mai amintesc de credința neprefăcută care este în tine, care a fost mai întâi în bunica ta, Lois, și în mama ta, Eunice” (2Tim 1,5). Credinciosul este în mod fundamental „unul care comemorează”.

III. Noua evanghelizare pentru transmiterea credinței

14. În ascultarea Duhului, care ne ajută să recunoaștem în mod comunitar semnele timpurilor, de la 7 la 28 octombrie 2012 s-a celebrat a XIII-a Adunare Generală Obișnuită a Sinodului Episcopilor cu tema Noua evanghelizare pentru transmiterea credinței creștine. Acolo s-a amintit că noua evanghelizare îi cheamă pe toți și se realizează în mod fundamental în trei domenii[10]. În primul rând menționăm domeniul pastorației obișnuite, „însuflețită de focul Duhului, pentru a înflăcăra inimile credincioșilor care frecventează comunitatea în mod obișnuit și care se adună în ziua Domnului pentru a se hrăni din cuvântul său și din pâinea vieții veșnice”[11]. Trebuie incluși în acest domeniu și credincioșii care păstrează o credință catolică intensă și sinceră, exprimând-o în diferite moduri, deși nu participă frecvent la cult. Această pastorație se orientează spre creșterea credincioșilor, în așa fel încât să răspundă tot mai bine și cu toată viața lor la iubirea lui Dumnezeu.

În al doilea rând amintim domeniul „persoanelor botezate care însă nu trăiesc exigențele Botezului”[12], nu au o apartenență cordială la Biserică și nu mai experimentează mângâierea credinței. Biserica, precum o mamă mereu grijulie, încearcă să-i ajute să trăiască o convertire care să le redea bucuria credinței și dorința de a se angaja pentru evanghelie.

În sfârșit, remarcăm că evanghelizarea este în mod esențial legată de proclamarea evangheliei către cei care nu-l cunosc pe Isus Cristos sau l-au refuzat mereu. Mulți dintre ei îl caută pe Dumnezeu în secret, mișcați de nostalgia chipului său, chiar și în țări cu veche tradiție creștină. Toți au dreptul să primească evanghelia. Creștinii au datoria de o vesti fără a exclude pe nimeni, nu ca acela care impune o nouă obligație, ci ca acela care împărtășește o bucurie, semnalează un orizont frumos, oferă un ospăț bogat. Biserica nu crește prin prozelitism, ci „prin atracție”[13].

15. Ioan Paul al II-lea ne-a invitat să recunoaștem că „trebuie totuși să nu pierdem imboldul pentru vestire” către aceia care se află departe de Cristos, „pentru că aceasta este prima misiune a Bisericii”[14]. Activitatea misionară „reprezintă, și astăzi, provocarea maximă pentru Biserică”[15] și „cauza misionară trebuie să se afle pe primul loc”[16]. Ce s-ar întâmpla dacă am lua în serios cu adevărat aceste cuvinte? Pur și simplu am recunoaște că acțiunea misionară este paradigma oricărei opere a Bisericii. În această linie, episcopii latino-americani au afirmat că „nu mai putem rămâne liniștiți, în așteptare pasivă, în bisericile noastre”[17] și că este necesar să se treacă „de la o pastorație de simplă conservare la o pastorație în mod hotărât misionară”[18]. Această misiune continuă să fie izvorul celor mai mari bucurii pentru Biserică: „Va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește, decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7).

Propunerea și limitele acestei exortații

16. Am acceptat cu plăcere invitația părinților sinodali să redactez această exortație[19]. Făcând asta, aduc laolaltă bogăția lucrărilor Sinodului. Am consultat și diferite persoane și, în afară de asta, intenționez să exprim preocupările care mă macină în acest moment concret al operei evanghelizatoare a Bisericii. Sunt nenumărate temele legate de evanghelizare în lumea actuală care s-ar putea dezvolta aici. Dar am renunțat să tratez în mod amănunțit aceste multiple probleme care trebuie să fie obiect de studiu și de aprofundare atentă. Nici nu cred că trebuie să se aștepte de la magisteriul papal un cuvânt definitiv sau complet despre toate problemele care se referă la Biserică și la lume. Nu este oportun ca papa să înlocuiască episcopatele locale în discernământul tuturor problematicilor care se prospectează în teritoriile lor. În acest sens, simt necesitatea de a continua într-o „descentralizare” salutară.

17. Aici am ales să propun câteva linii care să poată încuraja și orienta în toată Biserica o nouă etapă evanghelizatoare, plină de fervoare și dinamism. În acest cadru și pe baza învățăturii din constituția dogmatică Lumen gentium, am decis, printre celelalte teme, să mă opresc pe larg asupra următoarelor probleme:

a) Reforma Bisericii în acțiunea ei misionară.

b) Ispitele lucrătorilor pastorali.

c) Biserica înțeleasă ca totalitatea poporului lui Dumnezeu care evanghelizează.

d) Omilia și pregătirea ei.

e) Incluziunea socială a săracilor.

f) Pacea și dialogul social.

g) Motivațiile spirituale pentru angajarea misionară.

18. M-am oprit mai pe larg asupra acestor teme, cu o atenție care probabil va putea să pară excesivă. Însă n-am procedat astfel cu intenția de a oferi un tratat, ci numai pentru a arăta incidența practică importantă a acestor teme în misiunea actuală a Bisericii. De fapt, toate acestea ajută la schițarea unui anumit stil evanghelizator care invit să fie asumat în orice activitate care se realizează. Și astfel, în acest mod, putem primi, în mijlocul muncii noastre zilnice, îndemnul cuvântului lui Dumnezeu: „Bucurați-vă mereu în Domnul! Iarăși vă spun: bucurați-vă!” (Fil 4,4).

Capitolul întâi

Transformarea misionară a Bisericii

19. Evanghelizarea ascultă de mandatul misionar al lui Isus: „Așadar, mergeți, și faceți ucenici din toate națiunile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-i să țină toate câte v-am poruncit” (Mt 28,19-20). În aceste versete se prezintă momentul în care Cel Înviat îi trimite pe ai săi să predice evanghelia în orice timp și în orice loc, în așa fel încât credința în el să se răspândească în orice colț al pământului.

I. O Biserică ce iese în lume

20. În cuvântul lui Dumnezeu apare în mod constant acest dinamism al „ieșirii în lume” pe care Dumnezeu vrea să-l suscite în cei care cred. Abraham a acceptat chemarea de a pleca spre o țară nouă (cf. Gen 12,1-3). Moise a ascultat chemarea lui Dumnezeu: „Mergi, eu te trimit” (Ex 3,10), și a făcut să iasă poporul spre țara promisă (cf. Ex 3,17). Lui Ieremia i-a spus: „Vei merge la toți cei la care te voi trimite” (Ier 1,7). Astăzi, în acest „mergeți” al lui Isus sunt prezente scenariile și provocările mereu noi ale misiunii evanghelizatoare a Bisericii și toți suntem chemați la această nouă „ieșire” misionară. Fiecare creștin și fiecare comunitate va discerne care este drumul pe care Domnul îl cere, însă toți suntem invitați să acceptăm această chemare: să ieșim din propria comoditate și să avem curajul de a ajunge la toate locurile îndepărtate care au nevoie de lumina evangheliei.

21. Bucuria evangheliei care umple viața comunității discipolilor este o bucurie misionară. O experimentează cei șaptezeci și doi de discipoli, care se întorc din misiune plini de bucurie (cf. Lc 10,17). O trăiește Isus, care tresaltă de bucurie în Duhul Sfânt și îl laudă pe Tatăl pentru că revelația sa ajunge la cei săraci și la cei mai mici (cf. Lc 10,21). O simt plini de admirație primii care se convertesc ascultând predica apostolilor „fiecare în limba sa” (Fap 2,6), la Rusalii. Această bucurie este un semn că evanghelia a fost vestită și dă roade. Însă are mereu dinamica exodului și a darului, a ieșirii din sine, a faptului de a merge și de a semăna mereu din nou, mereu mai departe. Domnul spune: „Să mergem în altă parte, prin cetățile învecinate, ca să predic și acolo, căci pentru aceasta am venit” (Mc 1,38). Atunci când sămânța a fost semănată într-un loc, nu mai rămâne acolo pentru a explica mai bine sau pentru a face alte semne, ci Duhul îl conduce să plece spre alte cetăți.

22. Cuvântul are în sine o forță pe care n-o putem prevedea. Evanghelia vorbește despre o sămânță care, odată semănată, crește de la sine chiar și atunci când agricultorul doarme (cf. Mc 4,26-29). Biserica trebuie să accepte această libertate imprevizibilă a cuvântului, care este eficace în modul său, și în forme foarte diferite, așa încât scapă adesea previziunilor noastre și ne dă socotelile peste cap.

23. Intimitatea Bisericii cu Isus este o intimitate itinerantă, iar comuniunea „se configurează în mod esențial ca o comuniune misionară[20]. Fidelă față de modelul Învățătorului, este vital ca astăzi Biserica să iasă ca să vestească tuturor evanghelia, în toate locurile, în toate ocaziile, fără ezitare, reținere sau teamă. Bucuria evangheliei este pentru tot poporul, nu poate să excludă pe nimeni. Așa o vestește îngerul păstorilor din Betleem: „Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul” (Lc 2,10). Apocalipsul vorbește despre „o evanghelie veșnică pentru a o vesti tuturor locuitorilor de pe pământ: fiecărei națiuni și fiecărui trib, fiecărei limbi și fiecărui popor” (Ap 14,6).

A lua inițiativa, a se implica, a însoți, a da rod și a sărbători

24. Biserica „ce iese în lume” este comunitatea de discipoli misionari care iau inițiativa, care se implică, însoțesc, care dau rod și sărbătoresc. „Primerear – a lua inițiativa”: iertați-mă pentru acest neologism. Comunitatea evanghelizatoare știe că Domnul a luat inițiativa, a precedat-o în iubire (cf. 1In 4,10) și pentru aceasta ea știe să facă primul pas, să ia inițiativa fără teamă, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe și să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i chema pe cei excluși. Trăiește o dorință inepuizabilă de a oferi milostivire, rod al faptului de a fi experimentat milostivirea infinită a Tatălui și forța sa care înflăcărează inimile. Să îndrăznim un pic mai mult să luăm inițiativa! Drept consecință, Biserica știe „să se implice”. Isus a spălat picioarele discipolilor săi. Domnul se implică și îi implică pe ai săi, punându-se în genunchi în fața altora pentru a-i spăla. Dar imediat după aceea le spune discipolilor: „Fericiți sunteți dacă le faceți” (In 13,17). Comunitatea evanghelizatoare se implică, prin lucrări și gesturi, în viața cotidiană a celorlalți, micșorează distanțele, se înjosește până la umilire, dacă este necesar, și asumă viața umană, atingând trupul suferind al lui Cristos în lume. Evanghelizatorii dobândesc astfel „mirosul oilor”, iar acestea ascultă glasul lor. Apoi comunitatea evanghelizatoare se predispune să „însoțească”. Însoțește omenirea în toate acțiunile sale, oricât de dificile și de durată ar fi ele. Cunoaște așteptările lungi și rezistența apostolică. Evanghelizarea necesită multă răbdare și evită să nu țină cont de limite. Fidelă față de darul Domnului, știe și „să dea rod”. Comunitatea evanghelizatoare este mereu atentă la roade, pentru că Domnul o vrea rodnică. Se îngrijește de grâu și nu-și pierde pacea din cauza neghinei. Semănătorul, atunci când vede răsărind neghina în mijlocul grâului, nu se plânge și nici nu intră în panică. Găsește modul de a face în așa fel încât cuvântul să se întrupeze într-o situație concretă și să dea roade de viață nouă, deși aparent sunt imperfecte sau neterminate. Discipolul știe să-și ofere întreaga viață, până la martiriu, ca mărturie pentru Isus Cristos, însă visul său nu este să se înconjoare de dușmani, ci mai degrabă să fie primit cuvântul și să manifeste puterea sa eliberatoare și reînnoitoare. În sfârșit, comunitatea evanghelizatoare bucuroasă știe mereu „să sărbătorească”. Celebrează și sărbătorește orice mică victorie, orice pas înainte în evanghelizare. Evanghelizarea bucuroasă devine frumusețe în liturgie, ca parte a exigenței zilnice de a face să se răspândească binele. Biserica evanghelizează și se evanghelizează cu frumusețea liturgiei, care este și celebrare a activității evanghelizatoare și izvorul unui reînnoit impuls de a se dărui.

II. Pastorația în convertire

25. Nu ignor faptul că astăzi documentele nu trezesc același interes ca în alte epoci și sunt rapid date uitării. Cu toate acestea, subliniez că ceea ce intenționez să exprim aici are o semnificație programatică și cu importante consecințe. Sper ca toate comunitățile să facă în așa fel încât să traducă în fapte mijloacele necesare pentru a înainta pe drumul unei convertiri pastorale și misionare, care nu poate lăsa lucrurile așa cum sunt. Acum nu ne e de folos o „simplă administrare”[21]. Să ne constituim în toate regiunile pământului într-o „stare permanentă de misiune”[22].

26. Paul al VI-lea a invitat la aprofundarea apelului la reînnoire, pentru a exprima cu putere că acesta nu se adresează numai fiecărui individ, ci întregii Biserici. Amintim acest text memorabil care nu și-a pierdut forța interpelantă: „Biserica trebuie să aprofundeze conștiința de sine, să mediteze asupra misterului care îi este propriu […] Din această conștiință iluminată și activă reiese o dorință spontană de a confrunta imaginea ideală a Bisericii, așa cum Cristos a văzut-o, a voit-o și a iubit-o, ca mireasa sa sfântă și neprihănită (Ef 5,27), cu chipul ei real, așa cum îl prezintă astăzi Biserica […] De aceea, rezultă o necesitate generoasă și aproape nerăbdătoare de reînnoire, adică de corectare a defectelor, pe care acea conștiință le are, aproape o examinare interioară în oglinda modelului pe care Cristos ni l-a lăsat despre el, denunță și respinge”[23]. Conciliul Vatican II a prezentat convertirea eclezială ca deschidere la o permanentă reformă de sine, din fidelitate față de Isus Cristos: „Orice reînnoire a Bisericii constă în mod esențial într-o fidelitate sporită față de vocația ei […] Biserica, în cursul peregrinării sale, este chemată de Cristos la această continuă reformă de care ea are nevoie necontenit, în măsura în care este o instituție omenească și pământească”[24]. Există structuri ecleziale care pot ajunge să condiționeze un dinamism evanghelizator; la fel, structurile bune folosesc atunci când există o viață care le însuflețește, le susține și le evaluează. Fără viață nouă și spirit evanghelic autentic, fără „fidelitatea Bisericii față de propria vocație”, orice nouă structură se corupe în scurt timp.

O reînnoire eclezială care nu poate fi amânată

27. Visez la o opțiune misionară capabilă să transforme orice lucru, deoarece cutumele, stilurile, programele, limbajul și orice structură eclezială devin un canal adecvat pentru evanghelizarea lumii actuale, mai mult decât pentru autoapărare. Reforma structurilor, pe care o cere convertirea pastorală, se poate înțelege numai în acest sens: a face în așa fel încât ele să devină toate mai misionare, ca pastorația obișnuită în toate acțiunile sale să fie mai expansivă și mai deschisă, astfel încât să-i pună pe lucrătorii pastorali într-o atitudine constantă de „ieșire ­în lume” și astfel să favorizeze răspunsul pozitiv al tuturor celor cărora Isus le oferă prietenia sa. Așa cum le spunea Ioan Paul al II-lea episcopilor din Oceania, „orice reînnoire în Biserică trebuie să aibă misiunea ca scop al său pentru a nu cădea pradă unui soi de interiorizare eclezială”[25].

28. Parohia nu este o structură vremelnică; tocmai pentru că are o mare flexibilitate, ea poate să asume forme foarte diferite care solicită docilitatea și creativitatea misionară a păstorului și a comunității. Deși, desigur, nu este unica instituție evanghelizatoare, dacă este capabilă să se reformeze și să se adapteze constant, va continua să fie „Biserica însăși care trăiește în mijlocul fiilor săi și al fiicelor sale”[26]. Asta presupune ca realmente să fie în contact cu familiile și cu viața poporului și să nu devină o structură inutilă, separată de oameni, sau un grup de aleși care privesc la ei înșiși. Parohia este prezență eclezială în teritoriu, loc al ascultării cuvântului, al creșterii vieții creștine, al dialogului, al vestirii, al carității generoase, al adorației și al celebrării[27]. Prin intermediul tuturor activităților sale, parohia îi încurajează și îi formează pe membrii săi ca să fie lucrători ai evanghelizării[28]. Este comunitate de comunități, sanctuar unde cei însetați merg să bea pentru a continua să meargă și centru de trimitere misionară constantă. Însă trebuie să recunoaștem că apelul la revizuirea și la reînnoirea parohiilor încă nu a dat roade suficiente ca să fie și mai apropiate de oameni și să fie locuri de comuniune vie și de participare și să se orienteze complet spre misiune.

29. Celelalte instituții ecleziale, comunități de bază și comunități mici, mișcări și alte forme de asociere, sunt o bogăție a Bisericii pe care Duhul le întemeiază pentru a evangheliza toate locurile și sectoarele. De multe ori aduc o nouă fervoare evanghelizatoare și o capacitate de dialog cu lumea care reînnoiesc Biserica. Dar este foarte salutar să nu piardă contactul cu această realitate atât de bogată a parohiei locului și să se integreze cu plăcere în pastorația organică a Bisericii particulare[29]. Această integrare va evita să rămână numai cu o parte a evangheliei și a Bisericii, sau să se transforme în nomazi fără rădăcini.

30. Fiecare Biserică particulară, porțiune a Bisericii Catolice sub conducerea episcopului său, este chemată și ea la convertirea misionară. Ea este subiectul evanghelizării[30], deoarece este manifestarea concretă a unicei Biserici într-un loc din lume și în ea „este cu adevărat prezentă și acționează Biserica lui Cristos, una, sfântă, catolică și apostolică”[31]. Este Biserica întrupată într-un spațiu determinat, înzestrată cu toate mijloacele de mântuire dăruite de Cristos, însă cu un chip local. Bucuria sa de a-l comunica pe Isus Cristos se exprimă atât în preocuparea sa de a-l vesti în alte locuri mai nevoiașe, cât și într-o ieșire constantă spre locurile mărginașe din propriul teritoriu sau spre noile domenii socio-culturale[32]. Se învață să se rămână mereu acolo unde lipsesc mai mult lumina și viața Celui Înviat[33]. Pentru ca acest impuls misionar să fie tot mai intens, generos și rodnic, îndemn și fiecare Biserică particulară să intre într-un proces hotărât de discernământ, purificare și reformă.

31. Episcopul trebuie să favorizeze mereu comuniunea misionară în Biserica sa diecezană urmărind idealul primelor comunități creștine, în care credincioșii aveau o singură inimă și un singur suflet (cf. Fap 4,32). De aceea, uneori va sta în frunte pentru a indica drumul și a susține speranța poporului, alteori va sta pur și simplu în mijlocul tuturor cu prezența lui simplă și milostivă, iar în unele circumstanțe va trebui să meargă în urma poporului, pentru a-i ajuta pe cei care au rămas în spate și – mai ales – pentru că turma însăși adulmecă pentru a găsi noi drumuri. În misiunea sa de a favoriza o comuniune dinamică, deschisă și misionară, va trebui să stimuleze și să caute maturizarea organismelor de participare propuse de Codul de drept canonic[34] și a altor forme de dialog pastoral, cu dorința de a-i asculta pe toți și nu numai pe unii, gata mereu de a-i face complimente. Însă obiectivul acestor procese de participare nu va fi îndeosebi organizarea eclezială, ci visul misionar de a ajunge la toți.

32. Din moment ce sunt chemat să trăiesc ceea ce le cer altora, trebuie să mă gândesc și la o convertire a papalității. Mie, ca episcop al Romei, îmi revine să rămân deschis sugestiilor orientate spre o exercitare a slujirii mele care s-o facă mai fidelă față de semnificația pe care Isus Cristos a intenționat să i-o dea și față de necesitățile actuale ale evanghelizării. Papa Ioan Paul al II-lea a cerut să fie ajutat să găsească „o formă de exercitare a primatului care, deși fără să renunțe în niciun mod la esențialul misiunii sale, să se deschidă la o situație nouă”[35]. Am progresat prea puțin în acest sens. Și papalitatea și structurile centrale ale Bisericii Universale au nevoie să asculte apelul la o convertire pastorală. Conciliul Vatican II a afirmat că, în mod analog cu Bisericile patriarhale antice, conferințele episcopilor pot „aduce o contribuție multiplă și rodnică pentru ca simțul de colegialitate să se realizeze în mod concret”[36]. Însă acest deziderat nu s-a realizat pe deplin, pentru că încă nu a fost elaborat un statut al conferințelor episcopilor care să le conceapă ca subiecți cu atribuții concrete, incluzând și unele autorități doctrinare autentice[37]. O centralizare excesivă, în loc să ajute, complică viața Bisericii și dinamica sa misionară.

33. Pastorația în cheie misionară cere să se abandoneze criteriul pastoral comod al lui „s-a făcut mereu așa”. Îi invit pe toți să fie curajoși și creativi în această misiune de a regândi obiectivele, structurile, stilul și metodele evanghelizatoare ale propriilor comunități. O identificare a scopurilor fără o căutare comunitară adecvată a mijloacelor pentru a ajunge la ele este condamnată să rămână o simplă fantezie. Îi îndemn pe toți să aplice cu generozitate și curaj orientările din acest document, fără interdicții și fără temeri. Important este să nu parcurgem acest drum singuri, să ne bazăm mereu pe frați și în special pe conducerea episcopilor, într-un discernământ pastoral înțelept și realist.

III. Din inima evangheliei

34. Dacă vrem să așezăm totul în cheie misionară, acest lucru este valabil și pentru modul de a comunica mesajul. În lumea de astăzi, cu viteza comunicațiilor și selecția interesată a conținuturilor făcută de media, mesajul pe care-l vestim riscă mai mult ca oricând să apară mutilat și redus la câteva aspecte secundare ale sale. Rezultă că unele aspecte care fac parte din învățătura morală a Bisericii rămân în afara contextului care le dă sens. Problema cea mai mare apare atunci când mesajul pe care-l vestim pare atunci identificat cu aceste aspecte secundare care, deși sunt relevante, singure nu reprezintă centrul mesajului lui Isus Cristos. Așadar, merită să fim realiști și să nu considerăm cu certitudine că interlocutorii noștri cunosc contextul complet a ceea ce spunem sau că pot face legătura dintre discursul nostru și nucleul esențial al evangheliei care îi conferă sens, frumusețe și atracție.

35. O pastorație în cheie misionară nu este obsedată de transmiterea lipsită de coerență a unei mulțimi de doctrine care încearcă să se impună prin insistență. Când se adoptă un obiectiv pastoral și un stil misionar, care să ajungă realmente la toți, fără excepții și fără excluderi, vestirea se concentrează pe esențial, pe ceea ce este mai frumos, mai grandios, mai atrăgător și, în același timp, mai necesar. Propunerea se simplifică, fără a pierde din această cauză profunzimea și adevărul, și astfel devine mai convingătoare și radioasă.

36. Toate adevărurile revelate provin din același izvor divin și sunt crezute cu aceeași credință, dar unele dintre ele sunt mai importante pentru a exprima mai direct inima evangheliei. În acest nucleu fundamental ceea ce strălucește este frumusețea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu manifestată în Isus Cristos mort și înviat. În acest sens, Conciliul Vatican II a afirmat că „există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învățăturii catolice, în funcție de legătura lor cu fundamentul credinței creștine”[38]. Acest lucru este valabil atât pentru dogmele de credință cât și pentru ansamblul învățăturilor Bisericii, inclusiv pentru învățătura morală.

37. Sfântul Toma de Aquino arăta că și în mesajul moral al Bisericii există o ierarhie, în virtuți și în faptele care rezultă din ele[39]. Aici ceea ce contează este înainte de toate „credința care lucrează prin iubire” (Gal 5,6). Faptele de iubire față de aproapele sunt manifestarea exterioară cea mai deplină a harului interior al Duhului: „Elementul principal al noii legi este harul Duhului Sfânt, care se manifestă în credința care lucrează prin intermediul iubirii”[40]. Pentru aceasta afirmă că, fiind acțiune exterioară, milostivirea este cea mai mare dintre toate virtuțile: „Milostivirea este în ea însăși cea mai mare dintre toate virtuțile, de fapt îi revine ei să dăruiască celorlalți și, ceea ce contează mai mult, să suplinească lipsurile altora. Or, aceasta este misiunea în mod special a celui care este superior, căci este o trăsătură a lui Dumnezeu aceea de a fi milostiv și prin asta în mod special se manifestă atotputernicia sa”[41].

38. Este important să se extragă consecințele pastorale din învățătura conciliară, ce reunește o convingere străveche a Bisericii. Înainte de toate trebuie spus că în vestirea evangheliei este necesar să existe un simț al măsurii adecvat. Acesta se recunoaște în frecvența cu care se menționează unele teme și în accentele care se pun în predică. De exemplu, dacă un paroh în timpul unui an liturgic vorbește de zece ori despre cumpătare și numai de două sau de trei ori despre caritate sau despre dreptate, se produce o disproporție, motiv pentru care sunt trecute cu vederea tocmai acele virtuți care ar trebui să fie mai prezente în predică și în cateheză. Același lucru se întâmplă atunci când se vorbește mai mult despre lege decât despre har, mai mult despre Biserică decât despre Isus Cristos, mai mult despre papa decât despre cuvântul lui Dumnezeu.

39. Așa cum unitatea organică dintre virtuți înseamnă că niciuna dintre ele nu poate fi exclusă din idealul creștin, la fel niciun adevăr nu poate fi negat. Nu trebuie mutilată integritatea mesajului evangheliei. În afară de asta, orice adevăr se înțelege mai bine dacă se pune în relație cu totalitatea armonioasă a mesajului creștin și în acest context toate adevărurile au importanța lor și se luminează reciproc. Atunci când predica este fidelă față de evanghelie, se manifestă cu claritate importanța unor adevăruri și rezultă clar că predica morală creștină nu este o etică stoică, este mai mult decât o asceză, nu este o simplă filozofie practică, nici un catalog de păcate și greșeli. Evanghelia invită înainte de toate să i se răspundă lui Dumnezeu care ne iubește și ne mântuiește, recunoscându-l în ceilalți și ieșind din noi înșine pentru a căuta binele tuturor. Această invitație nu trebuie lăsată în umbră cu niciun preț! Toate virtuțile se află în slujba acestui răspuns de iubire. Dacă această invitație nu strălucește cu putere și atracție, edificiul moral al Bisericii riscă să devină un castel din cărți de joc și acesta este cel mai mare pericol pentru noi. Pentru că atunci nu va fi propriu-zis evanghelia ceea ce se vestește, ci unele accente doctrinare sau morale care provin din anumite opțiuni ideologice. Mesajul va risca să-și piardă prospețimea și să nu mai aibă „parfumul evangheliei”.

IV. Misiunea care se întrupează în limitele umane

40. Biserica, discipolă misionară, are nevoie să crească în interpretarea cuvântului revelat și în înțelegerea adevărului. Misiunea exegeților și a teologilor ajută la maturizarea „judecății Bisericii”[42]. În alt mod fac asta și celelalte științe. Referindu-se la științele sociale, de exemplu, Ioan Paul al II-lea a spus că Biserica acordă atenție contribuției acestora „pentru a extrapola indicații concrete care s-o ajute să desfășoare misiunea sa de magisteriu”[43]. În afară de asta, în sânul Bisericii există nenumărate probleme care sunt studiate și asupra cărora se reflectează cu mare libertate. Diferitele linii de gândire filozofică, teologică și pastorală, dacă se lasă armonizate de Duhul Sfânt în respect și în iubire, pot face să crească Biserica, deoarece ajută la explicarea mai bună a comorii foarte mari a cuvântului. Celor care visează o doctrină monolitică apărată de toți fără nuanțe, acest lucru poate să pară o chestiune generatoare de confuzie. Însă realitatea este că această varietate ajută la manifestarea și la dezvoltarea mai bună a diferitelor aspecte ale bogăției inepuizabile a evangheliei[44].

41. În același timp, schimbările culturale uriașe și rapide cer să acordăm o atenție constantă pentru a încerca să exprimăm adevărurile imuabile într-un limbaj care permite să li se recunoască noutatea permanentă. Deoarece, în depozitul doctrinei creștine „una este substanța […] și alta este maniera de a formula exprimarea sa”[45]. Uneori, ascultând un limbaj complet ortodox, ceea ce credincioșii primesc, din cauza limbajului pe care ei îl folosesc și îl înțeleg, este ceva ce nu corespunde adevăratei evanghelii a lui Isus Cristos. Cu intenția sfântă de a le comunica lor adevărul despre Dumnezeu și despre ființa umană, în unele ocazii le dăm un dumnezeu fals sau un ideal uman care nu este cu adevărat creștin. În acest fel, rămânem fideli față de o formulare, dar nu transmitem substanța. Acesta este riscul cel mai grav. Amintim că „exprimarea adevărului poate să fie multiformă și reînnoirea formelor de exprimare devine necesară pentru a transmite omului de astăzi mesajul evanghelic în semnificația sa imuabilă”[46].

42. Acest lucru are o mare relevanță în vestirea evangheliei, dacă suntem într-adevăr preocupați ca frumusețea sa să poată fi mai bine percepută și primită de toți. În orice caz, nu vom putea face învățăturile Bisericii ceva comprehensibil cu ușurință și apreciat cum se cuvine de toți. Credința păstrează mereu un aspect de cruce, unele obscurități care nu înlătură fermitatea adeziunii sale. Există lucruri care se înțeleg și se apreciază numai pornind de la această adeziune care este soră a iubirii, dincolo de claritatea cu care se pot percepe motivele și argumentele sale. Pentru aceasta trebuie amintit că orice predare a doctrinei trebuie să se situeze în atitudinea evanghelizatoare care să trezească adeziunea inimii cu apropierea, iubirea și mărturia.

43. În discernământul său constant, Biserica poate ajunge să recunoască și cutume proprii care nu sunt legate direct de nucleul evangheliei, unele foarte înrădăcinate în decursul istoriei, care astăzi deja nu mai sunt interpretate în același mod și al căror mesaj nu este de obicei perceput în mod adecvat. Pot fi frumoase, însă acum nu mai slujesc ca mijloace de transmitere a evangheliei. Să nu ne temem să le revizuim. În același mod, există norme sau precepte ecleziale care poate au fost eficace în alte epoci, dar care nu mai au aceeași forță educativă drept linii de orientare în viață. Sfântul Toma de Aquino sublinia că preceptele date de Cristos și de apostoli poporului lui Dumnezeu „sunt foarte puține”[47]. Citându-l pe sfântul Augustin, el observa că preceptele adăugate ulterior de către Biserică trebuie aplicate cu moderație „pentru a nu îngreuna viața credincioșilor” și a nu transforma religia noastră într-o sclavie, când „milostivirea lui Dumnezeu a voit ca ea să fie liberă”[48]. Acest avertisment, formulat cu multe secole în urmă, are o actualitate cutremurătoare. Ar trebui să fie unul dintre criteriile de luat în considerare în momentul în care se gândește o reformă a Bisericii și a predicii sale care să permită realmente să se ajungă la inima tuturor.

44. Pe de altă parte, atât păstorii cât și toți credincioșii, care-i însoțesc pe frații lor în credință sau pe un drum de deschidere spre Dumnezeu, nu pot uita ceea ce învață cu atâta claritate Catehismul Bisericii Catolice: „Imputabilitatea unei fapte și răspunderea pentru ea pot fi diminuate sau suprimate de neștiință, neatenție, violență, teamă, obiceiuri, atașamente dezordonate și de alți factori psihici sau sociali”[49].

De aceea, fără a diminua valoarea idealului evanghelic, trebuie însoțite cu milostivire și iertare posibilele etape de creștere a persoanelor, etape care se construiesc zi de zi[50]. Preoților le amintesc că scaunul de spovadă nu trebuie să fie o sală de tortură, ci locul milostivirii Domnului care ne stimulează să facem binele atât cât ne stă în putință. Un mic pas, în mijlocul marilor limite umane, poate să fie mai plăcut lui Dumnezeu decât viața corectă în exterior a celui care își petrece zilele fără a ține piept unor greutăți semnificative. La toți trebuie să ajungă mângâierea și atracția iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu, care acționează în mod misterios în fiecare persoană, dincolo de defectele și de căderile sale.

45. Vedem astfel că angajarea evanghelizatoare se desfășoară în limitele limbajului și circumstanțelor. Ea caută mereu să comunice mai bine adevărul evangheliei într-un context determinat, fără a renunța la adevărul, la binele și la lumina pe care poate să le aducă atunci când perfecțiunea nu este posibilă. O inimă misionară este conștientă de aceste limite și se face „slabă cu cei slabi […] totul pentru toți” (1Cor 9,22). Niciodată nu se închide în sine, niciodată nu se concentrează asupra propriilor certitudini, niciodată nu optează pentru rigiditatea autodefensivă. Știe că ea însăși trebuie să crească în înțelegerea evangheliei și în discernământul cărărilor Duhului, și atunci nu renunță la binele posibil, deși riscă să se murdărească de noroiul de pe drum.

V. O mamă cu inimă deschisă

46. Biserica „ce iese în lume” este o Biserică ce are ușile deschise. A ieși în întâmpinarea altora pentru a ajunge la hotarele umanității nu înseamnă a alerga spre lume fără direcție și fără sens. De multe ori este mai bine a încetini pasul, a lăsa deoparte nerăbdarea pentru a privi în ochi și a asculta sau a renunța la urgențe pentru a-l însoți pe cel care a rămas pe marginea drumului. Uneori este ca tatăl fiului risipitor, care rămâne cu porțile deschise, pentru ca atunci când acesta se va întoarce să poată intra fără opreliști.

47. Biserica este chemată să fie mereu casa deschisă a Tatălui. Unul dintre semnele concrete ale acestei deschideri este a avea peste tot biserici cu ușile deschise. Așa încât, dacă cineva vrea să urmeze un îndemn al Duhului și se apropie căutându-l pe Dumnezeu, nu se va întâlni cu răceala unei uși închise. Dar există și alte uși care nu trebuie închise. Toți pot să participe în vreun fel la viața eclezială, toți pot face parte din comunitate și nici ușile sacramentelor n-ar trebui să se închidă pentru orice motiv. Acest lucru este valabil mai ales atunci când e vorba de acel sacrament care este „poarta”, Botezul. Euharistia, deși constituie plinătatea vieții sacramentale, nu este un premiu pentru cei desăvârșiți, ci tratament puternic și hrană pentru cei slabi[51]. Aceste convingeri au și consecințe pastorale pe care suntem chemați să le luăm în considerare cu prudență și curaj. Adesea ne comportăm ca niște distribuitori ai harului, și nu ca niște facilitatori. Însă Biserica nu este un birou de vamă, este casa paternă unde este loc pentru fiecare, cu viața sa împovărată de probleme.

48. Dacă Biserica întreagă asumă acest dinamism misionar, ea trebuie să ajungă la toți, fără excepții. Însă pe cine ar trebui să privilegieze? Când cineva citește evanghelia găsește o orientare foarte clară: nu atât către prietenii și vecinii bogați, ci mai ales către cei săraci și bolnavi, către cei care adesea sunt disprețuiți și uitați, către „cei care nu pot să te răsplătească” (Lc 14,14). Nu trebuie să persiste îndoiala, nici nu există explicații care să atenueze acest mesaj atât de clar. Astăzi și întotdeauna, „săracii sunt destinatarii privilegiați ai evangheliei”[52] și evanghelizarea îndreptată în mod gratuit către ei este semn al împărăției pe care Isus a venit s-o aducă. Trebuie afirmat fără ocolișuri că există o legătură inseparabilă între credința noastră și săraci. Să nu-i lăsăm niciodată singuri.

49. Să ieșim în lume, să ieșim ca să oferim tuturor viața lui Isus Cristos. Repet aici pentru toată Biserica ceea ce am spus de multe ori preoților și laicilor din Buenos Aires: prefer o Biserică lovită, rănită și murdară pentru că a ieșit pe drumuri, decât o Biserică bolnavă din cauza închiderii în ea însăși și a comodității de a se agăța de propriile siguranțe. Nu vreau o Biserică preocupată să fie în centrul atenției și care ajunge să fie închisă într-o încâlceală de obsesii și proceduri. Dacă ceva trebuie să ne neliniștească în mod sfânt și să preocupe conștiința noastră este că atâția frați ai noștri trăiesc fără forța, lumina și mângâierea prieteniei cu Isus Cristos, fără o comunitate de credință care să-i primească, fără un orizont de sens și de viață. Mai mult decât frica de a greși sper să ne miște frica de a ne închide în structurile care ne oferă o protecție falsă, în normele care ne transformă în judecători implacabili, în obișnuințele în care ne simțim liniștiți, în timp ce afară e o mulțime înfometată, iar Isus ne repetă fără încetare: „Dați-le voi să mănânce” (Mc 6,37).

Capitolul al doilea

În criza angajării comunitare

50. Înainte de a vorbi despre câteva probleme fundamentale referitoare la acțiunea evanghelizatoare, merită de amintit pe scurt care este contextul în care ne revine să trăim și să acționăm. Astăzi se obișnuiește să se vorbească despre un „exces de diagnostic”, care nu întotdeauna este însoțit de propuneri decisive și cu adevărat aplicabile. Pe de altă parte, nici n-ar folosi o privire pur sociologică, cu pretenția de a îmbrățișa toată realitatea cu metodologia sa într-o manieră strict ipotetic neutră și aseptică. Ceea ce intenționez să propun merge mai degrabă în linia unui discernământ evanghelic. Este privirea discipolului misionar care „se hrănește din lumina și din forța Duhului Sfânt”[53].

51. Nu este misiunea papei să facă o analiză detaliată și completă cu privire la realitatea contemporană, dar îndemn toate comunitățile să aibă o „capacitate tot mai vigilentă de a studia semnele timpurilor”[54]. Este vorba de o responsabilitate importantă, de vreme ce unele realități din prezent, dacă nu găsesc soluții bune, pot să demareze procese de dezumanizare greu reversibile. Este oportun de clarificat ceea ce poate să fie un rod al împărăției și ceea ce dăunează planului lui Dumnezeu. Asta implică nu numai a recunoaște și a interpreta mișcările duhului bun și ale duhului rău, ci – și asta este decisiv – a le alege pe cele ale duhului bun și a le respinge pe cele ale duhului rău. Consider că sunt cunoscute diferitele analize pe care le-au oferit celelalte documente ale magisteriului universal, precum și cele propuse de episcopatele regionale și naționale. În această exortație intenționez doar să mă opresc pe scurt, cu o privire pastorală, asupra câtorva aspecte ale realității care pot stăvili sau slăbi impulsul reînnoirii misionare a Bisericii, fie pentru că se referă la viața și demnitatea poporului lui Dumnezeu, fie pentru că au incidență și asupra subiecților care în mod mai direct fac parte din instituțiile ecleziale și desfășoară misiuni de evanghelizare.

I. Câteva provocări ale lumii actuale

52. Omenirea trăiește în acest moment o cotitură istorică pe care o putem vedea în progresele înregistrate în diferite domenii. Sunt demne de laudă succesele care contribuie la bunăstarea persoanelor, de exemplu, în domeniul sănătății, al educației și al comunicării. Totuși nu trebuie să uităm că cea mai mare parte a bărbaților și femeilor din timpul nostru trăiesc în condiții precare, de pe o zi pe alta, cu consecințe teribile. Proliferează anumite patologii. Teama și disperarea pun stăpânire pe inima numeroaselor persoane, chiar și în așa-numitele țări bogate. Bucuria de a trăi se stinge adesea, sporesc lipsa de respect și violența, inegalitatea devine tot mai evidentă. Trebuie luptat pentru a trăi și, adesea, pentru a trăi cu puțină demnitate. Această schimbare epocală a fost cauzată de salturile uriașe care, prin calitate, cantitate, rapiditate și acumulare, au loc în progresul științific, în inovațiile tehnologiei și în rapidele lor aplicații în diferite domenii ale naturii și vieții. Suntem în era cunoașterii și a informației, izvor de noi forme ale unei puteri foarte adesea anonime.

Nu unei economii a excluderii

53. Așa cum porunca „să nu ucizi” instituie o limită clară pentru a asigura viața umană, astăzi trebuie să spunem „nu unei economii a excluderii și a inegalității”. Această economie ucide. Nu este posibil să nu facă vâlvă faptul că moare un bătrân condamnat să trăiască pe stradă, în timp ce constituie știre scăderea cu două puncte a acțiunilor la bursă. Asta este excludere. Nu se mai poate tolera faptul să se arunce mâncare când există oameni care suferă de foame. Asta este inegalitate. Astăzi totul intră în jocul competitivității și al legii celui mai puternic, unde cel puternic îl devorează pe cel mai slab. Drept consecință a acestei situații, mari mase de populație se văd excluse și marginalizate: fără loc de muncă, fără perspective, fără căi de ieșire. Se consideră ființa umană în ea însăși ca un bun de consum, care se poate folosi și apoi arunca. Am demarat cultura „rebutului” care chiar este promovată. Nu mai este vorba pur și simplu de fenomenul exploatării și al asupririi, ci de ceva nou: cu excluderea este lovită, în rădăcina sa, apartenența la societatea în care se trăiește, din moment ce prin ea nu se rămâne în drojdia societății, în periferie sau fără putere, ci se rămâne în afară. Cei excluși nu sunt cei „exploatați”, ci gunoaiele, „resturile”.

54. În acest context, unii încă apără teoriile „recidivei favorabile”, care presupun că orice creștere economică, favorizată de piața liberă, reușește să producă de la sine o mai mare echitate și incluziune socială în lume. Această opinie, care n-a fost niciodată confirmată de fapte, exprimă o încredere grosolană și naivă în bunătatea celor care dețin puterea economică și în mecanismele sacralizate ale sistemului economic dominant. Între timp, cei excluși continuă să aștepte. Pentru a putea susține un stil de viață care îi exclude pe ceilalți sau pentru a se putea entuziasma cu acest ideal egoist, s-a dezvoltat o globalizare a indiferenței. Aproape fără să ne dăm seama de asta, devenim incapabili să simțim compasiune în fața strigătului de durere al celorlalți, nu mai plângem în fața dramei celorlalți, nici nu ne interesează să ne îngrijim de ei, ca și cum totul ar fi o responsabilitate străină de noi, care nu ne privește. Cultura bunăstării ne anesteziază și ne pierdem calmul dacă piața oferă ceva ce încă n-am cumpărat, în timp ce toate aceste vieți trunchiate din cauza lipsei de posibilități ni se par un simplu spectacol care nu ne tulbură în niciun fel.

Nu noii idolatrii a banului

55. Una dintre cauzele acestei situații se află în relația pe care am stabilit-o cu banul, pentru că acceptăm pașnic dominația lui asupra noastră și asupra societăților noastre. Criza financiară prin care trecem ne face să uităm că la originea sa există o profundă criză antropologică: negarea primatului ființei umane! Am creat noi idoli. Adorarea vechiului vițel de aur (cf. Ex 32,1-35) a găsit o nouă și inumană versiune în fetișismul banului și în dictatura unei economii fără chip și fără un scop cu adevărat uman. Criza mondială care cuprinde finanțele și economia manifestă propriile dezechilibre și, mai ales, lipsa gravă a unei orientări antropologice, care reduce ființa umană numai la una dintre necesitățile sale: consumul.

56. În timp ce câștigurile câtorva cresc în mod exponențial, cele ale majorității se situează tot mai departe de bunăstarea acestei minorități fericite. Acest dezechilibru provine din ideologii care apără autonomia absolută a piețelor și speculația financiară. De aceea neagă dreptul de control al statelor, care au misiunea de a veghea pentru tutelarea binelui comun. Se instaurează o nouă tiranie invizibilă, uneori virtuală, care impune, în mod unilateral și implacabil, legile și regulile sale. În afară de asta, datoria și dobânzile îndepărtează țările de posibilitățile practicabile ale economiei lor și pe cetățeni de puterea lor reală de cumpărare. La toate acestea se adaugă o corupție ramificată și o evaziune fiscală egoistă, care a căpătat dimensiuni mondiale. Dorința de putere și de avere nu cunoaște limite. În acest sistem, care tinde să acapareze totul cu scopul de a spori beneficiile, orice lucru care este fragil, cum ar fi mediul înconjurător, rămâne lipsit de apărare față de interesele pieței divinizate, transformate în regulă absolută.

Nu unui ban care guvernează în loc să slujească

57. În spatele acestei atitudini se ascund respingerea eticii și respingerea lui Dumnezeu. Etica este privită de obicei cu un anume dispreț batjocoritor. Este considerată contraproductivă, prea umană, pentru că relativizează banul și puterea. Este resimțită ca o amenințare, deoarece condamnă manipularea și degradarea persoanei. În definitiv, etica face trimitere la un Dumnezeu care așteaptă un răspuns angajant, răspuns care se situează în afara categoriilor pieței. Pentru acestea, dacă sunt absolutizate, Dumnezeu este incontrolabil, nemanipulabil, chiar periculos, deoarece cheamă ființa umană la realizarea sa deplină și la independența de orice tip de sclavie. Etica – o etică neideologizată – permite crearea unui echilibru și a unei ordini sociale mai umane. În acest sens, îndemn pe experții financiari și pe guvernanții din diferite țări să ia în considerare cuvintele unui înțelept din antichitate: „A nu împărtăși propriile bunuri cu săracii înseamnă a fura de la ei și a-i priva de viață. Bunurile pe care le avem nu sunt ale noastre, ci ale lor”[55].

58. O reformă financiară care să nu ignore etica ar cere o viguroasă schimbare de atitudine din partea conducătorilor politici, pe care-i îndemn să primească această provocare cu hotărâre și cu clarviziune, fără a ignora, desigur, caracterul specific al fiecărui context. Banul trebuie să slujească, nu să guverneze! Papa îi iubește pe toți, bogați și săraci, dar are obligația, în numele lui Cristos, să amintească faptul că bogații trebuie să-i ajute pe săraci, să-i respecte și să-i promoveze. Vă îndemn la solidaritatea dezinteresată și la întoarcerea economiei și a finanțelor la o abordare etică în favoarea ființei umane.

Nu inegalității care generează violență

59. Astăzi în multe locuri se reclamă o siguranță mai mare. Dar până când nu se elimină excluderea și inegalitatea în societate și între diferitele popoare va fi imposibil să se dezrădăcineze violența. Se acuză de violență săracii și populațiile mai sărace, dar, fără egalitate de oportunități, diferitele forme de agresiune și de război vor găsi un teren fertil care mai devreme sau mai târziu va provoca explozia. Atunci când societatea – locală, națională sau mondială – marginalizează o parte a sa, nu vor exista programe politice, nici forțe de ordine sau de securitate care să poată asigura liniștea pe termen nelimitat. Asta nu se întâmplă numai pentru că inegalitatea provoacă reacția violentă a celor care sunt excluși din sistem, ci pentru că sistemul social și economic este fundamental nedrept. Așa cum binele tinde să se comunice, tot așa răul la care se consimte, adică nedreptatea, tinde să extindă forța sa nocivă și să zdruncine în tăcere bazele oricărui sistem politic și social, oricât de solid ar putea părea acesta. Dacă fiecare acțiune are consecințe, un rău cuibărit în structurile unei societăți comportă mereu un potențial de distrugere și de moarte. Este răul cristalizat în structurile sociale nedrepte, de la care pornind nu se poate aștepta un viitor mai bun. Suntem departe de așa-numitul „sfârșit al istoriei”, de vreme ce condițiile unei dezvoltări sustenabile și pașnice încă nu sunt exprimate și realizate în mod adecvat.

60. Mecanismele economiei actuale promovează o exasperare a consumului, dar rezultă că un consumism neînfrânat, asociat cu inegalitatea, dăunează de două ori alcătuirii sociale. În acest mod inechitatea socială generează mai devreme sau mai târziu o violență pe care recurgerea la forța armată nu o rezolvă și nici n-o va rezolva vreodată. Ea folosește numai pentru a încerca să-i înșele pe cei care reclamă siguranță sporită, ca și cum astăzi n-am ști că armele și reprimarea violentă, în loc să aducă soluții, generează conflicte noi și mai grave. Unii pur și simplu se complac inculpându-i pe săraci și țările sărace de propriile rele, cu generalizări necuvenite, și pretind că găsesc soluția într-o „educație” care să-i tranchilizeze și să-i transforme în ființe domesticite și inofensive. Acest lucru devine și mai supărător dacă cei excluși văd crescând acest cancer social care este corupția profund înrădăcinată în multe țări – în guverne, în antreprenoriat și în instituții -, oricare ar fi ideologia politică a guvernanților.

Câteva provocări culturale

61. Evanghelizăm și atunci când încercăm să înfruntăm diferitele provocări care pot să apară[56]. Uneori acestea se manifestă în autentice atacuri la adresa libertății religioase sau în noi situații de persecuție împotriva creștinilor, care, în unele țări, au atins niveluri alarmante de ură și de violență. În multe locuri este vorba mai degrabă de o răspândită indiferență relativistă, legată cu deziluzia și criza ideologiilor care a avut loc ca reacție la tot ceea ce apare ca totalitar. Asta nu dăunează numai Bisericii, ci vieții sociale în general. Recunoaștem că o cultură, în care fiecare vrea să fie purtător al propriului adevăr subiectiv, face dificil ca toți cetățenii să dorească să participe la un proiect comun care să depășească interesele și dorințele personale.

62. În cultura dominantă, primul loc este ocupat de ceea ce este exterior, imediat, vizibil, rapid, superficial, provizoriu. Realul cedează locul aparenței. În multe țări, globalizarea a însemnat o accelerată deteriorare a rădăcinilor culturale cu invazia de tendințe care aparțin altor culturi, dezvoltate din punct de vedere economic, dar slăbite din punct de vedere etic. Așa s-au exprimat în diferite sinoade episcopii din diferitele continente. De exemplu, episcopii africani, reluând enciclica Sollicitudo rei socialis, în urmă cu câțiva ani au semnalat că de multe ori se caută transformarea țărilor din Africa în simple „piese ale unui mecanism, părți ale unui angrenaj uriaș. Asta se întâmplă adesea și în domeniul mijloacelor de comunicare socială, care, fiind de cele mai multe ori gestionate de centre din nordul lumii, nu întotdeauna acordă considerația cuvenită priorităților și problemelor proprii ale acestor țări, nici nu respectă fizionomia lor culturală”[57]. La fel, episcopii din Asia au subliniat „influențele care sunt exercitate din exterior asupra culturilor asiatice. Apar noi forme de comportament care sunt rezultatul unei excesive expuneri la mijloacele de comunicare […] Prin urmare, aspectele negative ale mass-media și ale lumii divertismentului amenință valorile tradiționale”[58].

63. Credința catolică a multor popoare se găsește astăzi înaintea provocării proliferării de noi mișcări religioase, unele tinzând la fundamentalism, iar altele care par să propună o spiritualitate fără Dumnezeu. Acesta este, pe de o parte, rezultatul unei reacții umane în fața societății materialiste, consumiste și individualiste și, pe de altă parte, o profitare de carențele populației care trăiește în periferii și în zonele sărăcite, care supraviețuiește în mijlocul unor mari suferințe umane și caută soluții imediate pentru propriile necesități. Aceste mișcări religioase, care se caracterizează prin pătrunderea lor subtilă, vin să umple, în interiorul individualismului dominant, un gol lăsat de raționalismul secularist. În afară de asta, este necesar să recunoaștem că, dacă o parte din creștinii noștri botezați nu experimentează propria apartenență la Biserică, aceasta este și din cauza unor structuri și a unui climat mai puțin primitoare în unele dintre parohiile și comunitățile noastre sau a unei atitudini birocratice pentru a răspunde la problemele, simple sau complexe, ale vieții oamenilor. În multe părți predomină aspectul administrativ asupra celui pastoral, precum și o concentrare asupra administrării sacramentelor fără alte forme de evanghelizare.

64. Procesul de secularizare tinde să reducă credința și Biserica la domeniul privat și intim. În afară de asta, cu negarea oricărei transcendențe, a produs o crescândă deformare etică, o slăbire a simțului păcatului personal și social și o progresivă creștere a relativismului, care generează o dezorientare generalizată, în special în faza adolescenței și a tinereții, atât de vulnerabilă în fața schimbărilor. Așa cum bine observă episcopii din Statele Unite ale Americii, în timp ce Biserica insistă asupra existenței de norme morale obiective, valabile pentru toți, „există cei care prezintă această învățătură, ca nedreaptă, adică opusă drepturilor umane fundamentale. Aceste argumentații provin de obicei dintr-o formă de relativism moral, care se corelează, nu în mod nejustificat, cu o încredere în drepturile absolute ale indivizilor. În această optică, Biserica este percepută ca și cum ar promova o anume prejudecată și ca și cum s-ar amesteca în libertatea individuală”[59]. Trăim într-o societate a informației care ne asaltează încontinuu cu date – tratate toate ca fiind de aceeași importanță – și ajunge să ne conducă la o teribilă superficialitate în momentul în care punem în discuție chestiunile morale. Prin urmare, devine necesară o educație care să învețe gândirea critică și care să încurajeze dezvoltarea valorilor morale mature.

65. În pofida întregului curent secularist care invadează societățile, în multe țări – și acolo unde creștinismul este în minoritate – Biserica Catolică este o instituție credibilă în fața opiniei publice, demnă de încredere în ceea ce privește domeniul solidarității și al preocupării față de cei mai nevoiași. În repetate ocazii, ea a funcționat ca mijlocitoare pentru a favoriza soluționarea problemelor privitoare la pace, înțelegere, mediu, apărarea vieții, a drepturilor umane și civile etc. Și cât de mare este contribuția școlilor și universităților catolice în întreaga lume! Este foarte bine că e așa. Însă este dificil să arătăm că, atunci când punem pe tapet alte probleme care suscită atenția opiniei publice într-o măsură mai mică, facem aceasta din fidelitate față de aceleași convingeri cu privire la demnitatea persoanei umane și la binele comun.

66. Familia trece printr-o criză culturală profundă, la fel ca și toate comunitățile și relațiile sociale. În cazul familiei, fragilitatea legăturilor devine deosebit de gravă pentru că este vorba despre celula fundamentală a societății, despre locul unde se învață să se conviețuiască în ciuda diferențelor și să se aparțină altora și unde părinții transmit copiilor credința. Căsătoria tinde să fie văzută ca o simplă formă de satisfacție afectivă care poate să se constituie în orice mod și să se modifice în funcție de sensibilitatea fiecăruia. Însă contribuția indispensabilă a căsătoriei la societate depășește nivelul emotivității și al necesităților contingente ale cuplului. Așa cum arată episcopii francezi, căsătoria nu ia naștere „din sentimentul de dragoste, efemer prin definiție, ci din profunzimea angajamentului asumat de soți care acceptă să intre într-o comuniune de viață totală”[60].

67. Individualismul postmodern și globalizat favorizează un stil de viață care slăbește dezvoltarea și stabilitatea legăturilor dintre persoane și care denaturează legăturile familiale. Acțiunea pastorală trebuie să arate și mai limpede că relația cu Tatăl nostru cere și încurajează o comuniune care să vindece, să promoveze și să întărească legăturile interpersonale. În timp ce în lume, în special în unele țări, reapar diferite forme de războaie și ciocniri, noi, creștinii, insistăm pe propunerea de a-l recunoaște pe celălalt, de a vindeca rănile, de a construi punți, de a lega relații și de a ne ajuta „să purtăm unii altora povara” (Gal 6,2). Pe de altă parte, astăzi se nasc multe forme de asociere pentru apărarea drepturilor și pentru atingerea unor obiective nobile. În acest mod se manifestă o sete de participare a numeroși cetățeni care vor să contribuie la edificarea progresului social și cultural.

Provocări ale înculturării credinței

68. Substratul creștin al unor popoare – mai ales occidentale – este o realitate vie. Aici găsim, în special printre cei mai nevoiași, o rezervă morală care păstrează valori de umanism creștin autentic. O privire de credință asupra realității nu poate uita să recunoască ceea ce seamănă Duhul Sfânt. Ar însemna a nu avea încredere în acțiunea sa liberă și generoasă, a crede că nu există valori creștine autentice acolo unde o mare parte a populației a primit Botezul și își exprimă credința și solidaritatea fraternă în felurite chipuri. Asta înseamnă să recunoaștem mai mult decât „semințe ale cuvântului”, pentru că este vorba de o credință catolică autentică cu modalități proprii de exprimare și de apartenență la Biserică. Nu este bine să fie ignorată importanța decisivă pe care o are o cultură marcată de credință, pentru că această cultură evanghelizată, dincolo de limitele sale, are mult mai multe resurse decât un simplu număr de credincioși puși în fața atacurilor secularismului actual. O cultură populară evanghelizată conține valori de credință și de solidaritate care pot provoca dezvoltarea unei societăți mai drepte și credincioase și are o înțelepciune specială pe care trebuie să știm s-o recunoaștem cu o privire plină de recunoștință.

69. Este imperioasă necesitatea de a evangheliza culturile pentru a încultura evanghelia. În țările cu tradiție catolică va fi vorba de a însoți, a îngriji și a susține bogăția care deja există, iar în țările cu alte tradiții religioase sau profund secularizate va fi vorba de a favoriza noi procese de evanghelizare a culturii, deși presupun proiecte pe termen foarte lung. Totuși, nu putem ignora că mereu există un apel la creștere. Fiecare cultură și fiecare grup social au nevoie de purificare și maturizare. În cazul culturilor populare cu populații catolice, putem recunoaște câteva slăbiciuni care încă trebuie să fie vindecate de evanghelie: dominația masculină, alcoolismul, violența domestică, o participare scăzută la Euharistie, credințe fataliste sau superstițioase care fac să se recurgă la vrăjitorie etc. Dar tocmai evlavia populară este cel mai bun punct de plecare pentru vindecarea și eliberarea de aceste deficiențe.

70. Este adevărat și că uneori accentul, în loc să fie pus pe impulsul evlaviei creștine, se pune mai mult pe forme exterioare de tradiții ale câtorva grupuri sau pe ipotetice revelații private care se absolutizează. Există un anumit creștinism alcătuit din devoțiuni, propriu unui mod individual și sentimental de a trăi credința, care în realitate nu corespunde unei autentice „evlavii populare”. Unii promovează aceste exprimări fără să se preocupe de dezvoltarea socială și de formarea credincioșilor, iar în anumite cazuri fac asta pentru a obține beneficii economice sau vreo putere asupra celorlalți. Nici nu putem ignora faptul că, în ultimele decenii, s-a produs o ruptură în transmiterea din generație în generație a credinței creștine în cadrul poporului catolic. Nu se poate nega faptul că mulți se simt dezamăgiți și încetează să se identifice cu tradiția catolică, fapt care sporește numărul părinților care nu-și botează copiii și nu-i învață să se roage și că există un anumit exod spre alte comunități de credință. Unele cauze ale acestei rupturi sunt: lipsa spațiilor de dialog în familie, influența mijloacelor de comunicare, subiectivismul relativist, consumismul neînfrânat care stimulează piața, lipsa de însoțire pastorală a celor mai săraci, lipsa unei primiri cordiale în instituțiile noastre și dificultatea noastră de a recrea adeziunea mistică a credinței într-un scenariu religios pluralist.

Provocări ale culturilor urbane

71. Noul Ierusalim, cetatea sfântă (cf. Ap 21,2-4), este ținta spre care se îndreaptă întreaga omenire. Este interesant că revelația ne spune că plinătatea omenirii și a istoriei se înfăptuiește într-un oraș. Avem nevoie să recunoaștem orașul pornind de la o privire contemplativă, adică o privire de credință care să-l descopere pe Dumnezeu care locuiește în casele sale, pe străzile sale, în piețele sale. Prezența lui Dumnezeu însoțește căutarea sinceră pe care persoanele și grupurile o fac pentru a găsi sprijin și sens în viața lor. El sălășluiește printre cetățeni promovând solidaritatea, fraternitatea, dorința de bine, de adevăr, de dreptate. Această prezență nu trebuie să fie fabricată, ci descoperită, dezvăluită. Dumnezeu nu se ascunde de cei care îl caută cu inimă sinceră, deși o fac pe bâjbâite, în mod imprecis și aleatoriu.

72. În oraș, aspectul religios este mediat de diferite stiluri de viață, de obiceiuri asociate unui sens al timpului, al teritoriului și al relațiilor care diferă de stilul populațiilor rurale. În viața de fiecare zi cetățenii de multe ori luptă pentru a supraviețui și, în această luptă, se ascunde un sens profund al existenței care de obicei implică și un profund sens religios. Trebuie să-l contemplăm pentru a obține un dialog, precum acela pe care Domnul l-a înfăptuit cu femeia samariteană, la fântână, unde ea încerca să-și potolească setea (cf. In 4,7-26).

73. Noi culturi continuă să ia naștere în aceste uriașe geografii umane unde creștinul nu mai obișnuiește să fie promotor sau generator de sens, dar primește de la ele alte limbaje, simboluri, mesaje și paradigme care oferă noi orientări de viață, adesea în contrast cu evanghelia lui Isus. O cultură inedită vibrează și se dezvoltă în oraș. Sinodul a constatat că astăzi transformările din aceste mari zone și cultura pe care o exprimă sunt un loc privilegiat al noii evanghelizări[61]. Asta solicită să se gândească spații de rugăciune și de comuniune cu caracteristici inovatoare, mai atrăgătoare și semnificative pentru populațiile urbane. Ambientele rurale, din cauza influenței mijloacelor de comunicare în masă, nu sunt străine de aceste transformări culturale care realizează și schimbări semnificative în modul lor de a trăi.

74. Devine necesară o evanghelizare care să pună în lumină noile moduri de relaționare cu Dumnezeu, cu ceilalți și cu mediul înconjurător și care să inspire valorile fundamentale. Este necesar să se ajungă acolo unde iau naștere noile relatări și paradigme, să se ajungă prin cuvântul lui Isus la nucleele cele mai profunde ale sufletului orașului. Nu trebuie uitat că orașul este un mediu multicultural. În marile orașe se poate observa o rețea de legături în care grupuri de persoane împărtășesc aceleași modalități de a visa viața și imaginații asemănătoare și se constituie în noi sectoare umane, în teritorii culturale, în orașe invizibile. Diferite forme culturale conviețuiesc de fapt, însă exercită de multe ori practici de segregare și de violență. Biserica este chemată să se pună în slujba unui dialog dificil. Pe de altă parte, există cetățeni care obțin mijloacele adecvate pentru dezvoltarea vieții personale și familiale, însă sunt foarte mulți „noncetățeni”, „cetățeni pe jumătate” sau „resturi urbane”. Orașul produce un soi de permanentă incertitudine, pentru că, în timp ce oferă cetățenilor săi posibilități infinite, apar și numeroase dificultăți pentru dezvoltarea deplină a vieții multora. Această contradicție provoacă suferințe sfâșietoare. În multe părți ale lumii, orașele sunt scene ale protestelor de masă, în care mii de locuitori reclamă libertate, participare, dreptate și diverse alte revendicări care, dacă nu sunt interpretate în mod adecvat, nu vor putea fi reduse la tăcere cu forța.

75. Nu putem ignora faptul că în orașe se dezvoltă cu ușurință traficul de droguri și de persoane, abuzul și exploatarea de minori, abandonarea bătrânilor și bolnavilor, diferitele forme de corupție și de criminalitate. În același timp, ceea ce ar putea să fie un prețios spațiu de întâlnire și de solidaritate, adesea se transformă în locul fugii și al neîncrederii reciproce. Casele și cartierele se construiesc mai mult pentru a izola și a ocroti decât pentru a conecta și a integra. Proclamarea evangheliei va constitui fundamentul pentru a restabili demnitatea vieții umane în aceste contexte, pentru că Isus vrea să reverse în orașe viață din belșug (cf. In 10,10). Sensul unitar și complet al vieții umane pe care evanghelia îl propune este cel mai bun remediu al relelor din oraș, deși trebuie să înțelegem că un program și un stil uniform și rigid de evanghelizare nu sunt potrivite pentru această realitate. Însă a trăi până la capăt ceea ce este uman și a se implica în miezul provocărilor ca ferment de mărturie, în orice cultură, în orice oraș, îl face mai bun pe creștin și aduce roade în oraș.

II. Ispitele lucrătorilor pastorali

76. Simt o recunoștință imensă față de angajarea tuturor celor care lucrează în Biserică. Nu vreau să mă opresc acum să expun activitățile diferiților lucrători pastorali, de la episcopi până la slujirea cea mai umilă și ascunsă dintre slujirile ecleziale. Mai degrabă mi-ar plăcea să reflectez asupra provocărilor pe care toți trebuie să le înfrunte în contextul actualei culturi globalizate. Însă trebuie să spun în primul rând, și ca datorie de dreptate, că aportul Bisericii în lumea actuală este uriaș. Durerea și rușinea noastră pentru păcatele unor membri ai Bisericii și pentru cele proprii nu trebuie să ne facă să uităm câți creștini își dăruiesc viața din iubire: ajută atâția oameni să se îngrijească sau să moară în pace în spitale precare, sau însoțesc persoanele înrobite de diferite dependențe în locurile cele mai sărace ale pământului, sau se dedică educării copiilor și tinerilor, sau se îngrijesc de bătrâni abandonați de toți, sau încearcă să comunice valori în locuri ostile, sau se dedică în multe alte moduri, care arată iubirea imensă față de omenirea inspirată nouă de Dumnezeul făcut om. Mulțumesc pentru exemplul frumos pe care mi-l dau atâția creștini care își oferă viața și timpul lor cu bucurie. Această mărturie îmi face așa de mult bine și mă susține în aspirația mea personală să depășesc egoismul pentru a mă dedica mai mult.

77. Cu toate acestea, ca fii ai acestei epoci, cu toții suntem într-un fel sub influența actualei culturi globalizate, care, deși ne prezintă valori și noi posibilități, poate să ne și limiteze, să ne condiționeze și chiar să ne îmbolnăvească. Recunosc că avem nevoie să creăm spații potrivite pentru a-i motiva și a-i tămădui pe lucrătorii pastorali, „locuri în care să regenerăm propria credință în Isus cel răstignit și înviat, în care să împărtășim propriile întrebări mai profunde și preocupările cotidianului, în care să discernem în profunzime cu criterii evanghelice cu privire la propria existență și experiență, cu scopul de a orienta spre bine și spre frumos propriile alegeri individuale și sociale”[62]. În același timp, doresc să atrag atenția asupra câtorva ispite care, în special astăzi, îi afectează pe lucrătorii pastorali.

Da provocării unei spiritualități misionare

78. Astăzi se poate întâlni la mulți lucrători pastorali, inclusiv persoane consacrate, o preocupare exagerată față de spațiile personale de autonomie și de destindere, care îi determină să-și trăiască misiunea ca un simplu apendice al vieții, ca și cum aceasta n-ar face parte din propria identitate. În același timp, viața spirituală se confundă cu câteva momente religioase care oferă o anumită alinare, dar care nu încurajează întâlnirea cu alții, angajarea în lume, pasiunea pentru evanghelizare. Astfel, se pot întâlni în mulți lucrători ai evanghelizării, deși se roagă, o accentuare a individualismului, o criză de identitate și o scădere a fervorii. Sunt trei rele care se alimentează unul pe altul.

79. Cultura mediatică și unele ambiente intelectuale transmit uneori o neîncredere marcată față de mesajul Bisericii și o anumită dezamăgire. Drept consecință, mulți lucrători pastorali, deși se roagă, dezvoltă un soi de complex de inferioritate, care îi determină să relativizeze sau să ascundă identitatea lor creștină și convingerile lor. Se produce atunci un cerc vicios, pentru că astfel nu sunt fericiți cu ceea ce sunt și ceea ce fac, nu se simt identificați cu misiunea evanghelizatoare, iar asta slăbește angajarea. Ajung să sufoce bucuria misiunii într-un soi de obsesie de a fi ca toți ceilalți și de a avea ceea ce alții posedă. În acest mod misiunea evanghelizării devine forțată și i se dedică puține eforturi și un timp foarte limitat.

80. Se dezvoltă în lucrătorii pastorali, dincolo de stilul spiritual sau de linia specială de gândire pe care pot s-o aibă, un relativism și mai periculos decât cel doctrinar. Are de-a face cu alegerile cele mai profunde și sincere care determină o formă de viață. Acest relativism practic constă în a acționa ca și cum Dumnezeu n-ar exista, a decide ca și cum săracii n-ar exista, a visa ca și cum ceilalți n-ar exista, a lucra ca și cum aceia care n-au primit vestirea n-ar exista. Este vrednic de amintit faptul că până și cel care aparent dispune de convingeri doctrinare și spirituale solide, adesea alunecă într-un stil de viață care duce la alipirea de siguranțe economice sau de spații de putere și de glorie umană care se procură în orice mod, în loc de a-și da viața pentru ceilalți în misiune. Să nu lăsăm să ni se fure entuziasmul misionar!

Nu apatiei egoiste

81. Când avem mai multă nevoie de un dinamism misionar care să aducă sare și lumină lumii, mulți laici se tem că îi invită cineva să înfăptuiască vreo misiune apostolică și încearcă să fugă de orice angajare care să le poată răpi timpul liber. Astăzi, de exemplu, a devenit foarte dificil a găsi cateheți pregătiți pentru parohii și care să persevereze în misiunea lor timp de mai mulți ani. Însă ceva asemănător se întâmplă cu preoții, care se preocupă obsesiv de timpul lor personal. Adesea, asta se datorează faptului că persoanele simt nevoia imperioasă de a-și păstra spațiile lor de autonomie, ca și cum o misiune de evanghelizare ar fi o otravă periculoasă, și nu un răspuns bucuros la iubirea lui Dumnezeu care ne convoacă la misiune, ne întregește și ne face să dăm rod . Unii opun rezistență să simtă până la capăt gustul misiunii și rămân învăluiți într-o apatie paralizantă.

82. Problema nu este întotdeauna excesul de activitate, ci mai ales sunt activitățile întreprinse în mod nepotrivit, fără motivațiile adecvate, fără o spiritualitate care să impregneze acțiunea și s-o facă de dorit. De aici rezultă că îndatoririle obosesc mai mult decât este rațional și uneori duc la îmbolnăvire. Nu e vorba de o trudă senină, ci tensionată, apăsătoare, nesatisfăcută și, în definitiv, neacceptată. Această apatie pastorală poate avea diferite cauze. Unii cad în ea pentru că dezvoltă proiecte irealizabile și nu simt bucuria acțiunilor întreprinse în liniște. Alții, pentru că nu acceptă evoluția dificilă a proceselor și vor ca totul să cadă din cer. Alții, pentru că se alipesc de unele proiecte sau de vise de succes cultivate de vanitatea lor. Alții, pentru că au pierdut contactul real cu oamenii, într-o depersonalizare a pastorației care face să se acorde mai mare atenție organizației decât persoanelor, așa încât îi entuziasmează mai mult „scorul meciului” decât meciul însuși. Alții cad în apatie pentru că nu știu să aștepte, vor să domine ritmul vieții. Neliniștea de astăzi de a ajunge la rezultate imediate face în așa fel încât lucrătorii pastorali să nu tolereze cu ușurință sensul vreunei contradicții, un aparent eșec, o critică, o cruce.

83. Astfel capătă contur cea mai mare amenințare, care „este pragmatismul cenușiu al vieții cotidiene a Bisericii, în care totul aparent merge bine, în timp ce, în realitate, credința se uzează și degenerează în meschinărie”[63]. Se dezvoltă psihologia mormântului, care, încetul cu încetul, îi transformă pe creștini în mumii de muzeu. Dezamăgiți de realitate, de Biserică sau de ei înșiși, trăiesc ispita permanentă de a se alipi de o melancolie dulceagă, lipsită de speranță, care pune stăpânire pe inimă ca „cel mai prețios dintre elixirele diavolului”[64]. Chemați să lumineze și să comunice viață, ei sfârșesc prin a se lăsa fascinați de lucruri care generează numai întuneric și oboseală interioară și care slăbesc dinamismul apostolic. Pentru toate acestea îmi permit să insist: să nu lăsăm să ni se fure bucuria evanghelizării!

Nu pesimismului steril

84. Bucuria evangheliei este aceea pe care nimic și nimeni nu ne-o va putea lua vreodată (cf. In 16,22). Relele din lumea noastră – și cele din Biserică – n-ar trebui să fie scuze pentru a diminua angajarea și fervoarea noastră. Să le considerăm provocări pentru a crește. În afară de asta, ochii credinței sunt capabili să recunoască lumina pe care Duhul Sfânt o răspândește mereu în mijlocul întunericului, fără a uita că „unde s-a înmulțit păcatul, s-a revărsat cu prisosință harul” (Rom 5,20). Credința noastră este provocată să întrevadă vinul în care poate să fie transformată apa și să descopere grâul care crește în mijlocul neghinei. La cincizeci de ani de la Conciliul Vatican II, chiar dacă simțim durere pentru lipsurile din timpurile noastre și suntem departe de optimisme naive, cel mai mare realism nu trebuie să însemne încredere mai mică în Duhul Sfânt, nici generozitate mai mică. În acest sens, putem să ascultăm din nou cuvintele fericitului Ioan al XXIII-lea în acea zi memorabilă de 11 octombrie 1962: „Nu fără ofensă pentru urechile noastre, ne sunt prezentate vocile unora care, deși aprinși de zel pentru religie, evaluează faptele fără obiectivitate suficientă și fără judecată prudentă. În actualele condiții ale societății umane ei nu sunt capabili să vadă altceva decât dezastre și nenorociri […] Nouă ni se pare că trebuie să dezaprobăm cu fermitate pe acești profeți ai nenorocirii, care vestesc mereu ceea ce este mai rău, ca și cum sfârșitul lumii ar fi aproape. În vremurile noastre, în care omenirea pare să intre într-o nouă ordine a lucrurilor, trebuie văzute mai degrabă planurile misterioase ale providenței divine, care se înfăptuiesc prin lucrarea oamenilor și adesea dincolo de așteptările lor și cu înțelepciune conduc toate, chiar și evenimentele umane potrivnice, spre binele Bisericii”[65].

85. Una dintre ispitele cele mai serioase care sufocă fervoarea și curajul este sentimentul de înfrângere, care ne transformă în pesimiști veșnic nemulțumiți și mohorâți. Nimeni nu poate să pornească la luptă dacă mai înainte nu se încrede pe deplin în victorie. Cine pleacă la drum fără încredere a pierdut de la bun început jumătate din bătălie și-și îngroapă proprii talanți. Deși cu dureroasa conștiință a propriilor fragilități, trebuie mers înainte fără a ne considera învinși și amintindu-ne ceea ce i-a spus Domnul sfântului Paul: „Îți este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune” (2Cor 12,9). Triumful creștin este întotdeauna o cruce, dar o cruce care este totodată stindard de victorie, care se poartă cu o duioșie luptătoare împotriva asalturilor răului. Duhul rău al înfrângerii este frate al ispitei de a separa înainte de timp grâul de neghină, rod al unei neîncrederi neliniștite și egocentrice.

86. Este evident că în unele locuri s-a produs o „deșertificare” spirituală, urmare a proiectelor societăților care vor să se construiască fără Dumnezeu sau care își distrug rădăcinile creștine. Acolo „lumea creștină devine sterilă și se epuizează, ca un pământ supraexploatat care se transformă în nisip”[66]. În alte țări, rezistența violentă față de creștinism îi obligă pe creștini să-și trăiască credința aproape în ascuns în țara pe care o iubesc. Aceasta este o altă formă foarte dureroasă de deșert. Și propria familie și propriul loc de muncă pot să fie acel ambient arid unde trebuie să se păstreze credința și să se încerce iradierea ei. Dar „pornind tocmai de la experiența acestui deșert, de la acest gol, putem să descoperim din nou bucuria de a crede, importanța sa vitală pentru noi, bărbați și femei. În deșert se redescoperă valoarea a ceea ce este esențial pentru a trăi; astfel, în lumea contemporană sunt nenumărate, adesea exprimate în formă implicită sau negativă, semnele setei de Dumnezeu, ale sensului ultim al vieții. Și în deșert este nevoie mai ales de persoane de credință care, cu însăși viața lor, arată calea spre țara promisă și astfel mențin trează speranța”[67]. În orice caz, în acele circumstanțe suntem chemați să fim persoane-amfore pentru a da de băut celorlalți. Uneori amfora se transformă într-o cruce grea, dar tocmai pe cruce, străpuns, Domnul ni s-a dăruit nouă ca izvor de apă vie. Să nu lăsăm să ni se fure speranța!

Da relațiilor noi generate de Isus Cristos

87. Astăzi, când rețelele și instrumentele comunicării umane au ajuns la dezvoltări nemaiauzite, simțim provocarea de a descoperi și a transmite „mistica” de a trăi împreună, de a ne amesteca, de a ne întâlni, de a ne îmbrățișa, de a ne sprijini, de a participa la această maree un pic haotică ce se poate transforma într-o adevărată experiență de fraternitate, într-o caravană solidară, într-un pelerinaj sfânt. În acest mod, cele mai mari posibilități de comunicare se vor transforma în posibilități mai mari de întâlnire și de solidaritate între toți. Dacă am putea urma acest drum, ar fi un lucru așa de bun, așa de vindecător, așa de eliberator, așa de generator de speranță! A ieși din noi înșine pentru a ne uni cu alții face bine. A ne închide în noi înșine înseamnă a gusta otrava amară a imanenței, iar omenirea se va înrăutăți în fiecare alegere egoistă pe care o facem.

88. Idealul creștin va invita mereu la depășirea suspiciunii, a neîncrederii permanente, a fricii de a ne fi invadată intimitatea, a atitudinilor defensive pe care ni le impune lumea actuală. Mulți încearcă să fugă de ceilalți spre o comoditate privată sau spre cercul restrâns al celor mai intimi și renunță la realismul dimensiunii sociale a evangheliei. Pentru că, așa cum unii ar vrea un Cristos pur spiritual, fără trup și fără cruce, se pretind și relații interpersonale mediate numai de aparate sofisticate, de ecrane și sisteme care se pot porni și opri la comandă. În timpul acesta, evanghelia ne invită mereu să riscăm întâlnirea cu chipul celuilalt, cu prezența sa fizică ce interpelează, cu durerea sa și cerințele sale, cu bucuria sa contagioasă într-o permanentă interacțiune directă. Credința autentică în Fiul lui Dumnezeu făcut trup este inseparabilă de dăruirea de sine, de apartenența la comunitate, de slujire, de reconcilierea cu ceilalți ca persoane. Fiul lui Dumnezeu, în întruparea sa, ne-a invitat la o revoluție a duioșiei.

89. Izolarea, care este o versiune a imanentismului, se poate exprima printr-o falsă autonomie care-l exclude pe Dumnezeu, dar care poate găsi și în religiozitate o formă de consumism spiritual la îndemâna individualismului său bolnăvicios. Întoarcerea la sacru și căutarea spirituală care caracterizează epoca noastră sunt fenomene ambigue. Dar mai mult decât ateismul, astăzi ni se înfățișează provocarea de a răspunde în mod adecvat la setea de Dumnezeu a multor oameni, pentru ca ei să nu încerce s-o stingă cu propuneri alienante sau cu un Isus Cristos fără trup și fără angajare față de celălalt. Dacă nu găsesc în Biserică o spiritualitate care să-i vindece, să-i elibereze, să-i umple de viață și de pace și care în același timp să-i cheme la comuniunea solidară și la rodnicia misionară, vor ajunge să fie înșelați de propuneri care nu umanizează, nici nu dau slavă lui Dumnezeu.

90. Formele proprii ale religiozității populare sunt întrupate, pentru că au provenit din întruparea credinței creștine într-o cultură populară. Tocmai de aceea ele presupun o relație personală, nu cu energii armonizatoare, ci cu Dumnezeu, cu Isus Cristos, cu Maria, cu un sfânt. Aceste devoțiuni au un trup, un chip. Sunt potrivite pentru a alimenta potențialități relaționale și nu atât fugi individualiste. În alte sectoare ale societăților noastre sporește stima față de diferite forme de „spiritualitate a bunăstării” fără comunitate, față de o „teologie a prosperității” fără angajamente fraterne sau față de experiențe subiective lipsite de chip, care se reduc la o căutare interioară imanentistă.

91. O provocare importantă este a arăta că soluția nu va consta niciodată în a fugi de o relație personală și angajantă cu Dumnezeu, care în același timp să ne angajeze față de alții. Asta e ceea ce se întâmplă astăzi când credincioșii fac în așa fel încât să se ascundă și să dispară din ochii celorlalți și când în mod subtil trec dintr-un loc în altul sau dintr-o misiune în alta, fără a crea legături profunde și stabile: „Imaginatio locorum et mutatio multos fefellit”[68]. Este un remediu fals care îmbolnăvește inima și uneori trupul. Este nevoie de sprijin pentru a se recunoaște faptul că singura cale constă în a învăța întâlnirea cu alții cu atitudinea corectă, apreciindu-i și acceptându-i drept tovarăși de drum, fără rezistențe interioare. Mai mult decât atât, este vorba de a învăța să-l descoperim pe Isus în chipul celorlalți, în glasul lor, în cererile lor. Înseamnă și a învăța să suferim cu Isus răstignit când îndurăm agresiuni nedrepte sau nerecunoștințe, fără a înceta vreodată să alegem fraternitatea[69].

92. Acolo se află adevărata vindecare, căci modul de a relaționa cu alții care realmente ne vindecă în loc să ne îmbolnăvească este o fraternitate mistică, o fraternitate contemplativă, care știe să privească la măreția sacră a aproapelui, care știe să-l descopere pe Dumnezeu în orice ființă umană, care știe să suporte neajunsurile traiului împreună găsindu-și sprijin în iubirea lui Dumnezeu, care știe să deschidă inima la iubirea divină pentru a căuta fericirea celorlalți așa cum o caută Tatăl lor bun. Chiar aici și acum, mai cu seamă pentru că sunt o „turmă mică” (Lc 12,32), discipolii Domnului sunt chemați a trăi ca o comunitate care să fie sare a pământului și lumină a lumii (cf. Mt 5,13-16). Sunt chemați să dea mărturie a unei apartenențe evanghelizatoare în manieră mereu nouă[70]. Să nu lăsăm să ni se fure comunitatea!

Nu mondenității spirituale

93. Mondenitatea spirituală, care se ascunde în spatele aparențelor de religiozitate și chiar de iubire a Bisericii, constă în a căuta, în locul slavei Domnului, slava umană și bunăstarea personală. Este ceea ce Domnul le reproșa fariseilor: „Cum puteți crede voi, care primiți mărire unul de la altul, și nu căutați mărirea care vine numai de la Dumnezeu?” (In 5,44). Este vorba despre un mod subtil de a căuta „propriile interese și nu pe cele ale lui Isus Cristos” (Fil 2,21). Capătă multe forme, în funcție de tipul de persoană și de circumstanța în care se insinuează. Din moment ce este legată de căutarea aparenței, nu întotdeauna însoțește păcatele publice, și în exterior totul apare corect. Dar dacă ar invada Biserica, „ar fi infinit mai dezastruoasă decât orice altă mondenitate strict morală”[71].

94. Această mondenitate se poate alimenta în special în două moduri strâns legate între ele. Unul este fascinația gnosticismului, o credință închisă în subiectivism, în care prezintă interes doar o experiență determinată sau o serie de raționamente și cunoștințe care se consideră că pot întări și ilumina, dar unde subiectul rămâne, în cele din urmă, închis în imanența propriei rațiuni sau a sentimentelor sale. Celălalt este neopelagianismul autoreferențial și prometeic al celor care în definitiv se încred numai în propriile forțe și se simt superiori celorlalți pentru că respectă norme determinate sau pentru că sunt fideli cu obstinație unui anumit stil catolic propriu trecutului. Este o presupusă siguranță doctrinară sau disciplinară care face loc unui elitism narcisist și autoritar, în care în loc de a evangheliza se analizează și se clasifică ceilalți și în loc de a facilita accesul la har se consumă energiile în a controla. În ambele cazuri, nici Isus Cristos, nici ceilalți nu interesează cu adevărat. Sunt manifestări ale unui imanentism antropocentric. Nu este posibil să ne închipuim că din aceste forme reductive de creștinism poate să ia naștere un autentic dinamism evanghelizator.

95. Această mondenitate perfidă se manifestă în multe atitudini aparent contradictorii, dar cu aceeași pretenție de „a domina spațiul Bisericii”. La unele persoane se observă o preocupare ostentativă față de liturgie, de doctrină și de prestigiul Bisericii, dar fără a fi preocupate de inserarea reală a evangheliei în poporul lui Dumnezeu și în necesitățile concrete ale istoriei. În acest mod viața Bisericii se transformă într-o piesă de muzeu sau într-o posesie a câtorva. La alte persoane, aceeași mondenitate spirituală se ascunde în spatele fascinației de a putea etala succese sociale și politice sau într-o laudă deșartă legată de gestionarea unor treburi practice sau într-o atracție față de programele de automotivare și de autorealizare. Se poate manifesta și prin diferite moduri de a se arăta pe ei înșiși implicați într-o intensă viață socială, plină de călătorii, reuniuni, cine, recepții. Sau poate conduce la o mentalitate managerială, încărcată de statistici, planificări și evaluări, al căror principal beneficiar nu este poporul lui Dumnezeu, ci mai degrabă instituția Bisericii. Toate aceste atitudini sunt lipsite de pecetea lui Cristos cel întrupat, răstignit și înviat, căci ele se închid în grupuri elitiste, nu merg realmente în căutarea celor de departe, nici a imenselor mulțimi însetate de Cristos. Nu mai există fervoare evanghelică, ci satisfacția falsă a unei autocomplăceri egocentrice.

96. În acest context, se alimentează slava deșartă a celor care se mulțumesc să aibă oarece putere și preferă să fie mai degrabă generali de armate înfrânte decât simpli soldați ai unui pluton care continuă să lupte. De câte ori nu visăm planuri apostolice expansioniste, meticuloase și bine puse la punct, tipice generalilor înfrânți! Astfel negăm istoria noastră de Biserică, istorie care este glorioasă deoarece este o istorie de sacrificii, de speranță, de luptă zilnică, de viață consumată în slujire, de statornicie în trudă istovitoare, pentru că orice muncă este „sudoare a frunții noastre”. În schimb, ne întreținem vanitoși vorbind cu privire la „ceea ce ar trebui să se facă” – păcatul acelui „ar trebui să se facă” – asemenea învățătorilor spirituali și experților în pastorație care dau instrucțiuni rămânând în afară. Ne cultivăm imaginația noastră nesfârșită și pierdem contactul cu realitatea căreia este chemat să-i facă față poporul nostru credincios.

97. Cine a căzut în ispita acestei mondenități privește de sus și de departe, respinge profeția fraților, îl discreditează pe cel care îi pune întrebări, scoate tot timpul în evidență greșelile celorlalți și este obsedat de aparențe. Și-a acordat inima la orizontul închis al imanenței sale și a intereselor personale și, drept consecință, nu învață din propriile păcate, nici nu este în mod autentic deschis la iertare. Este o teribilă corupție cu aparență de bine. Aceasta trebuie evitată, orientând Biserica spre o mișcare de ieșire din sine, spre misiune centrată pe Isus Cristos, spre angajare față de cei săraci. Dumnezeu să ne elibereze de o Biserică mondenă drapată în falduri spirituale sau pastorale! Această mondenitate sufocantă se tămăduiește respirând aerul curat al Duhului Sfânt, care ne eliberează de autoreferențialitatea mascată într-o aparență religioasă golită de Dumnezeu. Să nu lăsăm să ni se fure evanghelia!

Nu războiului dintre noi

98. Câte războaie se poartă în mijlocul poporului lui Dumnezeu și în diferitele comunități! În cartier, la locul de muncă, câte războaie născute din invidie și gelozie, chiar și între creștini! Mondenitatea spirituală îi face pe unii creștini să se afle în război cu alți creștini care se opun căutării lor de putere, de prestigiu, de plăcere sau de siguranță economică. În afară de asta, unii încetează să mai trăiască o apartenență cordială la Biserică pentru a alimenta un spirit elitist. Mai presus de a aparține Bisericii întregi, cu varietatea sa bogată, ei aparțin unui grup sau altuia care se consideră diferit sau special.

99. Lumea este sfâșiată de războaie și de violență sau rănită de un individualism larg răspândit, care împarte ființele umane și le asmute una împotriva alteia ca să urmărească propria bunăstare. În diferite țări învie conflicte și vechi diviziuni care se credeau întrucâtva depășite. Creștinilor din toate comunitățile din lume doresc să le cer în special o mărturie de comuniune fraternă care să devină atrăgătoare și luminoasă. Fie ca toți să poată admira cum vă îngrijiți unii de alții, cum vă încurajați reciproc și cum vă sprijiniți: „Prin aceasta vor recunoaște toți că sunteți discipolii mei: dacă aveți dragoste unii față de alții” (In 13,35). Este ceea ce a cerut Isus în rugăciune fierbinte Tatălui: „Să fie una… în noi… pentru ca lumea să creadă” (In 17,21). Atenție la ispita invidiei! Suntem în aceeași barcă și mergem spre același port! Să cerem harul de a ne bucura de roadele celorlalți, care sunt ale tuturor.

100. Celor care sunt răniți de vechi diviziuni le este greu să accepte că îi îndemnăm la iertare și la reconciliere, pentru că ei cred că le ignorăm durerea sau că le pretindem să-și piardă amintirea și idealurile. Dar dacă văd mărturia comunităților în mod autentic fraterne și reconciliate, aceasta este mereu o lumină care atrage. De aceea îmi face atâta rău să văd cum în unele comunități creștine, și chiar printre persoane consacrate, se îngăduie diferite forme de ură, dezbinare, calomnie, defăimare, răzbunare, gelozie, dorință de a impune propriile idei cu orice preț, până la persecuții care par o implacabilă vânătoare de vrăjitoare. Pe cine vrem să evanghelizăm cu aceste comportamente?

101. Să-i cerem Domnului să ne facă să înțelegem legea iubirii. Ce bine că avem această lege! Cât bine ne face să ne iubim unii pe alții dincolo de orice! Da, dincolo de orice! Fiecăruia dintre noi îi este adresat îndemnul paulin: „Nu te lăsa învins de rău, ci învinge răul prin bine” (Rom 12,21). De asemenea: „Să nu încetăm a face binele” (Gal 6,9). Cu toții avem simpatii și antipatii, probabil chiar în acest moment suntem supărați pe cineva. Măcar să-i spunem Domnului: „Doamne, sunt supărat pe cutare, pe cutare. Mă rog pentru el și pentru ea”. A ne ruga pentru persoana pe care suntem supărați este un pas frumos spre iubire și este un act de evanghelizare. Să facem asta astăzi! Să nu lăsăm să ni se fure idealul iubirii fraterne!

Alte provocări ecleziale

102. Laicii constituie, în mod evident, majoritatea covârșitoare a poporului lui Dumnezeu. În slujba lor există o minoritate: slujitorii hirotoniți. A sporit conștiința identității și a misiunii laicului în Biserică. Dispunem de un laicat numeros, deși insuficient, cu un profund simț comunitar și cu o mare fidelitate față de practicarea carității, a catehezei, a celebrării credinței. Însă conștientizarea acestei responsabilități care se naște din Botez și din Mir nu se manifestă în același mod în toate părțile. În unele cazuri pentru că laicii nu sunt formați pentru a-și asuma responsabilități importante, în alte cazuri pentru că n-au găsit spațiu în Bisericile lor particulare pentru a se putea exprima și a acționa, din cauza unui clericalism excesiv care-i ține departe de procesul decizional. Chiar dacă se observă o participare mai mare a multora la slujirile laicale, această angajare nu se reflectă în pătrunderea valorilor creștine în lumea socială, politică și economică. Se limitează de multe ori la misiuni intraecleziale, fără o reală angajare pentru aplicarea evangheliei la transformarea societății. Formarea laicilor și evanghelizarea categoriilor profesionale și intelectuale reprezintă o importantă provocare pastorală.

103. Biserica recunoaște aportul indispensabil al femeii în societate, printr-o sensibilitate, o intuiție și anumite capacități speciale care sunt de obicei mai proprii femeilor decât bărbaților. De exemplu, atenția feminină specială față de alții, care se exprimă în mod deosebit, chiar dacă nu exclusiv, în maternitate. Observ cu bucurie cum multe femei împărtășesc responsabilități pastorale împreună cu preoții, contribuie la îndrumarea persoanelor, a familiilor sau a grupurilor și aduc noi contribuții reflecției teologice. Dar încă mai este nevoie de a crea oportunități mai vaste pentru o prezență feminină mai bine definită în Biserică. Deoarece „specificul feminin este necesar în toate expresiile vieții sociale; pentru acest motiv trebuie să se garanteze prezența femeilor și în domeniul muncii”[72] și în diferitele locuri unde sunt luate deciziile importante, în Biserică și în structurile sociale.

104. Revendicările drepturilor legitime ale femeilor, pornind de la convingerea fermă că bărbații și femeile au aceeași demnitate, îi adresează Bisericii întrebări profunde care o provoacă și care nu pot fi eludate în mod superficial. Preoția rezervată bărbaților, ca semn al lui Cristos, mirele care se dăruiește pe sine în Euharistie, este o problemă care nu se pune în discuție, dar poate să devină motiv de conflict deosebit dacă se identifică prea mult puterea sacramentală cu puterea în general. Nu trebuie uitat că atunci când vorbim despre puterea sacerdotală „ne referim la domeniul funcției, nu al demnității și al sfințeniei”[73]. Preoția ministerială este unul dintre mijloacele pe care Isus le utilizează în slujba poporului său, însă marea demnitate vine din Botez, care este accesibil tuturor. Configurarea preotului cu Cristos, capul, – adică, izvorul principal al harului – nu implică o superioritate care să-l situeze deasupra tuturor. În Biserică funcțiunile „nu favorizează superioritatea unora asupra altora”[74]. De fapt, o femeie, Maria, este mai importantă decât episcopii. Chiar atunci când funcția preoției ministeriale se consideră „ierarhică”, trebuie ținut cont că „este rânduită întru totul spre sfințenia mădularelor lui Cristos”[75]. Cheia sa și punctul său de sprijin nu este puterea înțeleasă ca dominare, ci puterea de a administra sacramentul Euharistiei; de aici derivă autoritatea sa, care este mereu o slujire adusă poporului. Aici intervine o mare provocare pentru păstori și pentru teologi, care ar putea ajuta să se recunoască mai bine ce implică acest lucru cu privire la posibilul rol al femeii acolo unde se iau decizii importante, în diferitele domenii ale Bisericii.

105. Pastorația tineretului, așa cum eram obișnuiți s-o desfășurăm, a fost supusă impactului schimbărilor sociale. Tinerii, în structurile obișnuite, adesea nu găsesc răspunsuri la neliniștile, necesitățile, problematicile și suferințele lor. Pe noi, adulții, ne costă să-i ascultăm cu răbdare, să le înțelegem neliniștile și cererile și să învățăm să vorbim cu ei în limbajul pe care ei îl pricep. Tot din această cauză propunerile educative nu aduc roadele sperate. Proliferarea și dezvoltarea de asociații și mișcări preponderent adresate tinerilor pot fi interpretate ca o acțiune a Duhului care deschide drumuri noi în sintonie cu așteptările lor și cu căutarea unei spiritualități profunde și a unui simț de apartenență mai concret. Este necesar totuși să se facă mai stabilă participarea acestor grupuri în cadrul pastorației de ansamblu a Bisericii[76].

106. Chiar dacă nu este mereu ușor să ne apropiem de tineri, s-au făcut progrese în două domenii: conștiința că întreaga comunitate îi evanghelizează și îi educă și urgența ca ei să fie mai mult protagoniști. Trebuie recunoscut că, în actualul context de criză a angajării și a legăturilor comunitare, sunt mulți tinerii care își oferă ajutorul lor solidar în fața relelor din lume și întreprind diferite forme de activism și de voluntariat. Unii participă la viața Bisericii, dau viață la grupuri de slujire și la diferite inițiative misionare în diecezele lor sau în alte locuri. Ce frumos e ca tinerii să fie „pelerini ai credinței”, fericiți să-l ducă pe Isus pe orice drum, în orice piață, în orice colț al pământului!

107. În multe locuri scade numărul de vocații la preoție și la viața consacrată. Adesea acest lucru se întâmplă din cauza lipsei în comunități a unei fervori apostolice contagioase, motiv pentru care acestea nu entuziasmează și nu atrag. Acolo unde există viață, fervoare, voință de a-l transmite pe Cristos altora, apar vocații autentice. Chiar și în parohii unde preoții nu sunt foarte dedicați și bucuroși, calea fraternă și ferventă a comunității e cea care trezește dorința de a se consacra în întregime lui Dumnezeu și evanghelizării, mai ales dacă această comunitate vie se roagă insistent pentru vocații și are curajul de a propune tinerilor săi un drum de consacrare specială. Pe de altă parte, în pofida numărului scăzut de vocații, astăzi avem o conștiință mai clară cu privire la necesitatea unei selectări mai bune a candidaților la preoție. Seminariile nu pot accepta candidați pe baza oricărui tip de motivații, cu atât mai puțin dacă acestea sunt legate de nesiguranță afectivă, de căutarea de forme de putere, slavă umană sau bunăstare economică.

108. Așa cum am spus deja, n-am dorit să ofer o analiză completă, dar invit comunitățile să completeze și să îmbogățească aceste perspective pornind de la conștiința provocărilor care le privesc direct sau îndeaproape. Sper ca atunci când vor face asta să țină cont că, ori de câte ori încercăm să descifrăm semnele timpurilor în realitatea actuală, este oportun să-i ascultăm pe tineri și pe bătrâni. Cu toții sunt speranța popoarelor. Bătrânii aduc amintirea și înțelepciunea experienței, care invită să nu se repete în mod nesăbuit greșelile din trecut. Tinerii ne cheamă să trezim și să sporim speranța, pentru că poartă în ei noile tendințe ale omenirii și ne deschid în fața viitorului, în așa fel încât să nu rămânem ancorați în nostalgia de structuri și obiceiuri care nu mai sunt dătătoare de viață în lumea actuală.

109. Provocările există pentru a fi depășite. Să fim realiști, dar fără a pierde veselia, curajul și dăruirea plină de speranță! Să nu lăsăm să ni se fure forța misionară!

Capitolul al treilea

Vestirea evangheliei

110. După ce am luat în considerare câteva provocări din realitatea actuală, doresc acum să amintesc misiunea care ne presează în orice epocă și loc, pentru că „nu poate să existe adevărată evanghelizare fără proclamarea explicită că Isus este Domnul” și fără ca să existe un „primat al proclamării lui Isus Cristos în orice activitate de evanghelizare”[77]. Confirmând preocupările episcopilor asiatici, Ioan Paul al II-lea a afirmat că, dacă Biserica „trebuie să-și îndeplinească destinul său providențial, evanghelizarea, ca predicare bucuroasă, răbdătoare și progresivă a morții mântuitoare și a învierii lui Isus Cristos, trebuie să fie prioritatea voastră absolută”[78]. Acest lucru este valabil pentru toți.

I. Tot poporul lui Dumnezeu vestește evanghelia

111. Evanghelizarea este misiunea Bisericii. Însă acest subiect al evanghelizării este mult mai mult decât o instituție organică și ierarhică, pentru că înainte de toate este un popor în drum spre Dumnezeu. Este vorba, desigur, de un mister care-și are rădăcinile în Treime, dar care își are aspectul său concret istoric într-un popor pelerin și evanghelizator, care transcende mereu orice exprimare instituțională, necesară și ea. Propun să ne oprim puțin asupra acestui mod de a înțelege Biserica, ce își află ultimul său fundament în inițiativa liberă și gratuită a lui Dumnezeu.

Un popor pentru toți

112. Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o oferă este lucrare a milostivirii sale. Nu există acțiune umană, oricât de bună ar fi ea, care să ne facă să merităm un dar așa de mare. Dumnezeu, prin harul său, ne atrage pentru a ne uni cu el[79]. El îl trimite pe Duhul său în inimile noastre pentru a ne face fiii săi, pentru a ne transforma și pentru a ne face capabili să răspundem cu viața noastră la iubirea sa. Biserica este trimisă de Isus Cristos ca sacrament al mântuirii oferite de Dumnezeu[80]. Ea, prin acțiunea sa evanghelizatoare, colaborează ca instrument al harului divin care acționează neîncetat dincolo de orice posibilă supervizare. Exprima bine acest lucru Benedict al XVI-lea deschizând reflecțiile Sinodului: „De aceea este important să știm mereu că primul cuvânt, adevărata inițiativă, adevărata activitate vine de la Dumnezeu și, numai inserându-ne în această inițiativă divină, numai implorând această inițiativă divină, putem deveni și noi – cu el și în el – evanghelizatori”[81]. Principiul primatului harului trebuie să fie un far care luminează constant reflecțiile noastre despre evanghelizare.

113. Această mântuire, pe care Dumnezeu o realizează și pe care Biserica o vestește cu bucurie, este pentru toți[82] și Dumnezeu a creat o cale pentru a se uni cu fiecare dintre ființele umane din toate timpurile. A ales să-i convoace ca popor, și nu ca ființe izolate[83]. Nimeni nu se mântuiește de unul singur, adică nici ca individ izolat, nici prin propriile sale forțe. Dumnezeu ne atrage ținând cont de țesătura complexă de relații interpersonale pe care le presupune viața într-o comunitate umană. Acest popor pe care Dumnezeu și l-a ales și convocat este Biserica. Isus nu le spune apostolilor să formeze un grup exclusivist, de elită. Isus spune: „Mergând, faceți ucenici din toate neamurile” (Mt 28,19). Sfântul Paul afirmă că în poporul lui Dumnezeu, în Biserică „nu mai este nici iudeu, nici grec… voi toți sunteți una în Cristos Isus” (Gal 3,28). Mi-ar plăcea să le spun acelora care se simt departe de Dumnezeu și de Biserică, acelora care se tem și celor indiferenți: Domnul te cheamă și pe tine să faci parte din poporul său și face asta cu mare respect și iubire!

114. A fi Biserică înseamnă a fi popor al lui Dumnezeu, conform cu marele proiect de iubire al Tatălui. Asta implică a fi fermentul lui Dumnezeu în mijlocul omenirii. Înseamnă a vesti și a duce mântuirea lui Dumnezeu în această lume a noastră, care adesea se pierde, care are nevoie să primească răspunsuri încurajatoare, dătătoare de speranță și de nouă vigoare pe cale. Biserica trebuie să fie locul milostivirii gratuite, unde toți pot să se simtă primiți, iubiți, iertați și încurajați să trăiască viața frumoasă a evangheliei.

Un popor cu multe chipuri

115. Acest popor al lui Dumnezeu se întrupează în popoarele de pe pământ, având fiecare propria cultură. Noțiunea de cultură este un instrument prețios pentru a înțelege diferitele exprimări ale vieții creștine prezente în poporul lui Dumnezeu. Este vorba despre stilul de viață al unei societăți determinate, despre modul special pe care îl au membrii săi de a relaționa între ei, cu celelalte creaturi și cu Dumnezeu. Înțeleasă astfel, cultura cuprinde totalitatea vieții unui popor[84]. Fiecare popor, în devenirea sa istorică, dezvoltă propria cultură cu autonomie legitimă[85]. Asta se datorează faptului că persoana umană, „prin natura sa, are nevoie în mod absolut de o viață socială”[86] și se raportează întotdeauna la societate, unde experimentează un mod concret de a relaționa cu realitatea. Ființa umană este situată mereu într-un context cultural: „Natura și cultura sunt cât se poate de strâns legate”[87]. Harul presupune cultura, iar darul lui Dumnezeu se întrupează în cultura celui care îl primește.

116. În aceste două milenii de creștinism, nenumărate popoare au primit harul credinței, l-au făcut să înflorească în viața lor zilnică și l-au transmis conform mijloacelor culturale proprii. Când o comunitate primește vestea mântuirii, Duhul Sfânt îi fecundează cultura cu forța transformatoare a evangheliei. În așa fel încât, așa cum putem vedea în istoria Bisericii, creștinismul nu dispune de un unic model cultural, ci, „rămânând pe deplin el însuși, în fidelitate totală față de vestirea evanghelică și față de tradiția eclezială, el va purta și chipul tot atâtor culturi și a tot atâtor popoare în care este primit și înrădăcinat”[88]. În diferitele popoare care experimentează darul lui Dumnezeu conform propriei culturi, Biserica exprimă catolicitatea sa autentică și arată „frumusețea acestui chip pluriform”[89]. În exprimările creștine ale unui popor evanghelizat, Duhul Sfânt înfrumusețează Biserica, arătându-i noi aspecte ale revelației și dăruindu-i o nouă înfățișare. Prin înculturare, Biserica „introduce popoarele cu culturile lor în însăși comunitatea sa”[90], pentru că „valorile și formele pozitive” pe care fiecare cultură le presupune „îmbogățesc maniera în care evanghelia este vestită, înțeleasă și trăită”[91]. În acest mod, „Biserica, asumând valorile diferitelor culturi, devine «sponsa ornata monilibus suis», «mireasa împodobită cu giuvaierele sale» (Is 61,10)”[92].

117. Dacă este bine înțeleasă, diversitatea culturală nu amenință unitatea Bisericii. Duhul Sfânt, trimis de Tatăl și de Fiul, este cel care transformă inimile noastre și ne face capabili să intrăm în comuniunea perfectă a Preasfintei Treimi, unde orice lucru își află unitatea sa. El construiește comuniunea și armonia poporului lui Dumnezeu. Același Duh Sfânt este armonia, așa cum este legătura de iubire dintre Tatăl și Fiul[93]. El este cel care înfățișează o multiplă și variată bogăție de daruri și, în același timp, construiește o unitate care nu este niciodată uniformitate, ci armonie multiformă care atrage. Evanghelizarea recunoaște cu bucurie aceste bogății multiple cărora Duhul le dă naștere în Biserică. N-ar face dreptate logicii întrupării a crede într-un creștinism monocultural și monoton. Deși este adevărat că unele culturi au fost strâns legate de predicarea evangheliei și de dezvoltarea unei gândiri creștine, mesajul revelat nu s-a identificat cu niciuna dintre ele și posedă un conținut transcultural. De aceea, în evanghelizarea noilor culturi sau a culturilor care n-au primit predicarea creștină, nu este indispensabilă impunerea unei anumite forme culturale, oricât ar fi ea de frumoasă și de veche, împreună cu propunerea evanghelică. Mesajul pe care-l vestim prezintă mereu o oarecare ținută culturală, însă uneori în Biserică noi cădem în ispita sacralizării vanitoase a propriei culturi, iar prin asta putem arăta mai mult fanatism decât fervoare evanghelizatoare autentică.

118. Episcopii din Oceania au cerut ca acolo Biserica „să dezvolte o înțelegere și o prezentare a adevărului lui Cristos pornind de la tradițiile și de la culturile din regiune” și au solicitat „tuturor misionarilor să lucreze în armonie cu creștinii indigeni pentru a se asigura că viața și credința Bisericii sunt exprimate în forme legitime corespunzătoare fiecărei culturi”[94]. Nu putem pretinde ca toate popoarele și toate continentele, în exprimarea credinței creștine, să imite modalitățile adoptate de popoarele europene într-un anume moment al istoriei, deoarece credința nu se poate închide între granițele înțelegerii și exprimării unei culturi particulare[95]. Este indiscutabil că o singură cultură nu epuizează misterul răscumpărării lui Cristos.

Toți suntem discipoli misionari

119. În toți cei botezați, de la primul până la ultimul, acționează forța sfințitoare a Duhului care îndeamnă la evanghelizare. Poporul lui Dumnezeu este sfânt datorită acestei ungeri care îl face infailibil „in credendo”. Asta înseamnă că atunci când crede nu greșește, chiar dacă nu găsește cuvinte pentru a-și exprima credința. Duhul îl conduce în adevăr și îl conduce la mântuire[96]. Ca parte a misterului său de iubire față de omenire, Dumnezeu înzestrează totalitatea credincioșilor cu un instinct al credinței – acel sensus fidei – care îi ajută să discearnă ceea ce provine realmente de la Dumnezeu. Prezența Duhului conferă creștinilor o anumită familiaritate cu realitățile divine și o înțelepciune care le îngăduie să le perceapă în mod intuitiv, deși nu dispun de instrumentele adecvate pentru a le exprima cu precizie.

120. În virtutea Botezului primit, fiecare membru al poporului lui Dumnezeu a devenit discipol misionar (cf. Mt 28,19). Fiecare botezat, oricare ar fi funcția sa în Biserică și gradul de instruire al credinței sale, este un subiect activ de evanghelizare și ar fi nepotrivit să se gândească o schemă de evanghelizare propovăduită de actori calificați, în care restul poporului credincios ar fi numai receptor al acțiunilor acestora. Noua evanghelizare trebuie să implice o nouă implicare a fiecăruia dintre cei botezați. Această convingere se transformă într-un apel îndreptat spre fiecare creștin, pentru ca niciunul să nu renunțe la propria angajare de evanghelizare, din moment ce, dacă unul a făcut cu adevărat experiența iubirii lui Dumnezeu care îl mântuiește, nu are nevoie de mult timp de pregătire pentru a merge să-l vestească, nu poate aștepta ca să-i fie predate lecții nenumărate sau instruiri lungi. Fiecare creștin este misionar în măsura în care s-a întâlnit cu iubirea lui Dumnezeu în Cristos Isus; nu mai spunem că suntem „discipoli” și „misionari”, ci că suntem mereu „discipoli-misionari”. Dacă nu suntem convinși, să privim la primii discipoli care imediat după ce au cunoscut privirea lui Isus, mergeau să-l proclame plini de bucurie: „L-am întâlnit pe Mesia” (In 1,41). Femeia samariteană, imediat ce a încheiat dialogul său cu Isus, a devenit misionară și mulți samariteni au crezut în Isus „datorită cuvântului femeii” (In 4,39). Și sfântul Paul, pornind de la întâlnirea sa cu Isus Cristos, „imediat vestea că Isus este Fiul lui Dumnezeu” (Fap 9,20). Iar noi ce anume așteptăm?

121. Desigur, noi toți suntem chemați să creștem ca evanghelizatori. Totodată, ne străduim pentru o formare mai bună, o aprofundare a iubirii noastre și o mărturie mai clară a evangheliei. În acest sens, toți trebuie să ne lăsăm permanent evanghelizați de alții; însă asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la misiunea evanghelizatoare, ci mai degrabă să găsim modalitatea de a-l comunica pe Isus care să corespundă situației în care ne aflăm. În orice caz, cu toții suntem chemați să oferim altora mărturia explicită a iubirii mântuitoare a Domnului, care, dincolo de imperfecțiunile noastre, ne oferă apropierea sa, cuvântul său, puterea sa și dă sens vieții noastre. Inima ta știe că viața nu este aceeași fără el, așadar, ceea ce ai descoperit, ceea ce te ajută să trăiești și ceea ce-ți dă speranță, aceea este ceea ce trebuie să comunici altora. Imperfecțiunea noastră nu trebuie să fie o scuză; dimpotrivă, misiunea este un stimulent constant pentru a nu ne retrage în mediocritate și pentru a continua să creștem. Mărturia de credință pe care fiecare creștin este chemat s-o ofere implică să afirme asemenea sfântului Paul: „Nu că aș fi dobândit deja aceasta sau aș fi ajuns la desăvârșire, dar mă străduiesc s-o cuceresc… mă avânt către cele dinainte” (Fil 3,12-13).

Forța evanghelizatoare a evlaviei populare

122. În același mod, putem crede că diferitele popoare în care a fost înculturată evanghelia sunt subiecte colective active, lucrătoare ale evanghelizării. Asta se întâmplă pentru că fiecare popor este creatorul propriei culturi și protagonistul propriei istorii. Cultura este ceva dinamic, pe care un popor o recreează constant, și fiecare generație transmite generației următoare un ansamblu de atitudini referitoare la diferitele situații existențiale, pe care aceasta trebuie să le reelaboreze în fața propriilor provocări. Ființa umană „este în același timp fiu și tată al culturii din care face parte”[97]. Când într-un popor s-a înculturat evanghelia, în procesul său de transmitere culturală transmite și credința în moduri mereu noi; de aici, importanța evanghelizării înțelese ca înculturare. Fiecare parte a poporului lui Dumnezeu, traducând în propria viață darul lui Dumnezeu după propriul specific, oferă mărturia credinței primite și o îmbogățește cu noi exprimări care sunt elocvente. Se poate spune că „poporul se evanghelizează încontinuu pe sine însuși”[98]. Aici capătă importanță evlavia populară, autentică exprimare a acțiunii misionare spontane a poporului lui Dumnezeu. Este vorba despre o realitate în continuă dezvoltare, în care protagonist este Duhul Sfânt[99].

123. În evlavia populară se poate percepe modalitatea în care credința primită s-a întrupat într-o cultură și continuă să se transmită. În unele momente privită cu neîncredere, ea a făcut obiectul reevaluării în deceniile care au urmat după Conciliu. Paul al VI-lea în exortația sa apostolică Evangelii nuntiandi a fost cel care a dat un impuls decisiv în acest sens. El explică acolo că evlavia populară „manifestă o sete de Dumnezeu pe care numai cei simpli și cei săraci o pot cunoaște”[100] și care „face capabili de generozitate și de sacrificiu până la eroism, când e vorba de a manifesta credința”[101]. Mai aproape de zilele noastre, Benedict al XVI-lea, în America Latină, a semnalat că este vorba de o „prețioasă comoară a Bisericii Catolice” și că în ea „se manifestă sufletul popoarelor latino-americane”[102].

124. În Documentul de la Aparecida se descriu bogățiile pe care Duhul Sfânt le manifestă în evlavia populară, prin inițiativa sa gratuită. În acel iubit continent, unde atâția creștini exprimă credința lor prin evlavia populară, episcopii o numesc și „spiritualitate populară” sau „mistică populară”[103]. Este vorba de o adevărată „spiritualitate întrupată în cultura celor simpli”[104]. Nu este goală de conținuturi, ci le descoperă și le exprimă mai mult prin calea simbolică decât prin folosirea rațiunii instrumentale, accentuând în actul de credință mai mult acel credere in Deum decât acel credere Deum[105]. Este „un mod legitim de a trăi credința, un mod de a se simți parte a Bisericii și de a fi misionari”[106]; poartă cu sine harul misionar, al ieșirii din sine și al faptului de a fi pelerini: „Faptul de a merge împreună spre sanctuare și de a participa la alte manifestări ale evlaviei populare, ducându-i cu ei și pe copii sau invitând alte persoane, este în sine însuși un act de evanghelizare”[107]. Nu constrângem, nici nu pretindem să controlăm această forță misionară!

125. Pentru a înțelege această realitate este nevoie să ne apropiem de ea cu privirea bunului păstor, care nu caută să judece, ci să iubească. Numai pornind de la familiaritatea afectivă pe care o conferă iubirea putem aprecia viața teologală prezentă în evlavia popoarelor creștine, în special în cei săraci. Mă gândesc la credința puternică a acelor mame la picioarele patului copilului bolnav, care se agață puternic de un rozariu, chiar dacă nu știu să rostească frazele Crezului; sau la atâta încărcătură de speranță răspândită cu o lumânare care se aprinde într-o locuință umilă pentru a cere ajutor Mariei sau în acele priviri de iubire profundă față de Cristos răstignit. Cine iubește sfântul popor credincios al lui Dumnezeu nu poate vedea aceste acțiuni numai ca o căutare naturală a divinității. Sunt manifestarea unei vieți teologale însuflețite de acțiunea Duhului Sfânt care a fost revărsat în inimile noastre (cf. Rom 5,5).

126. În evlavia populară, deoarece este rod al evangheliei înculturate, este subînțeleasă o forță activ evanghelizatoare pe care n-o putem subevalua: ar fi ca și cum n-am recunoaște lucrarea Duhului Sfânt. Mai degrabă, suntem chemați s-o încurajăm și s-o întărim pentru a aprofunda procesul de înculturare care este o realitate ce nu se încheie niciodată. Exprimările evlaviei populare au multe să ne învețe și, pentru cel care este în măsură să le interpreteze, ele sunt un loc teologic căruia trebuie să-i acordăm atenție, îndeosebi în momentul în care ne gândim la noua evanghelizare.

De la persoană la persoană

127. Acum când Biserica dorește să trăiască o profundă reînnoire misionară, există o formă de predicare ce ne revine nouă tuturor ca misiune cotidiană. Este vorba de a duce evanghelia la persoanele cu care are de-a face fiecare, atât celor mai apropiate cât și celor necunoscute. Este predicarea informală care se poate realiza în timpul unei conversații și este și aceea pe care o face un misionar când vizitează o casă. A fi discipol înseamnă a avea dispoziția permanentă de a duce altora iubirea lui Isus, iar asta se întâmplă în mod spontan oriunde, pe stradă, în piață, la locul de muncă, în călătorie.

128. În această predicare, mereu respectuoasă și blândă, primul moment constă într-un dialog personal, în care cealaltă persoană se exprimă și-și împărtășește bucuriile, speranțele, preocupările față de cei dragi ai săi și atâtea lucruri care îi umplu inima. Numai după această conversație este posibil de a prezenta cuvântul, fie prin citirea unui text din Scriptură sau în mod narativ, dar amintind mereu vestea fundamentală: iubirea personală a lui Dumnezeu care s-a făcut om, s-a dat pe sine însuși pentru noi și, viu, ne oferă mântuirea și prietenia sa. Este vestea care se împărtășește cu o atitudine umilă și de mărturie a celui care știe întotdeauna să învețe, cu conștiința că mesajul este atât de bogat și atât de profund încât ne depășește mereu. Uneori se exprimă în manieră mai directă, alteori printr-o mărturie personală, o relatare, un gest sau în maniera pe care însuși Duhul Sfânt poate s-o suscite într-o circumstanță concretă. Dacă pare prudent și dacă există condițiile, este bine ca această întâlnire fraternă și misionară să se încheie cu o scurtă rugăciune, care să aibă legătură cu preocupările pe care persoana le-a manifestat. Astfel, ea va simți mai clar că a fost ascultată și înțeleasă, că situația sa a fost pusă în mâinile lui Dumnezeu și va recunoaște că realmente cuvântul lui Dumnezeu i se adresează direct.

129. Nu trebuie să se creadă că vestirea evanghelică trebuie transmisă mereu cu anumite formule prestabilite sau prin cuvinte precise care să exprime un conținut absolut invariabil. Se transmite în forme atât de diferite încât ar fi imposibil să fie descrise sau catalogate și în care poporul lui Dumnezeu, cu nenumăratele sale gesturi și semne, este subiect colectiv. Prin urmare, dacă evanghelia s-a întrupat într-o cultură, nu se mai comunică doar prin vestirea de la persoană la persoană. Acest lucru trebuie să ne facă să ne gândim că, în acele țări în care creștinismul este o minoritate, în afară de a încuraja pe fiecare botezat să vestească evanghelia, Bisericile particulare trebuie să promoveze activ forme, cel puțin inițiale, de înculturare. În definitiv, trebuie să se tindă ca predicarea evangheliei, exprimată cu categorii proprii culturii în care este vestită, să provoace o nouă sinteză cu această cultură. Cu toate că aceste procese sunt întotdeauna lente, uneori teama ne paralizează prea mult. Dacă lăsăm ca îndoielile și temerile să sufoce orice îndrăzneală, se poate întâmpla ca, în loc să fim creativi, să ne complacem în comoditatea noastră, fără a provoca niciun progres, iar, în acest caz, nu vom fi părtași de procese istorice înfăptuite prin cooperarea noastră, ci vom rămâne simpli spectatori ai unei stagnări sterile a Bisericii.

Carisme în slujba comuniunii evanghelizatoare

130. Duhul Sfânt îmbogățește Biserica întreagă care evanghelizează și cu diferite carisme. Ele sunt daruri pentru a reînnoi și a edifica Biserica[108]. Nu sunt un patrimoniu închis, încredințat unui grup spre păstrare; mai degrabă e vorba de daruri ale Duhului integrate în trupul eclezial, atrase spre centrul care este Cristos, de unde se canalizează într-un stimulent evanghelizator. Un semn clar al autenticității unei carisme este eclezialitatea sa, capacitatea de a se integra armonios în viața poporului sfânt al lui Dumnezeu pentru binele tuturor. O noutate autentică trezită de Duh nu are nevoie să arunce umbre asupra altor spiritualități și daruri pentru a se afirma pe ea însăși. Cu cât o carismă își va îndrepta mai mult privirea spre inima evangheliei, cu atât exercitarea sa va fi mai eclezială. În comuniune, chiar dacă asta costă trudă, o carismă se revelează rodnică în mod autentic și misterios. Dacă trăiește această provocare, Biserica poate să fie un model pentru pacea în lume.

131. Diferențele dintre persoane și comunități uneori sunt deranjante, însă Duhul Sfânt, care suscită aceste diversități, poate scoate din toate ceva bun și poate să le transforme în dinamism evanghelizator care acționează prin atracție. Diversitatea trebuie să fie reconciliată cu ajutorul Duhului Sfânt; numai el poate să suscite diversitatea, pluralitatea, multiplicitatea și, în același timp, să realizeze unitatea. În schimb, când suntem noi cei care pretindem diversitatea și ne închidem în individualismele noastre, în exclusivismele noastre, provocăm dezbinarea și, pe de altă parte, când suntem noi cei care vrem să construim unitatea cu planurile noastre umane, ajungem să impunem uniformitatea, omologarea. Acest lucru nu ajută misiunea Bisericii.

Cultură, gândire și educație

132. Vestirea adresată culturii implică și o vestire adresată culturilor profesionale, științifice și academice. Este vorba despre întâlnirea dintre credință, rațiune și științe, care tinde să dezvolte un nou discurs despre credibilitate, o apologetică originală[109], care să ajute la crearea dispozițiilor pentru ca evanghelia să fie ascultată de toți. Când unele categorii ale rațiunii și ale științelor sunt primite în vestirea mesajului, aceleași categorii devin instrumente de evanghelizare; este apa transformată în vin. Este ceea ce, odată asumat, nu numai că este răscumpărat, ci devine instrument al Duhului pentru a lumina și a reînnoi lumea.

133. Din moment ce nu este suficientă preocuparea evanghelizatorului de a ajunge la fiecare persoană și evanghelia se vestește și culturilor în ansamblul lor, teologia – nu numai teologia pastorală – în dialog cu alte științe și experiențe umane, capătă o importanță deosebită pentru a gândi cum să se procedeze astfel încât propunerea evangheliei să ajungă la varietatea contextelor culturale și a destinatarilor[110]. Biserica, angajată în evanghelizare, apreciază și încurajează carisma teologilor și efortul lor în investigația teologică, ce promovează dialogul cu lumea culturii și a științei. Fac apel la teologi să îndeplinească această slujire ca parte a misiunii mântuitoare a Bisericii. Însă este necesar ca, în acest scop, să îndrăgească finalitatea evanghelizatoare a Bisericii și a teologiei însăși și să nu se mulțumească cu o teologie de rutină.

134. Universitățile sunt un loc privilegiat pentru a gândi și a dezvolta această angajare de evanghelizare în mod interdisciplinar și integrat. Școlile catolice, care caută mereu să conjuge misiunea educativă cu vestirea explicită a evangheliei, constituie o contribuție foarte valoroasă la evanghelizarea culturii, chiar și în țările și în orașele unde o situație adversă ne stimulează să folosim creativitatea pentru a găsi parcursuri adecvate[111].

II. Omilia

135. Să analizăm acum predica în cadrul liturgiei, care cere o serioasă evaluare din partea păstorilor. Mă voi opri îndeosebi, și chiar cu o anumită meticulozitate, asupra omiliei și asupra pregătirii ei, pentru că sunt multe sesizările cu privire la această importantă slujire și nu putem să le ignorăm. Omilia este piatra de încercare pentru a evalua apropierea și capacitatea de întâlnire a unui păstor cu poporul său. De fapt, știm că îi dau multă importanță credincioșii; și ei, ca și înșiși slujitorii hirotoniți, de multe ori suferă, unii ca să asculte și ceilalți ca să predice. Este trist că este așa. Omilia poate să fie realmente o intensă și fericită experiență a Duhului, o confortantă întâlnire cu cuvântul, un izvor constant de reînnoire și de creștere.

136. Să reînnoim încrederea noastră în predicare, care se întemeiază pe convingerea că Dumnezeu e cel care dorește să ajungă la alții prin intermediul predicatorului și că el își manifestă puterea prin cuvântul omenesc. Sfântul Paul vorbește convingător despre necesitatea de a predica, pentru că Domnul a voit să ajungă la alții și cu cuvântul nostru (cf. Rom 10,14-17). Cu cuvântul nostru Domnul a cucerit inima oamenilor. Veneau să-l asculte din toate părțile (cf. Mc 1,45). Rămâneau uimiți „absorbind” învățăturile sale (cf. Mc 6,2). Simțeau că le vorbea ca unul care are autoritate (cf. Mc 1,27). Prin cuvânt, apostolii, pe care-i instituise „ca să fie cu el și ca să-i trimită să predice” (Mc 3,14), au atras în sânul Bisericii toate popoarele (cf. Mc 16,15.20).

Contextul liturgic

137. Acum trebuie amintit că „proclamarea liturgică a cuvântului lui Dumnezeu, mai ales în contextul adunării euharistice, nu este atât un moment de meditație și de cateheză, ci este dialogul lui Dumnezeu cu poporul său, dialog în care sunt proclamate minunile mântuirii și sunt repropuse încontinuu exigențele alianței”[112]. Există aici o valorizare specială a omiliei, care derivă din contextul său euharistic și face în așa fel încât ea să depășească orice cateheză, fiind momentul cel mai înalt al dialogului dintre Dumnezeu și poporul său, înainte de împărtășania sacramentală. Omilia înseamnă o reluare a acelui dialog care este deja deschis între Domnul și poporul său. Cel care predică trebuie să recunoască inima comunității sale pentru a căuta locul în care este vie și înflăcărată dorința de Dumnezeu și unde a fost înăbușit sau n-a putut să dea rod acest dialog, care odinioară era unul plin de afecțiune.

138. Omilia nu poate fi un spectacol de divertisment, nu răspunde la logica resurselor mediatice, însă trebuie să confere fervoare și semnificație celebrării. Este un gen special, din moment ce este vorba despre o predică în cadrul unei celebrări liturgice; prin urmare, trebuie să fie scurtă și să evite să pară o conferință sau o lecție. Predicatorul poate fi capabil să mențină viu interesul oamenilor timp de o oră, dar astfel cuvântul său devine mai important decât celebrarea credinței. Dacă omilia se prelungește prea mult, afectează două caracteristici ale celebrării liturgice: armonia dintre părțile sale și ritmul său. Când predica se realizează în contextul liturgiei, este încorporată ca parte a ofrandei care se prezintă Tatălui și ca mediere a harului pe care Cristos îl revarsă în celebrare. Tot acest context cere ca predica să orienteze adunarea, și chiar pe predicator, spre o comuniune cu Cristos în Euharistie care să transforme viața. Asta înseamnă să nu ocupe un spațiu excesiv cuvântul predicatorului, în așa fel încât Domnul să se afle în centrul atenției mai mult decât slujitorul său.

Conversația unei mame

139. Am spus că poporul lui Dumnezeu, prin acțiunea constantă a Duhului Sfânt, se evanghelizează încontinuu pe sine însuși. Ce implică această convingere pentru predicator? Ne amintește că Biserica este mamă și predică poporului ca o mamă care vorbește fiului său, știind că fiul are încredere că tot ceea ce este învățat va fi pentru binele său, pentru că știe că este iubit. În afară de asta, o mamă bună știe să recunoască tot ceea ce Dumnezeu a semănat în fiul său, ascultă preocupările sale și învață de la el. Spiritul de iubire care domnește într-o familie conduce atât pe mamă cât și pe fiu în dialogurile lor, unde se predă și se învață, se corectează și se apreciază lucrurile bune; așa se întâmplă și în omilie. Duhul, care a inspirat evangheliile și care acționează în poporul lui Dumnezeu, inspiră și felul în care trebuie să se asculte credința poporului și cum trebuie să se predice în orice celebrare a Euharistiei. Predicarea creștină, prin urmare, găsește în inima culturii poporului un izvor de apă vie, fie pentru a ști ce anume trebuie să spună, fie pentru a găsi modul potrivit de a-l spune. Așa cum ne place nouă tuturor să ni se vorbească în limba noastră maternă, tot așa și în credință ne place să ni se vorbească în cheie de „cultură maternă”, în cheie de dialect matern (cf. 2Mac 7,21.27), iar inima se dispune să asculte mai bine. Această limbă este o tonalitate care transmite curaj, forță, entuziasm.

140. Ambientul matern-eclezial în care are loc dialogul Domnului cu poporul său trebuie să se favorizeze și să se cultive prin apropierea cordială a predicatorului, prin căldura tonului vocii sale, prin blândețea stilului frazelor sale, prin bucuria gesturilor sale. Chiar și în cazurile în care omilia este întrucâtva plictisitoare, dacă se percepe acest spirit matern-eclezial, va fi mereu rodnică, așa cum sfaturile plictisitoare ale unei mame, cu timpul, dau rod în inima copiilor.

141. Rămânem uimiți de resursele folosite de Domnul pentru a dialoga cu poporul său, pentru a revela misterul său tuturor, pentru a-i fascina pe oamenii obișnuiți cu învățături atât de elevate și de exigente. Cred că secretul se ascunde în acea privire a lui Isus către popor, dincolo de slăbiciunile și căderile sale: „Nu te teme, turmă mică, pentru că i-a plăcut Tatălui vostru să vă dea împărăția” (Lc 12,32); Isus folosește acel spirit în predica lui. Binecuvântează plin de bucurie în Duhul pe Tatăl care îi cheamă la sine pe cei mici: „Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al cerului și al pământului pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și învățați și le-ai descoperit celor mici” (Lc 10,21). Domnul se bucură cu adevărat să stea de vorbă cu poporul său, iar predicatorul trebuie să facă auditoriul să perceapă această bucurie a Domnului.

Cuvinte care înflăcărează inimile

142. Un dialog înseamnă mult mai mult decât comunicarea unui adevăr. Se realizează prin plăcerea de a vorbi și prin binele concret care se comunică, prin intermediul cuvintelor, între cei care se iubesc. Este un bine care nu subzistă în lucruri, ci în persoanele înseși care se dăruiesc reciproc în dialog. Predica pur moralistă sau îndoctrinatoare, și chiar aceea care se transformă într-o lecție de exegeză, reduc această comunicare între inimi care are loc în omilie și care trebuie să aibă un caracter aproape sacramental: „Credința vine din predicare, iar predicarea, din cuvântul lui Cristos” (Rom 10,17). În omilie, adevărul se armonizează cu frumusețea și cu binele. Nu este vorba despre adevăruri abstracte sau despre silogisme reci, deoarece se comunică și frumusețea imaginilor pe care Domnul le folosea pentru a încuraja practicarea binelui. Amintirea poporului credincios, asemenea celei a Mariei, trebuie să rămână plină ochi de minunățiile lui Dumnezeu. Inima sa, deschisă la speranța unei practicări bucuroase și posibile a iubirii care i-a fost vestită, simte că fiecare cuvânt al Scripturii este înainte de toate dar, înainte de a fi exigență.

143. Provocarea unei predici înculturate constă în a transmite sinteza mesajului evanghelic, și nu idei sau valori disparate. Acolo unde se află sinteza ta, acolo se află inima ta. Diferența între a face lumină asupra sintezei și a face lumină asupra ideilor disparate este aceeași care există între plictiseală și fervoarea inimii. Predicatorul are misiunea foarte frumoasă și dificilă de a uni inimile care se iubesc: aceea a Domnului și acelea ale poporului său. Dialogul dintre Dumnezeu și poporul său fortifică ulterior alianța dintre ei și întărește legătura carității. În timpul omiliei, inimile credincioșilor rămân în tăcere și-l lasă pe el să vorbească. Domnul și poporul său își vorbesc în mii de moduri direct, fără intermediari. Totuși, în omilie, își doresc să fie cineva instrument și să exprime sentimentele, în așa fel încât după aceea fiecare să poată alege cum să continue conversația. Cuvântul este în mod esențial mediator și e nevoie nu numai de doi interlocutori, ci și un predicator care să-i reprezinte ca atare, convins că noi „nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Isus Cristos Domnul, iar noi suntem servitori ai voștri de dragul lui Isus” (2Cor 4,5).

144. A vorbi cu inima implică menținerea ei nu numai înflăcărată, ci luminată de plinătatea revelației și de drumul pe care cuvântul lui Dumnezeu l-a parcurs în inima Bisericii și a poporului nostru credincios de-a lungul istoriei. Identitatea creștină, care este acea îmbrățișare baptismală pe care de mici ne-a dat-o Tatăl, ne face să tânjim, ca niște fii risipitori – și preaiubiți în Maria -, la cealaltă îmbrățișare, aceea a Tatălui milostiv care ne așteaptă în slavă. A face în așa fel încât poporul nostru să se simtă prins în mijloc între aceste două îmbrățișări este misiunea dificilă, dar frumoasă, a celui care predică evanghelia.

III. Pregătirea predicii

145. Pregătirea predicii este o misiune atât de importantă încât merită să-i dedicăm un timp îndelungat de studiu, rugăciune, reflecție și creativitate pastorală. Cu multă afecțiune, doresc să mă opresc ca să propun un itinerar de pregătire pentru omilie. Sunt indicații care pentru unii ar putea părea clare, dar consider oportun să le sugerez pentru a aminti necesitatea de a dedica un timp privilegiat acestei prețioase slujiri. Unii parohi susțin adesea că acest lucru nu este posibil din cauza nenumăratelor activități urgente pe care trebuie să le desfășoare; totuși, mă hazardez să cer ca în fiecare săptămână să se dedice acestei misiuni un timp personal și comunitar suficient de prelungit, chiar dacă ar trebui să se acorde mai puțin timp altor activități, fie ele și importante. Încrederea în Duhul Sfânt care acționează în predică nu este pur și simplu pasivă, ci activă și creativă. Implică oferirea proprie ca instrument (cf. Rom 12,1), cu toate capacitățile proprii, pentru ca ele să poată fi folosite de Dumnezeu. Un predicator care nu se pregătește nu este „spiritual”, este necinstit și iresponsabil față de darurile pe care le-a primit.

Cultul adevărului

146. Primul pas, după ce a fost invocat Duhul Sfânt, este să se acorde toată atenția textului biblic, care trebuie să fie fundamentul predicii. Când cineva se oprește ca să încerce să înțeleagă care este mesajul unui text, el profesează „cultul adevărului”[113]. Este umilința inimii care recunoaște că întotdeauna cuvântul ne transcende, că nu suntem „nici stăpâni, nici arbitri, ci depozitarii, vestitorii, slujitorii”[114]. Această dispoziție de venerație umilă și uimită a cuvântului se exprimă în oprirea pentru a-l studia cu atenția maximă și cu o sfântă teamă de a nu-l manipula. Pentru a putea interpreta un text biblic este nevoie de răbdare, de a lăsa deoparte orice temere și de a acorda timp, interes și dedicare gratuită. Trebuie lăsată deoparte orice preocupare ce ne reține, pentru a intra pe un teritoriu de atenție plină de seninătate. Nu are rost să dedicăm timp citirii unui text biblic dacă ne așteptăm să obținem rezultate rapide, ușoare sau imediate. De aceea, pregătirea predicii cere iubire. Se dedică un timp gratuit și fără grabă numai lucrurilor sau persoanelor care sunt iubite; și aici este vorba de a-l iubi pe Dumnezeu care a voit să vorbească. Pornind de la această iubire, putem rămâne tot timpul necesar, cu atitudinea discipolului: „Vorbește, Doamne, căci slujitorul tău te ascultă” (1Sam 3,9).

147. Înainte de toate este important să fim siguri că înțelegem în mod adecvat semnificația cuvintelor pe care le citim. Doresc să insist asupra a ceva ce pare evident, dar de care nu se ține cont întotdeauna: textul biblic pe care-l studiem este vechi de două sau trei mii de ani, limbajul său este foarte diferit de cel pe care-l folosim astăzi. Oricât ni s-ar părea că înțelegem cuvintele, care sunt traduse în limba noastră, asta nu înseamnă că înțelegem corect ceea ce intenționa să exprime scriitorul sacru. Sunt cunoscute diferitele resurse pe care le oferă analiza literară: a acorda atenție cuvintelor care se repetă sau care ies în evidență, a recunoaște structura și dinamismul propriu al unui text, a lua în considerare locul pe care-l ocupă personajele etc. Însă obiectivul nu este acela de a înțelege toate detaliile mărunte ale unui text, lucrul cel mai important este a descoperi care este mesajul principal, acela care conferă structură și unitate textului. Dacă predicatorul nu face acest efort, este posibil ca nici predica lui să nu aibă unitate și ordine; discursul său va fi numai o sumă de diferite idei disparate care nu vor reuși să-i mobilizeze pe ceilalți. Mesajul central este acela pe care autorul a voit să-l transmită cu predilecție, ceea ce implică nu numai a recunoaște o idee, ci și efectul pe care acel autor a voit să-l producă. Dacă un text a fost scris pentru a consola, n-ar trebui să fie folosit pentru a corecta greșeli; dacă a fost scris pentru a îndemna, n-ar trebui să fie folosit pentru a instrui; dacă a fost scris pentru a învăța despre Dumnezeu, n-ar trebui să fie folosit pentru a explica diferite idei teologice; dacă a fost scris pentru a motiva lauda sau datoria misionară, să nu-l folosim pentru a informa cu privire la ultimele știri.

148. Desigur, pentru a înțelege în mod adecvat sensul mesajului central al unui text, este necesar să fie pus în legătură cu învățătura întregii Biblii, transmisă de Biserică. Acesta este un principiu important al interpretării biblice, care ține cont de faptul că Duhul Sfânt n-a inspirat numai o parte, ci întreaga Biblie, și că în unele privințe poporul a sporit în înțelegerea voinței lui Dumnezeu pornind de la experiența trăită. În acest mod se evită interpretări greșite sau parțiale, care contrazic alte învățături din aceeași Scriptură. Însă asta nu înseamnă a slăbi accentul propriu și specific al textului care trebuie predicat. Unul dintre defectele unei predici plictisitoare și ineficace este tocmai acela de a nu fi în măsură să transmită forța proprie a textului proclamat.

Personalizarea cuvântului

149. Predicatorul „trebuie, mai întâi de toate, să dezvolte o mare familiaritate personală cu cuvântul lui Dumnezeu: nu-i este suficientă cunoașterea aspectului lingvistic sau exegetic, care este totuși necesar; el trebuie să se apropie de cuvânt cu o inimă docilă și înclinată spre rugăciune, pentru ca acest cuvânt să pătrundă profund în gândurile și sentimentele sale și să dea naștere unei mentalități noi în sufletul său”[115]. Ne face bine să reînnoim în fiecare zi, în fiecare duminică, fervoarea noastră în pregătirea omiliei și să cercetăm dacă înlăuntrul nostru crește iubirea față de cuvântul pe care-l predicăm. Nu este bine să uităm că „îndeosebi sfințenia, mai mare sau mai mică, a slujitorului influențează cu adevărat vestirea cuvântului”[116]. După cum afirmă sfântul Paul, „așa vorbim, nu ca să le fim oamenilor pe plac, ci lui Dumnezeu, care pune la încercare inimile noastre” (1Tes 2,4). Dacă este vie această dorință de a asculta noi cei dintâi cuvântul pe care trebuie să-l predicăm, acesta se va transmite într-un fel sau în altul poporului lui Dumnezeu: „Gura vorbește din prisosul inimii” (Mt 12,34). Lecturile de duminică vor răsuna în toată strălucirea lor în inima poporului, dacă mai înainte au răsunat astfel în inima păstorului.

150. Isus se mâhnea înaintea acestor presupuși învățători, foarte exigenți cu alții, care învățau cuvântul lui Dumnezeu, dar nu se lăsau luminați de el: „Ei leagă poveri apăsătoare și greu de purtat și le pun pe umerii oamenilor, iar ei nu vor să le miște nici cu un deget” (Mt 23,4). Apostolul Iacob îndemna: „Frații mei, să nu fie mulți dintre voi care devin învățători știind că noi vom avea o judecată mai aspră” (Iac 3,1). Oricine vrea să predice, mai întâi trebuie să fie dispus să se lase înduioșat de cuvânt și să-l facă să se întrupeze în existența sa concretă. În acest mod, predicarea va consta în acea activitate atât de rodnică și de intensă care este „a comunica altora ceea ce unul a contemplat”[117]. Pentru toate acestea, înainte de a pregăti concret ceea ce va spune în predică, păstorul trebuie să accepte să fie cel dintâi rănit de acel cuvânt care-i va răni pe alții, pentru că este un cuvânt viu și neobosit, care ca o sabie „pătrunde până la despărțitura sufletului și a duhului, a încheieturilor și a măduvei și judecă sentimentele și gândurile inimii” (Evr 4,12). Asta are o mare importanță pastorală. Și în vremurile noastre, oamenii preferă să-i asculte pe martori: „Le este sete de autenticitate […] reclamă evanghelizatori care să le vorbească despre un Dumnezeu pe care ei să-l cunoască și care să le fie familiar, ca și cum l-ar vedea pe Cel Nevăzut”[118].

151. Nu ni se cere să fim neprihăniți, ci mai degrabă să fim mereu în creștere, să trăim dorința profundă de a înainta pe calea evangheliei și să nu lăsăm să ne slăbească rugăciunea. Lucrul indispensabil este ca predicatorul să aibă certitudinea că Dumnezeu îl iubește, că Isus Cristos l-a mântuit, că iubirea sa are mereu ultimul cuvânt. În fața unei frumuseți atât de mari, de multe ori va simți că viața sa nu-i dă slavă cum se cuvine și va dori cu sinceritate să răspundă mai bine la o iubire așa de mare. Dar dacă nu se oprește ca să asculte cuvântul cu deschidere sinceră, dacă nu îngăduie acestuia să-i influențeze viața, ca să-l interpeleze, să-l îndemne, ca să-l urnească, dacă nu dedică timp rugăciunii prin mijlocirea cuvântului, atunci chiar va fi un profet fals, un înșelător sau un șarlatan ieftin. Însă pornind de la recunoașterea sărăciei sale și de la dorința de a se angaja mai mult, va putea mereu să-l dăruiască pe Isus Cristos, spunând ca Petru: „Argint și aur nu am, însă ceea ce am, aceea îți dau” (Fap 3,6). Domnul vrea să se folosească de noi ca ființe vii, libere și creative, care se lasă pătrunse de cuvântul său înainte de a-l transmite; mesajul său trebuie să treacă realmente prin predicator, dar nu numai prin rațiune, ci luând în stăpânire întreaga sa ființă. Duhul Sfânt, care a inspirat cuvântul, este cel care „astăzi ca la începuturile Bisericii acționează în fiecare evanghelizator ca să se lase înstăpânit și condus de el, care îi sugerează cuvintele pe care singur n-ar ști să le găsească”[119].

Lectura spirituală

152. Există o modalitate concretă pentru a asculta ceea ce Domnul vrea să ne spună în cuvântul său și pentru a ne lăsa transformați de Duhul său. Este ceea ce numim „lectio divina„. Constă în citirea cuvântului lui Dumnezeu în cadrul unui moment de rugăciune, pentru a-i îngădui să ne lumineze și să ne reînnoiască. Această citire a Bibliei într-o dispoziție de rugăciune nu este separată de studiul pe care predicatorul îl întreprinde pentru a identifica mesajul central al textului; dimpotrivă, de acolo trebuie să pornească, pentru a încerca să descopere ce anume spune același mesaj vieții sale. Lectura spirituală a unui text trebuie să pornească de la semnificația sa literală. Altminteri cu ușurință se va da textului semnificația convenabilă, care folosește pentru a confirma propriile decizii, care se adaptează la propriile scheme mentale. Asta, în definitiv, ar însemna a instrumentaliza sacrul spre folosul propriu și a transfera această confuzie asupra poporului lui Dumnezeu. Nu trebuie uitat niciodată că uneori „Satana însuși se preface că este înger al luminii” (2Cor 11,14).

153. În prezența lui Dumnezeu, într-o lectură echilibrată a textului, este bine de întrebat, de exemplu: „Doamne, ce anume îmi spune mie acest text? Ce anume vrei să schimbi din viața mea cu acest mesaj? Ce anume mă deranjează în acest text? De ce asta nu mă interesează?” sau: „Ce anume îmi place, ce anume mă stimulează în acest cuvânt? Ce anume mă atrage? De ce mă atrage?” Când încercăm să-l ascultăm pe Domnul este normal să avem ispite. Una dintre ele este pur și simplu a ne simți deranjați sau prigoniți și a ne închide în noi înșine; altă ispită foarte obișnuită este a începe să ne gândim la ceea ce le spune altora textul, pentru a evita să-l aplicăm la propria viață. Se întâmplă și că unul începe să caute scuze care să-i permită să înăbușe mesajul specific al unui text. Alteori considerăm că Dumnezeu ne cere să luăm o decizie prea importantă, pe care încă nu suntem în stare s-o luăm. Acest lucru face multe persoane să piardă bucuria întâlnirii cu cuvântul, însă asta ar putea însemna să uităm că nimeni nu este mai răbdător decât Dumnezeu Tatăl, că nimeni nu înțelege și nu știe să aștepte ca el. El ne invită mereu să facem un pas în plus, dar nu cere un răspuns complet, dacă încă n-am parcurs drumul care-l face posibil. Pur și simplu dorește să privim cu sinceritate la existența noastră și s-o prezentăm fără ficțiuni înaintea ochilor săi, ca să fim dispuși să continuăm să creștem și ca să-i cerem lui ceea ce încă nu reușim să dobândim.

În ascultarea poporului

154. Predicatorul trebuie să se pună și în ascultarea poporului, pentru a descoperi ceea ce credincioșii au nevoie să audă spunându-li-se. Un predicator este un contemplativ al cuvântului, dar un contemplativ și al poporului. În felul acesta, el descoperă „aspirațiile, bogățiile și limitele, modurile de a se ruga, de a iubi, de a considera viața și lumea, care individualizează un grup uman determinat”, acordând atenție „poporului concret căruia i se adresează, prin folosirea limbii, semnelor și simbolurilor acestuia, oferind răspunsuri la problemele expuse de el”[120]. Este nevoie ca el să poată conecta mesajul textului biblic cu o situație umană, cu ceva ce ei trăiesc, cu o experiență care are nevoie de lumina cuvântului. Această preocupare nu răspunde la o atitudine oportunistă sau diplomatică, ci este profund religioasă și pastorală. În fond este „o adevărată sensibilitate spirituală a ști să se deslușească în evenimente mesajul lui Dumnezeu”[121] și acest lucru înseamnă mult mai mult decât a găsi ceva interesant de spus. Ceea ce se încearcă să se descopere e „ceea ce Domnul are de spus în această circumstanță”[122]. Așadar, pregătirea predicii se transformă într-un exercițiu de discernământ evanghelic, în care se încearcă să se recunoască – în lumina Duhului – acel „«apel» pe care Dumnezeu îl face să răsune în însăși situația istorică: și în ea și prin ea Dumnezeu îl cheamă pe credincios”[123].

155. În această strădanie este posibil să se recurgă pur și simplu la o experiență umană cotidiană, cum ar fi bucuria unei noi întâlniri, dezamăgirile, frica de singurătate, compasiunea față de durerea altuia, nesiguranța în fața viitorului, preocuparea față de o persoană dragă etc.; însă trebuie sporită sensibilitatea pentru a recunoaște ceea ce realmente are de-a face cu viața lor. Amintim că niciodată nu trebuie să se răspundă la întrebări pe care nimeni nu le pune; nici nu este oportun să se ofere cronici din actualitate pentru a trezi interes: pentru asta există deja programele televizate. Oricum este posibil să se pornească de la vreun fapt așa încât cuvântul să poată răsuna cu putere în invitația sa la convertire, la adorație, la atitudini concrete de fraternitate și de slujire etc., deoarece uneori anumite persoane se bucură să asculte în predică și comentarii asupra realității, dar nu pentru aceasta se lasă interpelați personal.

Instrumente pedagogice

156. Unii cred că pot fi buni predicatori pentru că știu ceea ce trebuie să spună, însă neglijează acel cum, modul concret de a dezvolta o predică. Se mâhnesc când ceilalți nu-i ascultă sau nu-i apreciază, dar poate că nu s-au străduit să caute modul adecvat de a prezenta mesajul. Amintim că „importanța evidentă a conținutului evanghelizării nu trebuie să eclipseze importanța căilor și a mijloacelor”[124]. Preocuparea pentru modalitatea predicării este și ea o atitudine profund spirituală. Înseamnă a răspunde la iubirea lui Dumnezeu, dedicându-ne cu toate capacitățile noastre și creativitatea noastră misiunii pe care el ne-o încredințează; dar este și un excelent exercițiu de iubire față de aproapele, pentru că nu vrem să oferim altora un material de calitate slabă. În Biblie, de exemplu, găsim recomandarea de a pregăti predica astfel încât ea să ajungă la inima oamenilor: „Concentrează-ți cuvântul! Spune multe prin puține cuvinte” (Sir 32,8).

157. Numai pentru a exemplifica, amintim câteva instrumente practice, care pot îmbogăți o predică și s-o facă mai atrăgătoare. Unul dintre eforturile cele mai necesare este de a deprinde folosirea imaginilor în predică, adică să se vorbească prin imagini. Uneori se folosesc exemple pentru a face mai comprehensibil ceva care se intenționează să se explice, însă acele exemple adesea se adresează numai raționamentului; în schimb, imaginile ajută la aprecierea și acceptarea mesajului care se dorește a fi transmis. O imagine atrăgătoare face în așa fel încât mesajul să fie resimțit drept ceva familial, apropiat, posibil, legat de propria viață. O imagine reușită poate duce la savurarea mesajului care se dorește să se transmită, trezește o dorință și motivează voința în direcția evangheliei. O omilie bună, cum îmi spunea un bătrân învățător, trebuie să conțină „o idee, un sentiment, o imagine”.

158. Spunea deja Paul al VI-lea că toți credincioșii „așteaptă mult de la această predică și trag folos cu condiția ca ea să fie simplă, clară, directă, adaptată”[125]. Simplitatea are de-a face cu limbajul folosit. Trebuie să fie limbajul pe care destinatarii îl înțeleg pentru a nu risca să se vorbească în gol. Frecvent se întâmplă că predicatorii se folosesc de cuvinte pe care le-au învățat în timpul studiilor și în anumite locuri, dar care nu fac parte din limbajul obișnuit al persoanelor care îi ascultă. Există cuvinte proprii ale teologiei sau ale catehezei, a căror semnificație nu este comprehensibilă pentru majoritatea creștinilor. Riscul cel mai mare pentru un predicator este să se obișnuiască cu propriul limbaj și să creadă că toți ceilalți îl folosesc și îl înțeleg în mod spontan. Dacă vrea să se adapteze la limbajul celorlalți pentru a putea ajunge la ei prin cuvânt, el trebuie să se asculte mult, să ia parte la viața oamenilor și să le acorde o atenție plină de grijă. Simplitatea și claritatea sunt două lucruri diferite. Limbajul poate să fie foarte simplu, dar predica poate să fie mai puțin clară. Poate să fie incomprehensibilă din cauza dezordinii sale, din cauza lipsei de logică sau fiindcă tratează mai multe subiecte în același timp. De aceea, o altă misiune necesară este de a face în așa fel încât predica să aibă unitate tematică, o ordine clară și conexiune între fraze, pentru ca persoanele să-l poată urmări cu ușurință pe predicator și să perceapă logica a ceea ce spune.

159. Altă caracteristică este limbajul pozitiv. Nu spune atât ceea ce nu trebuie să se facă, ci mai degrabă propune ceea ce putem face mai bine. În orice caz, dacă indică ceva negativ, încearcă mereu să arate și o valoare pozitivă care să atragă, pentru a nu se opri la tânguire, la plângere, la critică sau la remușcare. În afară de asta, o predică pozitivă oferă mereu speranță, orientează spre viitor, nu ne lasă prizonieri ai negativității. Ce lucru bun ca preoții, diaconii și laicii să se reunească periodic pentru a găsi împreună instrumentele care fac predica mai atrăgătoare!

IV. O evanghelizare pentru aprofundarea kerygmei

160. Mandatul misionar al Domnului include apelul la sporirea credinței atunci când îndeamnă: „Învățându-i să țină toate câte v-am poruncit” (Mt 28,20). Astfel apare clar că prima vestire trebuie să facă loc și unui drum de formare și de maturizare. Evanghelizarea caută și creșterea, ceea ce implică a lua foarte în serios fiecare persoană și proiectul pe care Domnul îl are cu ea. Fiecare ființă umană are tot mai multă nevoie de Cristos și evanghelizarea n-ar trebui să permită ca vreunul să se mulțumească cu puțin, ci să poată spune pe deplin: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20).

161. N-ar fi corect să se interpreteze acest apel la creștere în mod exclusiv sau prioritar ca formare doctrinară. Este vorba de „a ține” ceea ce Domnul ne-a indicat, drept răspuns la iubirea sa, unde iese în evidență, împreună cu toate virtuțile, acea poruncă nouă care este prima, cea mai mare, ceea ce ne identifică mai bine ca discipoli: „Aceasta este porunca mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu” (In 15,12). Este clar că atunci când autorii Noului Testament vor să reducă la o ultimă sinteză, la esență, mesajul moral creștin, ei ne prezintă exigența ineludabilă a iubirii față de aproapele: „Cel care îl iubește pe altul a împlinit deja Legea… plinătatea Legii este iubirea” (Rom 13,8.10). „Dacă voi împliniți într-adevăr legea împărăției, potrivit Scripturii: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți, bine faceți” (Iac 2,8). „Căci toată Legea este împlinită într-o singură poruncă: Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Gal 5,14). Paul le propunea comunităților sale un drum de creștere în iubire: „Iar pe voi să vă facă Domnul să creșteți și să prisosiți în iubire unii față de alții și față de toți” (1Tes 3,12).

162. Pe de altă parte, acest drum de răspuns și de creștere este mereu precedat de dar, pentru că îl precedă cealaltă cerere a Domnului: „Botezându-i în numele…” (Mt 28,19). Adoptarea ca fii, pe care Tatăl o dăruiește gratuit, și inițiativa darului harului său (cf. Ef 2,8-9; 1Cor 4,7) sunt condiția de posibilitate a acestei sfințiri permanente care îi este pe plac lui Dumnezeu și care îi dă slavă. Este vorba de a ne lăsa transformați în Cristos printr-o viață „în Duh” (Rom 8,5).

O cateheză kerygmatică și mistagogică

163. Educația și cateheza sunt în slujba acestei creșteri. Avem la dispoziție deja diferite texte magisteriale și materiale ajutătoare oferite de Sfântul Scaun și de diferite episcopate. Amintesc exortația apostolică Catechesi tradendae (1979), Directoriul general pentru cateheză (1997) și alte documente al căror conținut actual nu este necesar să-l repetăm aici. Aș vrea să mă opresc numai asupra câtorva considerații pe care mi se pare oportun să le prezint.

164. Am redescoperit că și în cateheză un rol fundamental îl are prima vestire sau „kerygma„, care trebuie să ocupe centrul activității evanghelizatoare și al oricărei intenții de reînnoire eclezială. Kerygma este trinitară. Este focul Duhului care se dăruiește sub formă de limbi și ne face să credem în Isus Cristos, care cu moartea și învierea sa ne revelează și ne comunică milostivirea infinită a Tatălui. Pe buzele catehetului răsună mereu prima vestire: „Isus Cristos te iubește, și-a dat viața pentru a te mântui și acum este viu alături de tine, în fiecare zi, pentru a te lumina, a te întări, a te elibera”. Când spunem că această vestire este „prima”, asta nu înseamnă că se află la început și după aceea se uită sau se înlocuiește cu alte conținuturi mai importante. Este prima în sens calitativ, pentru că este vestirea principală, aceea pe care trebuie s-o ascultăm mereu din nou în moduri diferite și pe care trebuie s-o vestim mereu din nou în timpul catehezei într-o formă sau alta, în toate etapele și momentele sale[126]. Pentru aceasta și „preotul, ca și Biserica, trebuie să crească în conștiința nevoii sale permanente de a fi evanghelizat”[127].

165. N-ar trebui să se creadă că în cateheză kerygma este abandonată în favoarea unei formări care s-ar presupune că este mai „solidă”. Nu există nimic mai solid, mai profund, mai sigur, mai consistent și mai înțelept decât această vestire. Toată formarea creștină este înainte de toate aprofundarea kerygmei care se concretizează tot mai mult, care nu încetează niciodată să lumineze lucrarea catehetică și care permite să se înțeleagă în mod adecvat semnificația oricărei teme care se dezvoltă în cateheză. Este vestirea care răspunde la dorința puternică de infinit care există în fiecare inimă umană. Centralitatea kerygmei solicită câteva caracteristici ale vestirii care astăzi sunt necesare oriunde: să exprime iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu care precedă obligația morală și religioasă, să nu impună adevărul și să facă apel la libertate, să posede unele accente de bucurie, încurajare, vitalitate și un echilibru armonios care să nu reducă predica la câteva doctrine uneori mai mult filozofice decât evanghelice. Asta cere de la evanghelizator câteva dispoziții care ajută să se primească mai bine vestirea: disponibilitate, deschidere la dialog, răbdare, primire cordială, lipsită de judecată.

166. O altă caracteristică a catehezei, care s-a dezvoltat în ultimele decenii, este cea a inițierii mistagogice[128], care înseamnă în mod esențial două lucruri: un progres continuu al experienței formative în care este implicată întreaga comunitate și o valorizare reînnoită a semnelor liturgice ale inițierii creștine. Multe manuale și multe planificări încă nu s-au lăsat interpelate de necesitatea unei reînnoiri mistagogice, care ar putea asuma forme foarte diferite în acord cu discernământul fiecărei comunități educative. Întâlnirea catehetică este o vestire a cuvântului și este centrată pe el, dar are nevoie mereu de un mediu adecvat și de o motivație atrăgătoare, de folosirea de simboluri elocvente, de inserarea într-un amplu proces de creștere și de integrarea tuturor dimensiunilor persoanei într-un drum comunitar de ascultare și de răspuns.

167. Este bine ca fiecare cateheză să acorde o atenție specială „căii frumuseții” (via pulchritudinis)[129]. A-l vesti pe Cristos înseamnă a arăta că a crede în el și a-l urma nu este numai un lucru adevărat și corect, ci și frumos, capabil să umple viața cu o nouă strălucire și cu o bucurie profundă, chiar și în mijlocul încercărilor. În această perspectivă, toate expresiile de frumusețe autentică pot să fie recunoscute ca o cale ce conduce la întâlnirea cu Domnul Isus. Nu e vorba de îngăduirea unui relativism estetic[130], care poate să umbrească legătura inseparabilă dintre adevăr, bunătate și frumusețe, ci de recuperarea stimei față de frumusețe ca mijloc de a ajunge la inima umană și a face să strălucească în ea adevărul și bunătatea Celui Înviat. Dacă, așa cum afirmă sfântul Augustin, noi nu iubim decât ceea ce este frumos[131], Fiul făcut om, revelare a frumuseții infinite, este în modul cel mai înalt vrednic de iubire și ne atrage la sine cu legături de iubire. Așadar, devine necesar ca formarea în via pulchritudinis să fie inserată în transmiterea credinței. Este de dorit ca fiecare Biserică particulară să promoveze folosirea artelor în opera sa evanghelizatoare, în continuitate cu bogăția trecutului, dar și în vastitatea multiplelor sale exprimări actuale, cu scopul de a transmite credința într-un nou „limbaj al parabolei”[132]. Trebuie avut curajul de a găsi semnele noi, simbolurile noi, un nou chip pentru transmiterea cuvântului, diferitele forme de frumusețe care se manifestă în diferite domenii culturale și înțelese acele modalități neconvenționale de frumusețe care pot să fie mai puțin semnificative pentru evanghelizatori, dar care au devenit deosebit de atrăgătoare pentru ceilalți.

168. Cât privește propunerea morală a catehezei, care invită la creșterea în fidelitate față de stilul de viață al evangheliei, este oportun de indicat mereu binele de dorit, propunerea de viață, de maturitate, de realizare, de rodnicie, în lumina căreia se poate înțelege denunțarea de către noi a relelor care pot s-o umbrească. Mai mult decât în calitate de experți în diagnoze apocaliptice sau judecători sumbri preocupați să găsească orice pericol sau deviere, ar trebui să apărem ca mesageri bucuroși ai unor propuneri îndrăznețe, ocrotitori ai binelui și ai frumosului care se remarcă printr-o viață fidelă față de evanghelie.

Însoțirea personală în procesele de creștere

169. Într-o cultură în mod paradoxal rănită de anonimat și, în același timp obsedată de detaliile vieții altora, bolnavă cu nerușinare de curiozitate morbidă, Biserica are nevoie de o privire empatică pentru a contempla, a se înduioșa și a se opri în fața celuilalt de fiecare dată când este necesar. În lumea aceasta, slujitorii hirotoniți și ceilalți lucrători pastorali pot să facă prezent parfumul prezenței apropiate a lui Isus și a privirii sale personale. Biserica va trebui să-i inițieze pe membrii săi – preoți, călugări și laici – la această „artă a însoțirii”, pentru ca toți să învețe mereu să-și scoată sandalele când pășesc pe pământul sacru al altuia (cf. Ex 3,5). Ritmul aceste însoțiri trebuie să fie ferm și încurajator, reflectând respectul și compasiunea care în același timp să vindece, să elibereze și să încurajeze la maturizarea în viața creștină.

170. Deși pare evident, însoțirea spirituală trebuie să conducă tot mai mult spre Dumnezeu, în care putem ajunge la libertatea adevărată. Unii se cred liberi atunci când merg departe de Domnul, fără să-și dea seama că rămân în mod existențial orfani, fără un adăpost, fără o locuință unde să se întoarcă mereu. Încetează să fie pelerini și se transformă în rătăcitori, care se învârt mereu în jurul lor fără a ajunge nicăieri. Însoțirea lor ar fi contraproductivă dacă ar deveni un soi de terapie care să întărească această închidere a persoanelor în imanența lor, încetând să fie un pelerinaj cu Cristos spre Tatăl.

171. Mai mult ca oricând avem nevoie de bărbați și femei care, pornind de la experiența lor de însoțire, să cunoască modul de a proceda, unde se remarcă prudența, capacitatea de înțelegere, arta de a aștepta, docilitatea față de Duhul Sfânt, pentru a-i păzi împreună toate oile încredințate nouă, de lupii care încearcă să împrăștie turma. Avem nevoie să exersăm arta de a asculta, care este mai mult decât a auzi. Primul lucru, în comunicarea cu altul, este capacitatea inimii care face posibilă apropierea, fără de care nu există o adevărată întâlnire spirituală. Ascultarea ne ajută să găsim gestul și cuvântul potrivit care ne mobilizează din condiția liniștită de spectatori. Numai pornind de la această ascultare respectuoasă și capabilă să compătimească se pot găsi căile pentru o creștere autentică, se poate trezi dorința idealului creștin, neliniștea de a răspunde pe deplin iubirii lui Dumnezeu și dorința aprinsă de a dezvolta cât mai bine ceea ce Dumnezeu a semănat în propria viață. Însă mereu cu răbdarea celui care cunoaște ceea ce învăța sfântul Toma: că unul poate să aibă harul și caritatea, dar să nu exercite bine nicio virtute „din cauza unor înclinații contrare”[133] persistente. Cu alte cuvinte, caracterul organic al virtuților există mereu și în mod necesar „in habitu„, deși condiționările pot face dificile realizările acelor deprinderi virtuoase. De aici necesitatea „unei pedagogii care să introducă persoanele, pas cu pas, la însușirea deplină a misterului”[134]. Pentru a ajunge la un punct de maturitate, adică pentru ca persoanele să fie capabile de decizii într-adevăr libere și responsabile, este indispensabil să se acorde timp, cu o imensă răbdare. Așa cum spunea fericitul Pierre Favre: „Timpul este mesagerul lui Dumnezeu”.

172. Cine însoțește știe să recunoască faptul că situația fiecărui subiect în fața lui Dumnezeu și viața sa de har sunt un mister pe care nimeni nu-l poate cunoaște pe deplin din afară. Evanghelia ne propune să corectăm și să ajutăm să crească o persoană pornind de la recunoașterea răului obiectiv al acțiunilor sale (cf. Mt 18,15), dar fără a emite judecăți despre responsabilitatea și vinovăția sa (cf. Mt 7,1; Lc 6,37). În orice caz, un însoțitor valoros nu îngăduie fatalismele sau lașitățile. Invită mereu persoana să vrea să se îngrijească, să se ridice, să îmbrățișeze crucea, să lase totul, să iasă din nou în lume pentru a vesti evanghelia. Experiența personală de a ne lăsa însoțiți și îngrijiți, reușind să exprimăm cu sinceritate deplină viața noastră înaintea celui care ne însoțește, ne învață să fim răbdători și înțelegători cu alții și ne ajută să găsim modalități pentru a trezi în ei încrederea, deschiderea și dispoziția de a crește.

173. Însoțirea spirituală autentică începe mereu și progresează în cadrul slujirii aduse misiunii evanghelizatoare. Relația lui Paul cu Timotei și Tit este un exemplu al acestei însoțiri și al acestei formări în timpul acțiunii apostolice. Încredințându-le lor misiunea de a se opri în fiecare oraș pentru „a face ordine în ceea ce rămâne de făcut” (cf. Tit 1,5; cf. 1Tim 1,3-5), Paul le oferă criterii pentru viața personală și pentru acțiunea pastorală. Toate acestea se diferențiază clar de orice tip de însoțire intimistă, de autorealizare izolată. Discipolii misionari îi însoțesc pe discipolii misionari.

Cu privire la cuvântul lui Dumnezeu

174. Nu numai omilia trebuie să se alimenteze din cuvântul lui Dumnezeu. Toată evanghelizarea este întemeiată pe el, ascultat, meditat, trăit, celebrat și mărturisit. Sfânta Scriptură este izvorul evanghelizării. De aceea, trebuie să ne formăm încontinuu pentru ascultarea cuvântului. Biserica nu evanghelizează dacă nu se lasă evanghelizată permanent. Este indispensabil ca acest cuvânt al lui Dumnezeu „să devină tot mai mult inima oricărei activități ecleziale”[135]. Cuvântul lui Dumnezeu ascultat și celebrat, mai ales în Euharistie, îi alimentează și întărește în interior pe creștini și-i face capabili de o autentică mărturie evanghelică în viața cotidiană. Am depășit de acum vechea antiteză dintre cuvânt și sacrament. Cuvântul proclamat, viu și eficace, pregătește primirea sacramentului, iar în sacrament acest cuvânt își atinge maxima eficacitate.

175. Studiul Sfintei Scripturi trebuie să fie o poartă deschisă către toți cei care cred[136]. Este fundamental ca acest cuvânt revelat să fecundeze în mod radical cateheza și toate eforturile de transmitere a credinței[137]. Evanghelizarea cere familiaritatea cu cuvântul lui Dumnezeu și acest lucru cere ca diecezele, parohiile și toate asociațiile catolice să propună un studiu serios și perseverent al Bibliei, precum și să-i promoveze lectura într-o atitudine de rugăciune personală și comunitară[138]. Noi nu orbecăim prin beznă, nici nu trebuie să așteptăm ca Dumnezeu să ne adreseze cuvântul, pentru că realmente „Dumnezeu a vorbit, nu mai este marele necunoscut, ci s-a arătat pe sine însuși”[139]. Să primim comoara sublimă a cuvântului revelat.

Capitolul al patrulea

Dimensiunea socială a evanghelizării

176. A evangheliza înseamnă a face prezentă în lume împărăția lui Dumnezeu. Însă „nicio definiție parțială și fragmentară nu poate reda realitatea bogată, complexă și dinamică, așa cum este aceea a evanghelizării, fără a risca să o sărăcească și chiar să o mutileze”[140]. Acum aș vrea să împărtășesc preocupările mele cu privire la dimensiunea socială a evanghelizării tocmai pentru că, dacă această dimensiune nu este explicată cum se cuvine, există mereu riscul de a se desfigura semnificația autentică și integrală a misiunii evanghelizatoare.

I. Repercusiunile comunitare și sociale ale kerygmei

177. Kerygma are un conținut incontestabil social: în însăși inima evangheliei se află viața comunitară și angajarea față de ceilalți. Conținutul primei vestiri are o imediată repercusiune morală în centrul căreia se află caritatea.

Mărturisirea credinței și angajarea socială

178. A mărturisi un Tată care iubește infinit fiecare ființă umană implică a descoperi că „tocmai prin asta îi conferă o demnitate infinită”[141]. A mărturisi că Fiul lui Dumnezeu a asumat trupul nostru omenesc înseamnă că fiecare persoană umană a fost ridicată la însăși inima lui Dumnezeu. A mărturisi că Isus și-a vărsat sângele pentru noi înlătură chiar și cea mai mică îndoială cu privire la iubirea fără limite care înnobilează fiecare ființă umană. Răscumpărarea sa are o semnificație socială, pentru că „Dumnezeu, în Cristos, nu răscumpără numai fiecare persoană, ci și relațiile sociale dintre oameni”[142]. A mărturisi că Duhul Sfânt acționează în toți implică a recunoaște că el încearcă să pătrundă în fiecare situație umană și în toate legăturile sociale: „Duhul Sfânt are o inventivitate infinită, proprie minții divine, care știe să dezlege încurcăturile chiar și a celor mai complexe și de nepătruns evenimente umane”[143]. Evanghelizarea încearcă să coopereze și cu această acțiune eliberatoare a Duhului. Același mister al Treimii ne amintește că am fost creați după imaginea comuniunii divine, motiv pentru care nu putem să ne realizăm și nici să ne mântuim singuri. Din inima evangheliei recunoaștem legătura intimă dintre evanghelizare și promovarea umană, care trebuie în mod necesar să se exprime și să se dezvolte în toată acțiunea evanghelizatoare. Acceptarea primei vestiri, care ne cheamă să ne lăsăm iubiți de Dumnezeu și să-l iubim cu iubirea pe care el însuși ne-o comunică, provoacă în viața persoanei și în acțiunile sale o primă și fundamentală reacție: a dori, a căuta și a îndrăgi binele altora.

179. Această legătură indisolubilă dintre primirea veștii mântuitoare și o iubire fraternă efectivă este exprimată în unele texte ale Scripturii pe care e bine să le luăm în considerare și să le medităm cu atenție pentru a le cântări toate consecințele. Este vorba despre un mesaj cu care adesea ne obișnuim, îl repetăm aproape mecanic, însă fără a ne asigura că are o incidență reală în viața și în comunitățile noastre. Cât de periculoasă și dăunătoare este această obișnuință care ne face să pierdem uimirea, fascinația, entuziasmul de a trăi evanghelia fraternității și a dreptății! Cuvântul lui Dumnezeu învață că în fratele nostru se află prelungirea permanentă a Întrupării pentru fiecare dintre noi: „Tot ce ați făcut unuia dintre frații mei cei mai mici, mie mi-ați făcut” (Mt 25,40). Ceea ce facem pentru alții are o dimensiune transcendentă: „Cu măsura cu care măsurați vi se va măsura și vouă” (Mt 7,2); și răspunde la milostivirea divină față de noi: „Fiți milostivi precum Tatăl vostru este milostiv. Nu judecați și nu veți fi judecați; nu condamnați și nu veți fi condamnați, iertați și veți fi iertați; dați și vi se va da […] Cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura și vouă” (Lc 6,36-38). Ceea ce exprimă aceste texte este prioritatea absolută a „ieșirii din sine spre fratele” ca una dintre cele două porunci principale care stau la baza oricărei norme morale și ca semnul cel mai clar pentru a face discernământ cu privire la drumul de creștere spirituală care este răspuns la darul complet gratuit al lui Dumnezeu. Tocmai de aceea „și slujirea carității este o dimensiune constitutivă a misiunii Bisericii și este expresie a înseși esenței sale la care nu se poate renunța”[144]. După cum Biserica este misionară prin natură, tot astfel, din această natură, rezultă în mod inevitabil caritatea efectivă față de aproapele, compasiunea care înțelege, asistă și promovează.

Împărăția care ne cheamă

180. Citind Scripturile reiese de altfel clar că propunerea evangheliei nu constă numai într-o relație personală cu Dumnezeu. Și nici răspunsul nostru de iubire n-ar trebui să se înțeleagă ca o simplă sumă de mici gesturi personale față de vreun individ nevoiaș, ceea ce ar putea constitui un fel de „caritate à la carte„, o serie de acțiuni care tind numai la liniștirea propriei conștiințe. Propunerea este împărăția lui Dumnezeu (Lc 4,43); este vorba de a-l iubi pe Dumnezeu care domnește în lume. În măsura în care el va reuși să domnească între noi, viața socială va fi un spațiu de fraternitate, de dreptate, de pace, de demnitate pentru toți. Așadar, atât vestirea cât și experiența creștină tind să determine consecințe sociale. Să căutăm împărăția sa: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6,33). Proiectul lui Isus este să instaureze împărăția Tatălui său; el le cere discipolilor săi: „Predicați: S-a apropiat împărăția cerurilor” (Mt 10,7).

181. Împărăția care este anticipată și crește în mijlocul nostru se referă la toate și ne amintește acel principiu al discernământului pe care Paul al VI-lea îl propunea în raport cu adevărata dezvoltare: „Orice om și tot omul”[145]. Știm că „evanghelizarea n-ar fi completă dacă n-ar ține cont de apelul reciproc, pe care și-l fac încontinuu evanghelia și viața concretă, personală și socială, a omului”[146]. Este vorba de criteriul de universalitate, propriu dinamicii evangheliei, din moment ce Tatăl dorește ca toți oamenii să se mântuiască și planul său de mântuire constă în a recapitula toate lucrurile, cele din cer și cele de pe pământ, sub un singur Domn, care este Cristos (cf. Ef 1,10). Mandatul este: „Mergeți în toată lumea și predicați evanghelia la toată făptura” (Mc 16,15), pentru că toată „creația așteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8,19). Toată creația înseamnă și toate aspectele naturii umane, în așa fel încât „misiunea anunțării veștii bune a lui Isus Cristos are o destinație universală. Mandatul carității îmbrățișează toate dimensiunile existenței, toate persoanele, toate ambientele conviețuirii și toate popoarele. Nimic din ceea ce este uman nu-i poate fi străin”[147]. Adevărata speranță creștină, care caută împărăția escatologică, generează mereu istorie.

Învățătura Bisericii despre problemele sociale

182. Învățăturile Bisericii despre situațiile contingente sunt supuse unor noi și continue dezvoltări și pot constitui subiect de discuție, însă nu putem evita să fim concreți – fără a pretinde să intrăm în detalii – pentru ca marile principii sociale să nu rămână simple indicații generale care nu interpelează pe nimeni. Trebuie trase concluzii practice, astfel încât „să poată avea un impact mai mare și asupra situațiilor complexe de astăzi”[148]. Păstorii, luând în considerare aporturile diferitelor științe, au dreptul de a formula opinii despre tot ceea ce se referă la viața persoanelor, din moment ce misiunea evanghelizării implică și cere o promovare integrală a fiecărei ființe umane. Nu se mai poate afirma că religia trebuie să se limiteze la domeniul privat și că există numai pentru a pregăti sufletele pentru cer. Știm că Dumnezeu dorește fericirea fiilor săi și pe acest pământ, deși sunt chemați la plinătatea veșnică, pentru că el a creat toate lucrurile „ca să ne bucurăm de ele” (1Tim 6,17), pentru ca toți să se poată bucura de ele. Așadar, convertirea creștină cere să se reconsidere „în special tot ceea ce se referă la ordinea socială și la obținerea binelui comun”[149].

183. Prin urmare, nimeni nu ne poate cere să izolăm religia în intimitatea tainică a persoanelor, fără nicio influență asupra vieții sociale și naționale, fără a ne preocupa de sănătatea instituțiilor din societatea civilă, fără a se exprima cu privire la evenimentele care îi interesează pe cetățeni. Cine ar îndrăzni să închidă într-un templu și să reducă la tăcere mesajul sfântului Francisc din Assisi și al fericitei Tereza de Calcutta? Ei n-ar putea accepta asta. O credință autentică – niciodată comodă și individualistă – implică mereu o profundă dorință de a schimba lumea, de a transmite valori, de a lăsa ceva mai bun după trecerea noastră pe pământ. Să iubim această planetă magnifică unde Dumnezeu ne-a așezat și să iubim omenirea care locuiește pe ea, cu toate dramele și trudele sale, cu dorințele și speranțele sale, cu valorile și fragilitățile sale. Pământul este casa noastră comună și toți suntem frați. Deși „ordinea dreaptă a societății și a statului ține de datoria esențială a politicii”, Biserica „nu poate și nici nu trebuie să rămână deoparte în lupta pentru dreptate”[150]. Toți creștinii, și de asemenea și păstorii, sunt chemați să se preocupe de construirea unei lumi mai bune. Despre asta este vorba, pentru că gândirea socială a Bisericii este în primul rând pozitivă, oferă propuneri, este orientată spre schimbare și în acest sens nu încetează să fie un semn de speranță care provine din inima plină de iubire a lui Isus Cristos. În același timp, unește „propria misiune cu cea realizată în domeniul social de către alte Biserici și comunități ecleziale, fie la nivelul reflecției doctrinare, fie la nivel practic”[151].

184. Nu este momentul aici pentru a analiza toate problemele sociale grave care afectează lumea actuală, dintre care unele le-am comentat în capitolul al doilea. Acesta nu este un document social, și pentru a reflecta asupra diferitelor tematici avem la dispoziție un instrument foarte adecvat în Compendiul de doctrină socială a Bisericii, a cărui folosire și studiu le recomand cu căldură. În afară de asta, nici papa, nici Biserica nu au monopolul interpretării realității sociale sau al propunerii de soluții pentru problemele contemporane. Pot să repet aici ceea ce arăta în mod clar Paul al VI-lea: „În fața situațiilor atât de diferite ne este greu să rostim un cuvânt unic și să propunem o soluție cu valoare universală. De altfel, nu aceasta este ambiția noastră și nici misiunea noastră. Revine comunităților creștine să analizeze obiectiv situația din țările lor”[152].

185. În continuare voi încerca să mă concentrez asupra a două mari probleme care mi se par fundamentale în acest moment al istoriei. Le voi trata mai în detaliu, deoarece consider că vor determina viitorul omenirii. Este vorba, în primul rând, despre incluziunea socială a săracilor și, apoi, despre pace și dialog social.

II. Incluziunea socială a săracilor

186. Credința noastră în Cristos care s-a făcut sărac și mereu aproape de cei săraci și de cei marginalizați este fundamentul preocupării pentru dezvoltarea completă a celor mai abandonați membri ai societății.

Uniți cu Dumnezeu, ascultăm un strigăt

187. Fiecare creștin și fiecare comunitate sunt chemați să fie instrumente ale lui Dumnezeu pentru eliberarea și promovarea săracilor, în așa fel încât ei să se poată integra pe deplin în societate; asta presupune să fim docili și atenți să ascultăm strigătul săracului și să-l ajutăm. Este suficient să răsfoim Scripturile pentru a descoperi cum Tatăl cel bun dorește să asculte strigătul săracilor: „Am văzut necazul poporului meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele lor din cauza asupritorilor. Îi cunosc durerea. Am coborât ca să-l scot… Acum mergi, te trimit” (Ex 3,7-8.10), și se arată grijuliu față de necesitățile sale: „Fiii lui Israel au strigat către Domnul și Domnul le-a ridicat un eliberator” (Jud 3,15). A rămâne surzi la acel strigăt, când noi suntem instrumentele lui Dumnezeu pentru a-l asculta pe cel sărac, ne pune în afara voinței Tatălui și în afara proiectului său, pentru că acel sărac „va striga împotriva ta la Domnul: va fi păcat asupra ta!” (Dt 15,9). Și lipsa de solidaritate față de necesitățile sale influențează direct relația noastră cu Dumnezeu: „Dacă te blestemă în amărăciunea sufletului său, cel care l-a făcut va asculta cererea lui” (Sir 4,6). Revine mereu vechea întrebare: „Dacă cineva are bogățiile lumii și-l vede pe fratele său, care este în nevoie, și își închide inima față de el, cum poate să rămână în acela iubirea lui Dumnezeu?” (1In 3,17). Ne amintim și cu câtă convingere relua apostolul Iacob imaginea strigătului celor asupriți: „Plata pe care ați reținut-o de la lucrătorii care au secerat ogoarele voastre strigă, iar strigătele secerătorilor au ajuns până la urechile Domnului Sabaot” (5,4).

188. Biserica a recunoscut că exigența de a asculta acest strigăt derivă din însăși lucrarea eliberatoare a harului în fiecare dintre noi, motiv pentru care nu e vorba de o misiune rezervată numai unora: „Condusă de evanghelia milostivirii și de iubirea față de ființa umană, Biserica ascultă strigătul pentru dreptate și dorește să-i răspundă cu toate forțele sale”[153]. În acest context se înțelege cererea lui Isus adresată discipolilor săi: „Dați-le voi să mănânce” (Mc 6,37), iar asta implică fie colaborarea pentru a rezolva cauzele structurale ale sărăciei și pentru a promova dezvoltarea completă a săracilor, fie gesturile cele mai simple și zilnice de solidaritate în fața lipsurilor foarte concrete pe care le întâlnim. Cuvântul „solidaritate” s-a uzat întrucâtva și uneori este interpretat greșit, însă semnifică mult mai mult decât vreun act sporadic de generozitate. El solicită să se creeze o nouă mentalitate care să gândească în termeni de comunitate, de prioritate a vieții tuturor față de aproprierea bunurilor din partea câtorva.

189. Solidaritatea este o reacție spontană a celui care recunoaște funcția socială a proprietății și destinația universală a bunurilor ca realități anterioare proprietății private. Posesia privată a bunurilor se justifică pentru a le păstra și a le spori în așa fel încât să folosească mai bine binelui comun, motiv pentru care solidaritatea trebuie să fie trăită ca decizie de a restitui săracului ceea ce îi aparține. Aceste convingeri și practici de solidaritate, când se materializează, deschid calea spre alte transformări structurale și le fac posibile. O schimbare în structuri care nu generează noi convingeri și atitudini va face în așa fel încât aceleași structuri, mai devreme sau mai târziu, să devină corupte, apăsătoare și ineficace.

190. Uneori este vorba de a asculta strigătul unor popoare întregi, al celor mai sărace popoare de pe pământ, pentru că „pacea se întemeiază nu numai pe respectarea drepturilor omului, ci și pe respectarea drepturilor popoarelor”[154]. Din păcate, chiar și drepturile omului pot fi folosite ca justificare a unei apărări exacerbate a drepturilor individuale sau a drepturilor popoarelor mai bogate. Respectând independența și cultura fiecărei națiuni, trebuie amintit mereu că planeta este a întregii omeniri și pentru toată omenirea și că numai faptul de a se fi născut într-un loc cu resurse mai nesemnificative sau dezvoltare mai slabă nu justifică faptul ca unele persoane să trăiască cu demnitate mai mică. Trebuie repetat că „cei mai favorizați trebuie să renunțe la unele dintre drepturile lor pentru a pune cu mai mare generozitate bunurile lor în slujba altora”[155]. Pentru a vorbi cum se cuvine despre drepturile noastre trebuie să ne lărgim perspectiva și să deschidem urechile la strigătul altor popoare sau al altor regiuni din țara noastră. Avem nevoie să sporim într-o solidaritate care „trebuie să permită tuturor popoarelor să ajungă cu forțele lor să fie artizane ale destinului lor”[156], așa cum „fiecare ființă umană este chemată să se dezvolte”[157].

191. În orice loc și în orice împrejurare, creștinii, încurajați de păstorii lor, sunt chemați să asculte strigătul săracilor, așa cum au afirmat atât de bine episcopii din Brazilia: „Dorim să asumăm, în fiecare zi, bucuriile și speranțele, neliniștile și tristețile poporului brazilian, în special ale populațiilor din periferiile urbane și din zonele rurale – fără pământ, fără acoperiș, fără pâine, fără sănătate -, ale căror drepturi sunt încălcate. Văzându-le lipsurile, ascultându-le strigătele și cunoscându-le suferința, ne scandalizează faptul de a ști că există hrană suficientă pentru toți și că foametea este cauzată de distribuirea incorectă a bunurilor și a profitului. Problema se agravează cu practica generalizată a irosirii”[158].

192. Însă dorim și mai mult, visul nostru țintește mai sus. Nu vorbim numai despre a asigura tuturor hrana sau o „întreținere demnă”, ci să poată avea „prosperitate în multiplele sale aspecte”[159]. Asta implică educație, acces la asistența sanitară și în special loc de muncă, pentru că în munca liberă, creativă, participativă și solidară ființa umană exprimă și sporește demnitatea propriei vieți. Salariul just permite accesul adecvat la celelalte bunuri care sunt destinate uzului comun.

Fidelitate față de evanghelie, pentru a nu alerga în zadar

193. Imperativul de a asculta strigătul săracilor se materializează în noi atunci când ne înduioșăm în adâncul nostru în fața durerii altuia. Să recitim câteva învățături ale cuvântului lui Dumnezeu despre milostivire, pentru că au un ecou puternic în viața Bisericii. Evanghelia proclamă: „Fericiți cei milostivi pentru că ei vor afla milostivire” (Mt 5,7). Apostolul Iacob învață că milostivirea față de alții ne permite să ieșim triumfători la judecata divină: „Așa să vorbiți și așa să faceți, ca niște oameni care vor fi judecați după legea libertății, căci judecata este fără îndurare pentru cel care nu este îndurător; dar îndurarea învinge judecata!” (2,12-13). În acest text, Iacob se arată moștenitor al celei mai mari bogății a spiritualității ebraice din perioada de după exil, care atribuia milostivirii o valoare mântuitoare specială: „Îndepărtează păcatele tale prin dreptate și nelegiuirile tale prin îndurare față de cei săraci! Poate ți se va prelungi pacea” (Dan 4,24). Tot în această perspectivă, literatura sapiențială vorbește despre pomană ca exercitare concretă a milostivirii față de cei nevoiași: „Pomana te scapă de la moarte și ea curăță orice păcat” (Tob 12,9). În mod mai plastic exprimă asta și Ben Sirah: „Apa stinge focul care arde și fapta bună ispășește păcatele” (3,30). Aceeași sinteză apare conținută în Noul Testament: „Mai presus de toate, să aveți o dragoste statornică între voi, pentru că dragostea acoperă o mulțime de păcate!” (1Pt 4,8). Acest adevăr a pătruns profund în mentalitatea părinților Bisericii și a exercitat o rezistență profetică, drept alternativă culturală, în fața individualismului hedonist păgân. Amintim numai un exemplu: „Așa cum, în pericol de incendiu, alergăm să căutăm apă pentru a-l stinge, […] în același mod, dacă din paiele noastre s-ar ridica flacăra păcatului și pentru acest motiv am fi tulburați, odată ce ne este dată ocazia unei fapte de milostenie, să ne bucurăm de această faptă ca și cum ar fi un izvor care ne este oferit ca să putem stinge văpaia”[160].

194. Este un mesaj atât de clar, atât de direct, atât de simplu și de elocvent, încât nicio hermeneutică eclezială nu are dreptul să-l relativizeze. Reflecția Bisericii asupra acestor teme n-ar trebui să întunece sau să slăbească semnificația lor exortativă, ci mai degrabă să ajute la însușirea lor cu curaj și fervoare. De ce să complicăm ceea ce este atât de simplu? Instrumentele conceptuale există pentru a favoriza contactul cu realitatea care se dorește să se explice, și nu pentru a ne îndepărta de ea. Acest lucru este valabil mai ales pentru îndemnurile biblice care invită cu atâta determinare la iubirea fraternă, la slujirea umilă și generoasă, la dreptate, la milostivire față de cel sărac. Isus ne-a indicat acest drum de recunoaștere a celuilalt prin cuvintele și prin gesturile sale. De ce să întunecăm ceea ce este atât de clar? Să nu ne preocupăm numai să nu cădem în erori doctrinare, ci să fim fideli și față de acest drum luminos de viață și de înțelepciune. Pentru că „apărătorilor «ortodoxiei» li se adresează uneori reproșul de pasivitate, de indulgență sau de complicități vinovate față de situații de nedreptate intolerabile și față de regimurile politice care le mențin”[161].

195. Când sfântul Paul a mers la apostoli la Ierusalim pentru a discerne dacă alerga sau a alergat în zadar (cf. Gal 2,2), criteriul-cheie de autenticitate pe care i l-au indicat ei a fost să nu uite de cei săraci (cf. Gal 2,10). Acest criteriu important, care îndeamnă comunitățile pauline să nu se lase influențate de stilul de viață individualist al păgânilor, are o actualitate importantă în contextul prezent, unde tinde să se dezvolte un nou păgânism individualist. Frumusețea însăși a evangheliei nu poate fi mereu manifestată în mod adecvat de noi, dar există un semn care nu trebuie să lipsească niciodată: opțiunea pentru cei din urmă, pentru cei pe care societatea îi respinge și îi îndepărtează.

196. Uneori suntem împietriți la inimă și la minte, uităm, suntem distrași, ne extaziem înaintea posibilităților uriașe de consum și de distracție pe care ni le oferă această societate. Astfel se produce un soi de alienare care ne afectează pe toți, pentru că „este alienată o societate care, în formele sale de organizare socială, de producție și de consum, face mai dificilă realizarea acestei dăruiri de sine și formarea acelei solidarități interumane”[162].

Locul privilegiat al săracilor în poporul lui Dumnezeu

197. În inima lui Dumnezeu există un loc preferențial pentru cei săraci, în asemenea măsură încât el însuși „s-a făcut sărac” (2Cor 8,9). Tot drumul răscumpărării noastre este marcat de cei săraci. Această mântuire a ajuns la noi prin „da„-ul unei umile tinere dintr-o mică localitate pierdută în periferia unui mare imperiu. Mântuitorul s-a născut într-o iesle, printre animale, așa cum se întâmpla pentru copiii celor mai săraci; a fost prezentat la templu cu doi pui de porumbel, oferta celor care nu-și puteau permite să plătească un miel (cf. Lc 2,24; Lev 5,7); a crescut într-o casă de simpli muncitori și a lucrat cu mâinile sale pentru a-și câștiga pâinea. Când a început să vestească împărăția, îl urmau mulțimi de dezmoșteniți și astfel a manifestat ceea ce el însuși spusese: „Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns, să duc săracilor vestea cea bună” (Lc 4,18). Pe cei care erau apăsați de durere, oprimați de sărăcie, i-a asigurat că Dumnezeu îi purta în centrul inimii sale: „Fericiți voi, cei săraci, căci a voastră este împărăția lui Dumnezeu” (Lc 6,20); și cu ei s-a identificat: „Mi-a fost foame și mi-ați dat să mănânc”, învățând că milostivirea față de ei este cheia cerului (cf. Mt 25,35 ș.u.).

198. Pentru Biserică, opțiunea față de săraci este mai întâi o categorie teologică, înainte de a fi una culturală, sociologică, politică sau filozofică. Dumnezeu le acordă lor „prima sa milostivire”[163]. Această preferință divină are consecințe în viața de credință a tuturor creștinilor, chemați să aibă „acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5). Inspirată de ea, Biserica a făcut o opțiune față de săraci înțeleasă ca o „formă specială de primat în exercitarea carității creștine, despre care dă mărturie toată tradiția Bisericii”[164]. Această opțiune – arăta Benedict al XVI-lea – „este implicită în credința cristologică în acel Dumnezeu care s-a făcut sărac pentru noi, pentru a ne îmbogăți prin sărăcia sa”[165]. Pentru aceasta doresc o Biserică săracă pentru cei săraci. Ei au multe să ne învețe. În afară de a fi părtași de sensus fidei, prin propriile suferințe îl cunosc pe Cristos suferind. Este necesar ca toți să ne lăsăm evanghelizați de ei. Noua evanghelizare este o invitație de a recunoaște forța mântuitoare a existenței lor și de a o așeza în centrul drumului Bisericii. Suntem chemați să-l descoperim pe Cristos în ei, să le împrumutăm glasul nostru în susținerea cauzelor lor, dar și să le fim prieteni, să-i ascultăm, să-i înțelegem și să primim înțelepciunea misterioasă pe care Dumnezeu vrea să ne-o comunice prin intermediul lor.

199. Angajarea noastră nu constă exclusiv în acțiuni sau în programe de promovare și asistență; ceea ce Duhul pune în mișcare nu este un exces de activism, ci înainte de toate o atenție îndreptată spre celălalt „considerându-l ca una cu noi înșine”[166]. Această atenție plină de iubire este începutul unei adevărate preocupări față de persoana sa și pornind de la ea doresc să caut efectiv binele său. Asta implică a-l aprecia pe cel sărac în bunătatea sa proprie, cu felul său de a fi, cu cultura sa, cu modul său de a trăi credința. Iubirea autentică este întotdeauna contemplativă, ne permite să-l slujim pe celălalt nu din necesitate sau vanitate, ci pentru că este frumos, dincolo de aparențe. „Iubirea prin care unuia îi este plăcută cealaltă persoană îl îndeamnă să-i dea ceva gratuit”[167]. Săracul, atunci când este iubit, „este considerat de mare valoare”[168], și asta diferențiază opțiunea autentică față de cei săraci de orice ideologie, de orice intenție de a-i folosi pe cei săraci în folosul intereselor personale sau politice. Numai pornind de la această apropiere reală și cordială putem să-i însoțim cum se cuvine pe drumul lor de eliberare. Numai acest lucru va face posibil ca „săracii să se simtă, în orice comunitate creștină, ca «la ei acasă». Acest mod nu ar fi oare cea mai mare și mai eficientă prezentare a veștii bune a împărăției?”[169]. Fără opțiunea preferențială față de cei mai săraci, „vestirea evangheliei, care rămâne prima caritate, riscă să fie greșit înțeleasă și să se înece în acea mare de cuvinte la care ne expune zilnic actuala societate a comunicării”[170].

200. Din moment ce această exortație este adresată membrilor Bisericii Catolice, doresc să afirm, cu părere de rău, că discriminarea cea mai gravă de care suferă săracii este lipsa de îngrijire spirituală. Imensa majoritate a săracilor manifestă o deschidere specială către credință; au nevoie de Dumnezeu și nu putem neglija să le oferim prietenia sa, binecuvântarea sa, cuvântul său, celebrarea sacramentelor și propunerea unui drum de creștere și de maturizare în credință. Opțiunea preferențială față de cei săraci trebuie să se traducă îndeosebi într-o îngrijire religioasă privilegiată și prioritară.

201. Nimeni n-ar trebui să spună că se menține departe de cei săraci pentru că alegerile sale de viață solicită să se acorde mai multă atenție altor preocupări. Aceasta este o scuză frecventă în ambientele academice, de afaceri sau profesionale, și chiar ecleziale. Deși se poate spune, în general, că vocația și misiunea proprie a credincioșilor laici este transformarea diferitelor realități pământești pentru ca orice activitate umană să fie schimbată de evanghelie[171], nimeni nu se poate considera scutit de preocuparea față de cei săraci și față de dreptatea socială: „Convertirea spirituală, intensitatea iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele, zelul pentru dreptate și pace, semnificația evanghelică a săracilor și a sărăciei sunt cerute tuturor”[172]. Mă tem că și aceste cuvinte o să fie numai obiect al câtorva comentarii fără o adevărată incidență practică. Cu toate acestea, am încredere în deschiderea și în disponibilitatea creștinilor și vă cer să căutați în mod comunitar noi drumuri pentru a primi această propunere reînnoită.

Economia și distribuirea veniturilor

202. Necesitatea de a rezolva cauzele structurale ale sărăciei nu poate să aștepte, nu numai pentru o exigență pragmatică de a obține rezultate și de a pune în ordine societatea, ci pentru a o vindeca de o boală care o face fragilă și nedemnă și care va putea s-o conducă doar la noi crize. Proiectele de asistență, care fac față câtorva urgențe, ar trebui să fie considerate doar răspunsuri provizorii. Atât timp cât nu se vor rezolva în mod radical problemele săracilor, renunțând la autonomia absolută a piețelor și a speculației financiare și atacând cauzele structurale ale inegalității[173], nu se vor rezolva problemele lumii și în definitiv nicio problemă. Inegalitatea este rădăcina relelor sociale.

203. Demnitatea fiecărei persoane umane și binele comun sunt preocupări care ar trebui să structureze întreaga politică economică, însă uneori par simple anexe adăugate din exterior pentru a completa un discurs politic fără perspective și fără programe de adevărată dezvoltare integrală. Câte cuvinte au devenit incomode pentru acest sistem! Deranjează să se vorbească despre etică, deranjează să se vorbească despre solidaritate mondială, deranjează să se vorbească despre distribuirea bunurilor, deranjează să se vorbească despre apărarea locurilor de muncă, deranjează să se vorbească despre demnitatea celor slabi, deranjează să se vorbească despre un Dumnezeu care cere o angajare pentru dreptate. Alteori se întâmplă ca aceste cuvinte să devină obiect al unei manipulări oportuniste care le dezonorează. Indiferența comodă în fața acestor probleme golește viața și cuvintele noastre de orice semnificație. Vocația unui întreprinzător este o muncă nobilă, cu condiția să se lase mereu interogat de o semnificație mai amplă a vieții; asta îi permite să slujească într-adevăr binele comun, cu efortul său de a înmulți și a face mai accesibile pentru toți bunurile din această lume.

204. Nu mai putem să ne încredem în forțele oarbe și în mâna nevăzută a pieței. Promovarea egalității cere ceva mai mult decât creșterea economică, deși o presupune, cere decizii, programe, mecanisme și procese orientate în mod specific spre o distribuire mai bună a veniturilor, spre crearea de oportunități de muncă, spre o promovare completă a săracilor care să depășească simpla asistență. Departe de mine să propun un populism iresponsabil, însă economia nu mai poate să recurgă la remedii care sunt o nouă otravă, ca atunci când se pretinde să se mărească rentabilitatea reducând piața muncii și creând în felul acesta noi excluși.

205. Îi cer lui Dumnezeu să sporească numărul de politicieni capabili să intre într-un dialog autentic care să se orienteze în mod eficace să vindece rădăcinile profunde, și nu aparența relelor, din lumea noastră! Politica, atât de denigrată, este o vocație foarte înaltă, este una dintre formele cele mai prețioase ale carității, deoarece caută binele comun[174]. Trebuie să fie caritatea „principiul nu numai al microrelațiilor: raporturi amicale, familiale, de grup restrâns, ci și al macrorelațiilor: raporturi sociale, economice, politice”[175]. Îl rog pe Domnul să ne dăruiască mai mulți politicieni care să aibă într-adevăr la inimă societatea, poporul, viața săracilor! Este indispensabil ca guvernanții și puterea financiară să-și ridice privirea și să-și lărgească perspectiva, să facă în așa fel încât să existe muncă demnă, instruire și asistență sanitară pentru toți cetățenii. Și de ce să nu recurgem la Dumnezeu ca să le inspire planurile? Sunt convins că pornind de la o deschidere spre transcendență ar putea să se formeze o nouă mentalitate politică și economică ce ar ajuta la depășirea dihotomiei absolute dintre economie și binele comun al societății.

206. Economia, așa cum indică însuși cuvântul, ar trebui să fie arta de a ajunge la o administrare adecvată a gospodăriei comune, care este lumea întreagă. Fiecare acțiune economică de o anumită importanță, pusă în act într-o parte a planetei, se repercutează asupra întregului; de aceea, niciun guvern nu poate acționa în afara unei responsabilități comune. De fapt, devine tot mai dificil să se găsească soluții la nivel local pentru uriașele probleme globale, motiv pentru care politica locală este copleșită de chestiuni ce reclamă rezolvare. Dacă dorim realmente să edificăm o economie mondială sănătoasă, este nevoie în această fază istorică de un mod mai eficient de interacțiune care, păstrând neatinsă suveranitatea națiunilor, să asigure bunăstarea economică a tuturor țărilor și nu numai a câtorva.

207. Orice comunitate a Bisericii, în măsura în care pretinde să stea liniștită fără să se ocupe în mod creativ și să coopereze cu eficacitate ca săracii să trăiască cu demnitate și pentru incluziunea tuturor, va risca destrămarea, chiar dacă abordează teme sociale sau critică guvernele. Cu ușurință va ajunge să fie înăbușită de mondenitatea spirituală, disimulată prin practici religioase, prin reuniuni nerodnice și prin discursuri sterile.

208. Dacă cineva se simte ofensat de cuvintele mele, îi spun că le exprim cu afecțiune și cu cea mai bună intenție, departe de orice interes personal sau ideologie politică. Cuvântul meu nu este acela al unui dușman, nici al unui opozant. Mă interesează numai să se facă în așa fel încât aceia care sunt sclavi ai unei mentalități individualiste, indiferente și egoiste, să se poată elibera de acele lanțuri nedemne și să ajungă la un stil de viață și de gândire mai uman, mai nobil, mai rodnic, care să confere demnitate trecerii lor pe acest pământ.

Preocuparea față de cei vulnerabili

209. Isus, evanghelizatorul prin excelență și evanghelia în persoană, se identifică în special cu cei mai mici (cf. Mt 25,40). Asta ne amintește că noi toți creștinii suntem chemați să ne îngrijim de cei mai fragili de pe pământ. Însă în modelul actual „de succes” și „individualist” nu pare să aibă sens a investi pentru ca aceia care rămân în urmă, cei slabi sau cei mai puțin dotați să-și poată croi drum în viață.

210. Este indispensabil să acordăm atenție pentru a fi aproape de noi forme de sărăcie și de fragilitate în care suntem chemați să-l recunoaștem pe Cristos suferind, chiar dacă acesta aparent nu ne aduce avantaje tangibile și imediate: cei fără un acoperiș deasupra capului, toxico-dependenții, refugiații, popoarele indigene, bătrânii tot mai singuri și abandonați etc. Migranții constituie pentru mine o provocare deosebită pentru că sunt păstor al unei Biserici fără granițe care se simte mamă a tuturor. De aceea, îndemn țările la o deschidere generoasă, care în loc să se teamă de distrugerea identității locale să fie capabile să creeze noi sinteze culturale. Cât de frumoase sunt orașele care depășesc neîncrederea nesănătoasă și îi integrează pe cei care sunt diferiți și care fac din această integrare un nou factor de dezvoltare! Cât de frumoase sunt orașele care, chiar și în planul lor arhitectonic, sunt pline de spații care leagă, pun în relație, favorizează recunoașterea celuilalt!

211. M-a îndurerat mereu situația celor care sunt victime ale diferitelor forme de trafic de persoane. Aș vrea să se asculte strigătul lui Dumnezeu care ne întreabă pe noi toți: „Unde este fratele tău?” (Gen 4,9). Unde este fratele tău înrobit? Unde este cel pe care-l ucizi în fiecare zi în mica fabrică clandestină, în rețeaua prostituției, în copiii pe care-i folosești pentru cerșetorie, în cel care trebuie să muncească pe ascuns, pentru că nu are acte în regulă? Să nu ne prefacem că nu-i nimic. Există multe complicități. Întrebarea ni se adresează tuturor! În orașele noastre este statornicit acest delict mafiot și aberant și mulți au mâinile pătate de sânge din cauza unei complicități comode și mute.

212. De două ori sărace sunt femeile care suferă situații de excludere, maltratare și violență, pentru că adesea se află în imposibilitatea de a-și apăra drepturile. Totuși, și printre ele găsim încontinuu tot mai multe gesturi admirabile de eroism zilnic în apărarea și în îngrijirea fragilității familiilor lor.

213. Printre acești oameni vulnerabili, de care Biserica vrea să aibă grijă cu predilecție, există și copiii care trebuie să se nască, ei care sunt cei mai lipsiți de apărare și mai nevinovați decât toți, cărora astăzi se vrea să li se nege demnitatea umană cu scopul de a putea face cu ei ceea ce se vrea, luându-le viața și promovând legislații în așa fel încât nimeni să nu poată împiedica asta. Frecvent, pentru a ridiculiza apărarea vieții celor care trebuie să se nască făcută de Biserică, se face în așa fel încât să se prezinte poziția ei drept ceva ideologic, obscurantist și conservator. Și totuși această apărare a vieții care trebuie să se nască este intim legată de apărarea oricărui drept uman. Presupune convingerea că o ființă umană este întotdeauna sacră și inviolabilă, în orice situație și în orice fază a dezvoltării sale. Este un scop în sine și niciodată nu este un preț pentru a rezolva alte dificultăți. Dacă dispare această convingere, nu rămân fundamente solide și permanente pentru apărarea drepturilor umane, care ar fi mereu supuse avantajelor contingente ale celor aflați la putere. Rațiunea singură este suficientă pentru a recunoaște valoarea inviolabilă a oricărei vieți umane, dar dacă o privim pornind și de la credință, „orice încălcare a demnității personale a ființei umane strigă răzbunare în fața lui Dumnezeu și se configurează ca ofensă adusă Creatorului omului”[176].

214. Tocmai pentru că este o problemă care are de-a face cu coerența internă a mesajului nostru despre valoarea persoanei umane, nu trebuie să se aștepte ca Biserica să-și schimbe poziția cu privire la această problemă. Vreau să fiu foarte cinstit în această privință. Aceasta nu este o temă supusă la presupuse reforme sau la „modernizări”. Nu este un progres a pretinde să se rezolve problemele eliminând o viață umană. Însă este adevărat și că am făcut puțin pentru a însoți în mod corespunzător femeile care se află în situații foarte dure, unde avortul li se prezintă ca o soluție rapidă la neliniștile lor profunde, îndeosebi atunci când viața care crește în ele a apărut ca o consecință a unei violențe sau într-un context de sărăcie extremă. Cine poate să nu înțeleagă aceste situații atât de dureroase?

215. Există alte ființe fragile și lipsite de apărare, care de multe ori rămân la discreția intereselor economice sau a unei folosiri nediscriminate. Mă refer la ansamblul creației. Ca ființe umane nu suntem niște simpli beneficiari, ci păzitori ai celorlalte creaturi. Prin realitatea noastră corporală, Dumnezeu ne-a unit atât de strâns cu lumea care ne înconjoară, încât deșertificarea solului este ca o boală pentru fiecare și putem să deplângem dispariția unei specii ca și cum ar fi o mutilare. Să nu lăsăm ca la trecerea noastră să rămână semne de distrugere și de moarte care afectează viața noastră și pe cea a viitoarelor generații[177]. În acest sens, îmi însușesc plângerea frumoasă și profetică pe care în urmă cu mai mulți ani au exprimat-o episcopii din Filipine: „O incredibilă varietate de insecte trăiau în pădure și aveau tot soiul de îndeletniciri […]. Păsările zburau în văzduh, penele lor strălucitoare și cântările lor diferite adăugau culoare și melodii la verdele pădurilor […] Dumnezeu a voit acest pământ pentru noi, creaturile sale speciale, dar nu ca să-l distrugem și să-l transformăm într-un teren deșertic […] După o singură noapte de ploaie, privește spre fluviile maro-ciocolatii ale țărmurilor tale și amintește-ți că duc sângele viu al pământului spre mare […] Cum vor putea înota peștii în mlaștini ca râul Pasig și atâtea alte fluvii pe care le-am contaminat? Cine a transformat minunata lume marină în cimitire subacvatice despuiate de viață și de culoare?”[178].

216. Mici, dar puternici în iubirea lui Dumnezeu, asemenea sfântului Francisc din Assisi, toți creștinii suntem chemați să ne îngrijim de fragilitatea lumii în care trăim și să-i ocrotim toate viețuitoarele

III. Binele comun și pacea socială

217. Am vorbit mult despre bucurie și despre iubire, dar cuvântul lui Dumnezeu menționează și rodul păcii (cf. Gal 5,22).

218. Pacea socială nu poate fi înțeleasă ca irenism sau ca o simplă absență a violenței obținută prin impunerea unei părți asupra celorlalte. O pace falsă este și aceea care se folosește drept scuză pentru a justifica o organizare socială care să reducă la tăcere sau să-i liniștească pe cei mai săraci, în așa fel încât aceia care se bucură de cele mai mari binefaceri să-și poată menține netulburați stilul de viață, în timp ce alții supraviețuiesc așa cum pot. Revendicările sociale care au de-a face cu distribuirea veniturilor, incluziunea socială a săracilor și drepturile umane nu pot fi înăbușite cu pretextul de a construi un consens pe hârtie sau o pace efemeră pentru o minoritate fericită. Demnitatea persoanei umane și binele comun se află mai presus de liniștea unora care nu vor să renunțe la privilegiile lor. Când aceste valori sunt amenințate, este necesar un glas profetic.

219. Pacea „nu se reduce la o lipsă a războiului, rod al echilibrului mereu precar al forțelor. Ea se construiește zi de zi, în urmărirea unei ordini voite de Dumnezeu, care comportă o dreptate desăvârșită între oameni”[179]. În definitiv, o pace care nu ia naștere ca rod al dezvoltării complete a tuturor nu are niciun viitor și va fi mereu sămânță de noi conflicte și de diferite forme de violență.

220. În fiecare națiune, locuitorii își dezvoltă dimensiunea socială a vieții configurându-se drept cetățeni responsabili în sânul unui popor, nu ca masă manipulată de forțele dominante. Amintim că „a fi cetățean fidel este o virtute și participarea la viața politică este o obligație morală”[180]. Însă a deveni un popor este ceva mai mult și cere un proces constant în care fiecare nouă generație este implicată. Este o muncă lentă și dificilă care necesită voința de a se integra și de a învăța să facă asta până la dezvoltarea unei culturi a întâlnirii într-o armonie pluriformă.

221. Pentru a înainta în această construire a unui popor în pace, dreptate și fraternitate există patru principii relaționate cu tensiuni proprii oricărei realități sociale. Derivă din marile postulate ale doctrinei sociale a Bisericii, care constituie „primul și fundamentalul sistem de referință pentru interpretarea și evaluarea fenomenelor sociale”[181]. În lumina lor doresc acum să propun aceste patru principii care orientează în mod specific dezvoltarea conviețuirii sociale și construirea unui popor în care diferențele se armonizează în cadrul unui proiect comun. Fac asta având convingerea că aplicarea lor poate să reprezinte o cale autentică spre pacea în interiorul fiecărei națiuni și în întreaga lume.

Timpul este superior spațiului

222. Există o tensiune constantă între plinătate și limită. Plinătatea provoacă voința de a poseda totul, iar limita este obstacolul care se interpune. „Timpul”, considerat în sens amplu, face referire la plinătate ca expresie a orizontului care ni se deschide în față, iar momentul este expresie a limitei care se trăiește într-un spațiu circumscris. Cetățenii trăiesc în tensiune între conjunctura momentului și lumina timpului, a orizontului mai mare, a utopiei care ne deschide spre viitor drept cauză finală care atrage. De aici reiese un prim principiu al progresului în edificarea unui popor: timpul este superior spațiului.

223. Acest principiu ne ajută să lucrăm pe termen lung, fără obsesia rezultatelor imediate. Ne ajută să suportăm cu răbdare situații dificile și potrivnice, sau schimbări de plan pe care dinamismul realității le impune. Este o invitație de a asuma tensiunea dintre plinătate și limită, dând prioritate timpului. Unul dintre păcatele care uneori se întâlnesc în activitatea socio-politică stă în a privilegia spațiile de putere în locul timpurilor proceselor. A da prioritate spațiului conduce la strădania nebunească de a rezolva totul în momentul prezent, pentru a încerca să se ia în stăpânire toate spațiile de putere și de autoafirmare. Înseamnă a cristaliza procesele și a pretinde oprirea lor. A da prioritate timpului înseamnă a se ocupa mai mult de a începe procese decât de a lua în stăpânire spații. Timpul ordonează spațiile, le luminează și le transformă în verigi dintr-un lanț în permanentă creștere, fără întoarceri. Este vorba de a privilegia acțiunile care generează noi dinamisme în societate și implică alte persoane și grupuri care le vor face să progreseze, până când aduc rod în evenimente istorice importante. Fără neliniște, însă cu convingeri clare și tenace.

224. Uneori mă întreb cine sunt cei care în lumea actuală se preocupă realmente mai mult să dea viață unor procese care să edifice un popor decât să obțină rezultate imediate care să genereze o răsplată politică facilă, rapidă și efemeră, dar care nu edifică plinătatea umană. Istoria îi va judeca probabil cu acel criteriu pe care-l enunța Romano Guardini: „Unicul model pentru a evalua cu succes o epocă este de a întreba până la ce punct se dezvoltă în ea și ajunge la o autentică motivație de a fi plinătatea existenței umane, în acord cu caracterul special și posibilitățile epocii înseși”[182].

225. Acest criteriu este foarte potrivit și pentru evanghelizare, care cere să se țină cont de imaginea de ansamblu, de deschiderea față de procesele potrivite și de preocuparea față de planificarea pe termen lung. Domnul însuși, în viața sa pământească, le-a dat de înțeles de multe ori discipolilor săi că există lucruri pe care încă nu le pot înțelege și că e necesar să-l aștepte pe Duhul Sfânt (cf. In 16,12-13). Parabola grâului și a neghinei (cf. Mt 13,24-30) descrie un aspect important al evanghelizării, care constă în a arăta că dușmanul poate să ocupe spațiul împărăției și să provoace daune cu neghina, dar este învins, în cele din urmă, de bunătatea grâului care se manifestă cu timpul.

Unitatea prevalează asupra conflictului

226. Conflictul nu poate să fie ignorat sau disimulat. Trebuie să fie acceptat. Dar dacă rămânem captivi în el, ne pierdem perspectiva, orizonturile se limitează și însăși realitatea este fragmentată. Atunci când ne oprim în conjunctura conflictuală, pierdem sensul unității profunde a realității.

227. Confruntați cu conflictul, unii pur și simplu îl privesc și merg înainte ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, se spală pe mâini pentru a-și putea continua viața. Alții îl abordează în așa fel încât rămân prizonieri, își pierd orizontul, proiectează asupra instituțiilor propriile confuzii și insatisfacții și astfel unitatea devine imposibilă. Însă există și un al treilea mod, cel mai adecvat, de a lua contact cu conflictul. Este disponibilitatea de a accepta să se suporte conflictul, să se rezolve și să se transforme într-o verigă a unui nou proces. „Fericiți făcătorii de pace” (Mt 5,9).

228. În acest mod, devine posibil să se dezvolte o comuniune în diferențe, care poate să fie favorizată numai de acele persoane nobile care au curajul să meargă dincolo de suprafața conflictuală și îi consideră pe ceilalți în demnitatea lor cea mai profundă. Pentru aceasta este necesar să se reclame un principiu care este indispensabil pentru a construi prietenia socială: unitatea este superioară conflictului. Solidaritatea, înțeleasă în semnificația sa cea mai profundă și mai provocatoare, devine astfel un stil de construire a istoriei, un loc vital în care conflictele, tensiunile și opreliștile pot să ajungă la o unitate pluriformă care generează viață nouă. Nu înseamnă a tinde spre sincretism, nici la absorbirea unuia în celălalt, ci la rezolvarea pe un plan superior care păstrează în sine potențialitățile prețioase ale polarităților în contrast.

229. Acest criteriu evanghelic ne amintește că Isus Cristos a unificat totul în sine: cer și pământ, Dumnezeu și om, timp și veșnicie, trup și duh, persoană și societate. Semnul distinctiv al acestei unități și reconcilieri a toate în sine este pacea. Cristos „este pacea noastră” (Ef 2,14). Vestirea evanghelică începe mereu cu salutul de pace, iar pacea încoronează și întărește în fiecare moment relațiile dintre discipoli. Pacea este posibilă pentru că Domnul a învins lumea și conflictualitatea sa permanentă „aducând pace prin sângele său vărsat pe cruce” (Col 1,20). Dar dacă pătrundem în profunzimea acestor texte biblice vom descoperi că prima instanță în care suntem chemați să înfăptuim această pacificare în diferențe este propria interioritate, propria viață, amenințată mereu de dispersarea dialectică[183]. Cu inimi frânte în mii de fărâme va fi greu de construit o pace socială autentică.

230. Vestea de pace nu este aceea a unei păci negociate, ci convingerea că unitatea Duhului armonizează toate diversitățile. Depășește orice conflict într-o sinteză nouă, promițătoare. Diversitatea este frumoasă atunci când acceptă să intre constant într-un proces de reconciliere, ajungând să încheie un soi de pact cultural care să facă să iasă în evidență o „diversitate reconciliată”, așa cum bine au arătat episcopii din Congo: „Diversitatea etniilor noastre este o bogăție […] Numai prin unitate, prin convertirea inimilor și prin reconciliere vom putea face să progreseze țara noastră”[184].

Realitatea este mai importantă decât ideea

231. Există și o tensiune permanentă între idee și realitate. Realitatea pur și simplu este, ideea se elaborează. Între cele două trebuie să se instaureze un dialog constant, evitând ca ideea să ajungă să se separe de realitate. Este periculos să se trăiască numai în împărăția cuvântului, a imaginii, a sofismului. De aici se deduce că trebuie acordat spațiu unui al treilea principiu: realitatea este superioară ideii. Aceasta implică evitarea diferitelor forme de ascundere a realității: puritanismul angelic, dictatura relativismului, retorica sterilă, obiectivele mai mult formale decât reale, fundamentalismele scoase din contextul istoriei, eticismele lipsite de bunăvoință, intelectualismele fără înțelepciune.

232. Ideea – elaborarea conceptuală – se află în slujba perceperii, înțelegerii și guvernării realității. Ideea desprinsă de realitate dă naștere la idealisme și nominalisme ineficace, care cel mult clasifică și definesc, dar nu implică. Ceea ce implică este realitatea iluminată de raționament. Trebuie trecut de la nominalismul formal la obiectivitatea armonioasă. Altfel se manipulează adevărul, așa cum cosmetica ia locul adevăratei preocupări pentru îngrijirea trupului[185]. Există politicieni – și chiar conducători religioși – care se întreabă de ce poporul nu-i înțelege și nu-i urmează, dacă propunerile lor sunt atât de logice și de clare. Probabil aceasta se întâmplă din cauză că s-au situat în împărăția simplelor idei și au redus politica sau credința la retorică. Alții au uitat simplitatea și au importat din exterior o raționalitate străină de oameni.

233. Realitatea este superioară ideii. Acest criteriu este legat de întruparea Cuvântului și de punerea lui în practică: „Prin aceasta îl cunoașteți pe Duhul lui Dumnezeu: orice duh care îl mărturisește pe Isus Cristos venit în trup este de la Dumnezeu” (1In 4,2). Criteriul realității, al unui Cuvânt deja întrupat și care încearcă mereu să se întrupeze, este esențial pentru evanghelizare. Pe de o parte, ne face să prețuim istoria Bisericii ca istorie de mântuire, să ne comemorăm sfinții care au înculturat evanghelia în viața popoarelor noastre, să culegem roadele bogatei tradiții bimilenare a Bisericii, fără a pretinde să elaborăm o gândire separată de această comoară, ca și cum am vrea să reinventăm evanghelia. Pe de altă parte, acest principiu ne determină să punem cuvântul în practică, să înfăptuim opere de dreptate și caritate în care acest cuvânt să fie rodnic. A nu pune în practică, a nu conduce cuvântul la realitate, înseamnă a construi pe nisip, a rămâne pe tărâmul ideilor și a degenera în egocentrisme și gnosticisme lipsite de viață și de rod.

Întregul este superior părții

234. Și între globalizare și localizare se produce o tensiune. Trebuie acordată atenție dimensiunii globale pentru a nu cădea într-o optică meschină. În același timp, nu este oportun a pierde din vedere ceea ce este local, ceea ce ne face să rămânem cu picioarele pe pământ. Aceste două lucruri împreună ne împiedică să alunecăm într-una dintre cele două extreme: una, ca toți cetățenii să trăiască într-un universalism abstract și globalizant, pasageri mimetizați din ultimul vagon, care admiră strălucirea artificială ale lumii altora, cu gura căscată și aplauze programate; cealaltă, ca să devină un muzeu folcloric de sihaștri ai locului, condamnați să repete mereu aceleași lucruri, incapabili să se lase interpelați de ceea ce este diferit și să aprecieze frumusețea pe care Dumnezeu o răspândește în afara granițelor lor.

235. Întregul este mai mult decât partea și este și mai mult decât simpla sumă a părților. Așadar, nu trebuie să fim prea obsedați de probleme limitate și particulare. Trebuie lărgită mereu perspectiva pentru a recunoaște un bine mai mare care ne va aduce beneficii nouă tuturor. Însă trebuie să facem asta fără a evada, fără dezrădăcinări. Este necesar să ne înrădăcinăm în pământul fertil și în istoria propriului loc, care este un dar al lui Dumnezeu. Putem lucra la scară mică, în ambientul care ne e familiar, însă cu o perspectivă mai amplă. În același mod, o persoană care păstrează particularitatea sa personală și nu-și ascunde identitatea, atunci când se integrează cordial într-o comunitate, nu se anulează pe sine, ci primește mereu noi stimuli pentru propria dezvoltare. Globalitatea nu trebuie să îngrădească, nici particularul să conducă la lipsa rodniciei.

236. Modelul nu este sfera, care nu este superioară părților, unde fiecare punct este echidistant de centru și nu există diferențe între un punct și altul. Modelul este poliedrul, care reflectă confluența tuturor părților care își mențin, în el, propria originalitate. La fel, acțiunea pastorală și acțiunea politică încearcă să adune în acest poliedru ceea ce este mai bun din fiecare. Acolo sunt inserați săracii, cu cultura lor, proiectele lor și propriul lor potențial. Chiar și persoanele care pot să fie criticate pentru greșelile lor au o contribuție care nu trebuie să se irosească. Este unirea popoarelor, care, în ordinea universală, își păstrează particularitatea; este totalitatea persoanelor într-o societate care caută un bine comun care într-adevăr îi încorporează pe toți.

237. Nouă, creștinilor, acest principiu ne vorbește și despre totalitatea sau integritatea evangheliei pe care Biserica ne-o transmite și ne trimite s-o predicăm. Bogăția sa deplină îi încorporează pe academicieni și pe muncitori, pe oamenii de afaceri și pe artiști, pe toți. „Mistica populară” primește în modul său întreaga evanghelie și o întrupează în expresii de rugăciune, de fraternitate, de dreptate, de luptă și de sărbătoare. Vestea bună este bucuria unui Tată care nu vrea să se piardă niciunul dintre cei mici ai săi. Astfel apare bucuria bunului păstor care întâlnește oaia pierdută și o readuce în staulul său. Evanghelia este plămadă care dospește tot aluatul și cetatea care strălucește pe înălțimea muntelui iluminând toate popoarele. Evanghelia posedă un principiu de totalitate care îi este intrinsec: nu încetează să fie veste bună până când nu este vestită tuturor, până când nu fecundează și nu tămăduiește toate aspectele umanității și până când nu-i unește pe toți oamenii la masa împărăției. Întregul este superior părții.

IV. Dialogul social drept contribuție pentru pace

238. Evanghelizarea implică și un drum de dialog. Pentru Biserica de astăzi se evidențiază trei domenii de dialog în care ea trebuie să fie prezentă, pentru a îndeplini o slujire în favoarea dezvoltării depline a ființei umane și a urmări binele comun: dialogul cu statele, cu societatea – care include dialogul cu culturile și științele – și cel cu alți credincioși care nu fac parte din Biserica Catolică. În toate cazurile „Biserica vorbește pornind de la acea lumină pe care i-o oferă credința”[186], aduce experiența sa de două mii de ani și păstrează mereu în amintire viețile și suferințele ființelor umane. Această lumină transcende rațiunea umană, dar are și o semnificație care poate să-i îmbogățească pe cei care nu cred și invită rațiunea să-și lărgească perspectivele.

239. Biserica proclamă „evanghelia păcii” (Ef 6,15) și este deschisă la colaborare cu toate autoritățile naționale și internaționale pentru a se îngriji de acest bine universal atât de mare. Vestindu-l pe Isus Cristos, care este însuși pacea (cf. Ef 2,14), noua evanghelizare stimulează pe fiecare botezat să fie instrument de împăcare și mărturie credibilă a unei vieți reconciliate[187]. Într-o cultură care privilegiază dialogul ca formă de întâlnire, este timpul de a ști cum să se proiecteze căutarea consensului și a acordurilor, însă fără a separa această căutare de preocuparea pentru o societate dreaptă, cordială și inclusivă. Autorul principal, subiectul istoric al acestui proces, este națiunea ca întreg și cultura sa, nu o clasă, o fracțiune, un grup, o elită. Nu avem nevoie de un proiect al câtorva adresat câtorva sau de o minoritate luminată sau testimonială care să-și aroge un sentiment colectiv. Este vorba despre un acord pentru a trăi împreună, despre un pact social și cultural.

240. Statului îi revine grija și promovarea binelui comun al societății[188]. Pe baza principiilor de subsidiaritate și de solidaritate, printr-un însemnat efort de dialog politic și de creare a consensului, statul joacă un rol fundamental, care nu poate să fie delegat, în urmărirea dezvoltării integrale a tuturor. Acest rol, în circumstanțele actuale, cere o profundă umilință socială.

241. În dialogul cu statul și cu societatea, Biserica nu dispune de soluții pentru toate problemele speciale. Totuși, împreună cu diferitele forțe sociale, susține propunerile care pot răspunde mai bine la demnitatea persoanei umane și la binele comun. Făcând asta, ea propune mereu cu claritate valorile fundamentale ale existenței umane, pentru a transmite convingeri care apoi să se poată traduce în acțiuni politice.

Dialogul dintre credință, rațiune și științe

242. Și dialogul dintre știință și credință este parte a acțiunii evanghelizatoare care favorizează pacea[189]. Scientismul și pozitivismul refuză să „admită validitatea formelor de cunoaștere diferite de cele proprii științelor pozitive”[190]. Biserica propune o altă cale, care cere o sinteză între o folosire responsabilă a metodologiilor proprii științelor empirice și celelalte științe cum ar fi filozofia, teologia, credința însăși, care înalță ființa umană până la misterul care transcende natura și inteligența umană. Credința nu se teme de rațiune; dimpotrivă, o caută și are încredere în ea, pentru că „lumina rațiunii și cea a credinței provin amândouă de la Dumnezeu”[191], și nu se pot contrazice reciproc. Evanghelizarea este atentă la progresele științifice pentru a le lumina cu lumina credinței și a legii naturale, astfel încât ele să respecte mereu centralitatea și valoarea supremă a persoanei umane în toate fazele existenței sale. Toată societatea poate să fie îmbogățită ca urmare a acestui dialog care deschide noi orizonturi gândirii și lărgește posibilitățile rațiunii. Și acesta este un drum de armonie și de împăcare.

243. Biserica nu pretinde să îngrădească minunatul progres al științelor. Dimpotrivă, se veselește și chiar se bucură să recunoască potențialul enorm pe care Dumnezeu l-a dat minții umane. Când progresul științelor, menținându-se cu rigoare academică în domeniul obiectului lor specific, face evidentă o concluzie determinată pe care rațiunea n-o poate nega, credința n-o contrazice. Cu atât mai puțin credincioșii pot pretinde ca o opinie științifică plăcută lor și care n-a fost nici măcar suficient dovedită să dobândească greutatea unei dogme de credință. Însă, în unele ocazii, unii oameni de știință merg dincolo de obiectul formal al disciplinei lor și se compromit cu afirmații sau concluzii care depășesc domeniul propriu-zis științific. În acest caz, nu rațiunea e cea care se propune, ci o anume ideologie, care închide calea spre un dialog autentic, pașnic și rodnic.

Dialogul ecumenic

244. Angajarea ecumenică răspunde la rugăciunea Domnului Isus care cere ca „toți să fie una” (In 17,21). Credibilitatea vestirii creștine ar fi mult mai mare dacă creștinii ar depăși diviziunile lor și Biserica ar realiza „deplina catolicitate, ce-i este proprie, în acei fii ai săi care, deși îi aparțin prin Botez, sunt despărțiți de comuniunea deplină cu ea”[192]. Avem nevoie să ne amintim mereu că suntem pelerini, călătorim împreună. În acest scop trebuie să ne încredințăm inima tovarășului de drum fără suspiciuni, fără neîncrederi și să privim înainte de toate la ceea ce căutăm cu toții: pacea pe chipul unicului Dumnezeu. A ne încredința celuilalt este o artă, pacea este o artă. Isus ne-a spus: „Fericiți făcătorii de pace” (Mt 5,9). În această angajare, și între noi, se împlinește vechea profeție: „Vor schimba săbiile lor în fiare de plug” (Is 2,4).

245. În această lumină, ecumenismul este un aport la unitatea familiei umane. Prezența la Sinod a patriarhului de Constantinopol, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, și a arhiepiscopului de Canterbury, Excelența Sa Rowan Douglas Williams[193], a fost un autentic dar al lui Dumnezeu și o prețioasă mărturie creștină.

246. Dată fiind gravitatea contramărturiei diviziunii dintre creștini, îndeosebi în Asia și Africa, devine urgentă căutarea de parcursuri de unitate. Misionarii din acele continente menționează în mod repetat criticile, plângerile și batjocurile pe care le primesc din cauza scandalului creștinilor divizați. Dacă ne concentrăm asupra convingerilor care ne unesc și ne amintim de principiul ierarhiei adevărurilor, vom putea merge repede spre forme comune de vestire, de slujire și de mărturie. Mulțimea imensă care n-a primit vestirea lui Isus Cristos nu poate să ne lase indiferenți. De aceea, angajarea pentru o unitate care să ușureze primirea lui Isus Cristos încetează să fie simplă diplomație sau o îndeplinire forțată, pentru a se transforma într-o cale a evanghelizării de care nu se poate face abstracție. Semnele diviziunii dintre creștini în țări care deja sunt sfâșiate de violență adaugă altă violență din partea celor care ar trebui să fie un ferment activ de pace. Sunt multe și atât de prețioase lucrurile care ne unesc! Și dacă realmente credem în acțiunea liberă și generoasă a Duhului, câte lucruri putem învăța unii de la alții! Nu este vorba numai de a primi informații despre alții pentru a-i cunoaște mai bine, ci de a aduna ceea ce Duhul a semănat în ei ca un dar și pentru noi. Ca să dau un singur exemplu, în dialogul cu frații ortodocși, noi, catolicii, avem oportunitatea de a învăța mai mult despre semnificația colegialității episcopale și despre experiența sinodalității. Printr-un schimb de daruri, Duhul poate să ne conducă tot mai mult la adevăr și la bine.

Relațiile cu ebraismul

247. O privire foarte specială se îndreaptă spre poporul evreu, a cărui alianță cu Dumnezeu n-a fost revocată niciodată, pentru că „darurile și chemarea lui Dumnezeu sunt irevocabile” (Rom 11,29). Biserica, împărtășind cu ebraismul o parte importantă a Sfintelor Scripturi, consideră poporul alianței și credința sa ca o rădăcină sacră a propriei identități creștine (cf. Rom 11,16-18). Creștini fiind, nu putem să considerăm ebraismul ca o religie străină, nici să-i includem pe evrei printre cei care sunt chemați să părăsească idolii pentru a se converti la adevăratul Dumnezeu (cf. 1Tes 1,9). Credem împreună cu ei în unicul Dumnezeu care acționează în istorie și primim cu ei cuvântul revelat.

248. Dialogul și prietenia cu fiii lui Israel sunt parte din viața discipolilor lui Isus. Afecțiunea care s-a dezvoltat între noi și ei ne face să regretăm cu onestitate și amărăciune persecuțiile teribile al căror obiect au fost și sunt, îndeosebi pe acelea care implică sau au implicat creștini.

249. Dumnezeu continuă să lucreze în poporul din vechea alianță și face să se nască tezaure de înțelepciune care provin din întâlnirea sa cu cuvântul divin. Pentru aceasta și Biserica se îmbogățește când primește valorile ebraismului. Deși unele convingeri creștine sunt inacceptabile pentru ebraism și Biserica nu poate renunța să-l vestească pe Isus ca Domn și Mesia, există o bogată complementaritate care ne permite să citim împreună textele din Biblia ebraică și să ne ajutăm reciproc să explorăm bogățiile cuvântului lui Dumnezeu, precum și să împărtășim multe convingeri etice și preocuparea comună pentru dreptatea și dezvoltarea popoarelor.

Dialogul interreligios

250. O atitudine de deschidere în adevăr și în iubire trebuie să caracterizeze dialogul cu credincioșii din religiile necreștine, în pofida diferitelor obstacole și dificultăți, îndeosebi fundamentalisme de ambele părți. Acest dialog interreligios este o condiție necesară pentru pacea în lume și de aceea constituie o îndatorire pentru creștini, ca și pentru celelalte comunități religioase. Acest dialog este în primul rând o conversație despre viața umană sau pur și simplu, așa cum propun episcopii din India „o atitudine de deschidere spre ei, împărtășind bucuriile și necazurile lor”[194]. Astfel învățăm să-i acceptăm pe ceilalți în modul lor diferit de a fi, de a gândi și de a se exprima. Cu această metodă, vom putea asuma împreună datoria de a sluji dreptatea și pacea, care va trebui să devină un criteriu fundamental al oricărui schimb. Un dialog în care să se caute pacea socială și dreptatea este în el însuși, dincolo de aspectul pur pragmatic, o angajare etică ce creează noi condiții sociale. Eforturile în jurul unei teme specifice se pot transforma într-un proces în care, prin ascultarea celuilalt, ambele părți pot fi purificate și îmbogățite. De aceea, și aceste eforturi pot să aibă semnificația de iubire față de adevăr.

251. În acest dialog, mereu afabil și cordial, nu trebuie să se neglijeze niciodată legătura esențială dintre dialog și vestire care face ca Biserica să mențină și să intensifice relațiile cu necreștinii[195]. Un sincretism conciliant ar fi în ultimă analiză un totalitarism al celor care pretind să concilieze făcând abstracție de valori care îi transcend și peste care nu sunt stăpâni. Adevărata deschidere implică menținerea fermă în propriile convingeri mai profunde, cu o identitate clară și bucuroasă, dar deschiși „la înțelegerea convingerilor celuilalt” și „știind că dialogul poate îmbogăți pe fiecare”[196]. Nu ne folosește o deschidere diplomatică, ce spune „da” la orice pentru a evita problemele, pentru că ar fi un mod de a-l înșela pe celălalt și de a-i nega binele pe care unul l-a primit ca pe un dar care trebuie împărtășit cu generozitate. Evanghelizarea și dialogul interreligios, departe de a fi opuse, se susțin și se alimentează reciproc[197].

252. În această epocă dobândește o importanță deosebită relația cu credincioșii islamici, astăzi prezenți îndeosebi în multe țări cu tradiție creștină unde ei pot să-și celebreze liber cultul și să trăiască integrați în societate. Nu trebuie uitat niciodată că ei, „declarând că țin credința lui Abraham, îl adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, care îi va judeca pe oameni în ziua de apoi”[198]. Scrierile sacre ale islamului păstrează o parte din învățăturile creștine; Isus Cristos și Maria sunt obiect de profundă venerație și este admirabil să vezi cum tineri și bătrâni, femei și bărbați islamici sunt capabili să dedice zilnic timp rugăciunii și să participe cu fidelitate la riturile lor religioase. În același timp, mulți dintre ei sunt profund convinși că viața lor, în totalitatea sa, este a lui Dumnezeu și pentru el. Recunosc și necesitatea de a-i răspunde lui Dumnezeu cu o angajare etică și cu milostivirea față de cei mai săraci.

253. Pentru a susține dialogul cu islamul este indispensabilă formarea adecvată a interlocutorilor, nu numai ca ei să fie în mod solid și bucuros înrădăcinați în identitatea lor, ci și ca să fie capabili să recunoască valorile celorlalți, să înțeleagă preocupările care se află la baza cererilor lor și să reveleze convingerile comune. Noi, creștinii, ar trebui să-i primim cu afecțiune și respect pe imigranții din islam care ajung în țările noastre, așa cum sperăm și ne rugăm să fim primiți și respectați în țările cu tradiție islamică. Rog, implor cu umilință aceste țări să asigure libertate creștinilor pentru ca ei să-și poată celebra cultul și să-și trăiască credința, ținând cont de libertatea de care credincioșii din islam se bucură în țările occidentale! În fața episoadelor de fundamentalism violent care ne preocupă, afecțiunea pentru credincioșii islamici autentici trebuie să ne ajute să evităm generalizări odioase, pentru că adevăratul islam și o interpretare adecvată a Coranului se opun oricărei violențe.

254. Necreștinii, prin inițiativa divină gratuită și fideli față de conștiința lor, pot să trăiască „îndreptățiți prin harul lui Dumnezeu”[199], și în acest mod „asociați la misterul pascal al lui Isus Cristos”[200]. Însă, ca urmare a dimensiunii sacramentale a harului sfințitor, acțiunea divină în ei tinde să producă semne, rituri, exprimări sacre, care la rândul lor îi apropie pe alții de o experiență comunitară pe calea spre Dumnezeu[201]. Nu au semnificația și eficacitatea sacramentelor instituite de Cristos, dar pot fi canale pe care același Duh le trezește pentru a-i elibera pe necreștini de imanentismul ateu sau de experiențe religioase pur individuale. Același Duh trezește în orice loc forme de înțelepciune practică ce ajută la trăirea greutăților existenței cu mai multă pace și armonie. Și noi, creștinii, putem beneficia de această bogăție consolidată de-a lungul secolelor, care ne poate ajuta să ne trăim mai bine convingerile.

Dialogul social într-un context de libertate religioasă

255. Părinții sinodali au amintit de importanța respectului față de libertatea religioasă, considerată ca un drept uman fundamental[202]. Ea cuprinde „libertatea de a alege religia care se consideră adevărată și de a manifesta public propria credință”[203]. Un pluralism sănătos, care într-adevăr îi respectă pe ceilalți și valorile ca atare, nu implică o privatizare a religiilor, cu pretenția de a le reduce la tăcere și la întunericul conștiinței fiecăruia sau la marginalitatea spațiului închis al bisericilor, al sinagogilor sau al moscheilor. În definitiv, ar fi vorba de o nouă formă de discriminare și de autoritarism. Respectul datorat minorității de agnostici sau de necredincioși nu trebuie să se impună într-un mod arbitrar care să reducă la tăcere convingerile majorității care crede sau să ignore bogăția tradițiilor religioase. Pe termen lung, acest lucru ar spori și mai mult resentimentul decât toleranța și pacea.

256. În momentul în care ne întrebăm cu privire la incidența publică a religiei, trebuie să distingem diferite moduri de a o practica. Fie intelectualii, fie comentariile jurnalistice cad adesea în generalizări grosolane și mai puțin academice atunci când vorbesc despre defectele religiilor și de multe ori nu sunt în măsură să discearnă că nu toți credincioșii – nici toate autoritățile religioase – sunt egali. Unii politicieni profită de această confuzie pentru a justifica acțiuni discriminatoare. Alteori se disprețuiesc scrierile care au apărut în cadrul unei convingeri credincioase, uitând că textele religioase clasice pot să ofere o semnificație destinată tuturor epocilor, au o forță motivantă care deschide mereu noi orizonturi, stimulează gândirea, educă intelectul și sensibilitatea. Sunt disprețuite din cauza îngustimii de viziune a raționalismelor. Este rațional și inteligent a le condamna la obscuritate numai pentru că s-au născut în contextul unei credințe religioase? Poartă în sine principii profund umaniste, care au o valoare rațională, deși sunt impregnate de simboluri și doctrine religioase.

257. Ca oameni care cred ne simțim aproape și de cei care, nerecunoscându-se parte a vreunei tradiții religioase, caută cu sinceritate adevărul, binele și frumosul, care pentru noi își află expresia maximă și izvorul în Dumnezeu. Îi considerăm aliați prețioși în angajarea pentru apărarea demnității umane, în construirea unei conviețuiri pașnice între popoare și în protejarea creației. Un spațiu deosebit este cel al așa-numitelor noi Areopaguri, cum ar fi „Curtea Neamurilor”, unde „credincioși și necredincioși pot să dialogheze despre temele fundamentale ale eticii, artei și științei și despre căutarea transcendenței”[204]. Și aceasta este o cale a păcii pentru lumea noastră rănită.

258. Pornind de la câteva teme sociale, importante în ceea ce privește viitorul omenirii, am încercat încă o dată să explic dimensiunea inevitabilă a vestirii evangheliei, pentru a-i încuraja pe toți creștinii s-o manifeste mereu în cuvintele, atitudinile și acțiunile lor.

Capitolul al cincilea

Evanghelizatori cu duh

259. Evanghelizatori cu duh înseamnă evanghelizatori care se deschid fără frică la acțiunea Duhului Sfânt. La Rusalii, Duhul îi face pe apostoli să iasă din ei înșiși și îi transformă în vestitori ai mărețiilor lui Dumnezeu, pe care fiecare începe să îi înțeleagă în propria limbă. În afară de asta, Duhul Sfânt conferă putere pentru a vesti noutatea evangheliei cu îndrăzneală (parresia), cu glas tare și în orice timp și loc, chiar și împotriva curentului. Să-l invocăm astăzi, bine întemeiați pe rugăciune, fără de care orice acțiune riscă să rămână goală și fără de care vestirea în cele din urmă este lipsită de suflet. Isus vrea evanghelizatori care să anunțe vestea bună nu numai cu cuvintele, ci mai ales cu o viață transfigurată de prezența lui Dumnezeu.

260. În acest ultim capitol nu voi oferi o sinteză a spiritualității creștine, nici nu voi dezvolta mari teme cum ar fi rugăciunea, adorația euharistică sau celebrarea credinței, despre care dispunem deja de prețioase texte magisteriale și scrieri celebre ale marilor autori. Nu pretind să înlocuiesc și nici să depășesc atâta bogăție. Pur și simplu voi propune câteva reflecții cu privire la spiritul noii evanghelizări.

261. Atunci când se afirmă că ceva are „spirit”, asta indică de obicei ceva ce mișcă din interior și dă impuls, motivează, încurajează și dă sens acțiunii personale și comunitare. O evanghelizare cu duh este foarte diferită de un ansamblu de îndatoriri trăite ca o obligație apăsătoare care sunt doar tolerate sau suportate precum ceva ce contrazice propriile înclinații și dorințe. Cât aș vrea să găsesc cuvintele pentru a încuraja entuziasmul pentru un nou capitol al unei evanghelizări mai fervente, bucuroase, generoase, curajoase, pline de iubire și de viață! Dar știu că nicio motivație nu va fi suficientă dacă nu arde în inimi focul Duhului. În definitiv, o evanghelizare cu duh este o evanghelizare cu Duh Sfânt, din moment ce el este sufletul Bisericii evanghelizatoare. Înainte de a propune câteva motivații și sugestii spirituale, îl invoc încă o dată pe Duhul Sfânt, îl rog să vină să reînnoiască, să încurajeze, să dea impuls Bisericii într-o ieșire curajoasă în afara sa pentru a evangheliza toate popoarele.

I. Motivațiile pentru un impuls misionar reînnoit

262. Evanghelizatori cu duh înseamnă evanghelizatori care se roagă și muncesc. Din punctul de vedere al evanghelizării, nu sunt de folos nici propunerile mistice fără o puternică angajare socială și misionară, nici discursurile și practicile sociale și pastorale fără o spiritualitate care să transforme inima. Aceste propuneri unilaterale și incomplete ajung numai la mici grupuri și nu au o forță de pătrundere amplă, deoarece mutilează evanghelia. Este nevoie să se cultive mereu un spațiu interior care să confere sens creștin angajării și activității[205]. Fără momente prelungite de adorație, de întâlnire contemplativă cu cuvântul, de dialog sincer cu Domnul, îndatoririle se golesc cu ușurință de semnificație, slăbim din cauza oboselii și dificultăților și fervoarea se stinge. Biserica nu se poate lipsi de plămânul rugăciunii și mă bucură mult că se înmulțesc în toate instituțiile ecleziale grupurile de rugăciune, de mijlocire, de lectură contemplată a cuvântului, adorațiile euharistice perpetue. În același timp „trebuie respinsă ispita unei spiritualități personale și individualiste, care nu s-ar armoniza cu exigențele carității, cu logica Întrupării”[206]. Există riscul ca unele momente de rugăciune să devină o scuză pentru a evita să se dăruiască viața în misiune, pentru că privatizarea stilului de viață poate să-i conducă pe creștini să se refugieze într-o falsă spiritualitate.

263. Este salutar să ne amintim de primii creștini și de atâția frați de-a lungul istoriei care au fost plini de bucurie, umpluți de curaj, neobosiți în vestire și capabili de o mare rezistență activă. Există unii care se consolează spunându-și că astăzi este mai dificil; totuși trebuie să recunoaștem că Imperiul Roman nu era favorabil vestirii evangheliei, nici luptei pentru dreptate, nici apărării demnității umane. În fiecare moment al istoriei este prezentă slăbiciunea umană, căutarea bolnavă de sine, egoismul comod și, în definitiv, concupiscența care ne amenință pe toți. Această realitate este mereu prezentă, sub o formă sau alta; derivă mai mult din limita umană decât din circumstanțe. Așadar, să nu spunem că astăzi este mai dificil; este diferit. Să învățăm mai degrabă de la sfinții care ne-au precedat și au înfruntat dificultățile proprii epocii lor. În acest scop vă propun să ne oprim pentru a recupera câteva motivații care să ne ajute să-i imităm în zilele noastre[207].

Întâlnirea personală cu iubirea lui Isus care ne mântuiește

264. Prima motivație pentru a evangheliza este iubirea lui Isus pe care am primit-o, experiența de a fi mântuiți de el care ne determină să-l iubim tot mai mult. Însă, ce iubire este aceea care nu simte necesitatea de a vorbi despre persoana iubită, de a o prezenta, de a o face cunoscută? Dacă nu simțim dorința intensă de a o comunica, avem nevoie să ne oprim în rugăciune pentru a-i cere lui să ne fascineze din nou. Avem nevoie să implorăm în fiecare zi, să cerem harul său ca să deschidă inima noastră rece și să zdruncine viața noastră lâncedă și superficială. Stând înaintea lui cu inima deschisă, lăsându-ne contemplați de el, să recunoaștem această privire plină de iubire pe care a descoperit-o Natanael în ziua în care Isus s-a arătat și i-a spus: „Eu te-am văzut când erai sub smochin” (In 1,48). Ce bine este a sta în fața unui crucifix sau în genunchi în fața preasfântului sacrament, pur și simplu a sta înaintea privirii sale! Cât de bine ne face să ne lăsăm propria existență atinsă din nou de el, pentru a ne impulsiona să vestim viața sa nouă! Ceea ce se întâmplă atunci este: „Ce am văzut și am auzit vă vestim” (1In 1,3). Cea mai bună motivație pentru a ne decide să comunicăm evanghelia este să o contemplăm cu iubire, să zăbovim asupra paginilor sale și s-o citim cu inima. Dacă ne apropiem de ea în acest mod, frumusețea sa ne uimește, ne fascinează din nou de fiecare dată. De aceea este important să recuperăm un spirit contemplativ, care să ne permită să redescoperim în fiecare zi că suntem depozitarii unui bine care umanizează, care ajută să trăim o viață nouă. Nu există nimic mai bun de transmis celorlalți.

265. Toată viața lui Isus, modul său de a-i trata pe săraci, gesturile sale, coerența sa, generozitatea sa zilnică, simplă și, în sfârșit, dăruirea sa totală, totul este prețios și vorbește vieții noastre personale. De fiecare dată când redescoperim asta, ne convingem că tocmai asta este ceea ce alții au nevoie, chiar dacă nu o recunosc: „Cel pe care îl cinstiți fără să-l cunoașteți, pe acesta vi-l vestesc” (Fap 17,23). Uneori ne pierdem entuziasmul pentru misiune, uitând că evanghelia răspunde la necesitățile cele mai profunde ale persoanelor, pentru că toți am fost creați pentru ceea ce ne propune evanghelia: prietenia cu Isus și iubirea fraternă. Când reușim să exprimăm în mod adecvat și cu frumusețe conținutul esențial al evangheliei, cu siguranță acel mesaj va răspunde la întrebările cele mai profunde ale inimilor: „Misionarul este convins că există deja în fiecare om și în popoare, prin acțiunea Duhului, o așteptare chiar dacă inconștientă de a cunoaște adevărul despre Dumnezeu, despre om, despre calea care duce la eliberarea de păcat și de moarte. Entuziasmul în vestirea lui Cristos derivă din convingerea de a răspunde la această așteptare”[208].

Entuziasmul în evanghelizare se întemeiază pe această convingere. Avem la dispoziție o comoară de viață și de iubire care nu poate să înșele, mesajul care nu poate manipula, nici descumpăni. Este un răspuns care pătrunde în locul cel mai profund al ființei umane și care poate să ne susțină și să ne înnobileze. Este adevărul care nu se demodează pentru că este în măsură să pătrundă acolo unde nimic altceva nu poate să ajungă. Tristețea noastră infinită se vindecă numai cu o iubire infinită.

266. Totuși, această convingere se susține cu experiența personală, reînnoită în mod constant, de a gusta prietenia și mesajul lui Cristos. Nu se poate persevera într-o evanghelizare plină de fervoare dacă nu se păstrează convingerea, în virtutea propriei experiențe, că nu este același lucru a-l fi cunoscut pe Isus sau a nu-l cunoaște, nu este același lucru a merge cu el sau a merge pe bâjbâite, nu este același lucru a-l putea asculta sau a ignora cuvântul său, nu este același lucru a-l putea contempla, adora, a se odihni în el, sau a nu putea face asta. Nu este același lucru a încerca să se construiască lumea mai degrabă cu evanghelia sa decât a face asta numai cu propria rațiune. Știm bine că viața cu Isus devine mult mai deplină și că împreună cu el este mai ușor de a găsi sensul oricărui lucru. Pentru aceasta evanghelizăm. Adevăratul misionar, care nu încetează niciodată să fie discipol, știe că Isus merge alături de el, vorbește alături de el, respiră alături de el, muncește alături de el. Îl simte pe Isus viu împreună cu el în mijlocul angajării misionare. Dacă unul nu-l descoperă prezent în însăși inima activității misionare, își pierde curând entuziasmul și încetează să fie sigur de ceea ce transmite, îi lipsește forța și pasiunea. Iar o persoană care nu este convinsă, entuziastă, sigură, îndrăgostită, nu convinge pe nimeni.

267. Uniți cu Isus, căutăm ceea ce el caută, iubim ceea ce el iubește. În definitiv, ceea ce căutăm este slava Tatălui, trăim și acționăm „spre lauda gloriei harului său” (Ef 1,6). Dacă vrem să ne dăruim până la capăt și cu statornicie, trebuie să trecem dincolo de orice altă motivație. Acesta este motivul definitiv, cel mai profund, cel mai mare, motivația și sensul ultim pentru tot restul. Este vorba despre slava Tatălui, pe care Isus a căutat-o în decursul întregii sale existențe. El este Fiul veșnic fericit din toată ființa sa „în sânul Tatălui” (In 1,18). Dacă suntem misionari este înainte de toate pentru că Isus ne-a spus: „În aceasta a fost glorificat Tatăl meu, ca să aduceți rod” (In 15,8). Dincolo de faptul că ne convine sau nu, că ne interesează sau nu, că ne folosește sau nu, dincolo de măruntele limite ale dorințelor noastre, ale înțelegerii noastre și ale motivațiilor noastre, noi evanghelizăm pentru mai marea slavă a Tatălui care ne iubește.

Plăcerea spirituală de a fi popor

268. Cuvântul lui Dumnezeu ne invită să recunoaștem și că suntem popor: „Voi, care odinioară nu erați popor, acum sunteți poporul lui Dumnezeu” (1Pt 2,10). Pentru a fi evanghelizatori autentici trebuie dezvoltat și gustul spiritual de a rămâne apropiați de viața oamenilor, până într-acolo încât să descoperim ceea ce devine izvor al unei bucurii superioare. Misiunea este o pasiune pentru Isus, dar, în același timp, este o pasiune pentru poporul său. Când stăm în fața lui Isus răstignit, recunoaștem toată iubirea sa care ne conferă demnitate și ne susține, însă, chiar în acel moment, dacă nu suntem orbi, începem să percepem că acea privire a lui Isus se lărgește și se îndreaptă, plină de afecțiune și de iubire, spre tot poporul său. Astfel redescoperim că el vrea să se folosească de noi pentru a ajunge tot mai aproape de poporul său iubit. Ne ia din mijlocul poporului și ne trimite către popor, în așa fel încât identitatea noastră nu are sens fără această apartenență.

269. Isus însuși este modelul acestei alegeri evanghelizatoare care ne conduce în inima poporului. Cât bine ne face să-l vedem aproape de toți! Dacă vorbea cu cineva, îl privea în ochi cu atenție profundă, plină de iubire: „Isus, privindu-l fix, l-a îndrăgit” (Mc 10,21). Îl vedem deschis, când se apropie de orb, pe marginea drumului (cf. Mc 10,46-52), când mănâncă și bea cu păcătoșii (cf. Mc 2,16), fără a se preocupa că ei îl consideră un mâncăcios și un băutor (cf. Mt 11,19). Îl vedem disponibil atunci când îi îngăduie unei prostituate să-i ungă picioarele (cf. Lc 7,36-50) sau când îl primește noaptea pe Nicodim (cf. In 3,1-15). Dăruirea lui Isus pe cruce nu este altceva decât culmea acestui fel de viață care a marcat întreaga sa existență. Fascinați de acest model, vrem să ne inserăm profund în societate, să împărtășim viața cu toți, să le ascultăm preocupările, să contribuim material și spiritual la ostoirea necesităților lor, să ne bucurăm cu aceia care se bucură, să plângem cu cei care plâng și să ne angajăm în construirea unei lumi noi, cot la cot cu alții. Dar nu ca o obligație, nu ca o povară care ne epuizează, ci ca o alegere personală care ne umple de bucurie și ne conferă identitate.

270. Uneori simțim ispita de a fi creștini menținând o distanță prudentă de rănile Domnului. Însă Isus vrea să atingem mizeria umană, să atingem trupul suferind al celorlalți. Așteaptă să renunțăm să căutăm acele adăposturi personale sau comunitare care ne permit să ne menținem la distanță de esența dramei umane, ca să acceptăm cu adevărat să intrăm în contact cu existența concretă a celorlalți și să cunoaștem forța compasiunii. Când facem asta, viața se complică mereu în chip minunat și trăim experiența intensă de a fi popor, experiența de a aparține unui popor.

271. Este adevărat că, în relația noastră cu lumea, suntem invitați să dăm cont de speranța noastră, dar nu ca dușmani care arată cu degetul și condamnă. Suntem avertizați foarte clar: „Să dați răspuns cu blândețe și bună cuviință” (1Pt 3,16), și: „Dacă este posibil, atât cât depinde de voi, trăiți în pace cu toți oamenii” (Rom 12,18). Suntem îndemnați și să căutăm să învingem „răul cu binele” (Rom 12,21), fără a înceta să „facem binele” (Gal 6,9) și fără a pretinde să apărem superiori, ci considerându-l „pe celălalt mai presus de sine” (Fil 2,3). De fapt, apostolii Domnului se bucurau de „trecere în fața întregului popor” (Fap 2,47; cf. 4,21.33; 5,13). Rămâne clar că Isus Cristos nu ne vrea principi care privesc lumea cu condescendență, ci oameni din popor. Aceasta nu este opinia unui papă, nici o opțiune pastorală printre altele posibile; sunt indicații ale cuvântului lui Dumnezeu așa de clare, directe și evidente încât nu au nevoie de interpretări care le-ar răpi forța interpelantă. Să le trăim „sine glossa„, fără comentarii. În acest mod vom experimenta bucuria misionară de a împărtăși viața cu poporul credincios lui Dumnezeu, căutând să aprindem focul în inima lumii.

272. Iubirea față de oameni este o forță spirituală care favorizează întâlnirea profundă cu Dumnezeu, până într-atât încât cel care nu-l iubește pe fratele lui „umblă în întuneric” (1In 2,11), „rămâne în moarte” (1In 3,14) și „nu l-a cunoscut pe Dumnezeu” (1In 4,8). Benedict al XVI-lea a spus că „a închide ochii în fața aproapelui ne face orbi și în fața lui Dumnezeu”[209] și că iubirea este în fond unica lumină care „luminează mereu din nou o lume întunecată și ne dă curajul de a trăi și de a acționa”[210]. De aceea, când trăim mistica de a ne apropia de alții cu intenția de a căuta binele lor, lărgim interioritatea noastră pentru a primi cele mai frumoase daruri ale Domnului. De fiecare dată când ne întâlnim cu o ființă umană în iubire, ne punem în condiția de a descoperi ceva nou cu privire la Dumnezeu. De fiecare dată când deschidem ochii pentru a-l recunoaște pe celălalt, este luminată mai mult credința pentru a-l recunoaște pe Dumnezeu. Drept consecință la asta, dacă vrem să creștem în viața spirituală, nu putem renunța să fim misionari. Implicarea în evanghelizare îmbogățește mintea și inima, ne deschide orizonturi spirituale, ne face mai sensibili pentru a recunoaște acțiunea Duhului, ne ajută să ieșim din schemele noastre spirituale limitate. În același timp, un misionar pe deplin dedicat muncii sale experimentează plăcerea de a fi un izvor, care se revarsă și răcorește pe alții. Poate fi misionar numai cel care se simte bine în căutarea binelui aproapelui, cel care dorește fericirea altora. Această deschidere a inimii este izvor de fericire, pentru că „este mai mare fericire în a da decât în a primi” (Fap 20,35). Nu se trăiește mai bine fugind de alții, ascunzându-se, negând împărtășirea, dacă se opune rezistență la a dărui, dacă se închide în comoditate. Asta nu este altceva decât o sinucidere lentă.

273. Misiunea de a trăi în inima poporului nu este o parte din viața mea sau o etichetă pe care o pot înlătura, nu este un apendice sau un moment printre multele ale existenței. Este ceva ce nu pot dezrădăcina din ființa mea, dacă nu vreau să mă nimicesc. Eu sunt o misiune pe acest pământ și pentru aceasta mă aflu în această lume. Trebuie să ne recunoaștem pe noi înșine ca pecetluiți de această misiune de a lumina, a binecuvânta, a da viață, a ridica, a vindeca, a elibera. Acolo se descoperă infirmiera cu suflet, învățătorul cu suflet, politicianul cu suflet, cei care au decis în adâncul lor să fie cu alții și pentru alții. Totuși, dacă unul își separă datoria de viața privată, totul devine cenușiu și va căuta încontinuu recunoașteri sau își va apăra propriile exigențe. Va înceta să mai fie popor.

274. Pentru a împărtăși viața cu oamenii și a ne dărui cu generozitate, avem nevoie să recunoaștem și că fiecare persoană este demnă de dedicarea noastră. Nu datorită aspectului său fizic, capacităților sale, limbajului său, mentalității sale sau satisfacțiilor pe care ni le poate oferi, ci pentru că este lucrare a lui Dumnezeu, creatură a sa. El a creat-o după imaginea sa și reflectă ceva din slava sa. Fiecare ființă umană este obiect al duioșiei infinite a Domnului și el însuși locuiește în viața sa. Isus Cristos și-a dat sângele său prețios pe cruce pentru persoana aceea. Dincolo de orice aparență, fiecare este infinit sacru și merită afecțiunea și dedicarea noastră. De aceea, dacă reușesc să ajut o singură persoană să trăiască mai bine, acest lucru este deja suficient pentru a justifica darul vieții mele. Este frumos a fi popor credincios al lui Dumnezeu. Și dobândim plinătate atunci când dărâmăm zidurile, iar inima noastră se umple cu chipuri și cu nume!

Acțiunea misterioasă a Celui Înviat și a Duhului său

275. În capitolul al doilea am reflectat asupra acelei lipse de spiritualitate profundă care se traduce în pesimism, în fatalism, în neîncredere. Unele persoane nu se dedică misiunii deoarece cred că nimic nu se poate schimba și deci pentru ele este inutil să se străduiască. Gândesc așa: „De ce ar trebui să mă privez de comoditățile și plăcerile mele dacă nu văd niciun rezultat important?” Cu această mentalitate devine imposibil a fi misionari. Această atitudine este o scuză greșită pentru a rămâne închiși în comoditate, în lene, în tristețea nesatisfăcută, în golul egoist. Este vorba despre o atitudine autodistructivă pentru că „omul nu poate trăi fără speranță: viața sa, condamnată la lipsă de semnificație, ar deveni insuportabilă”[211]. Dacă noi credem că lucrurile nu se vor schimba, să ne amintim că Isus Cristos a fost victorios asupra păcatului și asupra morții și este plin de putere. Isus Cristos trăiește cu adevărat. Altminteri, „dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră” (1Cor 15,14). Evanghelia ne relatează că atunci când primii discipoli au plecat pentru a predica, „Domnul lucra cu ei și le întărea cuvântul” (Mc 16,20). Asta se întâmplă și astăzi. Suntem invitați să descoperim aceasta, să trăim cu el. Cristos înviat și glorios este izvorul profund al speranței noastre și nu vom fi lipsiți de ajutorul său pentru a îndeplini misiunea pe care el ne-o încredințează.

276. Învierea sa nu este un lucru din trecut; conține o forță vitală care a pătruns în lume. Acolo unde pare că totul este mort, din toate părțile răsar din nou germenii învierii. Este o forță fără egal. Este adevărat că de multe ori pare că Dumnezeu nu există: vedem nedreptăți, răutăți, indiferențe și cruzimi nenumărate. Însă este la fel de sigur că în mijlocul întunericului ia naștere mereu ceva nou, care mai devreme sau mai târziu aduce rod. Într-un ogor netezit apare din nou viața, încăpățânată și invincibilă. Vor fi multe lucruri urâte, totuși binele tinde mereu să reapară și să se răspândească. În fiecare zi în lume renaște frumusețea, care învie transformată prin intermediul dramelor istoriei. Valorile tind mereu să reapară în forme noi și, de fapt, ființa umană renaște întotdeauna din situații care păreau ireversibile. Aceasta este forța învierii și fiecare evanghelizator este un instrument al acestui dinamism.

277. Încontinuu apar și noi dificultăți, experiența eșecului, meschinării umane care fac atâta rău. Cu toții știm din experiență că uneori o misiune nu oferă satisfacțiile pe care ni le-am fi dorit, roadele sunt puține și schimbările sunt lente și uneori există ispita de a capitula. Totuși, nu este același lucru când unul, din cauza oboselii, capitulează pentru moment față de cel care capitulează definitiv, copleșit de o nemulțumire cronică, de o lene care îi usucă sufletul. Se poate întâmpla ca inima să obosească să lupte pentru că, în final, se caută pe sine însăși într-un carierism însetat de recunoașteri, aplauze, premii, locuri fruntașe; atunci omul nu capitulează, însă nu mai are îndârjire, îi lipsește învierea. Astfel, evanghelia, care este mesajul cel mai frumos care există în această lume, rămâne îngropată sub o grămadă de scuze.

278. Credința înseamnă și a crede în el, a crede că într-adevăr ne iubește, că este viu, că este capabil să intervină în mod misterios, că nu ne părăsește, că scoate binele din rău cu puterea sa și cu infinita sa creativitate. Înseamnă a crede că el înaintează victorios în istorie împreună cu „cei care alături de el sunt chemați, aleși și credincioși” (Ap 17,14). Credem în evanghelia care spune că împărăția lui Dumnezeu este deja prezentă în lume și se dezvoltă aici și acolo, în diferite moduri: ca mica sămânță care poate ajunge să se transforme într-un copac mare (cf. Mt 13,31-32), ca un boț de drojdie, care dospește tot aluatul (cf. Mt 13,33) și ca sămânța bună care crește în mijlocul neghinei (cf. Mt 13,24-30) și ne poate surprinde mereu în mod plăcut. Este prezentă, vine din nou, luptă pentru a înflori din nou. Învierea lui Cristos produce oriunde germeni ai acestei lumi noi; chiar dacă aceștia sunt nimiciți, ei răsar din nou, pentru că învierea Domnului a pătruns deja țesătura ascunsă a acestei istorii, pentru că Isus nu a înviat în zadar. Să nu rămânem la marginea acestui drum al speranței vii!

279. Deoarece nu vedem întotdeauna aceste mlădițe, avem nevoie de o certitudine interioară, adică de convingerea că Dumnezeu poate să acționeze în orice împrejurare, chiar și în mijlocul eșecurilor aparente, pentru că „avem această comoară în vase de lut” (2Cor 4,7). Această certitudine este ceea ce se numește „simț al misterului”. Înseamnă a avea convingerea că acela care se oferă și se dăruiește lui Dumnezeu din iubire, cu siguranță va fi rodnic (cf. In 15,5). Această rodnicie este adesea invizibilă, de neînțeles, nu poate fi contabilizată. Unul este foarte conștient că viața sa va da rod, dar fără a pretinde să știe cum, nici unde, nici când. Are siguranța că nu se pierde niciuna dintre lucrările sale întreprinse cu iubire, nu se pierde niciuna dintre preocupările sale sincere față de alții, nu se pierde nicio trudă generoasă, nicio răbdare dureroasă. Toate acestea circulă prin lume ca o forță vitală. Uneori ni se pare că n-am obținut, cu toate eforturile noastre, niciun rezultat, însă misiunea nu este o afacere sau un plan de investiții, nu este nici o acțiune umanitară, nu este un spectacol pentru a contabiliza auditoriul dobândit mulțumită propagandei noastre; este ceva mult mai profund, care eludează orice unitate de măsură. Probabil că Domnul se folosește de angajarea noastră pentru a revărsa binecuvântări într-un alt loc din lume în care nu vom ajunge niciodată. Duhul Sfânt lucrează cum vrea, când vrea și unde vrea; noi ne oferim, dar fără a pretinde să vedem rezultate spectaculoase. Știm doar că dăruirea de noi înșine este necesară. Să învățăm să ne odihnim în duioșia brațelor Tatălui, în mijlocul dedicării noastre creative și generoase. Să mergem înainte, să ne dăruim întru totul, dar să lăsăm ca el să facă rodnice eforturile noastre după cum voiește el.

280. Pentru a menține viu entuziasmul misionar este nevoie de o încredere hotărâtă în Duhul Sfânt, pentru că el „vine în ajutorul slăbiciunii noastre” (Rom 8,26). Însă această încredere generoasă trebuie să se alimenteze și de aceea trebuie să-l invocăm constant. El poate să ne vindece de tot ceea ce ne descurajează în angajarea misionară. Este adevărat că această încredere în cele nevăzute poate să ne provoace o anumită dezorientare: este ca și cum ne-am scufunda într-o mare în care nu știm peste ce vom da. Eu însumi am experimentat aceasta de multe ori. Totuși, nu există libertate mai mare decât aceea de a ne lăsa călăuziți de Duh, renunțând să calculăm și să controlăm totul, de a îngădui ca el să ne lumineze, să ne conducă, să ne orienteze, să ne ducă acolo unde el dorește. El știe bine de ce este nevoie în fiecare epocă și în fiecare moment. Asta se numește a fi în mod misterios rodnici!

Forța misionară a mijlocirii

281. Există o formă de rugăciune care ne stimulează în mod deosebit să ne oferim în evanghelizare și ne motivează să căutăm binele altora: aceasta este mijlocirea. Să observăm pentru o clipă inima unui mare evanghelizator ca sfântul Paul, pentru a înțelege cum era rugăciunea sa. Această rugăciune era plină de persoane: „Totdeauna, în fiecare rugăciune a mea pentru voi toți, rugăciune pe care o fac cu bucurie […] pentru că vă am în inima mea pe voi toți” (Fil 1,4.7). Astfel, descoperim că mijlocirea nu ne desparte de adevărata contemplație, deoarece contemplația care îi lasă afară pe ceilalți este o înșelăciune.

282. Această atitudine se transformă și într-o mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru alții: „Înainte de toate, mulțumesc Dumnezeului meu prin Isus Cristos pentru voi toți” (Rom 1,8). Este vorba despre o mulțumire constantă: „Îi mulțumesc Dumnezeului meu întotdeauna cu privire la voi, pentru harul lui Dumnezeu care v-a fost dat în Cristos Isus” (1Cor 1,4); „Îi aduc mulțumire Dumnezeului meu ori de câte ori îmi aduc aminte de voi” (Fil 1,3). Nu este o privire neîncrezătoare, negativă și fără speranță, ci o privire spirituală, de credință profundă, care recunoaște ceea ce însuși Dumnezeu înfăptuiește în ei. În același timp, este recunoștința care provine dintr-o inimă cu adevărat atentă față de alții. În această manieră, când un evanghelizator se ridică din rugăciune, inima sa a devenit mai generoasă, s-a eliberat de egoism și este doritoare să facă binele și să împărtășească viața cu alții.

283. Marii oameni ai lui Dumnezeu au fost mari mijlocitori. Mijlocirea este ca „drojdia” în sânul Treimii. Este o intrare în Tatăl și descoperire a noi dimensiuni care luminează și schimbă situațiile concrete. Putem spune că inima lui Dumnezeu se înduioșează prin mijlocire, însă în realitate el mereu anticipă. Ceea ce înfăptuiește mijlocirea noastră este ca puterea, iubirea și fidelitatea sa să se manifeste cu mai mare limpezime în inima poporului.

II. Maria, mama evanghelizării

284. Alături de Duhul Sfânt, în mijlocul poporului se află mereu Maria. Ea îi adună pe discipoli pentru a-l invoca (cf. Fap 1,14) și astfel a făcut posibilă explozia misionară care a avut loc la Rusalii. Ea este mama Bisericii evanghelizatoare și fără ea nu putem înțelege pe deplin spiritul noii evanghelizări.

Darul lui Isus oferit poporului său

285. Pe cruce, când Cristos suferea în trupul său întâlnirea dramatică dintre păcatul lumii și milostivirea divină, a putut vedea la picioarele sale prezența mângâietoare a mamei și a prietenului. În acel moment crucial, înainte de a declara împlinită lucrarea pe care Tatăl i-o încredințase, Isus a spus Mariei: „Femeie, iată-l pe fiul tău!”. Apoi a spus prietenului iubit: „Iat-o pe mama ta!” (In 19,26-27). Aceste cuvinte ale lui Isus în pragul morții nu exprimă în primul rând o preocupare milostivă față de mama sa, ci sunt mai degrabă o formulă de revelație care manifestă misterul unei misiuni mântuitoare speciale. Isus ne-o lasă pe mama sa ca mamă a noastră. Numai după ce a făcut aceasta, Isus a putut să simtă că „totul era împlinit” (In 19,28). La picioarele crucii, în ora supremă a noii creații, Cristos ne conduce la Maria. Ne conduce la ea pentru că nu vrea să călătorim fără o mamă, iar poporul citește în acea imagine maternă toate misterele din evanghelie. Domnului nu-i place ca Bisericii sale să-i lipsească icoana feminină. Ea, care l-a născut cu atâta credință, îi însoțește și pe „urmașii descendenței ei, aceia care păzesc poruncile lui Dumnezeu și au mărturia lui Isus” (Ap 12,17). Legătura intimă dintre Maria, Biserică și fiecare credincios, deoarece, în moduri diferite, îl nasc pe Cristos, a fost exprimată în mod magnific de fericitul Isaac de Stella: „În Scripturile inspirate de Dumnezeu, ceea ce se înțelege, în general, despre Biserică, fecioară și mamă, se înțelege îndeosebi despre Fecioara Maria […] S-a putut spune la fel că fiecare suflet credincios este mireasă a Cuvântului lui Dumnezeu, mamă a lui Cristos, fiică și soră, fecioară și mamă rodnică […]. Cristos a rămas nouă luni în sânul Mariei, va rămâne în tabernacolul credinței Bisericii până la sfârșitul veacurilor; și, în cunoașterea și în iubirea sufletului credincios, în vecii vecilor”[212].

286. Maria este aceea care știe să transforme un grajd pentru animale în casa lui Isus, cu câteva scutece sărace și un munte de iubire. Ea este slujitoarea cea mică a Tatălui care tresaltă de bucurie în laudă. Este prietena mereu atentă să nu lipsească vinul din viața noastră. Este aceea care are inima străpunsă de sabie, care înțelege toate durerile. Ca mamă a tuturor, este semn de speranță pentru popoarele care suferă durerile nașterii până când va răsări dreptatea. Este misionara care se apropie de noi pentru a ne însoți în viață, deschizând inimile la credință cu afecțiunea sa maternă. Ca o adevărată mamă, merge alături de noi, luptă alături de noi și revarsă neîncetat iubirea lui Dumnezeu asupra noastră. Prin diferitele devoțiuni mariane, legate în general de sanctuare, împărtășește evenimentele fiecărui popor care a primit evanghelia și devine parte din identitatea sa istorică. Mulți părinți creștini cer Botezul pentru copiii lor într-un sanctuar marian, manifestând astfel credința în acțiunea maternă a Mariei care naște noi fii pentru Dumnezeu. Acolo, în sanctuare, se poate observa cum Maria îi adună în jurul său pe fiii care cu atâta trudă vin ca pelerini pentru a o vedea și a se lăsa priviți de ea. Acolo găsesc puterea lui Dumnezeu pentru a suporta suferințele și oboselile vieții. Ca sfântului Juan Diego, Maria le oferă atingerea iubitoare a mângâierii sale materne și le spune: „Să nu se tulbure inima ta […] Nu sunt aici eu, care sunt mama ta?”[213].

Steaua noii evanghelizări

287. Mamei evangheliei vii să-i cerem să mijlocească pentru ca această invitație la o nouă etapă a evanghelizării să fie primită de toată comunitatea eclezială. Ea este femeia de credință, care trăiește sporind în credință[214], și „excepționala sa peregrinare a credinței reprezintă un constant punct de referință pentru Biserică”[215]. Ea s-a lăsat condusă de Duh, printr-un itinerar de credință, spre un destin de slujire și rodnicie. Noi astăzi ne îndreptăm privirea spre ea ca să ne ajute să vestim tuturor mesajul de mântuire și ca noii discipoli să devină evanghelizatori plin de râvnă[216]. În acest pelerinaj de evanghelizare nu lipsesc etapele de ariditate, de întuneric și chiar de o anumită oboseală, ca aceea pe care a trăit-o Maria în anii de la Nazaret, în timp ce Isus creștea: „Acesta este începutul evangheliei, adică a veștii bune, fericite. Însă nu este greu de observat în acest început o deosebită trudă a inimii, unită cu un soi de «noapte a credinței» – pentru a folosi cuvintele sfântului Ioan al Crucii -, aproape un «văl» prin intermediul căruia trebuie să ne apropiem de Cel Nevăzut și să trăim în intimitate cu misterul. De fapt, în acest mod, Maria, vreme de mulți ani, a rămas în intimitate cu misterul Fiului său, înaintând în drumul său de credință”[217].

288. Există un stil marian în activitatea evanghelizatoare a Bisericii. Pentru că de fiecare dată când privim la Maria credem din nou în forța revoluționară a iubirii și a afecțiunii. În ea vedem că umilința și duioșia nu sunt virtuți ale celor slabi, ci ale celor puternici, care nu au nevoie să-i maltrateze pe alții pentru a se simți importanți. Privind la ea descoperim că aceea care-l lăuda pe Dumnezeu pentru că „i-a dat jos de pe tronuri pe cei puternici” și „pe cei bogați i-a lăsat cu mâinile goale” (Lc 1,52.53) este aceeași care asigură căldură domestică întregii noastre căutări de dreptate. Este și aceea care păstrează cu grijă „toate aceste cuvinte meditându-le în inima ei” (Lc 2,19). Maria știe să recunoască urmele Duhului lui Dumnezeu în evenimentele importante sau mărunte. Este contemplativă a misterului lui Dumnezeu în lume, în istorie și în viața de zi cu zi a fiecăruia și a tuturor. Este femeia care se roagă și muncește la Nazaret și este și stăpâna noastră ajutătoare, aceea care pleacă „în grabă” (Lc 1,39) din satul său pentru a-i ajuta pe alții. Această dinamică de dreptate și de duioșie, de contemplație și de drum spre alții este ceea ce face din ea un model eclezial pentru evanghelizare. Îi cerem să ne ajute cu rugăciunea sa maternă, pentru ca Biserica să devină un cămin pentru mulți, o mamă pentru toate popoarele și să facă posibilă nașterea unei lumi noi. Este Cel Înviat care ne spune, cu o putere care ne umple de încredere imensă și de speranță foarte puternică: „Eu fac noi toate lucrurile” (Ap 21,5). Cu Maria să înaintăm încrezători spre această promisiune și să-i spunem:

Fecioară și mamă Marie,
tu, care, mișcată de Duhul,
ai primit Cuvântul vieții
în profunzimea credinței tale umile,
întru totul dăruită Celui Veșnic,
ajută-ne să spunem „da”-ul nostru
în urgența, mai imperioasă ca oricând,
de a face să răsune vestea bună a lui Isus.

Tu, plină de prezența lui Cristos,
ai dus bucuria lui Ioan Botezătorul,
făcându-l să tresalte în sânul mamei sale.
Tu, tresăltând de bucurie,
ai cântat minunățiile Domnului.
Tu, care ai rămas neclintită în fața crucii,
cu o credință fermă,
și ai primit mângâierea bucuroasă a învierii,
i-ai adunat pe discipoli în așteptarea Duhului
ca să se nască Biserica evanghelizatoare.

Dobândește-ne acum o nouă ardoare de înviați
pentru a duce tuturor evanghelia vieții
care învinge moartea.
Dă-ne sfânta îndrăzneală de a căuta noi drumuri
ca să ajungă la toți
darul frumuseții care nu se stinge.

Tu, Fecioară a ascultării și a contemplației,
mamă a iubirii, mireasă a nunții veșnice,
mijlocește pentru Biserică, pentru care ești icoană preacurată,
ca niciodată să nu se închidă și niciodată să nu se oprească
în entuziasmul său pentru a instaura împărăția.

Stea a noii evanghelizări,
ajută-ne să strălucim în mărturia comuniunii,
a slujirii, a credinței arzătoare și generoase,
a dreptății și a iubirii față de cei săraci,
pentru ca bucuria evangheliei
să ajungă până la marginile pământului
și niciun loc, oricât de îndepărtat, să nu fie lipsit de lumina sa.

Mamă a evangheliei vii,
izvor de bucurie pentru cei mici,
roagă-te pentru noi.
Amin. Aleluia.

Roma, la „Sfântul Petru”, la încheierea Anului Credinței, 24 noiembrie, solemnitatea Domnului nostru Isus Cristos, Regele Universului, din anul 2013, primul al pontificatului meu.

Franciscus

CUPRINS

Bucuria evangheliei [1]

I. Bucuria care se reînnoiește și se comunică [2-8]

II. Bucuria minunată și mângâietoare de a evangheliza [9-13]
O noutate veșnică [11-13]

III. Noua evanghelizare pentru transmiterea credinței [14-18]
Propunerea și limitele acestei exortații [16-18]

CAPITOLUL ÎNTÂI
TRANSFORMAREA MISIONARĂ A BISERICII

I. O Biserică ce iese în lume [20-24]
A lua inițiativa, a se implica, a însoți, a da rod și a sărbători [24]

II. Pastorația în convertire [25-33]
O reînnoire eclezială care nu poate fi amânată [27-33]

III. Din inima evangheliei [34-39]

IV. Misiunea care se întrupează în limitele umane [40-45]

V. O mamă cu inima deschisă [46-49]

CAPITOLUL AL DOILEA
ÎN CRIZA ANGAJĂRII COMUNITARE

I. Câteva provocări ale lumii actuale [52-75]
Nu unei economii a excluderii [53-54]
Nu noii idolatrii a banului [55-56]
Nu unui ban care guvernează în loc să slujească [57-58]
Nu inegalității care generează violență [59-60]
Câteva provocări culturale [61-67]
Provocări ale înculturării credinței [68-70]
Provocări ale culturilor urbane [71-75]

II. Ispitele lucrătorilor pastorali [76-109]
Da provocării unei spiritualități misionare [78-80]
Nu apatiei egoiste [81-83]
Nu pesimismului steril [84-86]
Da relațiilor noi generate de Isus Cristos [87-92]
Nu mondenității spirituale [93-97]
Nu războiului dintre noi [98-101]
Alte provocări ecleziale [102-109]

CAPITOLUL AL TREILEA
VESTIREA EVANGHELIEI

I. Tot poporul lui Dumnezeu vestește evanghelia [111-134]
Un popor pentru toți [112-114]
Un popor cu multe chipuri [115-118]
Toți suntem discipoli misionari [119-121]
Forța evanghelizatoare a evlaviei populare [122-126]
De la persoană la persoană [127-129]
Carisme în slujba comuniunii evanghelizatoare [130-131]
Cultură, gândire și educație [132-134]

II. Omilia [135-144]
Contextul liturgic [137-138]
Conversația unei mame [139-141]
Cuvinte care înflăcărează inimile [142-144]

III. Pregătirea predicii [145-159]
Cultul adevărului [146-148]
Personalizarea cuvântului [149-151]
Lectura spirituală [152-153]
În ascultarea poporului [154-155]
Instrumente pedagogice [156-159]

IV. O evanghelizare pentru aprofundarea kerygmei [160-175]
O cateheză kerygmatică și mistagogică [163-168]
Însoțirea personală a proceselor de creștere [169-173]
Cu privire la cuvântul lui Dumnezeu [174-175]

CAPITOLUL AL PATRULEA
DIMENSIUNEA SOCIALĂ A EVANGHELIZĂRII

I. Repercusiunile comunitare și sociale ale kerygmei [177-185]
Mărturisirea credinței și angajarea socială [178-179]
Împărăția care ne cheamă [180-181]
Învățătura Bisericii despre problemele sociale [182-185]

II. Incluziunea socială a săracilor [186-216]
Uniți cu Dumnezeu, ascultăm un strigăt [187-192]
Fidelitatea față de evanghelie, pentru a nu alerga în zadar [193-196]
Locul privilegiat al săracilor în poporul lui Dumnezeu [197-201]
Economia și distribuirea veniturilor [202-208]
Preocuparea față de cei vulnerabili [209-216]

III. Binele comun și pacea socială [217-237]
Timpul este superior spațiului [222-225]
Unitatea prevalează asupra conflictului [226-230]
Realitatea este mai importantă decât ideea [231-233]
Întregul este superior părții [234-237]

IV. Dialogul social drept contribuție pentru pace [242-243]
Dialogul dintre credință, rațiune și științe [242-243]
Dialogul ecumenic [244-246]
Relațiile cu ebraismul [247-249]
Dialogul interreligios [250-254]
Dialogul social într-un context de libertate religioasă [255-258]

CAPITOLUL AL CINCILEA
EVANGHELIZATORI CU DUH

I. Motivațiile pentru impuls misionar reînnoit [262-283]
Întâlnirea personală cu iubirea lui Isus care ne mântuiește [264-267]
Plăcerea spirituală de a fi popor [268-274]
Acțiunea misterioasă a Celui Înviat și a Duhului său [275-280]
Forța misionară a mijlocirii [281-283]

II. Maria, mama evanghelizării [284-288]
Darul lui Isus oferit poporului său [285-286]
Steaua noii evanghelizări [287-288]


Note
[1] Paul al VI-lea, Exortația apostolică Gaudete in Domino (9 mai 1975), 22: AAS 67 (1975), 297.
[2] Ibid., 8: AAS 67 (1975), 292.
[3] Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 1: AAS 98 (2006), 217.
[4] A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (31 mai 2007), 360.
[5] Ibid.
[6] Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 80: AAS 68 (1976), 75.
[7] Cântarea spirituală, 36, 10.
[8] Adversus haereses, IV, c. 34, nr. 1: PG 7 pars prior, 1083: „Omnem novitatem attulit, semetipsum afferens”.
[9] Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 7: AAS 68 (1976), 9.
[10] Cf. Propositio 7.
[11] Benedict al XVI-lea, Omilie la sfânta Liturghie de încheiere a celei de-a XIII-a Adunări Generale Obișnuite a Sinodului Episcopilor (28 octombrie 2012): AAS 104 (2012), 890.
[12] Ibid.
[13] Benedict al XVI-lea, Omilie la sfânta Liturghie de inaugurare a celei de-a V-a Conferințe Generale a Episcopatului Latino-American și din Caraibe la sanctuarul „La Aparecida” (13 mai 2007): AAS 99 (2007), 437.
[14] Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 34: AAS 83 (1991), 280.
[15] Ibid., 40: AAS 83 (1991), 287.
[16] Ibid., 86: AAS 83 (1991), 333.
[17] A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (31 mai 2007), 548.
[18] Ibid., 370.
[19] Cf. Propositio 1.
[20] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolic postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 32: AAS 81 (1989), 451.
[21] A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (31 mai 2007), 201.
[22] Ibid., 551.
[23] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Ecclesiam suam (6 august 1964), 10: AAS 56 (1964), 611-612.
[24] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 6.
[25] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Oceania (22 noiembrie 2001), 19: AAS 94 (2002), 390.
[26] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 26: AAS 81 (1989), 438.
[27] Cf. Propositio 26.
[28] Cf. Propositio 44.
[29] Cf. Propositio 26.
[30] Cf. Propositio 41.
[31] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre misiunea pastorală a episcopilor Christus Dominus, 11.
[32] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat participanților la Întâlnirea Internațională cu ocazia aniversării a 40 de ani a decretului conciliar „Ad gentes” (11 martie 2006): AAS 98 (2006), 337.
[33] Cf. Propositio 42.
[34] Cf. can. 460-468; 492-502; 511-514; 536-537.
[35] Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995), 95: AAS 87 (1995), 977-978.
[36] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 23.
[37] Cf. Ioan Paul al II-lea, Motu proprio Apostolos suos (21 mai 1998): AAS 90 (1998), 641-658.
[38] Conciliul Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 11.
[39] Cf. Summa theologiae, I-II, q. 66, art. 4-6.
[40] Summa theologiae, I-II, q. 108, art. 1.
[41] Summa theologiae, II-II, q. 30, art. 4. Cf. ibid., q. 30, art. 4, ad 1: „Nu exercităm cultul față de Dumnezeu cu jertfe și cu ofrande exterioare în folosul său, ci în folosul nostru și al aproapelui. De fapt, el nu are nevoie de jertfele noastre, ci vrea ca ele să fie oferite pentru evlavia noastră și în folosul aproapelui. De aceea milostivirea, prin care se ajută lipsurile altuia, este o jertfă mai plăcută lui, asigurând mai îndeaproape binele aproapelui”.
[42] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 12.
[43] Motu proprio Socialium scientiarum (1 ianuarie 1994): AAS 86 (1994), 209.
[44] Sfântul Toma de Aquino sublinia că multiplicitatea și distincția „provine din intenția primului agent”, cel care a voit ca „ceea ce lipsea oricărui lucru pentru a reprezenta bunătatea divină, să fie compensat de altele”, pentru că bunătatea sa „n-ar putea să fie reprezentată în mod corespunzător de o singură creatură” (Summa theologiae, I, q. 47, art. 1). De aceea, noi avem nevoie de a percepe varietatea lucrurilor în relațiile lor multiple (cf. Summa theologiae, I, q. 47, art. 2, ad 1; q. 47, art. 3). Pentru motive asemănătoare avem nevoie să ne ascultăm unii pe alții și să ne completăm în receptarea parțială a realității și a evangheliei.
[45] Ioan al XXIII-lea, Discurs la deschiderea solemnă a Conciliului Vatican II (11 octombrie 1962): AAS 54 (1962), 786: „Est enim aliud ipsum depositum fidei, seu veritates, quae veneranda doctrina nostra continentur, aliud modus, quo eadem enuntiantur”.
[46] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995), 19: AAS 87 (1995), 933.
[47] Summa theologiae, I-II, q. 107, art. 4.
[48] Ibid.
[49] Nr. 1735.
[50] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 34: AAS 74 (1982), 123-125.
[51] Cf. Sfântul Ambrozie, De Sacramentis, IV, VI, 28: PL 16, 464: „Trebuie să-l primesc mereu, pentru ca mereu să ierte păcatele mele. Dacă păcătuiesc încontinuu, trebuie să am mereu un remediu”; ibid., IV, v, 24: PL 16, 463: „Cel care a mâncat mana a murit; cel care mănâncă din acest trup va dobândi iertarea păcatelor sale”; Sfântul Ciril din Ierusalim, In Joh. Evang. IV, 2: PG 73, 584-585: „M-am cercetat și m-am recunoscut nevrednic. Celor care vorbesc așa le spun: Și când veți fi vrednici? Când vă veți prezenta deci în fața lui Cristos? Și dacă păcatele voastre vă împiedică să vă apropiați și nu încetați niciodată să cădeți – Cine cunoaște păcatele sale? spune psalmul – voi veți rămâne fără să fiți părtași de sfințirea care dă viață pentru veșnicie?”
[52] Benedict al XVI-lea, Discurs cu ocazia întâlnirii cu episcopii din Brazilia la catedrala din Sao Paolo (11 mai 2007), 3: AAS 99 (2007), 428.
[53] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 673.
[54] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Ecclesiam suam (6 august 1964), 19: AAS 56 (1964), 632.
[55] Sfântul Ioan Gură de Aur, De Lazaro Concio II, 6: PG 48, 992.
[56] Cf. Propositio 13.
[57] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Africa (14 septembrie 1995), 52: AAS 88 (1996), 32-33; Id., Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 22: AAS 80 (1988), 539.
[58] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Asia (6 noiembrie 1999), 7: AAS 92 (2000), 458.
[59] United States Conference of Catholic Bishops, Ministry to persons with a Homosexual Inclination: Guidelines for Pastoral Care (2006), 17.
[60] Conférance des évéques de France. Conseil Famille et Société, Elargir le mariage aux personnes de même sexe? Ouvrons le débat! (28 septembrie 2012).
[61] Cf. Propositio 25.
[62] Acțiunea Catolică Italiană, Mesajul celei de-a XIV-a Adunări Naționale adresat Bisericii și țării (8 mai 2011).
[63] Joseph Ratzinger, Situația actuală a credinței și a teologiei. Conferință rostită în timpul Întâlnirii Președinților Comisiilor Episcopale din America Latină pentru doctrina credinței, celebrată la Guadalajara, Mexic, 1996. Publicată în L’Osservatore romano, 1 noiembrie 1996; citat în: A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 12.
[64] Georges Bernanos, Journal d’un curé de campagne, Paris, 1974, pag. 135.
[65] Discurs de deschidere a Conciliului Ecumenic Vatican II (11 octombrie 1962), 4, 2-4: AAS 54 (1962), 789.
[66] John Henry Newman, Letter of 26 January 1833, în: The Letters and Diaries of John Henry Newman, vol. III, Oxford 1979, pag. 204.
[67] Benedict al XVI-lea, Omilia la sfânta Liturghie de deschidere a Anului Credinței (11 octombrie 2012): AAS 104 (2012), 881.
[68] Toma de Kempis, De Imitatione Christi, Liber I, IX, 5: „A merge visând locuri diferite și a trece de la unul la altul a fost pentru mulți o înșelare”.
[69] Este valabilă mărturia sfintei Tereza de Lisieux, în relația sa cu acea soră care îi era deosebit de neplăcută, în care o experiență interioară a avut un impact decisiv: „Într-o seară de iarnă făceam, ca de obicei, dulcea mea misiune față de sora Saint Pierre. Era frig, se făcea noapte… Dintr-odată, am auzit în depărtare sunetul armonios al unui instrument muzical. De aceea mi-am imaginat un salon foarte luminat, totul strălucind de falduri aurite; și în acest salon domnișoare îmbrăcate elegant care schimbau între ele felicitări și amabilități lumești. Apoi am privit sărmana bolnavă căreia eu îi ofeream sprijin. În locul unei melodii puteam să simt din când în când gemetele sale demne de milă (…). Nu pot spune ceea ce s-a întâmplat în sufletul meu. Singurul lucru pe care-l știu este că Domnul a lumina sufletul meu cu razele adevărului, care depășeau până într-atât luminița întunecoasă a sărbătorilor de pe pământ, încât nu puteam crede în măsura fericirii mele”: Manuscris C. 29 vo – 30 ro, în Oevres complètes, Paris, 1992, pag. 274-275.
[70] Cf. Propositio 8.
[71] Henry De Lubac, Méditation sur l’Eglise, Paris, 1968, pag. 321.
[72] Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii, 295.
[73] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 51: AAS 81 (1989), 493.
[74] Congregația pentru Doctrina Credinței, Declarația Inter insigniores, despre problema admiterii femeii la preoția ministerială (15 octombrie 1976), VI: AAS 68 (1977), 115, citată în: Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 51 (nota 190): AAS 81 (1989), 493.
[75] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988), 27: AAS 80 (1988), 1718.
[76] Cf. Propositio 51.
[77] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Asia (6 noiembrie 1999), 19: AAS 92 (2000), 478.
[78] Ibid., 2: AAS 92 (2000), 451.
[79] Cf. Propositio 4.
[80] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1.
[81] Meditație în timpul primei Congregații Generale a celei de-a XIII-a Adunări Generale Obișnuite a Sinodului Episcopilor (8 octombrie 2012): AAS 104 (2012), 897.
[82] Cf. Propositio 6; Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 22.
[83] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 9.
[84] Cf. A III-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American și din Caraibe, Documentul de la Puebla (23 martie 1979), 386-387.
[85] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 36.
[86] Ibid., 25.
[87] Ibid., 53.
[88] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 40: AAS 93 (2001), 294-295.
[89] Ibid., 40: AAS 93 (2001), 294.
[90] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 52: AAS 83 (1991), 299; cf. Exortația apostolică Catechesi tradendae (16 octombrie 1979), 53: AAS (1979), 1321.
[91] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Oceania (22 noiembrie 2001), 16: AAS 94 (2002), 384.
[92] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Africa (14 septembrie 1995), 61: AAS 88 (1996), 39.
[93] Cf. Sfântul Toma de Aquino, Summa theologiae, I, q. 39, art. 8, cons. 2: „Dacă se exclude Duhul Sfânt, care este legătura amândurora, nu se poate înțelege concordia unității dintre Tatăl și Fiul”; ibid., I, q. 37, art. 1, ad 3.
[94] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Oceania (22 noiembrie 2001), 17: AAS 94 (2002), 385.
[95] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Asia (6 noiembrie 1999), 20: AAS 92 (2000), 478-482.
[96] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 12.
[97] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 71: AAS 91 (1999), 60.
[98] A III-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American și din Caraibe, Documentul de la Puebla (23 martie 1979), 450; cf. A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 264.
[99] Cf. Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Asia (6 noiembrie 1999), 21: AAS 92 (2000), 482-484.
[100] Nr. 48: AAS 68 (1976), 38.
[101] Ibid.
[102] Discurs în timpul Sesiunii inaugurale a celei de-a V-a Conferințe Generale a Episcopatului Latino-American și din Caraibe (13 mai 2007), 1: AAS 99 (2007), 446-447.
[103] A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 262.
[104] Ibid., 263.
[105] Cf. Sfântul Toma de Aquino, Summa theologiae II-II, q. 2, art. 2.
[106] A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 264.
[107] Ibid.
[108] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 12.
[109] Cf. Propositio 17.
[110] Cf. Propositio 30.
[111] Cf. Propositio 27.
[112] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Dies Domini (31 mai 1998), 41: AAS 90 (1998), 738-739.
[113] Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 78: AAS 68 (1976), 71.
[114] Ibid.
[115] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 26: AAS 84 (1992), 698.
[116] Ibid., 26: AAS 84 (1992), 696.
[117] Sfântul Toma de Aquino, Summa theologiae, II-II, q. 188, art. 6.
[118] Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 76: AAS 68 (1976), 68.
[119] Ibid., 75: AAS 68 (1976), 65.
[120] Ibid., 63: AAS 68 (1976), 53.
[121] Ibid., 43: AAS 68 (1976), 33.
[122] Ibid.
[123] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 10: AAS 84 (1992), 672.
[124] Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 40: AAS 68 (1976), 31.
[125] Ibid., 43: AAS 68 (1976), 33.
[126] Cf. Propositio 9.
[127] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 26: AAS 84 (1992), 698.
[128] Cf. Propositio 38.
[129] Cf. Propositio 20.
[130] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre mijloacele de comunicare socială Inter mirifica, 6.
[131] Cf. De musica, VI, XIII, 38: PL 32, 1183-1184; Conf., IV, XIII, 20: PL 32, 701.
[132] Benedict al XVI-lea, Discurs cu ocazia proiectării documentarului „Artă și credință – via pulchritudinis” (25 octombrie 2012): L’Osservatore romano (27 octombrie 2012), pag. 7.
[133] Summa theologiae, I-II, q. 65, art. 3, ad 2: „propter aliquas dispositiones contrarias”.
[134] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Asia (6 noiembrie 1999), 20: AAS 92 (2000), 481.
[135] Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Verbum Domini (30 septembrie 2010), 1: AAS 102 (2010), 682.
[136] Cf. Propositio 11.
[137] Cf. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 21-22.
[138] Cf. Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Verbum Domini (30 septembrie 2010), 86-87: AAS 102 (2010), 757-760.
[139] Benedict al XVI-lea, Meditație în timpul primei Congregații Generale a celei de-a XIII-a Adunări Generale a Sinodului Episcopilor (8 octombrie 2012), 1: AAS 104 (2012), 896.
[140] Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 17: AAS 68 (1976), 17.
[141] Ioan Paul al II-lea, Angelus cu persoanele cu dizabilități în catedrala din Osnabrück [16 noiembrie 1980]: Insegnamenti III/2 [1980], 1232.
[142] Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii, 52.
[143] Ioan Paul al II-lea, Audiență Generală [24 aprilie 1991]: Insegnamenti XIV/1 [1991], 856.
[144] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea apostolică în formă de motu proprio Intima Ecclesiae natura (11 noiembrie 2012): AAS 104 (2012), 996.
[145] Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 14: AAS 59 (1967), 264.
[146] Paul al VI-lea, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 29: AAS 68 (1976), 25.
[147] A V-a Conferință Generală a Episcopatului Latino-American și din Caraibe, Documentul de la Aparecida (29 iunie 2007), 380.
[148] Consiliul Pontifical Pentru Dreptate și Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii, 9.
[149] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in America (22 ianuarie 1999), 27: AAS 91 (1999), 762.
[150] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 28: AAS 98 (2006), 239-240.
[151] Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii, 12.
[152] Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), 4: AAS 63 (1971), 403.
[153] Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiunea Libertatis nuntius (6 august 1984), XI, 1: AAS 76 (1984), 903.
[154] Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii, 157.
[155] Paul al VI-lea, Scrisoarea apostolică Octogesima adveniens (14 mai 1971), 23: AAS 63 (1971), 418.
[156] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 65: AAS 59 (1967), 289.
[157] Ibid., 15: AAS 59 (1967), 265.
[158] Conferéncia Nacional dos Bispos do Brasil, Exigências evangélicas e éticas de superação da miseria e da fome (aprilie 2002), Introducere, 2.
[159] Ioan al XXIII-lea, Scrisoarea enciclică Mater et magistra, 2 (15 mai 1961), 2: AAS 53 (1961), 402.
[160] Sfântul Augustin, De catechizandis rudibus, I, XIV, 22: PL 40, 327.
[161] Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiunea Libertatis nuntius (6 august 1984), XI, 18: AAS 76 (1984), 907-908.
[162] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 41: AAS 83 (1991), 844-845.
[163] Ioan Paul al II-lea, Omilia în timpul Liturghiei pentru evanghelizarea popoarelor la Santo Domingo (11 octombrie 1984), 5: AAS 77 (1985), 358.
[164] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 42: AAS 80 (1988), 572.
[165] Benedict al XVI-lea, Discurs la sesiunea inaugurală a celei de-a V-a Conferințe Generale a Episcopatului Latino-American și din Caraibe (13 mai 2007), 3: AAS 99 (2007), 450.
[166] Sfântul Toma de Aquino, Summa theologiae, II-II, q. 27, art. 2.
[167] Ibid., I-II, q. 110, art. 1.
[168] Ibid., I-II, q. 26, art. 3.
[169] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 50: AAS 93 (2001), 303.
[170] Ibid.
[171] Cf. Propositio 45.
[172] Congregația pentru Doctrina Credinței, Instrucțiunea Libertatis nuntius (6 august 1984), XI, 18: AAS 76 (1984), 908.
[173] Asta implică „a elimina cauzele structurale ale disfuncțiilor economiei mondiale”: Benedict al XVI-lea, Discurs adresat Corpului Diplomatic (8 ianuarie 2007): AAS 99 (2007), 73.
[174] Cf. Commission sociale des évêques de France, Declarația Réhabiliter la politique (17 februarie 1999); Pius al XI-lea, Mesaj, 18 decembrie 1927.
[175] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Caritas in veritate (29 iunie 2009), 2: AAS 101 (2009), 642.
[176] Ioan Paul al II-lea, Exortația apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 37: AAS 81 (1989), 461.
[177] Cf. Propositio 56.
[178] Catholic Bishops’ Conference of the Philippines, Scrisoarea pastorală What is happening to our Beautiful Land? (29 ianuarie 1988).
[179] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio (26 martie 1967), 76: AAS 59 (1967), 294-295.
[180] United States Conference of Catholic Bishops, Scrisoarea pastorală Forming Consciences for Faithful Citizenship (noiembrie 2007), 13.
[181] Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii, 161.
[182] Das Ende der Neuzeit, Würzburg, 1965, 30-31.
[183] Cf. I. Quiles, S.I., Filosofía de la educación personalista, Buenos Aires, 1981, 46-53.
[184] Comité Permanent de la Conférence Episcopale Nationale du Congo, Message sur la situation sécuritaire dans le pays (5 decembrie 2012), 11.
[185] Cf. Platon, Gorgia, 465.
[186] Benedict al XVI-lea, Discurs adresat Curiei Romane (21 decembrie 2012): AAS 105 (2013), 51.
[187] Cf. Propositio 14.
[188] Cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1910; Consiliul Pontifical pentru Dreptate și Pace, Compendiul de doctrină socială a Bisericii, 168.
[189] Cf. Propositio 54.
[190] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 88: AAS 91 (1999), 74.
[191] Sfântul Toma de Aquino, Summa contra gentiles, I, VII; cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Fides et ratio (14 septembrie 1998), 43: AAS 91 (1999), 39.
[192] Conciliul Ecumenic Vatican II, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 4.
[193] Cf. Propositio 52.
[194] Catholic Bishops’ Conference of India, Declarația finală a celei de-a 30-a Adunări Generale: The Church’s Role for a better India (8 martie 2012), 8.9.
[195] Cf. Propositio 53.
[196] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 56: AAS 83 (1991), 304.
[197] Cf. Benedict al XVI-lea, Discurs adresat Curiei Romane (21 decembrie 2012): AAS 105 (2012), 51.
[198] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 16.
[199] Comisia Teologică Internațională, Creștinismul și religiile (1996), 72: Ench. Vat. 15, nr. 1061.
[200] Ibid.
[201] Cf. ibid., 81-87: Ench. Vat. 15, nr. 1070-1076.
[202] Cf. Propositio 16.
[203] Benedict al XVI-lea, Exortația apostolică postsinodală Ecclesia in Medio Oriente (14 septembrie 2012), 26: AAS 104 (2012), 762.
[204] Propositio 55.
[205] Cf. Propositio 36.
[206] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 52: AAS 93 (2001), 304.
[207] Cf. V.M. Fernández, „Espiritualidad para la esperanza activa”. Acto de apertura del I Congreso Nacional de Doctrina social de la Iglesia, Rosario (Argentina), 211: UCActualidad 142 (2011), 16.
[208] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 45: AAS 83 (1991), 292.
[209] Benedict al XVI-lea, Scrisoarea enciclică Deus caritas est (25 decembrie 2005), 16: AAS 98 (2006), 230.
[210] Ibid., 39: AAS 98 (2006), 250.
[211] A II-a Adunare Specială pentru Europa a Sinodului Episcopilor, Mesaj final, 1: L’Osservatore romano (23 octombrie 1999), 5.
[212] Isaac de Stella, Sermo 51: PL 194, 1863.1865.
[213] Nican Mopohua, 118-119.
[214] Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, cap. VIII, 52-69.
[215] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris Mater (25 martie 1987), 6: AAS 79 (1987), 366.
[216] Cf. Propositio 58.
[217] Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea enciclică Redemptoris Mater (25 martie 1987), 17: AAS 79 (1987), 381.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu (redactor: Claudia Stan)
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.11.2013
Publicarea pe acest sit: 12.02.2014
Etichete: ,

Lasă un răspuns