Euharistia şi Preotul: în strânsă legătură prin Iubirea lui Dumnezeu

Mesaj pentru Ziua Mondială de Rugăciune
pentru Sfințirea Preoților
27 iunie 2003,
Solemnitatea Inimii Preasfinte a lui Isus

Preotul este răspunzător de Euharistie

Sărbătoarea Inimii Preasfinte a lui Isus este pentru noi o invitație de a contempla iubirea ce izvorăște din izvorul inepuizabil al lui Cristos și se răspândește în omenirea întreagă, prin „darul prin excelență”, care este Euharistia. Ultima enciclică a lui Ioan Paul al II-lea ne atrage atenția asupra valorii acestui dar, care este cu totul excepțional. Darul divin ne-a fost destinat într-un chip deosebit nouă preoților și, din cauza faptului că l-am primit, suntem răspunzători de eficacitatea Euharistiei în lume.

Strigătul credinței

În toate celebrările Jertfei divine, după consacrarea pâinii și a vinului care se transformă în trupul și sângele lui Cristos, preotul exclamă: „misterul credinței!”; este o uimire care provoacă adorația, chiar dacă pentru ochii pământești se pare că nimic nu s-a schimbat. În enciclică, Sfântul Părinte își exprimă dorința de a intra împreună cu noi „în adorație înaintea acestui mister: mare mister, mister de milostivire” (11). Apoi adaugă: „Ce putea să facă Isus mai mult pentru noi? În Euharistie, ne arată într-adevăr o iubire care merge până la capăt (cf. In 13, 1), o iubire care nu știe de măsură”.

Sfânta Liturghie este memorialul jertfei de pe cruce. „Biserica trăiește mereu din jertfa răscumpărătoare și are calea deschisă spre ea nu doar prin intermediul unei amintiri pline de credință, ci și printr-un contact actual, căci jertfa se actualizează, perpetuându-se în mod sacramental, în fiecare comunitate care o oferă prin mâinile slujitorului hirotonit. Astfel, Euharistia extinde la oamenii de astăzi împăcarea obținută o dată pentru totdeauna prin Cristos pentru omenirea din toate timpurile. Într-adevăr, jertfa lui Cristos și jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă” (12).

Euharistia este jertfă în sens propriu și, în primul rând, este darul lui Cristos făcut Tatălui: „jertfa pe care Tatăl a acceptat-o, oferind în schimb pentru darul total al Fiului său, care s-a făcut ascultător până la moarte (Fil 2,8), darul său părintesc, și anume darul vieții celei noi și nemuritoare în înviere. Oferind jertfirea de sine Bisericii, Cristos a voit totodată să-și însușească jertfa spirituală a Bisericii, chemată să se ofere și ea pe sine o dată cu jertfa lui Cristos” (13).

În mod deosebit, Suveranul Pontif subliniază faptul că „jertfa euharistică actualizează nu numai misterul pătimirii și morții Mântuitorului, ci și misterul învierii în care jertfa își află încoronarea sa. Întrucât e viu și înviat, Cristos poate, în Euharistie, să se facă pâinea vieții (In 6, 35.48), pâine vie (In 6,51)” (14).

Așadar, oferirea jertfei este izvor de viață nouă. Eficacitatea mântuitoare a jertfei se realizează pe deplin în împărtășanie: „îl primim pe el însuși, pe acela care s-a dat pentru noi, primim trupul său, pe care l-a dat pentru noi pe cruce, sângele său, pe care l-a vărsat pentru mulți spre iertarea păcatelor (Mt 26,28)” (15).

„Prin împărtășirea cu trupul și sângele său, Cristos ni-l dă, de asemenea, pe Duhul său” (17). „Dă-ne nouă, celor care ne hrănim cu trupul și sângele Fiului tău, ca, din plinătatea Duhului Sfânt, să devenim un singur trup și un singur suflet în Cristos. Astfel, prin darul trupului și sângelui său, Cristos face să crească în noi darul Duhului său, primit deja prin Botez și oferit ca pecete în sacramentul Mirului” (17).

Pe lângă aceasta, cuvintele „până când vei veni” ne oferă ocazia de a descoperi mai bine perspectivele escatologice ale Euharistiei: „Euharistia este tensiunea sfârșitului, pregustarea plinătății bucuriei făgăduite de Cristos (cf. In 15,11); este, într-un fel, anticiparea paradisului, garanția slavei viitoare” (18).

Aceste perspective care deschid calea împărtășirii cu Biserica cerească – ce trebuie să fie mereu în mintea și inima noastră -, pot părea destul de îndepărtate, însă ele stimulează „simțul nostru de răspundere față de pământul prezent”, „făcând să încolțească o sămânță de speranță vie în asumarea zilnică de către fiecare a propriilor sale datorii” (20).

Chemarea la responsabilitate este valabilă pentru toți. În noi preoții, ea are o rezonanță mai specială. Fiecare celebrare euharistică este menită să trezească conștiința acelora care iau parte la ea. În cazul preotului, ea trezește responsabilitatea față de o lume ce trebuie schimbată, transfigurată de Euharistie. Rostind sau proclamând cuvintele: „Misterul credinței!”, preotul înțelege mai bine că acest strigăt al credinței îl îndreaptă spre o lume în care Cristos înfăptuiește lucruri minunate și simte în interiorul lui că misiunea de a răspândi peste tot împărăția sa nu poate fi amânată.

El primește o lumină nouă despre propria misiune sacerdotală ce i-a fost încredințată și despre rolul ce trebuie să-l asume pentru ca puterea Euharistiei să poată produce toate efectele sale în fiecare existență omenească. Preotul este investit cu responsabilitatea de a edifica o societate nouă în Cristos. Într-un chip deosebit, are posibilitatea de a mărturisi credința în prezența nouă ce izvorăște din fiecare consacrare ce transformă pâinea și vinul în trupul și sângele Domnului.

Caracterul minunat al acestei prezențe deschide ușa în sufletul preotului spre o speranță nouă ce depășește toate piedicile care se adună pe drumul slujirii sale care, deseori, e caracterizat de lupte și încercări.

Edificarea Bisericii și adorația contemplativă

Enciclica dorește să arate toată bogăția spirituală a Euharistiei; pe de o parte pune în lumină contribuția ei esențială la edificarea Bisericii, iar pe de alta nu uită să atragă atenția asupra valorii cultului adus prezenței reale din afara Sfintei Liturghii. Acest aspect este deosebit de prețios și fecund și trebuie amintit atât pentru noi înșine, cât și pentru credincioși.

Fiind în continuitate armonioasă cu magisteriul precedent, Conciliul Vatican II învață că celebrarea euharistică este în centrul procesului de creștere al Bisericii. Explică modul în care crește împărăția lui Cristos în lume: „Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa crucii, în care Cristos, Paștele nostru a fost jertfit (1 Cor 5,7), se împlinește opera răscumpărării noastre. Totodată, prin sacramentul pâinii euharistice, este reprezentată și realizată unitatea credincioșilor, care formează un singur trup în Cristos (cf. 1 Cor 10,17).

La începuturile Bisericii, există o influență cauzală a Euharistiei, așa cum se poate vedea la ultima Cină: gesturile și cuvintele lui Isus „puneau temeliile noi comunități mesianice, poporul noului legământ”. „Începând din acel moment și până la sfârșitul timpurilor, Biserica se construiește prin mijlocirea împărtășirii sacramentale cu Fiul lui Dumnezeu jertfit pentru noi” (21).

În felul acesta se manifestă rolul constructiv al preotului, care este angajat de Cristos în cea mai importantă lucrare de transformare a lumii, ce se realizează prin puterea Euharistiei. De acest rol se leagă o altă misiune a preotului, și anume misiunea de a accepta prezența euharistică cu ochii contemplativi ai adorației și cu trăsături de extremă delicatețe.

„Cultul adus Euharistiei în afara Liturghiei are o valoare inestimabilă în viața Bisericii” (25), spune enciclica. Responsabilitatea preotului în acest cult este amintită astfel: „Le revine păstorilor să încurajeze, și prin mărturie personală, cultul euharistic, în special expunerile sfântului sacrament, ca și adorația înaintea lui Cristos prezent sub speciile euharistice”.

Suveranul Pontif nu doar că încurajează pe fiecare preot să dea această mărturie, ci ne împărtășește mărturia proprie: „E bine să stăm de vorbă cu el și, rezemați pe pieptul lui asemenea ucenicului pe care îl iubea Isus (cf. In 13,25), să fim atinși de iubirea infinită a inimii sale. Dacă, în timpurile noastre, creștinismul trebuie să se facă remarcat îndeosebi prin arta rugăciunii, cum să nu simțim nevoia reînnoită de a rămâne mai mult timp, în conversație spirituală, în adorație tăcută, într-o atitudine de iubire, înaintea lui Cristos prezent în sfântul sacrament? De multe ori, dragi frați și surori, am făcut această experiență și am primit putere, mângâiere și ajutor!”.

Este vorba de o experiență care a fost recomandată cu insistență de magisteriul permanent și de exemplul a numeroși sfinți. Mărturia personală a Vicarului lui Cristos îi încurajează pe toții preoții, cititorii enciclicii, să prețuiască și să vorbească despre momentele tainice de har ce sunt mijlocite de adorația Preasfântului Sacrament. Euharistia devine în felul acesta izvor de contemplare sfințitoare și roditoare.

Euharistia și preoția ministerială

Jertfa euharistică are nevoie absolută de preoția ministerială. Enciclica amintește faptul că, pentru celebrarea euharistică, în mod cert nu este suficientă preoția comună. În conformitate cu Conciliul Vatican II, „credincioșii, în puterea preoției regale, participă la jertfa euharistică”, dar preotul hirotonit este acela care „celebrează jertfa euharistică in persona Christi și o oferă lui Dumnezeu în numele întregului popor” (LG 10). Acest minister implică succesiunea apostolică, „adică seria neîntreruptă a hirotonirilor episcopale valide” (28). Expresia in persona Christi înseamnă: „identificarea specifică, sacramentală, cu marele preot al legământului veșnic, care este autorul și subiectul principal al jertfei sale proprii, în care într-adevăr nu poate fi înlocuit de nimeni”.

„Pentru a fi cu adevărat o adunare euharistică, adunarea care se formează pentru celebrarea Euharistiei are absolută nevoie de un preot hirotonit care să o prezideze. Pe de altă parte, comunitatea nu este în măsură să-și dea sieși slujitorul hirotonit. Acesta este un dar pe care îl primește prin succesiunea episcopală care urcă până la apostoli. Episcopul este acela care, prin sacramentul Preoției, hirotonește un nou preot, conferindu-i puterea de a celebra Euharistia” (29).

Necesitatea de a avea un slujitor hirotonit ridică o problemă în relațiile ecumenice. Spune Conciliul Vatican II (Unitatis Redintegratio 22): „Comunitățile bisericești despărțite de noi, deși sunt lipsite de unitatea deplină cu noi, izvorâtă din Botez, și deși, după credința noastră, mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoției, nu au păstrat substanța autentică și integrală a misterului euharistic, totuși, amintind la Cina sfântă moartea și învierea Domnului, ele mărturisesc că arată viața de comuniune cu Cristos și așteaptă venirea lui în slavă”.

Prin urmare, se impune această regulă: „Credincioșii catolici, respectând totuși convingerile religioase ale fraților separați, trebuie, așadar, să se abțină de a lua parte la împărtășania distribuită în celebrările lor euharistice, ca să nu confirme o ambiguitate asupra naturii Euharistiei și, în consecință, să nu-și îndeplinească datoria de a da o mărturie clară despre adevăr” (30).

„La fel, nu se poate gândi înlocuirea Liturghiei de duminică cu celebrări ecumenice ale cuvântului, cu întâlniri de rugăciune cu creștinii ce aparțin comunităților ecleziale deja menționate sau cu participarea la serviciile lor liturgice”.

În comunitățile catolice, lipsa de preoți poate împiedica celebrarea euharistică. Enciclica arată „cât de dureroasă și anormală este situația unei comunități creștine care, deși are caracteristicile unei parohii în ceea ce privește numărul și diversitatea credincioșilor, lipsește totuși un preot care să o păstorească. Într-adevăr, parohia este o comunitate de botezați care își exprimă și consolidează identitatea mai ales prin celebrarea jertfei euharistice. Dar pentru aceasta este necesară prezența unui preot, el singur având puterea de a oferi Euharistia in persona Christi. Când comunitatea nu are preot, se caută de bună seamă remedierea cumva a acestei lipse, pentru a continua celebrările duminicale, și în aceste cazuri, călugării și laicii care îi călăuzesc pe frații și surorile lor în rugăciune exercită într-un mod lăudabil preoția comună a tuturor credincioșilor, întemeiată pe harul Botezului. Dar aceste soluții nu trebuie considerate decât ca provizorii pentru timpul în care comunitatea așteaptă sosirea unui preot” (32).

Această situație are o singură rezolvare: „Caracterul sacramentul incomplet al acestor celebrări trebuie, înainte de toate, să determine ansamblul comunității să se roage cu mai multă fervoare pentru ca Domnul să trimită lucrători în secerișul său (cf. Mt 9, 38); de asemenea, trebuie să conducă la activarea tuturor celorlalte elemente constitutive ale pastorației vocaționale adecvate, fără a ceda tentației de a căuta soluții în slăbirea exigențelor referitoare la calitățile morale și la formarea care se cere pentru candidații la preoție”.

În fața situației comunităților care, din lipsă de preoți, nu pot asigura celebrarea euharistică, preotul devine mai conștient de valoarea angajării sale și de necesitatea prezenței lui. De asemenea, trebuie să fie convins că înainte de toate prin rugăciune și adeziune clară la propria identitate ontologică – manifestată în mod firesc și în forul extern – el este responsabil de nașterea, creșterea și fidelitatea chemărilor la preoție. Prin mărturia acceptării lui motivate și pline de bucurie a propriei identități și prin apostolatul lui, el poate contribui la eficacitatea pastoralei vocaționale; chiar dacă sunt și alții care se consacră acestei lucrări pastorale, fiecare preot trebuie să favorizeze în mod personal înmulțirea chemărilor.

Euharistia și comuniunea eclezială

Într-un capitol special, enciclica dezvoltă tema comuniunii ecleziale. Este vorba de o temă centrală, fiindcă toată finalitatea documentului constă în a sublinia contribuția Euharistiei la edificarea și creșterea Bisericii. Comuniunea ce caracterizează Biserica trebuie să fie înțeleasă în semnificația ei mai adâncă: „Biserica este chemată să mențină și să promoveze atât comuniunea cu Dumnezeu Treime, cât și comuniunea între credincioși” (34). „Euharistia apare ca apogeul tuturor sacramentelor, căci duce la desăvârșirea comuniunii cu Dumnezeu Tatăl, datorită identificării cu Fiul unic prin lucrarea Duhului Sfânt”. „Dumnezeu se unește cu noi în modul cel mai desăvârșit. Tocmai de aceea, e necesar să cultivăm în inimi dorința constantă după sacramentul Euharistiei”.

Comuniunea eclezială a adunării euharistice este comuniunea cu episcopul propriu, principiu vizibil și fundament al unității în Biserica sa particulară; este și comuniunea cu Pontiful Roman, și putem adăuga: cu toți episcopii, cu întregul cler și cu tot poporul credincios (39).

Printre consecințele acestei comuniuni, trebuie să notăm o deschidere mai largă în câmpul ecumenic, datorată faptului că frații orientali sunt mai apropiați de Biserica catolică. Când aceștia cer în mod spontan să primească Euharistia de la un slujitor catolic și sunt pregătiți cum se cuvine, cererea lor trebuie să fie satisfăcută, cu posibilitatea de reciprocitate. Enciclica Ut unum sint spune: „Este un motiv de bucurie să amintim că slujitorii catolici pot, în anumite cazuri deosebite, să administreze sacramentele Euharistiei, Pocăinței, Ungerii bolnavilor altor creștini care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica Catolică …” (46), iar lucrul acesta cu posibilitatea de reciprocitate.

Această dispoziție are ca obiectiv nu realizarea unei intercomuniuni, ci de a veni în întâmpinarea unei mari necesități spirituale în vederea mântuirii veșnice a fiecărui credincios. Este suficient să existe un acord mulțumitor în legătură cu doctrina despre Biserică și despre Euharistie.

Cu credința Mariei

Nu trebuie să ne mire faptul că la sfârșitul enciclicii, Papa ne îndreaptă privirea spre Fericita Fecioară Maria.

Dacă Euharistia este misterul credinței, acest mister a fost propus credinței Fericitei Fecioare și a fost primit de ea în mod desăvârșit. Împărtășind credința sa cu noi preoții, Preasfânta Maria ne ajută să ne asumăm responsabilitatea noastră în răspândirea Euharistiei pentru viața Bisericii și ne îndeamnă: „faceți ceea ce vă va spune” (In 2,5).

Autor: Congregația pentru Cler
Traducător: pr. dr. Wilhelm Dancă
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 27.06.2003
Publicarea pe acest sit: 27.06.2003
Etichete:

Lasă un răspuns