Etica în comunicaţiile sociale

I. Introducere

1. Modul în care persoanele utilizează mijloacele de comunicare socială poate să conducă la efecte pozitive sau negative. Chiar dacă se spune des, și o vom repeta și acum, că mijloacele de comunicare socială fac „vremea frumoasă sau rea”, acestea nu sunt forțe oarbe ale naturii care scapă controlului omenesc. Chiar atunci când comunicarea are adesea urmări neprevăzute, persoanele aleg dacă să folosească mijloacele de comunicare socială pentru un scop bun sau rău. Aceste alegeri, fundamentale pentru problema etică, nu le fac numai receptorii comunicației: spectatorii, ascultătorii, cititorii, dar și cei care controlează instrumentele de comunicare socială și determină structurile acestora, politicile și conținutul lor. Este vorba despre funcționarii publici și conducători, membrii birourilor guvernamentale, proprietarii, editorii și administratorii posturilor de radio, redactori, șefii de serviciu, corespondenți și alții. Pentru aceste persoane problema etică este foarte spinoasă: mijloacele de comunicare socială trebuie folosite pentru a sluji binele sau răul?

2. Impactul comunicațiilor sociale este foarte puternic. Persoanele intră în contact unele cu altele și cu evenimente, emit opinii și valori. Nu numai că transmit și primesc informații și idei datorită acestor instrumente, dar adesea experiența lor umană devine o experiență mediatică (cf. Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Aetatis novae, nr. 2).

Schimbările tehnologice fac mijloacele de comunicare socială mereu mai productive și puternice. „Apariția societății informației este o adevărată revoluție” (Consiliul Pontifical pentru Cultură, Spre o abordare pastorală a culturii, nr. 9) și inovările impresionante ale secolului XX ar putea fi doar un prolog la ceea ce va aduce acest nou secol. Gama vastă și diversitatea mijloacelor de comunicare socială accesibile celui care vine din țările bogate sunt remarcabile: cărți și periodice, radio și televiziune, film și video, înregistrări, comunicare electronică transmisă prin radio, cablu, satelit și internet. Conținutul acestei vaste game merge de la știri până la divertisment pur, de la rugăciune până la pornografie, de la contemplare la violență. Potrivit unui principiu acceptat de mass-media, persoanele pot să dezvolte empatia și compasiunea sau să se izoleze într-o atmosferă narcisiacă cu efecte narcotizante. Chiar și cei care fug de mijloacele de informare nu pot evita contactul cu cel care, în schimb, este profund influențat de ele.

3. În afară de aceste motivații, Biserica are chiar menirea de a se interesa de mijloacele de comunicare socială. În lumina credinței, istoria comunicării umane se poate considera ca o lungă călătorie de la Babel, simbol al colapsului comunicării (cf. Gen 11,4-8), până la Rusalii și la darul limbilor (cf. Fap 2,5-11), comunicare reînnoită de forța Duhului trimis de către Fiul. Trimisă în lume pentru a anunța vestea cea bună (cf. Mt 28,19-20; Mc 16,15), Biserica are misiunea să proclame evanghelia până la sfârșitul veacurilor. Astăzi știe că aceasta necesită folosirea mijloacelor de comunicare socială (cf. Conciliul Vatican II, Inter mirifica, nr. 3; Paul al VI-lea, Evangelii nuntiandi, nr. 45; Ioan Paul al II-lea, Redemptoris missio, nr. 37; Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Communio et progressio, nr. 126-134, Aetatis novae, nr. 11).

Biserica știe, de asemenea, să fie communio, o comuniune de persoane și de comunități euharistice, „care își caută temeiul în comuniunea intimă a Sfintei Treimi” (Aetatis novae, nr. 10; cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Câteva aspecte ale Bisericii înțeleasă ca o comuniune). De fapt, întreaga comunicare umană se întemeiază pe comuniunea dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Mai mult decât atât, comuniunea trinitară se extinde asupra omenirii: Fiul este Cuvântul „pronunțat” din veșnicie de către Tatăl și, în Isus Cristos și prin el, Fiul și Cuvântul întrupat, Dumnezeu se comunică pe el însuși și mântuirea tuturor bărbaților și femeilor. „După ce, în repetate rânduri și în multe feluri, Dumnezeu le-a vorbit odinioară părinților noștri prin profeți, în aceste vremuri de pe urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul” (Evr 1,1-2). Comunicarea în Biserică și cu ajutorul său începe în comuniunea de iubire dintre persoanele divine și în comunicarea lor cu noi.

4. Apropierea Bisericii de mijloacele de comunicare socială este fundamental pozitivă și încurajatoare. Ea nu numai judecă și condamnă. Mai curând consideră aceste instrumente nu doar produse ale geniului uman, dar chiar mari daruri ale lui Dumnezeu și semne adevărate ale timpurilor (cf. Inter mirifica, nr. 1; Evangelii nuntiandi, nr. 45; Redemptoris missio, nr. 37).

Dorește să sprijine pe aceia care sunt angajați profesional în comunicare, stabilind principii pozitive pentru a-i asista în opera lor, promovând un dialog la care pot să participe cei interesați, adică mare parte din omenirea contemporană. Aceste scopuri stau la baza prezentului document.

Repetăm: mijloacele de comunicare socială nu fac nimic prin ele însele. Sunt instrumente, mijloace folosite pentru a sluji interesele celor care le utilizează. Reflectând asupra mijloacelor de comunicare socială, trebuie să abordăm cu onestitate problema „cea mai importantă” produsă de progresul tehnologic: dacă, așa cum a rezultat, persoana umană devine cu adevărat mai bună, adică mai matură spiritual, mai conștientă de demnitatea condiției sale, mai responsabilă, mai deschisă celorlalți, în chip special spre cei nevoiași, mai disponibilă să dea și să aducă ajutor tuturor (cf. Ioan Paul al II-lea, Redemptor hominis, nr. 15).

Este sigur că majoritatea persoanelor implicate în comunicarea socială cu un rol oarecare sau constituite din individualități conștiente doresc să facă tot ceea ce este just. Funcționarii publici, cei care au puterea să decidă precum și conducătorii instituțiilor doresc să respecte și să promoveze interesul public în modul în care ei intenționează. Cititorii, ascultătorii, spectatorii doresc să folosească bine timpul lor pentru creșterea personală și pentru dezvoltarea spre un final care să ducă la o viață mai rodnică și fericită.

Părinții vor ca tot ceea ce le intră în casă cu ajutorul mass-mediei să fie în slujba copiilor lor. Majoritatea profesioniștilor comunicațiilor doresc să-și pună talentul în slujba familiei umane și se preocupă de presiunile economice și ideologice crescânde care coboară nivelul etic în numeroase sectoare ale mijloacelor de comunicare socială.

Conținutul numeroaselor alegeri făcute de către toate aceste persoane cu privire la mijloacele de comunicare socială diferă de la grup la grup și de la individ la individ, dar alegerile au toate o pondere etică și sunt subiect pentru o evaluare etică. Pentru a alege corect trebuie să se cunoască „normele ordinii morale” și să fie aplicate „cu fidelitate” (Inter mirifica, nr. 4).

5. Biserica aduce diverse elemente în această dezbatere.

Oferă o lungă tradiție de înțelepciune morală, înrădăcinată în revelația divină și în reflecția umană (cf. Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, nr. 36-48). Din aceasta face parte un corp substanțial și în dezvoltare de doctrină socială a cărui orientare teologică împlinește un important rol corectiv atât în confruntările cu „soluția «atee», care lipsește omul de una din componentele sale fundamentale, cea spirituală, cât și în confruntările cu soluțiile permisive și consumiste, care, cu diverse pretexte, tind să convingă omul asupra independenței sale față de lege și de Dumnezeu” (Ioan Paul al II-lea, Centesimus annus, nr. 55). Mai mult decât să judece mijloacele de comunicare socială, această tradiție se pune în slujba lor. Spre exemplu, „cultura înțelepciunii, specifică Bisericii, poate să evite ca acea cultură a informației, specifică mijloacelor de comunicare socială, să devină o acumulare de fapte fără sens” (Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Cea de-a XXXIII-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale, 1999).

Biserica aduce și altceva în dezbatere. Contribuția sa specială la problemele umane, inclusă fiind lumea comunicațiilor sociale, este „tocmai acea viziune a demnității persoanei, care se manifestă în întreaga sa plenitudine în misterul Cuvântului întrupat” (Centesimus annus, nr. 47). Conform cuvintelor folosite de Conciliul Vatican II: „Cristos, care este noul Adam, revelează cu adevărat misterul Tatălui și al iubirii sale, dezvăluie în mod deplin pe om omului și îi atrage atenția asupra vocației sale deosebite” (Gaudium et spes, nr. 22).

II. Comunicațiile sociale în slujba persoanei umane

Urmând constituția pastorală asupra Bisericii în lumea contemporană, Gaudium et spes (cf. nr. 30-31), instrucția pastorală asupra comunicațiilor sociale, Commnunio et progressio, explică faptul că mijloacele de comunicare socială sunt chemate să slujească demnitatea umană ajutând persoanele să trăiască bine și să fie active în comunitate. Fac aceasta încurajând bărbații și femeile să fie conștienți de propria demnitate, să pătrundă în gândurile și sentimentele celorlalți, să cultive un sens de responsabilitate reciprocă și să crească în libertatea personală, în respect pentru libertatea celorlalți și pentru capacitatea de dialog.

Comunicațiile sociale au o putere imensă asupra promovării fericirii umane și asupra realizării sale. Cu intenția de a nu oferi nimic altceva decât un cadru de ansamblu, observăm aici, ca și în altă parte (cf. Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Etica în publicitate, nr. 4-8), câteva beneficii economice, politice, educative și religioase.

7. Economice. Piața nu este o normă morală sau un izvor de valoare morală și se poate abuza de economia de piață. Totuși piața poate să fie în slujba persoanei (cf. Centesimus annus, nr. 34) și mijloacele de comunicare socială desfășoară un rol indispensabil în economia sa. Comunicațiile sociale susțin afacerile și comerțul; contribuie la promovarea creșterii economice, a ocupării forței de muncă și a prosperității; încurajează îmbunătățirile în calitate ale bunurilor și serviciilor existente precum și dezvoltarea celor noi; promovează competiția responsabilă, care este în slujba interesului public și permit persoanelor să facă alegeri conștiente în ce privește transmiterea informației cu privire la disponibilitatea și caracteristicile produselor.

Pe scurt, complexele sisteme naționale și internaționale de astăzi nu ar trebui să funcționeze fără mijloacele de comunicare socială. Dacă ar fi să le eliminăm, structurile economice cele mai importante s-ar prăbuși spre paguba societății și a numeroaselor persoane.

8. Politice. Comunicațiile sociale aduc beneficii societății înlesnind participarea conștientă a cetățenilor la procesul politic. Mijloacele de comunicare socială unesc persoanele în scopul de a urmări țeluri și propuneri comune, ajutându-le astfel să formeze și să susțină comunități politice autentice.

Mijloacele de comunicare socială sunt indispensabile pentru societățile democratice de azi. Furnizează informații asupra problemelor și evenimentelor, asupra funcționarilor și candidaților la funcții publice. Permit liderilor să comunice rapid și direct cu publicul asupra problemelor urgente. Sunt importante instrumente de responsabilitate pentru că scot în evidență incompetența, corupția și abuzul de încredere atrăgând atenția asupra necesității competenței, vitalității și necesității spiritului datoriei.

9. Culturale. Instrumentele de comunicare socială oferă persoanelor umane accesul la literatură, teatru, muzică, artă care altfel ar fi inaccesibil și astfel promovează dezvoltarea umană în respectul cunoașterii, înțelepciunii și frumuseții.

Nu vorbim numai de operele clasice și de rodul studiilor academice, dar și de divertismentul popular și informațiile utile care reunesc familiile, ajută persoanele să rezolve problemele de fiecare zi, ridică spiritul celor suferinzi, al celor izolați și al celor bătrâni, scutindu-i de platitudinea vieții.

Mijloacele de comunicare socială permit grupurilor etnice să iubească și să celebreze propriile tradiții culturale, să le împărtășească și cu alții și să le transmită noilor generații. În particular, introduc pe copii și tineri în patrimoniul lor cultural. Lucrătorii comunicației, la fel ca și artiștii, slujesc binele comun tutelând și îmbogățind moștenirea culturală a națiunilor și popoarelor (cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către artiști, nr. 4).

10. Educative. Mijloacele de comunicare socială sunt instrumente importante de educație în numeroase contexte, de la școală la locul de muncă, și în diferite faze de viață: copiii de vârstă preșcolară, care sunt inițiați în lectură și în matematică, tinerii care primesc o formație vocațională ori diplome, bătrânii care caută să înțeleagă lucruri noi în ultimii ani de viață; aceștia și mulți alții au acces la o nouă și bogată colecție de resurse educative prin intermediul acestor mijloace. Mijloacele de comunicare socială sunt instrumente de instrucție în multe școli. Depășind pereții aulelor, instrumentele de comunicare, inclusiv internetul, trec peste barierele distanțelor și ale izolării, oferind ocazii de învățătură celor care trăiesc în zone îndepărtate, călugărilor și călugărițelor de clauzură, celor imobilizați la domiciliu, deținuților și multor altor persoane.

11. Religioase. Viața religioasă a multora este îmbogățită de mijloacele de comunicare socială, care oferă știri și informații despre evenimente, idei și personaje legate de religie. Sunt vehicule de evanghelizare și catehizare. Oferă inspirație, încurajare și ocazii de cult pentru persoanele constrânse să stea în case sau instituții.

Uneori, mijloacele de comunicare socială contribuie la îmbogățirea spirituală a persoanelor în mod excepțional. Spre exemplu, mari mase de oameni din toată lumea asistă și, într-un anume sens, participă la evenimente importante din viața Bisericii, care sunt transmise în mod frecvent prin satelit de la Roma. De-a lungul anilor, mijloacele de comunicare socială au adus cuvintele și imaginile vizitelor pastorale ale Sfântului Părinte milioanelor de persoane.

12. În toate aceste sectoare: economic, politic, cultural, educativ, religios și în altele se pot utiliza mijloacele de comunicare socială pentru a edifica și susține comunitatea umană. Toate mijloacele mediatice, de fapt, trebuie să fie deschise la comuniunea între persoane.

„Pentru a deveni frați și surori este necesar ca ei să se cunoască. Pentru a face asta este important să comunice mai mult și mai profund”. (Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și pentru Societățile de Viață Apostolică, Viața fraternă în comunitate, nr. 29). Comunicarea în slujba unei comunități autentice se extinde mult dincolo „de expresia sentimentelor inimii. Deplina comunicare comportă adevărata dăruire de sine sub presiunea iubirii” (Communio et progressio, nr. 11).

O comunicare, precum aceasta, urmărește bunăstarea și realizarea membrilor comunității în respectul binelui tuturor. Pentru a discerne binele comun sunt totuși necesare consultarea și dialogul. Este fundamental ca lucrătorii din comunicațiile sociale să se angajeze într-un dialog de acest fel și să accepte adevărul asupra a ceea ce este bine. În acest fel mass-media poate să împlinească misiunea sa de „a mărturisi adevărul cu privire la viață, la demnitatea umană, la semnificația autentică a libertății noastre și a interdependenței reciproce” (Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Cea de-a XXXIII-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale, 1999).

III. Comunicațiile sociale care violează binele persoanei umane

13. Mijloacele de comunicare socială pot fi utilizate pentru a stopa comunicarea și a leza binele persoanelor, alienându-le, marginalizându-le și izolându-le sau atrăgându-le în comunități negative sau centrate asupra valorilor false și distructive. Pot să ațâțe ostilitatea și conflictul, să demonizeze pe ceilalți și să creeze o mentalitate de genul „noi” împotriva „lor”, să prezinte ceea ce este josnic și corupt într-o lumină fascinantă, să ignore sau să diminueze ceea ce înalță și înnobilează.

Pot să răspândească dezinformarea și informația care corupe, să promoveze vulgaritatea și banalitatea. Reducerea la stereotipuri, bazate pe rasă și pe apartenența la diverse etnii, pe sex și vârstă și pe alți factori, printre care religia, este în mod dureros răspândită în mediile de comunicare socială. Adesea, în afară de aceasta, comunicațiile sociale nu iau în seamă ceea ce este autentic nou și important, inclusiv vestea cea bună, și se concentrează pe ceea ce este modern și bizar.

În fiecare dintre sectoarele pe care le-am menționat se verifică abuzuri.

14. Economic. Uneori, mijloacele de comunicare socială sunt utilizate pentru a edifica și susține sisteme economice în slujba avidității. Neoliberalismul este un exemplu: „Consideră profitul și legile pieței drept parametri absoluți în dauna demnității și a respectului persoanei și poporului” (Ioan Paul al II-lea, Ecclesia in America, nr. 56). În asemenea circumstanțe, instrumentele de comunicare de care ar trebui să beneficieze toți sunt numai spre profitul celor puțini.

Procesul de mondializare „poate să creeze ocazii extraordinare de bunăstare mai mare” (Centesimus annus, nr. 58). Totuși, alături de acest aspect, și ca parte din el, unele națiuni și unele popoare sunt exploatate și marginalizate, renunțând tot mai mult la lupta încordată pentru dezvoltare. Aceste acumulări tot mai mari de privațiuni în mijlocul abundenței sunt terenuri fertile pentru invidie, resentiment, tensiune și conflict. Aceasta subliniază necesitatea de „organe internaționale valide de control și conducere, care să dirijeze economia însăși spre binele comun” (Centesimus annus, nr. 58).

În fața gravelor nedreptăți nu este suficient ca lucrătorii comunicațiilor sociale să se limiteze să declare că munca lor constă în redarea lucrurilor așa cum sunt. E adevărat că e munca lor, dar decizia de a ignora din întreg unele aspecte ale suferinței umane reflectă o selectivitate ce nu poate fi justificată. Pe lângă aceasta, structurile și politicile de comunicație și distribuția tehnologiei sunt factori care contribuie la situația conform căreia unele persoane pot fi „bogate în informație” și altele „sărace în informație” într-o epocă în care prosperitatea și chiar supraviețuirea depind de informație.

Așadar, într-un astfel de caz, mijloacele de comunicare socială contribuie la nedreptăți și dezechilibre ce cauzează aceeași durere care este apoi exploatată din nou ca informație de presă. „Trebuie să se rupă barierele și monopolurile care lasă atâtea popoare la marginea dezvoltării, să se asigure tuturor – indivizi și națiuni – condițiile de bază, care permit participarea la dezvoltare” (Centesimus annus, nr. 35). Tehnologia comunicației și a informației, împreună cu formarea în folosirea lor, este una din aceste condiții de bază.

15. Politic. Politicieni fără scrupule folosesc mijloacele de comunicare socială pentru demagogie și pentru înșelăciune ca să susțină politici nedrepte și regimuri opresive. Ei îi prezintă pe oponenții lor într-o manieră coruptă, distorsionând și reprimând sistematic adevărul cu ajutorul propagandei și „a unei poziții fals încurajatoare”. În loc să unească persoanele, mijloacele de comunicare socială contribuie în acest fel la separarea lor, cauzând tensiuni și dând acces suspiciunilor care creează scena conflictelor. Chiar în țările cu sisteme democratice este considerat normal ca șefii politici să manipuleze opinia publică prin intermediul mijloacelor de comunicare socială în loc să promoveze o participare conștientă la procesul politic. Se respectă convențiile democratice, dar se utilizează tehnici împrumutate din publicitate și din relațiile publice în numele politicilor de care profită de grupuri particulare și violează drepturile fundamentale, inclusiv dreptul la viață (cf. Ioan Paul al II-lea, Evangelium vitae, nr. 70)

Adesea, mijloacele de comunicare socială promovează relativismul etic și utilitarismul care marchează actuala cultură a morții. Participă la contemporana „conjurație contra vieții, acreditând în opinia publică acea cultură care prezintă recurgerea la contracepție, sterilizare, avort și eutanasie ca pe un semn de progres și cucerire a libertății, în timp ce reprezintă în culori nefavorabile drept inamici ai libertății și ai progresului pozițiile necondiționate în favoarea vieții” (Evangelium vitae, nr. 17).

16. Cultural. Vocile critice condamnă deseori superficialitatea și gustul prost al mijloacelor de comunicare socială, care, chiar dacă nu sunt constrânse la moderație și la uniformitate, nu ar trebui să fie vulgare și degradante: a afirma că mijloacele de comunicare socială reflectă gusturile populare nu este cu adevărat o justificare în măsura în care exercită o influență mare asupra acestor gusturi și au datoria să le rafineze, nu să le degradeze.

Problema se prezintă în forme diferite. Ca aceea de a evita sau simplifica excesiv problemele complexe în loc să le explice cu grijă și în mod veridic, sau aceea de a propune în programe de divertisment spectacole cu caracter manipulator și dezumanizant, abordând și exploatând teme referitoare la sex și violență. Iresponsabilii ignoră și nu iau în seamă faptul că „pornografia și violența sadică degradează sexualitatea, pervertesc relațiile umane, aservesc indivizii și mai ales femeile și copiii, distrug căsătoria și viața de familie, inspiră comportamente antisociale și slăbesc fibra morală a societății” (Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Pornografia și violența în mijloacele de comunicare socială: un răspuns pastoral, nr. 10).

La nivel internațional chiar domeniul cultural impus de mijloacele de comunicare socială este o problemă gravă și în creștere rapidă. În unele locuri expresiile culturale tradiționale sunt în mod virtual excluse de la accesul la mijloacele de comunicare populare și dispar. Între timp valorile societății secularizate și opulente înlocuiesc valorile tradiționale ale societăților mai puțin bogate și influente. În considerarea acestor probleme ar trebui acordată atenție copiilor și tinerilor, oferindu-le spectacole care să îi pună în strânsă legătură cu propria moștenire culturală.

Este de dorit ca relația de comunicare să se potrivească cu modelele culturale. Societățile pot și ar trebui să învețe una de la alta. Totuși comunicarea interculturală nu ar trebui fie în detrimentul celor mai puțin puternici. Astăzi „chiar culturile mai puțin răspândite nu mai sunt izolate. Beneficiază de o creștere a contactelor, dar suferă încă pentru presiunile exercitate de o puternică tendință de uniformitate” (Spre o abordare pastorală a culturii, nr. 33).

Faptul că atâta comunicare se scurge numai într-un singur sens, adică dinspre națiunile industrializate către cele în curs de dezvoltare și sărace, ridică probleme etice de mare însemnătate. Bogații nu au nimic de învățat de la cei săraci? Cei puternici sunt surzi la glasul celor săraci?

17. Educativ. În loc să încurajeze instruirea, mijloacele de comunicare socială pot să îndrepte în altă parte atenția persoanelor și să le facă să piardă timpul. În acest mod copiii și tinerii care sunt în mod deosebit expuși, dar și adulții, suferă urmărind spectacole de duzină și decadente.

Printre cauzele acestui abuz de încredere din partea lucrătorilor de comunicații sociale se numără aviditatea care pune profitul pe primul loc. Uneori, mijloacele de comunicare socială sunt utilizate ca instrumente de îndoctrinare pentru a uniformiza gândirea cu scopul de a bloca accesul la acele informații pe care autoritățile nu doresc să le divulge. Aceasta înseamnă răstălmăcirea educației autentice care încearcă să amplifice cunoașterea persoanelor, să le potențeze abilitățile, să îi ajute să urmărească scopuri valide, fără să le limiteze orizonturile și fără să le folosească energiile creatoare în slujba ideologiei.

18. Religios. Raportul dintre instrumentele de comunicare socială și religie pune în evidență tentații de ambele părți.

Din partea mijloacelor de comunicare socială printre aceste tentații sunt: ignorarea sau marginalizarea ideilor și experiențelor religioase, tratând religia cu superficialitate sau chiar cu dispreț, ca un argument curios care nu merită o atenție serioasă; promovarea modelor religioase în detrimentul credinței tradiționale, tratarea grupurilor religioase cu ostilitate, judecarea religiei și a experienței religioase după criterii seculare, favorizând curentele religioase care se conformează gusturilor seculare mai mult decât altora; încercarea de a încarcera transcendența între granițele raționalismului și scepticismului. Mijloacele de comunicare socială actuale oglindesc adesea condiția postmodernă a unui spirit uman care se închide „între limitele propriei imanențe, fără vreo referire la transcendent” (Fides et ratio, nr. 81).

Din partea religiei printre tentațiile posibile sunt: a avea o viziune despre mijloacele de comunicare socială exclusiv negativă și critică; a nu înțelege că rezonabile criterii de comunicare socială precum obiectivitatea și imparțialitatea pot să inhibe tratamentele speciale favorabile intereselor instituționale ale religiei; prezentarea mesajelor religioase cu un stil bazat pe emotivitate și pe manipulare, ca și cum ar fi un produs în competiție pe o piață saturată; utilizarea mijloacelor de comunicare socială ca instrumente de control și de dominare; menținerea unei discreții deloc necesare sau ofensarea adevărului; diminuarea exigenței evanghelice a convertirii, a căinței și a revizuirii vieții, înlocuindu-le între timp cu o religiozitate blândă, care cere puțin persoanelor; încurajarea fundamentalismului, fanatismului și exclusivismului religios care instigă la dispreț și ostilitate față de alții.

1. Pe scurt, mijloacele de comunicare socială pot fi utilizate pentru a face bine sau pentru a face rău. Este o problemă de alegere.

„Nu trebuie să se uite niciodată că și comunicarea transmisă prin intermediul mijloacelor de comunicare socială nu este un exercițiu utilitarist orientat spre a solicita, a convinge sau a vinde. Mai puțin, ea nu este un vehicul pentru ideologie. Mijloacele de comunicare socială pot uneori să reducă ființele umane la unități de consum sau la grupe de interese în competiție între ele, sau să manipuleze telespectatorii, cititorii și ascultătorii, ca pe niște cifre de la care se așteaptă avantaje, fie ele legate de o susținere politică sau de vinderea de produse; aceste lucruri distrug comunitatea. Comunicarea are misiunea să unească persoanele și să îmbogățească viața, nu să le izoleze și să le exploateze. Mijloacele de comunicare socială utilizate în mod corect pot contribui la crearea și menținerea unei comunități umane bazate pe dreptate și caritate și, în măsura în care o fac, devin semne de speranță” (Ioan Paul al II-lea, Mesaj pentru Cea de-a XXXII-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale, 1998).

IV. Câteva principii etice importante

20. Principiile și normele etice importante în alte domenii sunt de valoare și pentru sectorul comunicațiilor sociale. Principiile de etică socială, precum solidaritatea, subsidiaritatea, justiția, echitatea și încrederea în folosirea resurselor publice și în dezvoltarea rolurilor care se bazează pe încrederea lumii sunt mereu importante. Comunicarea trebuie să fie mereu veridică pentru că adevărul este esențial pentru libertatea individuală și pentru comunicarea autentică dintre persoane.

Etica în comunicațiile sociale nu se referă numai la ceea ce apare pe ecranele cinematografice sau ale televizoarelor, în transmisiile radio, pe hârtia tipărită sau pe internet, dar trebuie raportată încă la alte multe aspecte. Dimensiunea etică atinge nu numai conținutul comunicației (mesajul) și procesul de comunicație (cum este realizată comunicarea), dar și probleme fundamental structurale și sistemice, care adesea implică teme referitoare la politicile de distribuție ale tehnologiilor și produselor sofisticate (cine va fi sărac și cine va fi bogat în informații?). Aceste probleme fac trimitere la altele, care au implicații politice și economice referitoare la proprietate și la control. Cel puțin în societățile deschise cu economie de piață, problema etică a tuturor constă în echilibrarea profitului cu slujirea publicului interesat, înțeles conform unei concepții largi despre binele comun.

Chiar și pentru persoanele de bunăvoință nu este întotdeauna limpede în ce fel să se aplice principiile și normele etice la cazurile particulare. Sunt necesare reflecții, dezbateri, dialog. Tocmai în speranța de a promova reflecția și dialogul între cei care decid politicile referitoare la comunicațiile sociale, profesioniștii sectorului, persoanele angajate în câmpul eticii și moralei, beneficiarii etc., oferim în acest document considerațiile care urmează.

21. În toate cele trei zone, mesaj, proces, probleme structurale și de sistem, principiul etic fundamental este următorul: persoana umană și comunitatea umană sunt scopul și măsura folosirii mijloacelor de comunicare socială. Comunicarea ar trebui să fie făcută de persoane în beneficiul dezvoltării integrale a celorlalte persoane.

Dezvoltarea integrală cere bunuri și produse materiale suficiente, dar și o anume atenție „dimensiunii interioare” (Ioan Paul al II-lea, Sollicitudo rei socialis, nr. 29; 46). Toți merită ocazia să crească și să prospere atingând gama vastă de bunuri materiale, intelectuale, emotive, morale și spirituale. Indivizii au o demnitate și o importanță inalienabile și nu pot să fie sacrificați în numele intereselor colective.

22. Al doilea principiu este complementar primului: binele persoanelor nu poate fi realizat independent de binele comun al comunității căreia îi aparțin persoanele. Acest bine comun ar trebui înțeles exclusiv ca sumă totală de propuneri împărtășite, pentru a căror realizare se implică toți membrii comunității, în a cărui slujbă se află însăși existența comunității.

Pentru aceasta, chiar dacă înseși comunicațiile sociale privesc just la exigențele și interesele de grupuri specifice, ele nu trebuie să așeze un grup împotriva altuia în numele conflictelor de clasă, naționalismului exagerat, supremației rasiale, curățeniei etnice și altele asemenea. Virtutea solidarității, „determinarea fermă și perseverentă de implicare pentru binele comun” (Sollicitudo rei socialis, nr. 38) trebuie să domnească în toate zonele vieții sociale, economice, politice, culturale și religioase.

Lucrătorii comunicațiilor sociale și cei care iau decizii cu privire la acestea din urmă trebuie să se așeze în slujba necesității și intereselor reale atât ale indivizilor, cât și ale grupurilor, la toate nivelurile. Echitatea la nivel internațional este necesară acolo unde distribuția neechitabilă de bunuri materiale între Nord și Sud este exacerbată de o distribuție rea de izvoare de comunicație și tehnologii de informație, de care depind productivitatea și prosperitatea. Probleme similare există și în țările bogate „unde continua transformare a modurilor de producție și de consum depreciază unele cunoștințe deja dobândite și profesiuni consolidate” așa încât „cei care nu reușesc să se țină în pas cu timpul pot ușor să fie marginalizați” (Centesimus annus, nr. 33). Este evident necesară o vastă participare în procesul decizional nu numai cu privire la mesajele și procesele de comunicare socială, dar și cu privire la chestiunile sistemice și de repartiție ale resurselor. Cei care iau decizii în acest domeniu au o serioasă datorie morală de recunoaștere a necesităților și intereselor celor care sunt în chip special vulnerabili: săracii, bătrânii, viitorii nou-născuți, copiii și tinerii, opresații și marginalizații, femeile și minorele, bolnavii și invalizii, precum și familiile și grupurile religioase. În special astăzi, comunitatea internațională și interesele internaționale ale comunicațiilor sociale ar trebui să se apropie cu generozitate și fără exclusivism de națiunile și de regiunile în care, prin ceea ce mijloacele de comunicare socială fac sau nu fac, devin părtași ai rușinii perpetuării relelor precum sărăcia, analfabetismul, represiunea politică și violarea drepturilor omului, conflictele interreligioase și intersociale, asuprirea culturilor indigene.

23. Oricum, continuăm să credem că „soluțiile problemelor, apărute prin această comercializare și privatizare nereglementate, nu consistă într-un control al statului asupra mass-mediei, dar într-o reglementare mai importantă conformă cu normele serviciului public, așa cum este pentru o responsabilitate publică majoră. Trebuie subliniat în legătură cu aceasta că, deși cadrele de referință juridică și politică în care funcționează mass-media din unele țări sunt actualmente în netă îmbunătățire, sunt alte locuri în care intervenția guvernului rămâne un instrument de opresiune și de excludere” (cf. Aetatis novae, nr. 5).

Trebuie să fim mereu în favoarea libertății de expresie, pentru că „de câte ori oamenii, urmărind predispoziția naturii, își schimbă un drept al lor, aduc în același timp un serviciu societății” (cf. Communio et progressio, nr. 45). Totuși, considerată dintr-un punct de vedere etic, această presupunere nu este o normă absolută, imprescriptibilă. Există argumente evidente, spre exemplu calomnia și defăimarea, mesaje care încearcă să promoveze ura și conflictul între indivizi și grupuri, obscenitatea și pornografia, descrierea morbidă a violenței în care nu există drept la comunicare. Și libera expresie ar trebui să observe principii precum adevărul, corectitudinea și respectul pentru viața privată.

Profesioniștii comunicațiilor sociale ar trebui să se implice activ pentru dezvoltarea și potențarea codurilor etice de comportament profesional, în cooperarea cu reprezentanții publici.

Organismele religioase și alte grupuri merită să fie parte din acest efort constant.

24. Un alt principiu important, deja menționat, privește participarea publică la procesul decizional cu privire la politica de comunicații. Această participare la toate nivelurile ar trebui să fie organizată, sistematică, autentic reprezentativă, nu deviată în favoarea grupurilor particulare. Acest principiu valorează încă, și poate ceva mai mult, acolo unde se posedă și se utilizează mijloace de comunicare socială în scop de profit.

În interesul participării publice, lucrătorii trebuie „să caute să comunice cu persoanele, nu numai să le vorbească. Aceasta implică cunoașterea necesităților lumii, conștientizarea problemelor, prezentarea tuturor formelor de comunicare cu sensibilitatea pe care o cere demnitatea umană” (Ioan Paul al II-lea, Discurs către lucrătorii din mass-media, Los Angeles, 15 septembrie 1987).

Circulația, indicii de ascultare, încasările împreună cu cercetările de piață, sunt adesea cei mai buni indicatori pentru studierea publicului, de fapt sunt unicii factori de care legea pieței are nevoie pentru a opera. Fără îndoială, în acest fel se poate auzi vocea pieței. Totuși, deciziile asupra conținutului și asupra orientării mass-mediei nu ar trebui să fie încredințate numai pieței și factorilor economici, adică profiturilor, pentru că nu se pot baza pe aceștia din urmă, nici pentru tutelarea interesului public în general, nici pentru interesele legitime ale minorităților în particular.

Într-o anumită măsură se poate răspunde la această obiecție cu conceptul „nișei”, după care unele periodice, programe, stații de radio și emițători se îndreaptă către ținte speciale. Abordarea este legitimă până la un anumit punct. Diversificarea și specializarea, adică organizarea mijloacelor de comunicare socială pentru a satisface așteptările unui public fragmentat în unități tot mai mici bazate pe factori economici și modele de consum, nu ar trebui să ducă prea mult în acea direcție. Mijloacele de comunicare socială trebuie să rămână un „areopag” (Redemptoris missio, nr. 37), un for pentru schimbul de idei și informații, care reunește indivizii și grupurile, promovând solidaritatea și pacea. Internet, în special, trezește o certă preocupare în legătură cu „consecințele total noi pe care le are: pierderea valorii intrinseci a instrumentelor de informație, uniformitatea nediferențiată a mesajelor care sunt astfel reduse la informație pură, lipsa reacției responsabile și o evidentă descurajare a raporturilor interpersonale” (Spre o abordare pastorală a culturii, nr. 9).

25. Profesioniștii mijloacelor de comunicare socială nu sunt singurii care au datorii de natură etică.

Chiar și beneficiarii au obligații. Lucrătorii care încearcă să-și asume responsabilitățile merită un public conștient de propriile sale responsabilități.

Prima datorie a utilizatorilor comunicațiilor sociale constă în discernământ și selecție. Ar trebui să se informeze cu privire la mass-media, la structura lor, la modurile de operare, la conținut, și să facă alegeri responsabile după criterii etice sănătoase în legătură cu ce să citească, să privească sau să asculte. Azi toți au nevoie de unele forme de educație cu privire la mass-media, fie pentru studiu personal, fie pentru a putea participa la un program organizat, sau pentru ambele lucruri. Mai mult decât a învăța tehnici, educația asupra mijloacelor de comunicare socială contribuie la trezirea în persoane a bunului gust și a veritabilei judecăți morale. Este vorba de un aspect de formare a conștiinței.

Cu ajutorul școlilor și programelor sale de formare, Biserica ar trebui să ofere o educație în materie de mass-media de acest tip (cf. Aetatis novae, nr. 28; Communio et progressio, nr. 107). Adresate inițial institutelor de viață consacrată, următoarele cuvinte au o aplicație mai amplă: „Comunitatea, conștientă de influența mijloacelor de comunicare socială, se educă să le utilizeze pentru creșterea personală și comunitară cu claritatea evanghelică și libertatea interioară a celui care a învățat să-l cunoască pe Cristos (cf. Gal 4,17-23). Ei, într-adevăr, propun și adesea impun o mentalitate și un model de viață care merge în constant contrast cu evanghelia. În această privință se cere, din multe părți, o formație aprofundată la recenzie și la folosirea critică și fecundă a unor astfel de mijloace. De ce să nu fie obiectul evaluării, verificării, programării în întâlniri periodice comunitare?” (Congregația pentru Institutele de Viață Consacrată și pentru Societățile de Viață Apostolică, Viața frățească în comunitate, nr. 34).

La fel, părinții au datoria gravă de a-i ajuta pe copiii lor să învețe în ce fel să evalueze și să utilizeze mijloacele de comunicare socială, formându-le conștiințele corect și dezvoltându-le capacitatea critică (cf. Ioan Paul al II-lea, Familiaris consortio, nr. 76). Pentru binele lor și al copiilor, părinții trebuie să învețe să fie spectatori, ascultători și cititori conștienți, utilizând cu prudență mass-media în casă. După vârstă și circumstanțe, copiii și tinerii ar trebui să fie îndrumați spre formarea cu privire la mijloacele de comunicare socială, rezistând tentației simplificatoare a pasivității acritice, presiunii exercitate de tovarășii lor și a exploatării comerciale.

Familiile, părinți și copii împreună, să considere folositor să se reunească în grupuri pentru a studia și discuta problemele și ocaziile create de comunicarea socială.

26. Dincolo de promovarea educației în legătură cu mijloacele de comunicare socială, instituțiile, agențiile și programele Bisericii au responsabilități importante cu privire la comunicațiile sociale. În deosebi, practica bisericească a comunicării ar trebui să fie exemplară, oglindind cele mai înalte modele de veridicitate, credibilitate, sensibilitate la drepturile omului și alte principii și norme relevante. Dincolo de asta, mijloacele de comunicare socială proprii Bisericii ar trebui să se implice în comunicarea plenitudinii adevărului asupra semnificației vieții umane și a istoriei în particular așa cum e conținut în cuvântul revelat al lui Dumnezeu și exprimat de învățătura magisteriului. Păstorii ar trebui să încurajeze utilizarea mijloacelor de comunicare socială pentru răspândirea evangheliei (cf. Codul de drept canonic, canonul 822.1).

Cel care reprezintă Biserica trebuie să fie onest și deschis în raporturile sale cu jurnaliștii. Chiar dacă uneori întrebările sunt „neplăcute sau neliniștitoare, în special când nu corespund absolut mesajului pe care trebuie să-l difuzăm”, trebuie să ne amintim că „majoritatea contemporanilor noștri pun astfel de întrebări tulburătoare” (Spre o abordare pastorală a culturii, nr. 34). Cei care vorbesc în numele Bisericii trebuie să dea răspunsuri credibile și veridice la aceste întrebări aparent incomode.

Catolicii, ca și alți cetățeni au dreptul să se exprime liber și deci și acela al accesului la mijloacele de comunicare. Dreptul de exprimare îl implică pe acela de a exprima opinii despre binele Bisericii, cu datoria privind integritatea credinței și a moralei, respectul pentru păstori și considerația binelui comun și a demnității persoanelor (cf. canon 212,3; canon 227). Nimeni, totuși, nu are dreptul să vorbească în numele Bisericii, sau dacă o face, trebuie să fie investit cu o astfel de misiune. Nu ar trebui să se prezinte opinii personale ca parte a învățăturii Bisericii (cf. canon 227).

Biserica ar primi un ajutor mai bun dacă toți cei care dețin sarcini și îndeplinesc funcții în numele său ar fi formați în comunicație. Asta nu este valabil numai pentru seminariști, pentru persoanele în formare din comunitățile călugărești și pentru tinerii laici catolici, dar și pentru personalul Bisericii în general. Dacă mass-media sunt „neutre, deschise și oneste”, ele oferă creștinilor bine pregătiți „un rol misionar în prima linie” și este important ca aceștia să fie „susținuți și bine instruiți”. Chiar și păstorii ar trebui să ofere poporului o călăuză cu privire la mijloacele de comunicare socială și mesajul lor uneori discordant și chiar distructiv (cf. canon 822,2,3).

Considerațiile de acest gen sunt valabile pentru comunicarea internă a Bisericii. Un flux bidirecțional de informații și opinii între păstori și credincioși, libertatea de expresie sensibilă la bunăstarea comunității și la rolul magisteriului în a o promova, și o opinie publică responsabilă sunt toate expresii importante ale „dreptului fundamental la dialog și la informație în sânul Bisericii” (Aetatis novae, nr. 10; Communio et progressio, nr. 20).

Dreptul de expresie ar trebui să fie exercitat cu respectul pentru adevărul revelat și doctrina Bisericii și pentru drepturile ecleziale ale altora (cf. canon 212,1,2,3; canon 220). Ca și alte comunități și instituții, și Biserica uneori are nevoie, de fapt câteodată chiar este obligată, să mențină secretul și discreția. Totuși, asta nu ar trebui să fie cu scopul de a manipula și controla. În mediul comuniunii de credință, „slujitorii care sunt investiți cu autoritate sănătoasă, slujesc pe frații lor pentru ca toți cei care aparțin poporului lui Dumnezeu și se bucură de adevărata demnitate creștină, să aspire împreună liber și ordonat spre același scop și să ajungă la mântuire”. (Conciliul Ecumenic Vatican II, Lumen gentium, nr. 18). Practica justă în comunicație este una din căile pentru realizarea acestei viziuni.

V. Concluzie

27. În pragul mileniului trei al erei creștine, omenirea creează o rețea mondială de transmisiune instantanee de informații, idei și judecăți de valoare în știință, comerț, educație, divertisment, politică, artă, religie și în alte direcții.

Această rețea este deja accesibilă multor persoane în casele lor, în școli, locuri de muncă, adică acolo unde pot să se găsească. Este normal să se asiste în timp real la evenimente care au loc în altă parte a lumii, de la cele sportive la conflicte armate. Se poate avea acces direct la numeroase date care, cu puțin timp în urmă, nu erau la îndemâna multor cercetători și studenți. Un individ poate să ajungă pe culmile geniului și ale virtuții omenești sau să se scufunde în abisul degradării, stând pur și simplu așezat în fața monitorului și a tastaturii.

Tehnologia comunicării atinge mereu noi niveluri, cu un potențial enorm pentru bine sau rău. Mărind interactivitatea, distincția între comunicatori și consumatori se risipește. Este necesară o cercetare continuă asupra efectului și în mod special asupra implicațiilor etice ale mijloacelor de comunicare socială noi și în curs de apariție.

28. Totuși, în ciuda imensei puteri, mijloacele de comunicare socială sunt și rămân doar mijloace, adică instrumente folosibile pentru bine sau rău. Stă în puterea noastră să alegem. Mijloacele de comunicare socială nu necesită o etică nouă, ci aplicarea principiilor stabilite în noile circumstanțe. Aceasta este datoria în care toți au un rol. Etica mijloacelor de comunicare socială nu privește doar specialiștii, cei în comunicații sociale, sau cei în filozofia morală. Mai curând, reflecția și dialogul pe care acest document le încurajează și susține trebuie să fie de amplă respirație.

29. Comunicațiile sociale pot să unească persoanele în comunitatea în care domnesc simpatia și interesele comune. Aceste comunități vor fi bazate pe justiție, decență și respect pentru drepturile omului? Se vor implica pentru binele comun? Sau vor fi egoiste, orientate spre binele grupurilor particulare, economice, rasiale, politice și chiar religioase în dauna altora? Tehnologia nouă va fi în slujba tuturor națiunilor și popoarelor, respectând tradițiile culturale ale fiecăruia? Sau va fi un instrument pentru îmbogățirea celor bogați și întărirea celor puternici? Trebuie să alegem.

Mijloacele de comunicare pot să mai fie folosite pentru separare și izolare. Mereu mai mult, tehnologia permite persoanelor să obțină informații și servicii create anume pentru ei. În aceasta există avantaje reale, dar se ridică inevitabil o întrebare: publicul viitorului va fi constituit dintr-o mulțime de persoane care ascultă de un singur om? Chiar dacă tehnologia poate să încurajeze autonomia individuală, ea are implicații diverse mai puțin de dorit. În loc să fie o comunitate mondială, „rețeaua” viitorului s-ar putea transforma într-o rețea vastă și fragmentată de indivizi izolați, albine umane în celulele lor, care interacționează cu ajutorul datelor în locul unei legături directe. Ce se alege din solidaritate sau din iubire într-o astfel de lume?

În cele mai bune cazuri, comunicarea umană are limite serioase, este mai mult sau mai puțin imperfectă și apare riscul eșecului. Este greu ca persoanele să comunice într-o manieră onestă și concretă fără să dăuneze și să servească mai bine interesele tuturor. În lumea comunicațiilor sociale, pe lângă aceasta, dificultățile intrinseci comunicației sunt adesea mărite de ideologie, de dorința de profit și control politic, de rivalitate și conflicte între grupuri și de alte rele sociale. Mijloacele de comunicare socială măresc astăzi dimensiunea acesteia, cantitatea și viteza sa, dar nu fac mai puțin fragilă, mai puțin sensibilă, mai puțin înclinată spre eșec dispoziția minții către minte, a inimii către inimă.

30. Așa cum am afirmat, contribuțiile speciale pe care Biserica le aduce în dezbatere asupra acestor materii, constau în conceptul persoanei umane, al demnității sale incomparabile și al drepturilor sale inviolabile și în conceptul de comunitate umană ai cărui membri sunt uniți de virtutea solidarității în căutarea binelui comun. Necesitatea acestor două concepte este în chip special urgentă „când se verifică constrângerea de a constata caracterul fragmentar al unor propuneri care ridică efemerul la rangul de valoare, înșelând asupra posibilității de a ajunge la adevăratul sens al existenței. Astfel se întâmplă că mulți trag după ei propria viață până aproape de malul prăpastiei, fără să știe spre ce se îndreaptă” (Ioan Paul al II-lea, Fides et ratio, nr. 6).

În fața acestei crize, Biserica „este expertă în umanitate” și experiența sa „o îndeamnă să extindă în mod necesar misiunea sa religioasă în diverse domenii” ale activităților umane (cf. Sollicitudo rei socialis, nr. 41; Paul al VI-lea, Populorum progressio, nr. 13). Nu ar putea să păstreze pentru ea însăși adevărul asupra persoanei și asupra comunității umane. Trebuie să-l împărtășească în mod liber, știind mereu că persoanele pot cu ușurință să spună un nu Bisericii și adevărului.

Încercând să promoveze și să susțină modele etice elevate în utilizarea mijloacelor de comunicare, Biserica mereu caută dialogul și colaborarea cu ceilalți: cu funcționarii publici, care au datoria specială să tuteleze și să promoveze binele comun al comunității politice, cu bărbați și femei din lumea culturii și artelor, cu cercetători și educatori angajați în formarea lucrătorilor și a publicului viitorului, cu membrii altor Biserici și grupuri religioase, care îi împărtășesc dorința de utilizare a mijloacelor de comunicare socială pentru slava lui Dumnezeu și în slujba rasei umane (cf. Consiliul Pontifical pentru Comunicații Sociale, Criterii de colaborare ecumenică și interreligioasă în domeniul comunicațiilor sociale), și în special cu profesioniștii comunicației, adică scriitori, redactori, cronicari, corespondenți, actori, producători, personal tehnic, alături de proprietari, administratori și conducători ai sectorului.

31. Dincolo de limitele proprii, comunicarea posedă ceva din activitatea creatoare a lui Dumnezeu. „Artistul divin, cu o condescendență iubitoare, transmite o scânteie a înțelepciunii sale transcendente artistului uman”. Înțelegându-l, artiștii și comunicatorii pot „să se înțeleagă pe ei înșiși, propria vocație și propria misiune” (Ioan Paul al II-lea, Scrisoare către artiști, nr. 1).

Comunicatorul creștin în special are mai ales o misiune profetică, o vocație: să vorbească împotriva falșilor zei și idoli de azi: materialismul, hedonismul, consumismul, meschinăria naționalistă etc., susținând un corp al adevărului moral bazat pe demnitate și pe drepturile umane, pe opțiunea preferențială pentru săraci, pe destinația universală a bunurilor, pe iubirea pentru proprii dușmani și pe respectul necondiționat pentru viața umană din momentul conceperii la termenul său natural urmărind scopul celei mai perfecte realizări a împărăției în această lume, rămânând conștienți de faptul că la sfârșitul timpurilor, Isus va reface toate lucrurile și le va duce la Tatăl (cf. 1Cor 15-24).

32. Chiar dacă aceste reflecții sunt adresate tuturor persoanelor de bunăvoință și nu numai catolicilor, este just, în concluzie, să vorbim despre Isus ca model pentru lucrătorii mijloacelor de comunicare socială. „În aceste zile” Dumnezeu Tatăl „ne-a vorbit prin mijlocirea Fiului” (Evr 1-2). Acest Fiu ne comunică acum și totdeauna dragostea Tatălui și semnificația ultimă a vieții noastre.

„În timpul existenței pământești, Cristos s-a revelat ca un perfect comunicator. Prin intermediul întrupării sale, el a luat înfățișarea celor care au primit mesajul său exprimat prin cuvinte și prin întreaga lucrare a vieții sale. El vorbea pe deplin ancorat în condițiile reale ale poporului său, proclamând tuturor, fără deosebire, anunțul divin de mântuire cu tărie și perseverență, adaptându-se modului lor de vorbire și mentalității lor” (Communio et progressio, nr. 11).

În viața publică a lui Isus mulțimile se adunau ca să-l asculte predicând și învățând (cf. Mt 8,1.18; Mc 2,4-1; Lc 5,1 etc.) și i-a învățat ca unul „care are autoritate” (Mt 7,29; Mc 1,22; Lc 4,32). Le-a vorbit despre Tatăl și, în același timp, s-a referit la sine, explicând: „Eu sunt calea, adevărul și viața” (In 14,6) și „cine m-a văzut pe mine, l-a văzut pe Tatăl” (In 14,9). Nu a pierdut timpul în discursuri inutile sau răzbunându-se, nici când a fost acuzat și condamnat (cf. Mt 26,63; 27,12-14; Mc 15,5.15.61). „Hrana” sa consta din a face voia Tatălui, care l-a trimis (cf. In 4,34) și tot ce a spus și a făcut era în legătură cu acesta.

Învățătura lui Isus lua adesea formă de parabolă și istorisiri pline de viață care exprimau un adevăr profund cu termeni simpli din viața cotidiană. Nu numai cuvintele sale, dar și acțiunile, în special minunile, erau fapte de comunicare, accentuau identitatea sa și manifestau forța lui Dumnezeu (cf. Evangelii nuntiandi, nr. 12). În comunicarea sa, arăta respect pentru ascultători, simpatie pentru situațiile și necesitățile lor, compasiune pentru suferințe (cf. Lc 7,13) și o hotărâre fermă în a le spune ceea ce aveau nevoie să audă, prin captarea atenției și ajutându-i să primească mesajul, fără constrângeri și compromisuri, înșelăciuni și manipulări. Îi invita pe alții să-și deschidă mintea, știind că așa ar fi conduși către el și către Tatăl (cf. In 3,1-15; 4,7-26).

Isus a învățat că și comunicarea e un act moral, „căci gura vorbește din prisosul inimii. Omul bun scoate lucruri bune din tezaurul său bun, iar omul rău scoate lucruri rele din tezaurul său rău. Vă spun, așadar, în ziua judecății oamenii vor da cont de orice cuvânt nelalocul lui pe care l-ar fi spus. Căci după cuvintele tale vei fi justificat și după cuvintele tale vei fi condamnat” (Mt 12,34-37). A avertizat cu severitate împotriva scandalizării „celor mici”, spunând că cine ar fi făcut asta „ar fi fost mai bine pentru el să-și lege de gât o piatră de moară și să se arunce în mare” (Mc 9,42; Mt 18,6; Lc 17,2). Era în întregime curat, un om despre care s-ar fi putut spune că „nu se găsea înșelăciune pe buzele sale”. Ba mai mult, „fiind jignit, nu răspundea la jigniri și, suferind, nu amenința cu răzbunare, dar trimitea cauza sa celui care judecă cu dreptate” (1Pt 2, 22-23). Insista asupra candorii și a autenticității în alții, condamnând ipocrizia, necinstea, orice fel de comunicare falsă și perversă: „Deci cuvântul vostru să fie «da», «da!»; «nu», «nu!». Ceea ce este în plus, vine de la cel rău” (Mt 5,37).

33. Isus este modelul și exemplul comunicării noastre. Pentru cei care lucrează în domeniul comunicațiilor sociale, fie că sunt cei care iau decizii, profesioniști în mass-media sau beneficiari, concluzia este limpede: „Departe fie dar de voi minciuna! Spuneți fiecare adevărul aproapelui vostru, deoarece unii suntem mădularele celorlalți () Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt murdar, ci unul bun, în stare să înalțe la nevoie și să fie în folosul ascultătorilor” (Ef 4,25.29). Slujirea persoanei umane prin edificarea unei comunități umane bazate pe solidaritate, dreptate și iubire și răspândirea adevărului despre viața umană și despre împlinirea sa finală în Dumnezeu erau, sunt și vor rămâne în centrul eticii mijloacelor de comunicare socială.

Cetatea Vaticanului, 4 iunie 2000, Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale, jubileul jurnaliștilor

John P. Foley, președinte

Pierfranco Pastore, secretar

Autor: Arhiepiscopul John Foley
Traducător: Corneliu Saranci
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 04.06.2000
Publicarea pe acest sit: 05.08.2000
Etichete:

Lasă un răspuns