Ecclesia in Europa

Exortație apostolică postsinodală despre Isus Cristos, viu în Biserica sa,
izvor de speranță pentru Europa,
către episcopi, preoți și diaconi,
către persoanele consacrate și către toți credincioșii laici

Introducere

Veste bucuroasă pentru Europa

1. Biserica din Europa i-a însoțit cu sentimente de participare pe episcopii săi reuniți în Sinod pentru a doua oară, în timp ce erau dedicați meditării asupra lui Isus Cristos, viu în Biserica sa, izvor de speranță pentru Europa.

Este o temă pe care și eu, reluând împreună cu frații mei episcopi cuvintele din Scrisoare întâi a sfântului Petru, doresc să o proclam tuturor creștinilor din Europa la începutul celui de-al treilea mileniu. "Nu vă lăsați cuprinși de frică, […] nici să nu vă tulburați. Dimpotrivă, sfințiți-l pe Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să dați răspuns oricui vă cere cont de speranța voastră" (3,14-15)[1].

Această veste a răsunat încontinuu de-a lungul marelui jubileu din 2000, cu care Sinodul, celebrat în ajunul acestuia, a fost în strânsă legătură, ca un fel de poartă deschisă spre el[2]. Jubileul a fost "un unic, neîntrerupt imn de laudă adus Treimii", un autentic "drum de reconciliere" și un "semn de speranță adevărată pentru cei care privesc spre Cristos și spre Biserica sa"[3]. Lăsându-ne drept moștenire bucuria întâlnirii dătătoare de viață cu Cristos care, "cel de ieri și de astăzi este același în vecii vecilor" (Evr 13,8), ni l-a propus pe Domnul Isus ca fundament unic și de neclintit al adevăratei speranțe.

Un al doilea Sinod pentru Europa

2. Aprofundarea temei speranței constituia încă de la început scopul principal al Celei de-a II-a Adunări Speciale pentru Europa a Sinodului Episcopilor. Ultimul din seria de sinoade cu caracter continental celebrate ca pregătire a marelui jubileu din 2000[4], acesta avea ca obiective analizarea situației Bisericii din Europa și oferirea de indicații pentru promovarea unei noi vestiri a evangheliei, așa cum subliniam în convocarea dată publicității de către mine la 23 iunie 1996, la încheierea Liturghiei celebrată pe stadionul olimpic din Berlin[5].

Adunarea sinodală nu putea să nu reia, să verifice și să dezvolte ceea ce a rezultat în Sinodul precedent dedicat Europei, care s-a celebrat în 1991, după căderea zidurilor, în jurul temei "Pentru a fi mărturisitori ai lui Cristos care ne-a eliberat". Din acea primă adunare specială a rezultat urgența și necesitatea "noii evanghelizări", cu conștiința că "Europa astăzi nu trebuie doar să facă apel la precedenta sa moștenire creștină: trebuie de fapt ca ea să fie în măsură să decidă din nou asupra viitorului ei în întâlnirea cu persoana și mesajul lui Isus Cristos"[6].

După nouă ani, s-a prezentat din nou cu forța sa stimulatoare convingerea că "este o datorie urgentă a Bisericii aceea de a oferi din nou bărbaților și femeilor din Europa mesajul eliberator al evangheliei"[7]. Tema aleasă pentru noua adunare sinodală propunea din nou, din perspectiva speranței, aceeași provocare. Așadar, era vorba de proclamarea acestui mesaj de speranță unei Europe care părea că a pierdut-o[8].

Experiența Sinodului

3. Adunarea sinodală, care s-a desfășurat de la 10 la 23 octombrie 1999, s-a dovedit o prețioasă oportunitate de întâlnire, de ascultare și de confruntare: a fost aprofundată cunoașterea reciprocă dintre episcopii din diferite părți ale Europei și cu succesorul lui Petru și, toți, împreună, ne-am putut edifica unul pe altul, mai ales prin mărturiile acelora care, sub regimurile totalitare din trecut, au suportat grele încercări și persecuții îndelungate pentru credință[9]. Am trăit încă o dată momente de comuniune în credință și în iubire, însuflețiți de dorința de a realiza un fratern "schimb de daruri", îmbogățiți reciproc prin diversitatea experiențelor fiecăruia[10].

De aici a rezultat voința de a primi chemarea pe care Duhul o adresează Bisericilor din Europa pentru a le angaja în fața noilor provocări[11]. Cu o privire plină de iubire, participanții la întâlnirea sinodală nu s-au temut să observe realitățile actuale ale continentului, relevând lumini și umbre ale acestuia. A rezultat clară conștiința că situația este marcată de grave nesiguranțe la nivel cultural, antropologic, etic și spiritual. Tot la fel de clar s-a afirmat o voință puternică de a pătrunde în această situație și de a o interpreta pentru a vedea îndatoririle ce revin Bisericii: au rezultat "utile orientări pentru a face mai vizibil chipul lui Cristos printr-o vestire mai incisivă întărită de o mărturie coerentă"[12].

4. Trăind experiența sinodală cu discernământ evanghelic, s-a maturizat tot mai mult conștientizarea unității care, fără a renega diferențele care derivă din evenimentele istorice, leagă diferite părți ale Europei. Este o unitate care, adâncindu-și rădăcinile în inspirația comună creștină, știe să alcătuiască diferitele tradiții culturale și care cere, atât la nivel social cât și la nivel eclezial, un drum continuu de cunoaștere reciprocă deschis spre o mai mare împărtășire a valorilor fiecăruia.

În timpul Sinodului, încet-încet a devenit evidentă o puternică tindere spre speranță. Deși și-au însușit analizele complexității care caracterizează continentul, părinții sinodali au observat că urgența cea mai mare care îl traversează, în Est cât și în Vest, constă într-o nevoie crescândă de speranță, așa încât să se poată da sens vieții și istoriei și pentru a înainta împreună. Toate reflecțiile Sinodului au fost îndreptate spre oferirea unui răspuns la această nevoie de a pleca de la misterul lui Cristos și de la misterul trinitar. Sinodul a dorit să propună din nou figura lui Isus cel viu în Biserica sa, revelator al lui Dumnezeu iubire care este comuniune a celor trei persoane divine.

Icoana Apocalipsului

5. Prin prezenta exortație postsinodală, sunt bucuros să pot împărtăși cu Biserica din Europa roadele acestei A II-a Adunări Speciale pentru Europa a Sinodului Episcopilor. Intenționez astfel să sprijin dorința exprimată la încheierea adunării sinodale, atunci când păstorii au transmis textele reflecțiilor lor, cu rugămintea de a oferi Bisericii peregrine din Europa un document pe aceeași temă a Sinodului[13].

"Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune Bisericilor" (Ap 2,7). Vestind Europei evanghelia speranței, voi avea drept călăuză cartea Apocalipsului, "revelația profetică" ce dezvăluie comunității de credincioși sensul tainic și adânc al lucrurilor care au loc (cf. Ap 1,1). Apocalipsul ne pune în fața unui cuvânt adresat comunităților creștine, pentru ca să știe să interpreteze și să trăiască integrarea lor în istorie, cu întrebările și neliniștile sale, în lumina biruinței definitive a Mielului jertfit și înviat. În același timp, suntem în fața unui cuvânt care ne angajează să trăim abandonând tentația frecventă de a construi cetatea oamenilor făcând abstracție de Dumnezeu sau împotriva lui. Într-adevăr, dacă s-ar întâmpla acest lucru, conviețuirea umană însăși ar cunoaște, mai devreme sau mai târziu, o înfrângere iremediabilă.

Apocalipsul conține o încurajare adresată credincioșilor: dincolo de orice aparență, și chiar dacă nu se văd încă efectele, biruința lui Cristos a avut loc deja și este definitivă. Aceasta este urmată de îndrumarea de a face față evenimentelor umane cu o atitudine de încredere fundamentală, care să izvorască din credința în Cel Înviat, prezent și activ în istorie.

Capitolul întâi

Isus Cristos este speranța noastră

"Nu te teme! Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă și cel viu" (Ap 1, 17-18)

Cel Înviat este mereu cu noi

6. Într-o perioadă de persecuții, de neliniști și de rătăcire pentru Biserica din timpul autorului Apocalipsului (cf. Ap 1,9), cuvântul care răsună în viziune este un cuvânt de speranță: "Nu te teme! Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă și cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morții și ale locuinței morților" (Ap 1,17-18). Suntem puși astfel în fața evangheliei, a "veștii bune", care este Isus Cristos însuși. El este cel dintâi și cel de pe urmă: în el întreaga istorie își află începutul, sensul, direcția, împlinirea; în el și cu el, în moartea și învierea sa, totul a fost spus deja. Este cel viu: era mort, dar acum trăiește pentru totdeauna. El este Mielul care stă în picioare în mijlocul tronului lui Dumnezeu (cf. Ap 5,6): este înjunghiat, pentru că și-a vărsat sângele pentru noi pe lemnul crucii; este în picioare, pentru că s-a reîntors la viață pentru totdeauna și ne-a arătat infinita atotputernicie a iubirii Tatălui. El ține în mâna lui dreaptă șapte stele (cf. Ap 1,16), adică Biserica lui Dumnezeu persecutată, în luptă împotriva răului și împotriva păcatului, dar care are totodată dreptul de a fi bucuroasă și biruitoare, pentru că este în mâinile aceluia care a învins deja răul. El umblă în mijlocul celor șapte candelabre de aur (cf. Ap 2,1): este prezent și activ în Biserica sa aflată în rugăciune. El este și "cel care vine" (Ap 1,4) prin misiunea și acțiunea Bisericii de-a lungul istoriei; vine ca secerător escatologic, la împlinirea timpurilor, pentru a duce la îndeplinire toate lucrurile (cf. Ap 14,15-16; 22,20).

I. Provocări și semne de speranță pentru Biserica din Europa

Umbrirea speranței

7. Acest cuvânt este adresat astăzi și Bisericilor din Europa, adesea încercate de o umbrire a speranței. Timpul pe care îl trăim, de fapt, cu provocările care-i sunt proprii, apare ca o perioadă de rătăcire. Mulți bărbați și femei par dezorientați, nesiguri, lipsiți de speranță și destui creștini împărtășesc această stare sufletească. Sunt numeroase semnalele îngrijorătoare care, la începutul celui de-al treilea mileniu, tulbură orizontul continentului european care, "deși posedă din plin semne nemăsurate de credință și mărturie și deși există un cadru al unei conviețuiri cu siguranță mai libere și mai unite, simte toată uzura pe care istoria antică și recentă a produs-o în fibrele cele mai adânci ale popoarelor sale, generând adesea deziluzie"[14].

Printre multele aspecte, pomenite pe larg și cu ocazia Sinodului[15], aș vrea să amintesc pierderea memoriei și a moștenirii creștine, însoțită de un fel de agnosticism practic și de un indiferentism religios, din cauza cărora mulți europeni dau impresia că trăiesc fără rădăcini spirituale, asemenea unor moștenitori care au delapidat patrimoniul încredințat lor de istorie. De aceea, stârnesc o mare uimire încercările de a da un chip Europei excluzând din ea moștenirea religioasă și, în particular, sufletul profund creștin, fondând drepturile popoarelor care o alcătuiesc fără a le altoi pe trunchiul irigat de seva vitală a creștinismului.

De pe continentul european nu lipsesc desigur simbolurile prestigioase ale prezenței creștine, dar o dată cu afirmarea lentă și progresivă a secularizării, ele riscă să devină simple vestigii ale trecutului. Mulți nu mai reușesc să integreze mesajul evanghelic în experiența cotidiană; sporește dificultatea de a trăi propria credință în Isus într-un context social și cultural în care proiectul vieții creștine este permanent provocat și amenințat; în destul de multe sectoare publice este mai ușor să te declari agnostic decât credincios; există impresia că necredința este naturală în timp ce credința are nevoie de o legitimitate socială care nu este nici evidentă nici prevăzută.

8. Acestei pierderi a memoriei creștine i se alătură un fel de teamă de a înfrunta viitorul. Imaginea zilei de mâine cultivată rezultă adesea palidă și nesigură. Există mai degrabă o teamă decât o dorință de viitor. Semne îngrijorătoare în acest sens sunt, printre altele, golul interior care chinuie multe persoane, și pierderea sensului vieții. Printre expresiile și roadele acestei angoase existențiale trebuie enumerate, în particular, dramatica scădere a natalității, scăderea numărului de vocații la preoție și la viața consacrată, dificultatea, dacă nu chiar refuzul, de a face alegeri de viață, inclusiv în căsătorie.

Se asistă la o răspândită fragmentare a existenței; prevalează o senzație de singurătate; se multiplică diviziunile și pozițiile contradictorii. Printre alte simptome de acest fel, situația europeană de astăzi cunoaște fenomenul grav al crizelor familiale și al pierderii concepției înseși de familie, continuarea sau reluarea de conflicte etnice, reapariția unor atitudini rasiste, tensiunile interreligioase înseși, egocentrismul care închide în sine indivizi și grupuri, creșterea unei indiferențe etice generale și a unei griji spasmodice pentru propriile interese și privilegii. În ochii multora, globalizarea care are loc, în loc să îndrepte spre o mai mare unitate a neamului omenesc, riscă să urmeze o logică ce îi marginalizează pe cei mai slabi și sporește numărul săracilor de pe pământ.

Legat de răspândirea individualismului, se observă o diminuare crescândă a solidarității interpersonale: în timp ce instituțiile de asistență desfășoară o muncă lăudabilă, se observă o pierdere a sentimentului de solidaritate, așa încât, chiar dacă nu lipsește necesarul material, multe persoane se simt mai singure, lăsate în voia lor, fără structuri de sprijin afectiv.

9. La rădăcina pierderii speranței se află încercarea de a face să prevaleze o antropologie lipsită de Dumnezeu și de Cristos. Acest tip de gândire a dus la considerarea omului drept "centrul absolut al realității, făcându-l astfel în mod fals să ocupe locul lui Dumnezeu și uitând că nu omul este cel care îl face pe Dumnezeu, ci Dumnezeu este cel care îl face pe om. Uitarea lui Dumnezeu a dus la abandonarea omului", motiv pentru care "nu trebuie să ne mirăm dacă în acest context s-a deschis un vast spațiu pentru dezvoltarea liberă a nihilismului în domeniul filozofic, a relativismului în domeniul gnoseologic și moral, a pragmatismului și chiar și a hedonismului cinic în viața de zi cu zi"[16]. Cultura europeană dă impresia unei "apostazii tăcute" din partea omului care are tot ce-i trebuie și care trăiește ca și cum Dumnezeu nu ar exista.

Într-o asemenea perspectivă, capătă formă încercările, chiar și cele recente, de a prezenta cultura europeană făcând abstracție de aportul creștinismului care a marcat dezvoltarea sa istorică și răspândirea sa universală. Ne aflăm în fața urgenței unei noi culturi, în mare parte influențată de mass-media, de caracteristicile și de conținuturile adesea în contrast cu evanghelia și cu demnitatea persoanei umane. Din această cultură face parte și un tot mai răspândit agnosticism religios, legat de un mai profund relativism moral și juridic, care-și are rădăcinile în pierderea adevărului despre om ca fundament al drepturilor inalienabile ale fiecăruia. Semnele pierderii speranței uneori se manifestă prin formele îngrijorătoare a ceea ce se poate numi "cultură a morții"[17].

Ineluctabila nostalgie după speranță

10. Dar, așa cum au subliniat părinții sinodali, "omul nu poate trăi fără speranță: viața sa ar fi golită până la nesemnificativitate și ar deveni insuportabilă"[18]. Adesea cine are nevoie de speranță crede că poate afla pace în realitățile efemere și fragile. Și astfel, speranța, redusă la un sector intramonden închis transcendenței, este identificată, de exemplu, cu paradisul promis de știință și tehnică, sau cu formele diferite de mesianism, cu fericirea de natură hedonistă adusă de consumism sau de cea imaginară și artificială produsă de substanțele stupefiante, cu unele forme de milenarism, cu farmecul filozofiilor orientale, cu căutarea de forme de spiritualitate ezoterice, cu diferite curente New Age[19].

Toate acestea însă se dovedesc profund iluzorii și incapabile să satisfacă acea sete de fericire pe care inima omului continuă să o simtă în lăuntrul său. Astfel, rămân și se intensifică semnele îngrijorătoare ale pierderii speranței, care uneori se manifestă și prin forme de agresivitate și de violență[20].

Semne de speranță

11. Nici o ființă umană nu poate trăi fără perspective de viitor. Cu atât mai puțin Biserica, ce trăiește în așteptarea Împărăției care vine și care este deja prezentă în această lume. Ar fi nedrept să nu notăm semnele influenței evangheliei lui Cristos în viața societății. Părinții sinodali le-au individualizat și subliniat.

Printre aceste semne trebuie enumerate redobândirea libertății Bisericii în Estul european, împreună cu noile posibilități pentru acțiunea pastorală; concentrarea Bisericii asupra misiunii sale spirituale și asupra angajării de a trăi primatul evanghelizării și în raporturile cu realitatea politică și socială; conștientizarea sporită a misiunii proprii tuturor celor botezați, în varietatea și complementaritatea darurilor și a îndatoririlor; prezența mai numeroasă a femeii în structurile și în sectoarele comunității creștine.

O comunitate de popoare

12. Privind spre Europa ca spre o comunitate civilă, nu lipsesc semnale de speranță: în ele, în ciuda contradicțiilor istoriei, putem nota printr-o privire de credință prezența Duhului lui Dumnezeu care reînnoiește fața pământului. Astfel le-au descris părinții sinodali la încheierea lucrărilor: "Constatăm cu bucurie deschiderea sporită a popoarelor, unele față de altele, reconcilierea dintre națiuni pentru mult timp ostile și dușmane, lărgirea progresivă a procesului unitar al țărilor din Estul european. Sunt în desfășurare recunoașteri, colaborări și schimburi de tot felul, astfel încât, puțin câte puțin, se creează o cultură, ba chiar o conștiință europeană, care sperăm că va putea să facă să crească, mai ales în tineri, sentimentul de fraternitate și dorința de împărtășire. Notăm drept pozitiv faptul că tot acest proces se desfășoară după metode democratice, în mod pacific și într-un spirit de libertate, care respectă și valorizează legitimele diversități, suscitând și sprijinind procesul de unificare a Europei. Salutăm cu mulțumire ceea ce s-a făcut pentru a preciza condițiile și modalitățile respectării drepturilor omului. În fine, în contextul legitimei unități economice și politice din Europa, în timp ce notăm semne de speranță oferite de atenția acordată dreptului și calității vieții, sperăm din suflet ca, într-o fidelitate creativă față de tradiția umanistă și creștină a continentului nostru, să fie garantat primatul valorilor etice și spirituale"[21].

Martirii și mărturisitorii credinței

13. Însă intenționez să atrag atenția în particular asupra unor semne rezultate din viața specific eclezială. Înainte de toate, împreună cu părinții sinodali, vreau să propun din nou tuturor, pentru a nu fi uitat niciodată, acel mare semn de speranță constituit de atâția mărturisitori ai credinței creștine, care au trăit în ultimul secol, atât în Est cât și în Vest. Ei au știut să-și însușească evanghelia în situații de ostilitate și persecuție, adesea până la dovada supremă prin vărsarea sângelui.

Acești mărturisitori, în particular aceia dintre ei care au înfruntat încercarea martiriului, sunt un semn elocvent și grandios, pe care suntem chemați să-l contemplăm și să-l imităm. Ei ne dovedesc vitalitatea Bisericii; sunt ca o lumină pentru Biserică și pentru omenire, pentru că au făcut să strălucească în întuneric lumina lui Cristos; întrucât fac parte din diferite confesiuni religioase, strălucesc și ca semn de speranță pentru drumul ecumenic, în certitudinea că sângele lor "este și seva unității pentru Biserică"[22].

În mod mai radical, ei ne spun că martiriul este întruparea supremă a evangheliei speranței: "Martirii, de fapt, vestesc această evanghelie și o mărturisesc cu viața lor până la vărsarea sângelui, pentru că sunt siguri că nu pot trăi fără Cristos și sunt gata să moară pentru el cu convingerea că Isus este Domnul și Mântuitorul omului și că, așadar, numai în el omul află plinătatea adevărată a vieții. În acest fel, conform îndemnului apostolului Petru, se arată gata să motiveze speranța care este în ei (cf. 1Pt 3,15). În plus, martirii celebrează «evanghelia speranței», pentru că dăruirea vieții lor este manifestarea cea mai radicală și mai măreață a acelei jertfe vii, sfinte și plăcute lui Dumnezeu, care constituie adevăratul cult spiritual (cf. Rom 12,1), origine, centru și culme a oricărei celebrări creștine. În fine, ei slujesc «evanghelia speranței», pentru că prin martiriul lor exprimă în măsura cea mai înaltă iubirea și slujirea omului, întrucât demonstrează că ascultarea față de legea evanghelică generează o viață morală și o conviețuire socială care cinstește și promovează libertatea oricărei persoane"[23].

Sfințenia multora

14. Rodul convertirii înfăptuite de evanghelie este sfințenia atâtor bărbați și femei din timpul nostru. Nu doar a acelora care au fost proclamați oficial astfel de Biserică, ci și a acelora care, cu simplitate și în viața de zi cu zi, au mărturisit fidelitatea lor față de Cristos. Cum să nu ne gândim la nenumărații fii ai Bisericii care, de-a lungul istoriei continentului european, au trăit o sfințenie generoasă și autentică în taina vieții familiale, profesionale și sociale? "Toți aceștia, ca niște «pietre vii» care aderă la Cristos «piatra unghiulară», au construit Europa ca edificiu spiritual și moral, lăsând posterității moștenirea cea mai prețioasă. Domnul Isus a promis: «Cine crede în mine va face și el lucrările pe care le fac eu și va face și mai mari decât acestea, căci mă duc la Tatăl» (In 14,12). Sfinții sunt dovada vie a împlinirii acestei promisiuni și ne încurajează să credem că acest lucru este posibil și în ceasurile cele mai dificile ale istoriei"[24].

Parohia și mișcările ecleziale

15. Evanghelia continuă să aducă roadele sale în comunitățile parohiale, printre persoanele consacrate, în asociațiile de laici, în grupurile de rugăciune și de apostolat, în diferite comunități de tineret, ca și prin prezența și răspândirea noilor mișcări și realități ecleziale. În fiecare dintre ele, de fapt, același Duh suscită o reînnoită dedicare evangheliei, o generoasă disponibilitate în slujire, o viață creștină marcată de radicalism evanghelic și de elan misionar.

Și astăzi în Europa, în țările postcomuniste ca și în Occident, parohia, deși are nevoie de o permanentă reînnoire[25], continuă să păstreze și să exercite o misiune proprie indispensabilă și de mare actualitate în sectorul pastoral și eclezial. Ea rămâne cea care este în măsură să ofere credincioșilor spațiul pentru o reală practicare a vieții creștine, precum și locul unei autentice umanizări și socializări atât într-un context de dispersiune și anonimat propriu marilor orașe moderne, cât și în zonele rurale cu populație redusă[26].

16. Totodată, împreună cu părinții sinodali, în timp ce-mi exprim cea mai mare stimă pentru prezența și acțiunea diferitelor asociații și organizații apostolice și, în particular, a Acțiunii Catolice, doresc să scot în evidență contribuția specifică pe care o pot oferi, în comuniune cu alte realități ecleziale, și niciodată în mod izolat, noile mișcări și noile comunități ecleziale. Într-adevăr, acestea din urmă "îi ajută pe creștini să trăiască în mod mai radical conform evangheliei; sunt leagănul diferitelor vocații și dau naștere unor noi forme de consacrare; promovează mai ales vocația laicilor și o fac să se exprime în diferite sectoare ale vieții; favorizează sfințenia poporului; pot fi mesaj și îndemn pentru aceia care altfel nu întâlnesc Biserica; adesea sprijină drumul ecumenic și deschid căi pentru dialogul interreligios; sunt antidotul împotriva extinderii sectelor; sunt de mare ajutor în a răspândi vivacitate și bucurie în Biserică"[27].

Drumul ecumenic

17. Îi mulțumim Domnului pentru marele și mângâietorul semn de speranță constituit de progresele pe care le-a realizat drumul ecumenic în perspectiva adevărului, a iubirii și a reconcilierii. Este vorba de unul dintre cele mai mari daruri ale Duhului Sfânt pentru un continent, ca cel european, care a dat naștere gravelor diviziuni dintre creștini în al doilea mileniu, și care suferă încă mult din cauza consecințelor acestora.

Îmi amintesc cu emoție unele momente de mare intensitate trăite în timpul lucrărilor sinodale și convingerea unanimă, exprimată și de delegații fraterni, că acest drum – în ciuda problemelor care rămân încă și a celor noi care apar – nu poate fi întrerupt, ci trebuie continuat cu o ardoare reînnoită, cu o hotărâre mai adâncă și cu disponibilitatea umilă a tuturor spre iertare reciprocă. Cu plăcere îmi însușesc câteva din expresiile părinților sinodali, deoarece "progresul în dialogul ecumenic, care își are fundamentul cel mai adânc în însuși cuvântul lui Dumnezeu, reprezintă un semn de mare speranță pentru Biserica de astăzi: într-adevăr, creșterea unității dintre creștini este spre îmbogățirea reciprocă a tuturor"[28]. Trebuie "să privim cu bucurie la progresele obținute până acum în dialogul atât cu frații Bisericilor Ortodoxe cât și cu cei din comunitățile ecleziale provenite din Reformă, recunoscând în ele un semn al acțiunii Duhului, pentru care trebuie să-l lăudăm pe Domnul și să-i mulțumim"[29].

II. Reîntoarcerea la Cristos, izvor al oricărei speranțe

Mărturisirea credinței noastre

18. Din adunarea sinodală a rezultat, clară și puternică, certitudinea că Biserica are de oferit Europei binele cel mai prețios, pe care nimeni altcineva nu i-l poate da: este credința în Isus Cristos, izvor de speranță care nu dezamăgește[30], și care este la originea unității spirituale și culturale a popoarelor europene, care și astăzi și în viitor poate constitui o contribuție esențială la dezvoltarea și integrarea lor. Da, după douăzeci de secole, Biserica se prezintă la începutul celui de-al treilea mileniu cu același mesaj dintotdeauna, care constituie unica sa comoară: Isus Cristos este Domnul; în el, și în nimeni altcineva, este mântuirea (cf. Fap 4,12). Izvorul speranței, pentru Europa și pentru lumea întreagă, este Cristos, "iar Biserica este canalul prin care trece și se răspândește șuvoiul de har izvorât din inima străpunsă a Mântuitorului"[31].

În baza acestei mărturisiri de credință să izvorască din inima noastră și de pe buzele noastre "o mărturisire de speranță plină de bucurie: tu, Doamne, înviat și viu, ești speranța mereu nouă a Bisericii și a omenirii; tu ești unica și adevărata speranță a omului și a istoriei; tu ești «între noi speranța gloriei» (Col 1,27) deja în această viață a noastră și dincolo de moarte. În tine și cu tine, putem să ajungem la adevăr, existența noastră are un sens, comuniunea este posibilă, diversitatea poate deveni bogăție, puterea împărăției este activă în istorie și ajută la edificarea cetății omului, iubirea dă valoare veșnică eforturilor omenirii, durerea poate deveni salvifică, viața va învinge moartea, creația va participa la gloria fiilor lui Dumnezeu"[32].

Isus Cristos speranța noastră

19. Isus Cristos este speranța noastră pentru că el, Cuvântul veșnic al lui Dumnezeu, care este dintotdeauna în sânul Tatălui (cf. In 1,18), ne-a iubit într-atât încât și-a însușit întru totul natura noastră umană, în afară de păcat, devenind părtaș la viața noastră, pentru a ne salva. Mărturisirea acestui adevăr este însuși centrul credinței noastre. Pierderea adevărului asupra lui Isus Cristos sau o neînțelegere a lui împiedică pătrunderea în însuși misterul iubirii lui Dumnezeu și a comuniunii trinitare[33].

Isus Cristos este speranța noastră deoarece el revelează misterul Treimii. Acesta este centrul credinței creștine, care poate oferi încă o mare contribuție, așa cum a făcut și până acum, la edificarea de structuri care, inspirându-se din marile valori evanghelice sau confruntându-se cu ele, să promoveze viața, istoria și cultura diferitelor popoare de pe continent.

Sunt multiple rădăcinile spirituale care au contribuit prin seva lor la recunoașterea valorii persoanei și a demnității sale inalienabile, a caracterului sacru al vieții umane și a rolului central al familiei, a importanței instruirii și a libertății de gândire, de expresie, de religie, precum și a tutelării legale a indivizilor și a grupurilor, a promovării solidarității și a binelui comun, a recunoașterii demnității muncii. Aceste rădăcini au favorizat supunerea puterii politice față de lege și față de respectarea drepturilor persoanei și ale popoarelor. Este necesar să amintim aici spiritul Greciei antice și al romanității, contribuțiile popoarelor celtice, germanice, slave, ugro-finice, ale culturii ebraice și ale lumii islamice. Cu toate acestea trebuie să recunoaștem că, din punct de vedere istoric, aceste inspirații au aflat în tradiția iudeo-creștină o forță capabilă să le armonizeze, să le consolideze și să le promoveze. Este vorba de un fapt care nu poate fi ignorat; dimpotrivă, în procesul construcției europene a "casei comune europene", trebuie să se recunoască faptul că acest edificiu trebuie să se sprijine și pe valori care află în tradiția creștină manifestarea lor deplină. Conștientizarea acestui lucru este în avantajul tuturor.

Biserica "nu are calitatea de a exprima o preferință pentru una sau alta dintre soluțiile instituționale sau constituționale"[34] ale Europei, și de aceea vrea să respecte cu coerență legitima autonomie a ordinii civile. Cu toate acestea, ea are misiunea de a întări în creștinii din Europa credința în Treime, știind bine că această credință este vestitoare a unei speranțe autentice pentru continent. Multe din marile paradigme importante amintite mai sus, care sunt la baza civilizației europene, sunt înrădăcinate adânc în credința trinitară. Aceasta conține un extraordinar potențial spiritual, cultural și etic, în măsură, printre altele, să lumineze și unele mari problematici care se ridică astăzi în Europa, precum dezagregarea socială și pierderea unei referințe care să dea sens vieții și istoriei. De aici rezultă necesitatea unei reînnoite meditații teologice, spirituale și pastorale asupra misterului trinitar[35].

20. Bisericile particulare din Europa nu sunt simple entități sau organizații private. În realitate, ele acționează într-o specifică dimensiune instituțională care merită să fie pusă în valoare din punct de vedere juridic, în respect deplin față de buna orânduire civilă. Reflectând asupra lor înseși, comunitățile creștine trebuie să se redescopere ca dar prin care Dumnezeu îmbogățește popoarele care trăiesc pe continent. Acesta este mesajul de bucurie pe care ele sunt chemate să-l ducă fiecărei persoane. Aprofundând propria dimensiune misionară, ele trebuie să ateste constant că Isus Cristos "este unicul mijlocitor, aducător de mântuire pentru întreaga omenire: numai în el omenirea, istoria și universul vor afla semnificația lor definitiv pozitivă și se vor realiza pe deplin; el are în sine, în viața și în persoana sa, rațiunile ultime ale mântuirii; el nu este doar mijlocitor al mântuirii, ci este izvorul însuși al mântuirii"[36].

În contextul actual al pluralismului etic și religios care caracterizează tot mai mult Europa, este necesar, așadar, să mărturisim și să propunem din nou adevărul despre Cristos ca unic mijlocitor între Dumnezeu și oameni și unic mântuitor al lumii. Așadar – așa cum am făcut la încheierea adunării sinodale -, împreună cu întreaga Biserică, îi invit pe frații și surorile mele în credință să se deschidă în mod constant cu încredere lui Cristos și să se lase reînnoiți de el, vestind, prin puterea păcii și a iubirii, tuturor persoanelor de bunăvoință că acela care îl întâlnește pe Domnul cunoaște adevărul, descoperă viața, află calea care duce la ea (cf. In 14,6; Ps 16[15],11). Prin stilul de viață al creștinilor și prin mărturia cuvântului lor, locuitorii Europei vor putea descoperi că Cristos este viitorul omului. În credința Bisericii, "nu este nici un alt nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți" (Fap 4,12)[37].

21. Pentru cei ce cred, Isus Cristos este speranța oricărei persoane pentru că dă viața veșnică. El este "Cuvântul vieții" (1 In 1,1), venit în lume pentru ca oamenii "să aibă viață și s-o aibă din belșug" (In 10,10). El ne arată astfel cum adevăratul sens al vieții omului nu rămâne închis în orizontul monden, ci se deschide larg spre eternitate. Misiunea fiecărei Biserici particulare din Europa este aceea de a ține cont de setea de adevăr a fiecărei persoane și de nevoia de valori autentice care să însuflețească popoarele de pe continent. Cu o forță reînnoită, ea trebuie să repropună noutatea care o însuflețește. Adică să pună în practică o acțiune culturală și misionară articulată, arătând prin fapte și argumente convingătoare cât de mult are nevoie noua Europă de redescoperirea propriilor rădăcini adânci. În acest context, cei care se inspiră din valorile evanghelice trebuie să desfășoare un rol esențial, care ține de temelia solidă pe care să fie construită o conviețuire mai umană și mai pacifică, deoarece îi respectă pe toți și pe fiecare în parte.

Este necesar ca Bisericile particulare din Europa să știe să redea speranței componenta sa originară escatologică[38]. Într-adevăr, adevărata speranță creștină este teologală și escatologică, întemeiată pe Cel Înviat, care va veni din nou ca răscumpărător și judecător și care ne cheamă la înviere și la răsplata veșnică.

Isus Cristos viu în Biserică

22. Întorcându-se la Cristos, popoarele europene vor putea afla din nou acea speranță care singură oferă plinătate de sens vieții. Și astăzi îl pot întâlni, deoarece Isus este prezent, viu și activ în Biserica sa: el este în Biserică și Biserica este în el (cf. In 15,1ss; Gal 3,28; Ef 4,15-16; Fap 9,5). În ea, în virtutea darului Duhului Sfânt, el continuă neîncetat opera sa salvifică[39].

Cu ochii credinței putem vedea prezența tainică a lui Isus în diferite semne pe care ni le-a lăsat. El este prezent înainte de toate în Sfânta Scriptură, care în fiecare parte a sa vorbește despre el (cf. Lc 24,27.44-47). Cu toate acestea, în mod cu adevărat unic, el este prezent sub speciile euharistice. Această "prezență o numim «reală», nu cu titlu exclusiv, ca și cum celelalte prezențe n-ar fi «reale», ci prin excelență, pentru că este substanțială, și pentru că prin ea Cristos, Dumnezeu și om, se face prezent în întregime"[40]. Într-adevăr, în Euharistie "sunt conținute cu adevărat, în mod real și substanțial trupul și sângele împreună cu sufletul și dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos și deci Cristos întreg"[41]. "Euharistia este cu adevărat "mysterium fidei", mister care întrece înțelegerea noastră și care nu poate fi primit decât în credință"[42]. Prezența lui Isus este reală și în alte acțiuni liturgice ale Bisericii pe care ea le celebrează în numele lui. Printre acestea se numără sacramentele, acțiuni ale lui Cristos, pe care el le împlinește prin intermediul oamenilor[43].

Isus este prezent în lume și prin alte moduri foarte reale, mai ales în discipolii săi care, fideli poruncii duble a iubirii, îl cinstesc pe Dumnezeu în spirit și adevăr (cf. In 4,24) și mărturisesc prin viața lor iubirea fraternă care îi distinge ca urmași ai Domnului (cf. Mt 25,31-46; In 13,35; 15,1-17)[44].

Capitolul al doilea

Evanghelia speranței încredințată Bisericii noului mileniu

"Fii vigilent! Întărește ce a rămas și este gata să moară" (Ap 3,2)

I. Domnul cheamă la convertire

Isus se adresează astăzi Bisericilor noastre

23. "Așa spune cel care ține cele șapte stele în mâna lui dreaptă, cel care umblă în mijlocul celor șapte candelabre de aur […], cel dintâi și cel de pe urmă, cel care a fost mort și este viu […], Fiul lui Dumnezeu" (Ap 2,1.8.18). Isus însuși vorbește Bisericii sale. Mesajul său este adresat tuturor Bisericilor particulare în parte și privește viața lor internă, uneori marcată de prezența concepțiilor și mentalităților incompatibile cu tradiția evanghelică, adesea traversată de diferite forme de persecuție și, ceea ce este mai periculos, amenințată de simptome îngrijorătoare de secularizare, de pierdere a credinței primare, de compromis cu logica lumii. Adesea comunitățile nu mai au iubirea de odinioară (cf. Ap 2,4).

Se observă cum comunitățile noastre ecleziale se luptă cu slăbiciuni, osteneli, contradicții. Și ele au nevoie să asculte din nou glasul Mirelui, care le invită la convertire, care le îndeamnă să aibă curajul de a experimenta lucruri noi și le cheamă să se angajeze în marea lucrare a "noii evanghelizări". Biserica trebuie să se supună constant judecății cuvântului lui Cristos și să trăiască dimensiunea sa umană într-o stare de purificare pentru a fi tot mai mult și cât mai bine mireasa fără pată sau rid, îmbrăcată cu in imaculat, strălucitor (cf. Ef 5,27; Ap 19,7-8).

Astfel, Isus Cristos cheamă Bisericile noastre din Europa la convertire, iar ele, împreună cu Domnul lor și prin prezența lui, devin purtătoare de speranță pentru omenire.

Acțiunea evangheliei de-a lungul istoriei

24. Europa a fost pătrunsă de creștinism mult și profund. "Nu există îndoială că, în istoria complexă a Europei, creștinismul reprezintă un element central și calificator, consolidat pe fundamentul moștenirii clasice și al multiplelor contribuții ale diferitelor influențe etnico-culturale care s-au succedat de-a lungul secolelor. Credința creștină a modelat cultura continentului și s-a împletit în mod inextricabil cu istoria acestuia, într-atât încât aceasta nu ar putea fi înțeleasă dacă nu s-ar face referință la evenimentele care au caracterizat mai întâi îndelungata perioadă a evanghelizării și apoi secolele lungi în care creștinismul, în ciuda dureroasei diviziuni dintre Orient și Occident, s-a afirmat ca religie a europenilor înșiși. Și în perioada modernă și contemporană, când unitatea religioasă s-a fărâmițat cu timpul, fie prin ulterioare diviziuni care au avut loc între creștini, fie din cauza proceselor de detașare a culturii de orizontul credinței, rolul acesteia din urmă a continuat să fie de o importanță deloc neglijabilă"[45].

25. Interesul pe care Biserica îl are față de Europa vine din însăși natura și misiunea sa. Într-adevăr, de-a lungul secolelor, Biserica a avut legături foarte strânse cu continentul nostru, așa încât chipul spiritual al Europei s-a format prin eforturile marilor misionari, prin mărturia sfinților și a martirilor și prin munca asiduă a călugărilor, a persoanelor consacrate și a păstorilor. Din concepția biblică despre om, Europa a extras ceea ce are mai bun în cultura sa umanistă, s-a inspirat pentru creațiile sale intelectuale și artistice, a elaborat norme de drept și, nu în ultimul rând, a promovat demnitatea persoanei, izvor de drepturi inalienabile[46]. În acest fel Biserica, întrucât este depozitară a evangheliei, a contribuit la răspândirea și consolidarea acelor valori care au dat culturii europene un caracter universal.

Amintindu-și toate acestea, Biserica de astăzi își dă seama, cu o responsabilitate reînnoită, că este urgent să nu se risipească acest prețios patrimoniu și să fie ajutată Europa să se clădească reînsuflețind rădăcinile creștine ale originilor sale[47].

Pentru a realiza un adevărat chip al Bisericii

26. Întreaga Biserică din Europa să simtă că i se adresează ei porunca și invitația Domnului: căiește-te, convertește-te, "fii vigilent și întărește ce a rămas și este gata să moară" (Ap 3,2). Este o exigență care apare și din observarea timpului actual: "Situația gravă de indiferență religioasă a atâtor europeni, prezența multora care și pe continentul nostru nu-l cunosc încă pe Isus Cristos și Biserica sa și care nu sunt încă botezați, secularismul care cuprinde o mare parte din creștinii care în mod obișnuit gândesc, decid și trăiesc «ca și cum Cristos n-ar exista», departe de a stinge speranța noastră, o fac mai umilă și mai capabilă să se încreadă numai în Dumnezeu. Din îndurarea sa primim harul și chemarea la convertire"[48].

27. Deși uneori, ca în episodul evanghelic al potolirii furtunii (cf. Mc 4,35-41; Lc 8,22-25), putem avea impresia că Cristos doarme și lasă barca în voia valurilor agitate, Bisericii din Europa i se cere să cultive siguranța că Domnul, prin darul Duhului său, este mereu prezent și activ în istoria omenirii. El prelungește misiunea sa în timp, făcând ca Biserica să devină un izvor de viață nouă, care curge în interiorul vieții omenirii ca semn de speranță pentru toți.

Într-un context în care se cade ușor în tentația activismului chiar și la nivel pastoral, creștinilor din Europa li se cere să continue să fie cu adevărat transparența Celui Înviat, trăind într-o intimă comuniune cu el. Este nevoie de comunități care, contemplând-o și imitând-o pe Fecioara Maria, chip și model al Bisericii prin credință și sfințenie[49], să păzească semnificația vieții liturgice și a vieții interioare. Înainte de toate și mai presus de toate, ele vor trebui să-l laude pe Domnul, să-l roage, să-l adore și să asculte cuvântul său. Numai astfel se vor putea împărtăși din misterul său, trăind cu totul pentru el, ca membre ale miresei sale fidele.

28. În fața permanentelor influențe de diviziune și a pozițiilor contradictorii, diferitele Biserici particulare din Europa, întărite prin legătura lor cu succesorul lui Petru, trebuie să se angajeze să fie un adevărat spațiu și instrument de comuniune pentru întregul popor al lui Dumnezeu în credință și iubire[50]. De aceea, să cultive un climat de iubire fraternă, trăită cu radicalism evanghelic în numele lui Isus și în iubirea sa; să dezvolte un context de relații de prietenie, de comunicare, de responsabilitate comună, de participare, de conștiință misionară, de atenție și de slujire; să fie însuflețite de atitudini de stimă, de acceptare și corectare mutuală (cf. Rom 12,10; 15,7-14), pe lângă cele de slujire și de sprijin reciproce (cf. Gal 5,13; 6,2), de iertare (cf. Col 3,13) și de edificare mutuală (cf. 1Tes 5,11); să se dedice realizării unei pastorații care, valorizând toate diversitățile legitime, să promoveze și o colaborare cordială între toți credincioșii și asociațiile lor; să relanseze organisme de participare ca instrumente prețioase de comuniune pentru o acțiune misionară unanimă, suscitând prezența operatorilor pastorali pregătiți și calificați în mod adecvat. În acest fel, Bisericile înseși, animate de comuniunea care este manifestare a iubirii lui Dumnezeu, fundament și rațiune a speranței care nu înșală (cf. Rom 5,5), vor fi reflectarea cea mai strălucitoare a Treimii, precum și semn care interpelează și invită la credință (cf. In 17,21).

29. Pentru ca în Biserică să poată fi trăită în mod deplin comuniunea, trebuie să fie scoasă în evidență varietatea de carisme și vocații, care converg mai mult spre unitate și o pot îmbogăți (cf. 1Cor 12). În această perspectivă, este necesar și ca, pe de o parte, noile mișcări și noile comunități ecleziale, "lăsând deoparte orice tentație de a revendica drepturile de primogenitură și orice neînțelegere reciprocă", să înainteze pe drumul unei mai autentice comuniuni între ele și cu toate celelalte realități ecleziale, și "să trăiască cu iubire în deplină ascultare față de episcopi"; pe de altă parte, este necesar și ca episcopii, "manifestând acea paternitate a lor și iubire care sunt proprii păstorilor"[51], să știe să recunoască, să valorifice și să coordoneze carismele și prezența lor pentru a edifica Biserica unică.

Într-adevăr, datorită creșterii colaborării dintre diferitele realități ecleziale sub îndrumarea iubitoare a păstorilor, Biserica întreagă le va putea prezenta tuturor un chip mai frumos și mai credibil, o reflectare mai clară a chipului Domnului, și astfel va putea contribui la redarea speranței și la mângâierea atât a acelora care o caută, cât și a acelora care, deși nu o caută, au nevoie de ea.

Pentru a putea răspunde chemării evangheliei la convertire, "este necesar ca toți împreună să facem un umil și curajos examen de conștiință pentru a recunoaște temerile și greșelile noastre, pentru a mărturisi cu sinceritate încetineala, omisiunile, infidelitățile și vinovățiile noastre"[52]. Departe de a favoriza atitudini defetiste de descurajare, recunoașterea evanghelică a propriilor vinovății nu va face altceva decât să suscite în comunitate experiența pe care o trăiește fiecare botezat: bucuria unei eliberări profunde și harul unui nou început, care permite continuarea cu o mai mare vigoare a drumului de evanghelizare.

Pentru a înainta pe drumul spre unitatea creștinilor

30. În fine, evanghelia speranței este forța și chemarea la convertire și în sectorul ecumenic. În certitudinea că unitatea creștinilor corespunde poruncii Domnului "ca ei să fie una" (cf. In 17,11) și că se prezintă astăzi ca o necesitate pentru o mai mare credibilitate în evanghelizare și ca o contribuție la unitatea Europei, este necesar ca toate Bisericile și comunitățile ecleziale "să fie ajutate și invitate să interpreteze drumul ecumenic ca o «înaintare împreună» spre Cristos"[53] și spre unitatea vizibilă dorită de el, așa încât să strălucească în Biserică unitatea în diversitate ca un dar al Duhului Sfânt, făuritor de comuniune.

Pentru ca acest lucru să se realizeze este necesară o angajare răbdătoare și constantă din partea tuturor, însuflețită de o speranță adevărată și, în același timp, de un realism serios, orientat spre "valorificarea a ceea ce ne unește deja, spre stima reciprocă sinceră, spre eliminarea prejudecăților, spre cunoașterea și iubirea reciproce"[54]. În acest sens, angajarea în unitate, dacă se dorește a fi bazată pe fundamente solide, nu poate să nu cuprindă căutarea entuziastă a adevărului, printr-un dialog și o confruntare care, în timp ce recunosc rezultatele obținute până acum, să știe să le valorifice ca impuls pentru un ulterior drum de depășire a divergențelor care încă îi separă pe creștini.

31. Este necesar să continuăm cu hotărâre dialogul, fără a renunța în fața dificultăților și a ostenelilor: acesta să fie realizat "sub diferite aspecte (doctrinar, spiritual și practic) urmărind logica schimbului de daruri, pe care Duhul le suscită în fiecare Biserică și educând comunitățile de credincioși, mai ales pe tineri, să trăiască momente de întâlnire și să facă din ecumenismul înțeles în mod corect o dimensiune obișnuită a vieții și a acțiunii ecleziale"[55].

Acest dialog constituie una dintre preocupările principale ale Bisericii, mai ales în această Europă, care în mileniul trecut a trăit apariția a prea multe diviziuni dintre creștini, iar astăzi se îndreaptă spre o mai mare unitate a sa. Nu ne putem opri din acest drum și nici nu ne putem întoarce înapoi! Trebuie să-l continuăm și să-l trăim cu încredere, pentru că respectul reciproc, căutarea adevărului, colaborarea în iubire și, mai ales, ecumenismul sfințeniei, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu pot să nu aducă roade.

32. În ciuda inevitabilelor dificultăți, îi invit pe toți să recunoască și să valorifice, cu iubire și fraternitate, contribuția pe care Bisericile Catolice Orientale o pot oferi, prin însăși prezența lor, prin bogăția tradiției lor, prin mărturia "unității lor în diversitate", prin înculturarea realizată de ele în vestirea evangheliei, prin diversitatea riturilor lor, pentru o mai reală edificare a unității[56]. În același timp, vreau să-i asigur încă o dată pe păstorii, frații și surorile Bisericilor Ortodoxe că noua evanghelizate nu trebuie confundată în nici un fel cu prozelitismul, rămânând neschimbată îndatorirea respectării adevărului, libertății și demnității fiecărei persoane.

II. Biserica întreagă trimisă în misiune

33. Slujirea evangheliei speranței printr-o iubire care evanghelizează este angajamentul și responsabilitatea tuturor. Într-adevăr, oricare ar fi carisma și ministerul fiecăruia, iubirea este calea principală indicată tuturor și pe care toți o pot parcurge: este calea pe care întreaga comunitate eclezială este chemată să o străbată pe urmele Învățătorului său.

Angajamentul miniștrilor hirotoniți

34. Preoții sunt chemați, în virtutea ministerului lor, să celebreze, să învețe și să slujească într-un mod deosebit evanghelia speranței. Prin sacramentul ordinațiunii care îi configurează cu Cristos care este cap și păstor, episcopii și preoții trebuie să conformeze întreaga lor viață și acțiune după Isus; prin predicarea cuvântului, celebrarea sacramentelor și îndrumarea comunității creștine, ei fac prezent misterul lui Cristos și, prin însăși exercitarea ministerului lor, "sunt chemați să prelungească prezența lui Cristos, unicul și supremul păstor, actualizând modul lui de viață și devenind oarecum reflectarea sa în mijlocul turmei încredințate lor"[57].

Fiind "în" lume dar nu "ai" lumii (cf. In 17,15-16), în situația actuală culturală și spirituală a continentului european, sunt chemați să fie semn de împotrivire și de speranță pentru o societate bolnavă de "orizontalism", care are nevoie să se deschidă spre transcendent.

35. În acest cadru capătă importanță și celibatul preoțesc, semn al unei speranțe puse cu totul în Domnul. Acesta nu este o simplă disciplină ecleziastică impusă de autoritate; dimpotrivă, este înainte de toate har, dar inestimabil al lui Dumnezeu pentru Biserică, valoare profetică pentru lumea actuală, izvor al unei intense vieți spirituale și al unei pastorații fecunde, mărturie a împărăției escatologice, semn al iubirii lui Dumnezeu față de lume și iubire neîmpărțită a preotului față de Dumnezeu și față de poporul său[58]. Trăit ca răspuns la darul lui Dumnezeu și ca depășire a tentației unei societăți hedoniste, celibatul preoțesc nu favorizează doar realizarea umană a celui care este chemat la el, ci se dovedește a fi factor de creștere și pentru ceilalți.

Considerat în întreaga Biserică drept un bine pentru preoție[59], cerut ca o obligație de către Biserica latină[60], respectat foarte mult de către Bisericile Orientale[61], celibatul, în contextul culturii actuale, apare ca semn elocvent care trebuie păstrat ca un bine prețios pentru Biserică. O revizuire a disciplinei actuale, în acest sens, nu ar permite rezolvarea crizelor vocațiilor la preoție care au loc în multe părți din Europa[62]. Un angajament în slujba evangheliei speranței cere și ca în Biserică să se prezinte celibatul în plinătatea bogăției sale biblice, teologice și spirituale.

36. Nu putem ignora faptul că astăzi exercitarea ministerului sacru întâmpină destule dificultăți datorate fie culturii răspândite, fie diminuării numărului de preoți împreună cu sporirea îndatoririlor pastorale și oboseala pe care acest lucru îl comportă. Ca urmare, sunt mai vrednici de stimă, de recunoștință și de afecțiune preoții care trăiesc ministerul încredințat lor cu o dăruire admirabilă și cu fidelitate[63].

Reluând cuvintele scrise de părinții sinodali, vreau să-i încurajez și eu, cu încredere și recunoștință: "Nu vă descurajați și nu vă lăsați copleșiți de oboseală; în deplină comuniune cu noi, episcopii, în fraternitate plină de bucurie cu alți preoți, în responsabilitate comună cordială cu persoanele consacrate și cu toți credincioșii laici, continuați munca voastră prețioasă și de neînlocuit"[64].

Pe lângă preoți, doresc să-i amintesc și pe diaconi, care participă, deși într-o măsură diferită, la același sacrament al ordinațiunii. Trimiși în slujba comuniunii ecleziale, ei exercită, sub îndrumarea episcopului și împreună cu preoții săi, "diaconia" liturgiei, a cuvântului și a iubirii[65]. În acest fel propriu lor sunt în slujba evangheliei speranței.

Mărturia persoanelor consacrate

37. Deosebit de elocventă este mărturia persoanelor consacrate. În acest sens, trebuie recunoscut înainte de toate rolul fundamental pe care l-a avut monahismul și viața consacrată în evanghelizarea Europei și în construcția identității sale creștine[66]. Acest rol nu trebuie să lipsească în zilele noastre, într-un moment în care este urgentă o "nouă evanghelizare" a continentului și în care edificarea de structuri și legături mai complexe îl pun în fața unei moment crucial delicat. Europa are întotdeauna nevoie de sfințenie, de profeție, de activitate de evanghelizare și de slujirea persoanelor consacrate. Trebuie scoasă în evidență și contribuția specifică pe care institutele seculare și societățile de viață apostolică o pot oferi prin dorința lor de a transforma lumea din interior prin puterea fericirilor.

38. Aportul specific pe care persoanele consacrate îl pot oferi evangheliei speranței pleacă de la unele aspecte care caracterizează actualul chip cultural și social al Europei[67]. Astfel, nevoia de noi forme de spiritualitate, care emerge astăzi în societate, trebuie să afle un răspuns în recunoașterea primatului absolut al lui Dumnezeu trăit de persoanele consacrate prin dăruirea totală de sine, prin convertirea permanentă a unei vieți oferite ca un adevărat cult spiritual. Într-un context contaminat de secularism și supus consumismului, viața consacrată, dar al Duhului Bisericii și pentru Biserică, devine tot mai mult un semn de speranță în măsura în care mărturisește dimensiunea transcendentă a existenței. În situația multiculturală și multireligioasă de astăzi, pe de altă parte, este solicitată mărturia fraternității evanghelice care caracterizează viața consacrată, făcând-o să devină un impuls spre purificare și spre integrarea valorilor diferite, prin depășirea pozițiilor contradictorii. Prezența de noi forme de sărăcie și de marginalizare trebuie să suscite creativitatea în îngrijirea celor mai nevoiași, care caracterizează atâția fondatori de institute religioase. În fine, tendința spre o anumită închidere în sine face necesară găsirea unui antidot pentru disponibilitatea persoanelor consacrate de a continua opera de evanghelizare pe alte continente, în ciuda diminuării numerice care se observă în diferite institute.

Îngrijirea vocațiilor

39. Datorită faptului că angajamentul miniștrilor hirotoniți și a persoanelor consacrate este hotărâtor, nu se poate tăcea asupra lipsei neliniștitoare de seminariști și de aspiranți la viața călugărească, mai ales în Europa occidentală. Această situație necesită angajarea tuturor printr-o adecvată pastorație a vocațiilor. Numai atunci "când tinerilor le este prezentată persoana lui Isus Cristos în toată plinătatea ei, se aprinde în ei o speranță care îi îndeamnă să lase totul pentru a-l urma, răspunzând la chemarea lui, și pentru a da mărturie despre aceasta celor de seama lor"[68]. Îngrijirea vocațiilor este, așadar, o problemă vitală pentru viitorul credinței creștine din Europa și, ca urmare, pentru progresul spiritual al popoarelor înseși care o locuiesc; este o etapă obligatorie pentru o Biserică ce dorește să vestească, să celebreze și să slujească evanghelia speranței[69].

40. Pentru a dezvolta o pastorație vocațională necesară, este potrivit să se explice credincioșilor credința Bisericii referitor la natura și demnitatea preoției ministeriale; să fie încurajate familiile să trăiască asemenea unor adevărate "biserici domestice", pentru ca în ele să poată fi percepute, primite și însoțite diferitele vocații; să se realizeze o acțiune pastorală care să ajute, mai ales pe tineri, în a alege o viață întemeiată pe Cristos și dedicată cu totul Bisericii[70].

Cu siguranța că Duhul Sfânt este activ și astăzi, și că semnalele acestei prezențe nu lipsesc, este necesar înainte de toate să ducem vestea vocațională în sectoarele pastorației obișnuite. De aceea este necesar "să reînsuflețim, mai ales în tineri, un dor adânc după Dumnezeu, creând astfel contextul potrivit pentru apariția de răspunsuri vocaționale generoase"; este urgent ca o mare mișcare de rugăciune să străbată comunitățile ecleziale ale continentului european, deoarece "schimbarea condițiilor istorice și culturale necesită ca pastorația vocațiilor să fie percepută ca unul dintre obiectivele primare ale întregii comunități creștine"[71]. Și este indispensabil ca preoții înșiși să trăiască și să lucreze în mod coerent cu adevărata lor identitate sacramentală. Într-adevăr, dacă imaginea pe care o oferă despre sine este opacă sau ștearsă, cum i-ar putea atrage pe tineri pentru a-i imita?

Misiunea laicilor

41. Aportul credincioșilor laici la viața eclezială este unic: de fapt, este de neînlocuit locul pe care ei îl au în vestirea și slujirea evangheliei speranței, deoarece "prin intermediul lor Biserica lui Cristos este prezentă în cele mai diferite sectoare ale lumii, ca semn și izvor de speranță și de iubire"[72]. Părtași pe deplin la misiunea Bisericii în lume, ei sunt chemați să dovedească faptul că credința creștină constituie unicul răspuns complet la întrebările pe care viața le pune fiecărui om și fiecărei societăți, și pot sădi în lume valorile împărăției lui Dumnezeu, promisiune și garanție a unei speranțe care nu înșală.

Europa de ieri și de astăzi cunoaște o prezență semnificativă și exemple luminoase ale unor asemenea figuri de laici. Așa cum au subliniat părinții sinodali, trebuie amintiți cu recunoștință, printre alții, bărbații și femeile care l-au mărturisit și-l mărturisesc pe Cristos și evanghelia sa prin slujirea în viața publică și în responsabilitatea pe care aceasta o comportă. Este de o importanță capitală "suscitarea și sprijinirea de vocații specifice în slujba binelui comun: persoane care, după exemplul și modelul celor care au fost chemați «părinți ai Europei», să știe să fie făuritori ai societății europene de mâine, întemeind-o pe temeliile solide ale spiritului"[73].

Aceeași apreciere se îndreaptă spre munca realizată de laicii creștini, bărbați și femei, adesea în ascunsul vieții obișnuite, prin servicii umile capabile să vestească milostivirea lui Dumnezeu față de cei aflați în sărăcie; trebuie să le fim recunoscători pentru mărturia curajoasă de iubire și de iertare, valori care evanghelizează vaste orizonturi din politică, din realitatea socială, economie, cultură, ecologie, din viața internațională, din familie, educație, profesie, din muncă și suferință[74]. Pentru acest lucru sunt necesare itinerare pedagogice care să-i facă pe credincioșii laici capabili de un angajament de credință în realitățile temporare. Aceste itinerare, bazate pe o însușire serioasă a vieții ecleziale, în particular pe un studiu al doctrinei sociale, trebuie să fie în măsură să le ofere nu doar doctrine și impulsuri, ci și linii spirituale adecvate care să însuflețească angajarea trăită ca o autentică viață de sfințenie.

Rolul femeii

42. Biserica este conștientă de aportul specific al femeii în slujirea evangheliei speranței. Evenimentele din comunitatea creștină dovedesc faptul că femeile au avut mereu un loc important în mărturisirea evangheliei. Trebuie amintit ceea ce au făcut, adesea în tăcere și în taină, prin primirea și transmiterea darului lui Dumnezeu, atât prin maternitatea fizică și spirituală, prin opera educativă, prin cateheză, prin realizarea de mari fapte de caritate, cât și prin viața de rugăciune și de contemplație, prin experiențele mistice și prin redactarea de scrieri bogate de înțelepciune evanghelică[75].

În lumina bogatelor mărturii din trecut, Biserica își exprimă încrederea proprie în ceea ce pot face femeile de astăzi pentru creșterea speranței la toate nivelurile. Există aspecte ale societății europene contemporane care constituie o provocare pentru capacitatea pe care o au femeile de a primi, împărtăși și genera iubire, cu tenacitate și în mod gratuit. Să ne gândim, de exemplu, la răspândita mentalitate științifico-tehnică ce pune în umbră dimensiunea afectivă și funcția sentimentelor, la lipsa gratuității, la teama răspândită de a da viață copiilor, la dificultatea de a se situa în reciprocitate cu celălalt și de a accepta ceea ce este diferit de sine. În acest sector, Biserica se așteaptă ca femeile să-și ofere o contribuție dătătoare de viață unui nou val de speranță.

43. Totuși, pentru ca acest lucru să se poată realiza, este necesar ca, înainte de toate în Biserică, să fie promovată demnitatea femeii, deoarece demnitatea femeii și a bărbatului sunt identice, amândoi sunt creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,27) și copleșiți fiecare cu daruri proprii și particulare.

Este de dorit, așa cum s-a subliniat în Sinod, ca, pentru a favoriza deplina participare a femeii la viața și misiunea Bisericii, capacitățile sale să fie mai bine valorificate și prin asumarea de funcții ecleziale rezervate de drept laicilor. Trebuie valorificată în mod adecvat misiunea femeii ca mireasă și mamă și dăruirea ei în viața de familie[76].

Biserica nu omite să ridice glasul pentru a denunța nedreptățile și violențele comise împotriva femeilor, în orice loc și în orice circumstanță au loc acestea. Ea cere să fie aplicate cu adevărat legile care ocrotesc femeia și să fie puse în practică măsuri eficiente împotriva utilizării umilitoare de imagini ale femeii în publicitatea comercială și împotriva flagelului prostituției; Biserica speră ca serviciul împlinit de mamă, la fel ca și cel împlinit de tată, în viața domestică să fie considerat ca o contribuție la binele comun și prin forme de recompensă economică.

Capitolul al treilea

Vestirea evangheliei speranței

"Du-te și ia cartea deschisă […] și mănânc-o" (Ap 10,8.9)

I. Proclamarea misterului lui Cristos

Revelația dă sens istoriei

44. Viziunea Apocalipsului ne vorbește despre "o carte scrisă pe o parte și pe alta, sigilată cu șapte sigilii", ținută "în mâna dreaptă a celui care ședea pe tron" (Ap 5,1). Acest text conține planul creator și mântuitor al lui Dumnezeu, proiectul său detaliat asupra întregii realități, asupra persoanelor, a lucrurilor, a evenimentelor. Nici o ființă creată, de pe pământ sau din cer, nu este în stare să "deschidă cartea și să se uite în ea" (Ap 5,3), sau să-i înțeleagă conținutul. În confuzia întâmplărilor umane, nimeni nu știe să spună direcția și sensul ultim al lucrurilor.

Numai Isus Cristos intră în posesia cărți sigilate (cf. Ap 5,6-7); numai el este "vrednic de a primi cartea și de a desface sigiliile sale" (Ap 5,9). Numai Isus, de fapt, este în stare să facă cunoscut și să pună în practică planul lui Dumnezeu cuprins în ea. Lăsat singur, omul nu poate prin eforturile sale să dea un sens istoriei și evenimentelor: viața rămâne fără speranță. Numai Fiul lui Dumnezeu este în măsură să risipească întunericul și să arate calea.

Cartea deschisă este încredințată lui Ioan și, prin el, Bisericii întregi. Ioan este invitat să ia cartea și să o mănânce: "Du-te și ia cartea deschisă din mâna îngerului care stă în picioare pe mare și pe pământ […] Ia-o și mănânc-o!" (Ap 10,8-9). Numai după ce a asimilat-o în profunzime, o va putea comunica așa cum se cuvine celorlalți, la care este trimis cu porunca: "Să profețești din nou cu privire la popoare, națiuni și imperii" (Ap 10,11).

Necesitatea și urgența vestirii

45. Evanghelia speranței, încredințată Bisericii și asimilată de ea, trebuie să fie vestită și mărturisită zilnic. Aceasta este vocația proprie Bisericii oricând și oriunde. Aceasta este și misiunea Bisericii astăzi în Europa. "Evanghelizarea este, într-adevăr, harul și vocația proprie Bisericii, identitatea sa cea mai profundă. Ea există pentru evanghelizare, adică pentru a predica și învăța, pentru a fi canalul de transmitere a harului, pentru a-i reîmpăca pe cei păcătoși cu Dumnezeu, pentru a perpetua jertfa lui Cristos în sfânta Liturghie care este memorialul morții și învierii sale glorioase"[77].

Biserică din Europa, "noua evanghelizare" este misiunea care te așteaptă! Redescoperă entuziasmul vestirii. Ascultă rugămintea care-ți este adresată astăzi la începutului celui de-al treilea mileniu și care a răsunat deja în zorii primului mileniu, când i-a apărut în viziune lui Paul un macedonean care îl implora: "Treci în Macedonia, ajută-ne!" (Fap 16,9). Chiar dacă nu este exprimată sau este înăbușită, aceasta este invocația cea mai profundă și mai adevărată care să izvorască din inima europenilor de astăzi, însetați de o speranță care nu înșală. Această speranță ți-a fost dăruită pentru ca tu să o oferi mai departe cu bucurie în orice loc și în orice timp. Vestirea lui Isus, care este evanghelia speranței, să fie, așadar, mândria și rațiunea ta de a fi. Continuă cu zel reînnoit în același spirit misionar care, de-a lungul acestor douăzeci de secole și începând cu propovăduirea apostolilor Petru și Paul, a însuflețit atâția sfinți și sfinte, autentici evanghelizatori ai continentului european.

Prima vestire și vestirea reînnoită

46. În diferite părți ale Europei este nevoie de o primă vestire a evangheliei: crește numărul de persoane nebotezate, fie din cauza prezenței însemnate de imigranți aparținând altor religii, fie din cauza faptului că chiar fiii unor familii cu tradiție creștină nu au primit Botezul sau din cauza stăpânirii comuniste ori a unei răspândite indiferențe religioase[78]. De fapt, Europa se situează de-acum printre acele locuri tradițional creștine în care, pe lângă o nouă evanghelizare, în unele cazuri este nevoie de o primă evanghelizare.

Biserica nu se poate sustrage de la datoria de a da un diagnostic curajos care să permită stabilirea de terapii potrivite. Și pe "bătrânul" continent există zone sociale și culturale întinse unde s-a dovedit necesară o adevărată missio "ad gentes"[79].

47. Apoi, pretutindeni este nevoie de o reînnoită vestire și pentru cei care sunt deja botezați. Mulți europeni contemporani cred că știu ce este creștinismul, dar în realitate nu-l cunosc. Adesea, chiar elementele și noțiunile fundamentale ale credinței nu mai sunt cunoscute. Mulți botezați trăiesc ca și cum Cristos nu ar exista: sunt repetate gesturile și semnele de credință, mai ales prin practicile de cult, dar lor nu le corespunde o adevărată acceptare a conținutului credinței și o adeziune la persoana lui Isus. Marile certitudini ale credinței au fost înlocuite de către mulți cu un sentiment religios vag și mai puțin angajator; se răspândesc diferite forme de agnosticism și de ateism practic care fac să se agraveze distanța dintre credință și viață; unii s-au lăsat molipsiți de spiritul unui umanism imanentist care le-a slăbit credința, ducându-i adesea din păcate la a o abandona cu totul; se asistă la un fel de interpretare seculară a credinței creștine care erodează și de care se leagă o profundă criză a conștiinței și a practicii morale creștine[80]. Marile valori care au inspirat mult cultura europeană au fost separate de evanghelie, pierzându-și astfel sufletul cel mai adânc și lăsând loc multor devieri.

"Când va veni Fiul Omului, va găsi oare credință pe pământ?" (Lc 18,8). Va găsi credință în aceste țări ale Europei noastre cu o antică tradiție creștină? Este o întrebare care arată cu claritate profunzimea și dramaticitatea uneia dintre provocările cele mai serioase pe care Bisericile noastre sunt chemate să le înfrunte. Se poate spune – așa cum s-a subliniat deja în Sinod – că această provocare constă adesea nu atât în a-i boteza pe noii convertiți, ci în a-i conduce pe cei botezați să se întoarcă la Cristos și la evanghelia sa[81]: în comunitățile noastre trebuie să ne îngrijim cu seriozitate să ducem evanghelia speranței la cei care sunt departe de credință sau care s-au îndepărtat de practica creștină.

Fidelitatea față de mesajul unic

48. Pentru a putea vesti evanghelia speranței, este necesară o solidă fidelitate față de evanghelia însăși.Așadar, propovăduirea Bisericii, în toate formele sale, trebuie să fie tot mai mult concentrată asupra persoanei lui Isus și trebuie să orienteze tot mai mult spre el. Trebuie să veghem pentru ca el să fie prezentat în integralitatea sa: nu doar ca model etic, ci înainte de toate ca Fiu al lui Dumnezeu, Mântuitorul unic și necesar al tuturor, care este viu și acționează în Biserica sa. Pentru ca speranța să fie adevărată și de nezdruncinat, "propovăduirea integră, clară și reînnoită a lui Isus Cristos înviat, a învierii și a vieții veșnice"[82] va trebui să constituie o prioritate în acțiunea pastorală din următorii ani.

Dacă evanghelia pe care trebuie să o vestim este identică în orice timp, modalitățile prin care putem realiza această vestire sunt diferite. Așadar, fiecare este invitat să-l "proclame" pe Isus și credința în el în orice circumstanță; să-i "atragă" pe alții la credință, adoptând moduri de viață personală, familială, profesională și comunitară care să reflecte evanghelia; să "iradieze" în jurul său bucuria, iubirea și speranța, pentru ca mulți, văzând faptele voastre bune, să-l cinstească pe Tatăl care este în ceruri (cf. Mt 5,16), așa încât să fie "molipsiți" și cuceriți; să devină "plămadă" care transformă și însuflețește din interior orice expresie culturală[83].

Prin mărturia vieții

49. Europa cere evanghelizatori credibili, în a căror viață în comuniune cu crucea și învierea lui Cristos să strălucească frumusețea evangheliei[84]. Acești evanghelizatori trebuie formați în mod adecvat[85]. Astăzi este mai necesară ca oricând conștiința misionară în fiecare creștin, începând cu episcopii, preoții, diaconii, persoanele consacrate, cateheții și profesorii de religie: "Fiecare botezat, în calitate de mărturisitor al lui Cristos, trebuie să dobândească formarea adecvată condiției sale nu numai pentru a evita ca credința să slăbească din cauza lipsei îngrijirii ei într-un ambient ostil cum este cel monden, ci și pentru a sprijini și impulsiona mărturia evanghelizatoare"[86].

Omul contemporan "îi ascultă cu mai multă plăcere pe mărturisitori decât pe învățători, sau dacă îi ascultă pe învățători o fac pentru că aceștia sunt mărturisitori"[87]. Așadar, sunt hotărâtoare prezența și semnele sfințeniei: aceasta este o condiție esențială pentru o evanghelizare autentică, mereu capabilă să redea speranța. Sunt necesare mărturii puternice, personale și comunitare, de viață nouă în Cristos. Într-adevăr, nu este de ajuns ca adevărul și harul să fie oferite prin proclamarea cuvântului și prin celebrarea sacramentelor; este necesar să fie primite și trăite în orice circumstanță concretă, în modul de viață specific creștinilor și comunităților ecleziale. Aceasta este una dintre provocările cele mai mari care așteaptă Biserica din Europa la începutul noului mileniu.

Formarea la o credință matură

50. "Situația actuală culturală și religioasă din Europa necesită prezența catolicilor maturi în credință și a comunităților creștine misionare care să mărturisească iubirea lui Dumnezeu față de toți oamenii"[88]. Vestirea evangheliei speranței implică, așadar, promovarea trecerii de la o credință susținută de obișnuința socială, de altfel apreciabilă, la o credință mai personală și mai matură, clară și determinată.

Așadar, creștinii sunt chemați să trăiască o credință care să le permită să se confrunte în mod critic cu actuala cultură rezistând tentațiilor acesteia; să influențeze în mod eficient sectoarele culturale, economice, sociale și politice; să arate că mereu comuniunea dintre membrii Bisericii Catolice și comuniunea cu ceilalți creștini este mai puternică decât orice legătură etnică; să transmită cu bucurie credința noilor generații; să construiască o cultură creștină capabilă să evanghelizeze cultura mai largă în care trăim[89].

51. Pe lângă angajarea pentru ca ministerul cuvântului, celebrarea liturgiei și practicarea iubirii să fie orientate spre edificarea și sprijinirea unei credințe mature și personale, comunitățile creștine trebuie să se implice pentru a propune o cateheză adaptată diferitelor itinerare spirituale ale credincioșilor de diferite vârste și condiții de viață, prevăzând și forme adecvate de îndrumare spirituală și de redescoperire a Botezului primit[90]. În această angajare, Catehismul Bisericii Catolice va fi, cu siguranță, un punct de referință fundamental.

În particular, recunoscându-i inegalabila prioritate în acțiunea pastorală, trebuie cultivat și, dacă este cazul, relansat ministerul catehezei ca educare și dezvoltare a credinței fiecărei persoane, așa încât sămânța sădită de Duhul Sfânt și transmisă prin Botez să crească și să ajungă la maturitate. Făcând constat referință la cuvântul lui Dumnezeu, păstrat în Sfânta Scriptură, proclamat în liturgie și interpretat de tradiția Bisericii, o cateheză organică și sistematică este, fără îndoială, un instrument esențial și primar pentru formarea creștinilor la o credință matură[91].

52. În același sens, trebuie subliniată și misiunea importantă a teologiei. Într-adevăr, există o legătură intrinsecă și inseparabilă între evanghelizare și reflectarea teologică, deoarece aceasta din urmă, ca știință cu statut propriu și cu metodologie proprie, trăiește din credința Bisericii și este în slujba misiunii acesteia[92]. Teologia se naște din credință și este chemată să o interpreteze, să păstreze legătura indispensabilă cu comunitatea creștină în toate articulațiile sale; fiind în slujba creșterii spirituale a tuturor credincioșilor[93], ea îi introduce în înțelegerea profundă a mesajului lui Cristos.

În desfășurarea misiunii vestirii evangheliei speranței, Biserica din Europa apreciază cu recunoștință vocația teologilor, valorifică și promovează munca lor[94]. Lor le adresez, cu stimă și cu afecțiune, invitația de a persevera în slujirea pe care o desfășoară, unind mereu cercetarea științifică și rugăciunea, dialogând cu atenție cu cultura contemporană, aderând cu fidelitate la magisteriu și colaborând cu el în spirit de comuniune în adevăr și iubire, impregnându-se de acel sensus fidei al poporului lui Dumnezeu și contribuind la alimentarea lui.

II. Mărturisirea în unitate și dialog

În comuniune între Bisericile particulare

53. Forța vestirii evangheliei speranței va fi mai eficientă dacă va fi legată de o unitate și o comuniune profundă în Biserică. Bisericile particulare în parte nu pot fi singure în înfruntarea provocărilor care le așteaptă. Este nevoie de o colaborare autentică între toate Bisericile particulare de pe continent, care să fie expresie a comuniunii lor adânci; o colaborare care este cerută și de noua realitate europeană[95]. În acest cadru trebuie situată contribuția organismelor ecleziale continentale, începând cu Consiliul Conferințelor Episcopale Europene. Acesta este un instrument eficace pentru căutarea căilor potrivite pentru evanghelizarea Europei[96]. Prin "schimbul de daruri" dintre diferitele Biserici particulare, se pun în comun experiențele și reflecțiile Europei de Vest și de Est, de Nord și de Sud, împărtășind orientări pastorale comune; de aceea el reprezintă tot mai mult o expresie semnificativă a sentimentului colegial dintre episcopii de pe continent, pentru a propovădui împreună, cu curaj și fidelitate, numele lui Isus Cristos, izvor unic de speranță pentru toți cei din Europa.

Împreună cu toți creștinii

54. În același timp, apare ca un imperativ necesar obligația unei colaborări ecumenice fraterne și determinate.

Viitorul evanghelizării este strâns unit de mărturia unității pe care toți discipolii lui Cristos o vor da: "Toți creștinii sunt chemați să desfășoare această misiune conform vocației lor. Misiunea evanghelizării include înaintarea unul spre celălalt și înaintarea împreună a creștinilor, care trebuie să pornească din interior; evanghelizarea și unitatea, evanghelizarea și ecumenismul sunt indisolubil legate între ele"[97]. De aceea, îmi însușesc din nou cuvintele scrise de Paul al VI-lea patriarhului ecumenic Athenagoras I: "Fie ca Duhul Sfânt să ne călăuzească pe calea reîmpăcării, pentru ca unitatea Bisericilor noastre să devină un semn tot mai luminos de speranță și de mângâiere pentru întreaga omenire"[98].

În dialog cu alte religii

55. Așa cum este pentru întreaga angajare în "noua evanghelizare", și pentru vestirea evangheliei speranței este necesar să se instaureze un dialog interreligios profund și clar, în particular cu iudaismul și cu islamul. "Înțeles ca metodă și mijloc pentru o cunoaștere și o îmbogățire reciprocă, el nu este în poziție contradictorie cu misiunea ad gentes, ba chiar este legat în mod deosebit de ea și este o expresie a acesteia"[99]. A practica acest dialog nu înseamnă a se lăsa cucerit de o "mentalitate marcată de indiferentism, din păcate larg răspândită și printre creștini, adesea înrădăcinată în viziuni teologice incorecte și marcată de un relativism religios care duce la considerația că «toate religiile sunt valabile»"[100].

56. Este vorba mai degrabă de a conștientiza mai mult raportul care leagă Biserica de poporul iudeu și de rolul singular al Israelului în istoria mântuirii. Așa cum a rezultat deja din Prima Adunare Specială pentru Europa a Sinodului Episcopilor, și cum a fost subliniat și în ultimul Sinod, trebuie recunoscute rădăcinile comune care există între creștinism și poporul iudeu, chemat de Dumnezeu la un legământ care rămâne irevocabil (cf. Rom 11,29)[101] și care a ajuns la împlinirea definitivă în Cristos.

Așadar, este necesar să se favorizeze dialogul cu iudaismul, știind că acesta este de o importanță fundamentală pentru autocunoașterea creștină și pentru depășirea diviziunilor dintre Biserici, și să se lucreze ca să înflorească o nouă primăvară în relațiile reciproce. Acest lucru înseamnă că fiecare comunitate eclezială trebuie să se implice, atât cât permit circumstanțele, în dialogul și colaborarea cu credincioșii de religie iudaică. Acest angajament implică, printre altele, necesitatea de "a ne aminti de contribuția pe care fiii Bisericii au putut-o avea la apariția și răspândirea unei atitudini antisemite în istorie și să cerem iertare de la Dumnezeu, favorizând în toate felurile întâlnirile de reconciliere și de prietenie cu fiii lui Israel"[102]. În plus, în acest context, va fi de datoria noastră să ne amintim de atâția creștini care, uneori cu prețul vieții, i-au ajutat și salvat, mai ales în perioadele de persecuție, pe acești "frați mai mari" ai lor.

57. Înseamnă și să ne lăsăm impulsionați spre o mai bună cunoaștere a altor religii, pentru a putea instaura un colocviu fratern cu persoanele care aderă la ele și care trăiesc în Europa de astăzi. În particular, este important un raport corect cu islamul. Acesta, așa cum a rezultat de mai multe ori în acești ani în conștiința episcopilor europeni, "trebuie să fie condus cu prudență, cu idei clare în ce privește posibilitățile și limitele sale și cu încredere în planul de mântuire al lui Dumnezeu față de toți fiii săi"[103]. Este necesar, printre altele, să fim conștienți de însemnata diferență dintre cultura europeană, care are rădăcini profund creștine, și gândirea musulmană[104].

În acest sens, este necesar să-i pregătim în mod adecvat pe creștinii care trăiesc zilnic în contact cu musulmanii ca să cunoască în mod obiectiv islamul și să știe să se confrunte cu el; această pregătire trebuie să-i privească, în particular, pe seminariști, pe preoți și pe toți operatorii pastorali. În plus, este de înțeles faptul că Biserica, în timp ce cere ca instituțiile europene să promoveze libertatea religioasă în Europa, subliniază și necesitatea ca reciprocitatea în a garanta libertatea religioasă să fie observată și în țările cu o tradiție religioasă diferită, în care creștinii sunt în minoritate[105].

În acest context, "este de înțeles uimirea și sentimentul de frustrare al creștinilor care-i primesc, de exemplu în Europa, pe credincioșii de alte religii oferindu-le posibilitatea de a-și practica cultul lor, și cărora le este interzisă practicarea cultului lor creștin"[106] în țările în care acești credincioși majoritari au făcut din religia lor unica religie admisă și promovată. Persoana umană are dreptul la libertate religioasă și toți, în orice parte a lumii, "trebuie să fie imuni de orice constrângere din partea indivizilor sau a grupurilor sociale și a oricărei puteri omenești"[107].

III. Evanghelizarea vieții sociale

Evanghelizarea culturii și înculturarea evangheliei

58. Mesajul lui Isus Cristos trebuie să ajungă și în cultura europeană contemporană. Evanghelizarea culturii trebuie să arate că și astăzi, în această Europă, evanghelia poate fi trăită din plin ca itinerar care dă sens existenței. În acest scop, pastorația trebuie să asume misiunea de a forma o mentalitate creștină în viața obișnuită: în familie, în școală, în comunicațiile sociale, în lumea culturii, a muncii și a economiei, în politică, în timpul liber, în sănătate și în boală. Este necesară o confruntare critică clară cu actuala situație culturală a Europei, evaluând tendințele care apar, faptele și situațiile de o mai mare relevanță în timpul nostru în lumina centralității lui Cristos și a antropologiei creștine.

Și astăzi, amintind rodnicia culturală a creștinismului de-a lungul istoriei Europei, trebuie să prezentăm abordarea evanghelică, teoretică și practică, a realității și a omului. În plus, luând în considerație importanța deosebită a științelor și a realităților tehnologice din cultura și societatea Europei, Biserica, prin instrumentele sale de aprofundare teoretică și de inițiativă practică, este chemată să ofere propuneri în ce privește cunoașterea științifică și aplicarea ei, indicând insuficiența și caracterul nepotrivit al unei concepții inspirate de scientism care recunoaște drept valoare obiectivă doar pe cea a cunoașterii sale experimentale, și oferind criterii etice pe care omul le are înscrise în propria natură[108].

59. În itinerarul de evanghelizare a culturii se inserează serviciul important adus de școlile catolice. Trebuie să se depună eforturi pentru a fi recunoscută o libertate efectivă de educare și o paritate juridică între școlile de stat și cele private. Acestea din urmă sunt uneori unicul mijloc pentru a propune tradiția creștină celor care sunt departe de ea. Îi îndemn pe credincioșii angajați în lumea scolastică să persevereze în misiunea lor, ducând lumina lui Cristos Mântuitorul în activitățile lor specifice educative, științifice și academice[109]. În particular, trebuie valorificată contribuția creștinilor care desfășoară muncă de cercetare și de predare în universități: prin "slujirea gândirii", ei transmit mai departe tinerelor generații valorile unui patrimoniu cultural îmbogățit de două milenii de experiență umanistă și creștină. Convins de importanța instituțiilor academice, cer și ca în diferitele Biserici particulare să fie promovată o adecvată pastorație universitară, favorizând astfel ceea ce răspunde necesităților culturale actuale[110].

60. Nu poate fi uitată nici contribuția pozitivă oferită la valorificarea bunurilor culturale ale Bisericii. Acestea pot reprezenta, de fapt, un factor specific în a suscita din nou un umanism de inspirație creștină. Datorită unei conservări adecvate și a unei utilizări inteligente a lor, acestea, ca o mărturie vie a credinței mărturisite de-a lungul secolelor, pot constitui un instrument valid pentru noua evanghelizare și pentru cateheză și pot invita la redescoperirea semnificației misterului.

În același timp, trebuie promovate noi expresii artistice ale credinței, printr-un dialog asiduu cu specialiștii în artă[111]. Într-adevăr, Biserica are nevoie de artă, de literatură, de muzică, de pictură, de sculptură și de arhitectură, deoarece "ea trebuie să facă perceptibilă, ba și mai mult, pe cât posibil, fascinantă lumea spiritului, invizibilului lui Dumnezeu"[112] și deoarece frumusețea artistică, reflectare a Duhului lui Dumnezeu, este un semn al misterului, o invitație la a căuta chipul lui Dumnezeu, care s-a făcut vizibil în Isus din Nazaret.

Educarea tinerilor la credință

61. Încurajez apoi Biserica din Europa să acorde o atenție sporită educării tinerilor la credință. Ațintindu-ne privirea spre viitor, nu putem să nu ne gândim la ei: trebuie să ne apropiem de mintea, inima, caracterul tinerilor, pentru a le oferi o formare solidă umană și creștină.

În fiecare ocazie la care participă mulți tineri, nu este greu să descoperim în ei atitudini diferite. Se constată dorința de a trăi împreună pentru a ieși din izolare, setea de absolut conștientizată mai mult sau mai puțin; se observă în ei o credință tainică ce vrea să fie purificată și dorința de a-l urma pe Domnul; se percepe decizia de a continua drumul deja întreprins și exigența împărtășirii credinței.

62. În acest scop, trebuie reînnoită pastorația tineretului, articulată pe categorii de vârstă și atentă față de diferitele condiții ale copiilor, adolescenților și tinerilor. În plus, va fi necesar să li se ofere o mai mare organicitate și coerență, printr-o ascultare răbdătoare a întrebărilor tinerilor, pentru a-i face să devină protagoniști ai evanghelizării și ai edificării societății.

În acest itinerar, trebuie promovate ocaziile de întâlniri între tineri, așa încât să se favorizeze un climat de ascultare reciprocă și de rugăciune. Nu trebuie să ne fie teamă să fim exigenți cu ei în ce privește creșterea lor spirituală. Trebuie să le indicăm calea sfințeniei, îndemnându-i să facă alegeri care-i angajează în urmarea lui Isus, fiind întăriți în această alegere de o intensă viață sacramentală. Astfel, vor putea rezista tentațiilor unei culturi care adesea le propune doar valori efemere sau chiar contrare evangheliei, și vor putea deveni ei înșiși capabili să arate o mentalitate creștină în toate sectoarele vieții, inclusiv în cele de divertisment și de distracție[113].

Am încă vii în fața ochilor chipurile vesele ale atâtor tineri, o adevărată speranță a Bisericii și a lumii, semn elocvent al Duhului care nu încetează să suscite noi energii. I-am întâlnit atât în peregrinarea mea prin diferite țări cât și în neuitatele Zile Mondiale ale Tineretului[114].

Atenția față de mass-media

63. Dată fiind importanța mijloacelor de comunicare socială, Biserica din Europa trebuie în mod obligatoriu să acorde o atenție deosebită lumii variate a mass-media. Acest lucru implică, printre altele, formarea corespunzătoare a creștinilor care lucrează în mass-media și a utilizatorilor acestor mijloace, pentru o mai bună cunoaștere a noilor limbaje. Se va acorda o grijă deosebită în alegerea de persoane pregătite pentru a transmite mesajul prin mass-media. Va fi foarte util și schimbul de informații și de strategii între Biserici privind diferite aspecte și inițiative referitoare la această comunicare. Nu trebuie neglijată nici crearea de instrumente locale de comunicare socială, chiar și la nivel parohial.

În același timp, este nevoie de implicarea în procesele de comunicare socială, pentru ca aceasta să respecte cât mai mult adevărul informației și demnitatea persoanei umane. În acest sens, îi invit pe catolici să contribuie la elaborarea unui cod deontologic pentru cei care lucrează în domeniul comunicațiilor sociale, lăsându-se îndrumați de criteriile pe care organismele competente ale Sfântului Scaun le-au indicat recent[115] și pe care episcopii reuniți în Sinod le-au enumerat astfel: "Respectul față de demnitatea persoanei umane, față de drepturile ei, inclusiv dreptul la intimitate; slujirea adevărului, a dreptății și a valorilor umane, culturale și spirituale; respectarea diferitelor culturi pentru evitarea pierderii lor în mulțime, protejarea grupurilor minoritare și a celor slabi; căutarea binelui comun, dincolo de interesele particulare și de predominarea doar a criteriilor economice"[116].

Misiunea ad gentes

64. Un mesaj al lui Isus Cristos și al evangheliei sale care s-ar limita doar la contextul european ar fi semnul unei îngrijorătoare lipse de speranță. Lucrarea de evanghelizare este însuflețită de o adevărată speranță creștină atunci când se deschide orizonturilor universale, care duc la a oferi tuturor în mod gratuit ceea ce, la rândul nostru, am primit în dar. Misiunea "ad gentes" devine astfel expresia unei Biserici modelate din evanghelia speranței, care se reînnoiește și întinerește încontinuu. Aceasta a fost de-a lungul secolelor conștiința Bisericii din Europa: nenumăratele grupuri de misionari și misionare, mergând în întâmpinarea altor popoare și a altor civilizații, au vestit evanghelia lui Isus Cristos oamenilor din întreaga lume.

Zelul misionar însuși trebuie să însuflețească Biserica din Europa de astăzi. Scăderea numărului preoților și a persoanelor consacrate în unele țări nu trebuie să împiedice nici o Biserică particulară să-și însușească exigențele Bisericii Universale. Fiecare va găsi calea pentru a favoriza pregătirea pentru misiunea ad gentes, așa încât să răspundă cu generozitate la apelul care și astăzi este lansat de multe popoare și națiuni doritoare să cunoască evanghelia. Bisericile de pe alte continente, îndeosebi cele din Asia și din Africa, privesc și astăzi spre Bisericile din Europa și așteaptă ca ele să continue să răspundă vocației lor misionare. Creștinii din Europa nu pot fi infideli față de istoria lor[117].

Evanghelia: o carte pentru Europa de astăzi și dintotdeauna

65. Trecând prin poarta sfântă, la începutul marelui jubileu din 2000, am ridicat în fața Bisericii și a lumii cartea evangheliei. Acest gest, realizat de fiecare episcop în diferite catedrale din lume, indică angajamentul la care este chemată astăzi și întotdeauna Biserica de pe continentul nostru.

Biserică din Europa, intră în noul mileniu cu cartea evangheliei! Fiecare credincios să primească îndemnul conciliar, adică "să-și însușească «înalta cunoaștere a lui Isus Cristos» (Fil 3,8), căci, «necunoașterea Scripturilor înseamnă necunoașterea lui Cristos»"[118]. Sfânta Biblie să continue să fie o comoară pentru Biserică și pentru fiecare creștin: în studierea atentă a cuvântului vom afla hrană și forță pentru a ne desfășura în fiecare zi misiunea.

Să luăm în mâini această carte! Să o primim de la Domnul care ne-o oferă mereu prin Biserica sa (cf. Ap 10,8). Să o mâncăm (cf. Ap 10,9), ca să devină viața vieții noastre. Să o gustăm până la sfârșit: va implica eforturi din partea noastră, dar ne va da bucurie pentru că este dulce ca mierea (cf. Ap 10,9-10). Vom fi plini de speranță și capabili să o transmitem oricărui bărbat și oricărei femei pe care-i întâlnim în drumul nostru.

Capitolul al patrulea

Celebrarea evangheliei speranței

"Celui care șade pe tron și Mielului să fie binecuvântarea, cinstea, gloria și puterea în vecii vecilor" (Ap 5,13)

O comunitate care se roagă

66. Evanghelia speranței, mesaj al adevărului care ne va elibera (cf. In 8,32), trebuie să fie celebrată. În fața Mielului din Apocalips începe o solemnă liturgie de laudă și de adorare: "Celui care șade pe tron și Mielului să fie binecuvântarea, cinstea, gloria și puterea în vecii vecilor" (Ap 5,13). Această viziune, care îl revelează pe Dumnezeu și sensul istoriei, are loc "în ziua Domnului" (Ap 1,10), ziua învierii retrăită de către adunarea duminicală.

Biserica, aceea care primește această revelație, este o comunitate care se roagă. Rugându-se îl ascultă pe Domnul ei și ceea ce Duhul îi spune: adoră, laudă, aduce mulțumire, invocă în cele din urmă venirea Domnului, "Vino, Doamne Isuse!" (Ap 22,16-20), afirmând astfel că numai de la el așteaptă mântuire.

Și ție, Biserică a lui Dumnezeu care trăiești în Europa, ți se cere să fii o comunitate care se roagă, celebrându-l pe Domnul tău prin sacramente, prin liturgie și prin întreaga viață. În rugăciune, vei redescoperi prezența dătătoare de viață a Domnului. Astfel, înrădăcinând în el fiecare acțiune a ta, le vei putea propune din nou europenilor întâlnirea cu el, adevărata speranță, singura care împlinește pe deplin dorința vie după Dumnezeu, ascunsă în diferitele forme ale căutării religioase care apar în Europa contemporană.

I. Redescoperirea liturgiei

Sentimentul religios în Europa de astăzi

67. În ciuda zonelor vaste de secularizare de pe continentul european, există semnale care contribuie la conturarea chipului unei Biserici care, crezând, îl vestește, celebrează și slujește pe Domnul său. Într-adevăr, nu lipsesc exemplele de creștini autentici care trăiesc momente de tăcere contemplativă, care participă cu fidelitate la inițiativele spirituale, care trăiesc evanghelia în viața lor de zi cu zi și o mărturisesc în diferite sectoare ale activității lor. În plus, se pot nota manifestări ale unei "sfințenii a poporului", care arată că și în Europa de astăzi nu este imposibilă trăirea evangheliei la nivel personal și într-o experiență comunitară autentică.

68. Împreună cu multele exemple de credință adevărată există în Europa și o religiozitate vagă și uneori greșită. Semnele sale sunt adesea generale și superficiale, dacă nu chiar contrastante în persoanele înseși care le manifestă. Sunt observate fenomene de refugiere în spiritualism, de sincretism religios și ezoteric, de căutare cu orice preț a evenimentelor extraordinare, până la realizarea de alegeri eronate, precum aderarea la secte periculoase sau la experiențe pseudoreligioase.

Dorința răspândită de hrană spirituală trebuie întâmpinată cu înțelegere și purificată. Omului care-și dă seama, chiar și în manieră confuză, că nu poate trăi numai cu pâine, este necesar ca Biserica să-i poată mărturisi în mod convingător răspunsul dat de Isus ispititorului: "Nu numai cu pâine va trăi omul, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Mt 4,4).

O Biserică ce celebrează

69. În contextul societății de astăzi, adesea închisă față de transcendent, sufocată de comportamente consumiste, pradă ușoară pentru formele vechi și noi de idolatrie și, în același timp, însetată de ceva care să meargă dincolo de imediat, misiunea la care este chemată Biserica din Europa este angajatoare și totodată entuziastă. Aceasta constă în redescoperirea sensului de "mister"; în reînnoirea celebrărilor liturgice pentru ca acestea să fie semne mai elocvente ale prezenței lui Cristos Domnul; în asigurarea de spații noi pentru tăcere, rugăciune și contemplație; în reîntoarcerea la sacramente, mai ales la acelea al Euharistiei și al Pocăinței, ca izvoare ale libertății și ale speranței.

De aceea, îți adresez ție, Biserică ce trăiești în Europa, o invitație insistentă: fii o Biserică ce se roagă, care-l laudă pe Dumnezeu, care recunoaște primatul său absolut, care-l preamărește cu credință plină de bucurie. Redescoperă sensul misterului: trăiește-l cu recunoștință umilă; mărturisește-l cu bucurie convinsă și molipsitoare. Celebrează mântuirea lui Cristos: primește-o ca pe un dar pe care ți-l face sacramentul său, fă din viața ta un adevărat cult spiritual plăcut lui Dumnezeu (cf. Rom 12,1).

Sensul misterului

70. Unele semne revelează o diminuare a sensului de mister din celebrările liturgice, care ar trebuie să ne introducă în el. Așadar, este urgent ca în Biserică să fie reînsuflețit un autentic sens al liturgiei. Aceasta, așa cum au amintit părinții sinodali[119], este mijloc de sfințire; este celebrarea credinței Bisericii; este mijloc de transmitere a credinței. Împreună cu Sfânta Scriptură și cu învățăturile părinților Bisericii, ea este izvor viu al unei spiritualități autentice și solide. Așa cum subliniază bine și tradiția venerabilelor Biserici din Orient, prin ea credincioșii intră în comuniune cu Preasfânta Treime, experimentând participarea lor la natura divină, ca dar al harului. Liturgia devine astfel o anticipare a fericirilor ultime și o participare la gloria cerească.

71. În celebrări este necesar să fie pus din nou în centru Isus, pentru ca el să ne poată lumina și călăuzi. Acest lucru poate constitui unul din răspunsurile cele mai puternice pe care comunitățile noastre sunt chemate să le dea unei religiozități vage și lipsite de consistență. Scopul liturgiei Bisericii nu este acela de a placa dorințele și temerile omului, ci de a-l asculta și de a-l primi pe Isus cel Viu, care îl cinstește și-l laudă pe Tatăl, pentru a-l lăuda și a-l cinsti împreună cu el. Celebrările ecleziale proclamă că speranța noastră vine de la Dumnezeu prin Isus, Domnul nostru.

Acest lucru înseamnă să trăim liturgia ca pe o lucrare a Treimii. Tatăl acționează pentru noi în misterele celebrate; ne vorbește, ne iartă, ne ascultă, ne dăruiește Duhul său; noi ne adresăm lui, îl ascultăm, îl lăudăm și-l invocăm. Isus acționează pentru sfințenia noastră, făcându-ne părtași la misterul său. Duhul Sfânt acționează prin harul său și face din noi trupul lui Cristos, care este Biserica.

Liturgia trebuie să fie trăită ca vestire și anticipare a gloriei viitoare, scop ultim al speranței noastre. Într-adevăr, așa cum ne învață Conciliul, "în liturgia pământească noi participăm, prin pregustare, la liturgia cerească, ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului, spre care ne îndreptăm ca niște călători […], până când se va arăta Cristos însuși, viața noastră, și atunci ne vom arăta împreună cu el în glorie"[120].

Formarea liturgică

72. Deși după Conciliul Ecumenic Vatican II s-a întreprins un itinerar pentru trăirea sensului autentic al liturgiei, rămân încă multe de făcut. Sunt necesare o continuă reînnoire și o permanentă formare a tuturor: miniștri hirotoniți, persoane consacrate și laici.

Adevărata reînnoire, departe de a se servi de fapte arbitrare, constă în dezvoltarea unei tot mai mari conștientizări a sensului misterului, așa încât să se facă din liturgii momente de comuniune cu misterul mare și sfânt al Treimii. Celebrând acțiunile sfinte ca pe o relație cu Dumnezeu și ca pe o primire a darurilor sale, expresie a unei autentice vieți spirituale, Biserica din Europa va putea cu adevărat să alimenteze speranța și să o ofere celor care au pierdut-o.

73. În acest scop este necesar un mare efort de formare. Aceasta, menită să favorizeze înțelegerea adevăratului sens al celebrărilor Bisericii, necesită, pe lângă o adecvată instruire în ce privește riturile, o autentică spiritualitate și o instruire în vederea trăirii depline a acesteia[121]. Așadar, trebuie promovată mai mult o adevărată "mistagogie liturgică", prin participarea activă a tuturor credincioșilor, fiecare conform propriilor atribuții, la acțiunile sacre, în particular la Euharistie.

II. Celebrarea sacramentelor

74. Un loc de o importanță deosebită trebuie rezervat celebrării sacramentelor, care sunt acțiuni ale lui Cristos și ale Bisericii, menite să-i aducă cult lui Dumnezeu, spre sfințirea oamenilor și edificarea comunității ecleziale. Recunoscând faptul că prin ele acționează Cristos însuși prin Duhul Sfânt, sacramentele trebuie celebrate cu aceeași atenție și creând condițiile adecvate. Bisericile particulare de pe continent vor acorda o atenție deosebită intensificării pastorației sacramentelor pentru a face cunoscută realitatea lor profundă. Părinții sinodali au scos în evidență această exigență, pentru a răspunde la două pericole: pe de o parte, anumite sectoare ecleziale par să fi pierdut sensul adevărat al sacramentului și ar putea banaliza misterele celebrate; pe de altă parte, mulți dintre cei botezați, continuând obiceiuri și tradiții, recurg la sacramente în momentele semnificative ale vieții lor, fără a trăi însă în conformitate cu îndrumările Bisericii[122].

Euharistia

75. Euharistia, dar suprem al lui Cristos oferit Bisericii, face prezent misterul jertfei lui Cristos pentru mântuirea noastră: "În sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuși, paștele nostru"[123]. Din ea, "izvor și apogeu al întregii vieți creștine"[124], se alimentează Biserica în peregrinarea ei, aflând în ea izvorul oricărei speranțe. Într-adevăr, Euharistia "dă un impuls drumului nostru prin istorie, făcând să încolțească o sămânță de speranță vie în asumarea zilnică de către fiecare a propriilor sale datorii"[125].

Toți am fost invitați să mărturisim credința în Euharistie, "zălog al gloriei viitoare", siguri că acea comuniune cu Cristos, pe care o trăim acum ca pelerini într-o viață muritoare, anticipă întâlnirea supremă din ziua în care "vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea așa cum este" (1In 3,2). Euharistia este o "pregustare a veșniciei în timp", este prezență divină și comuniune cu aceasta; memorial al Paștelui lui Cristos, este prin natura sa purtătoare de har în istoria umană. Ea ne deschide spre viitorul lui Dumnezeu; fiind comuniune cu Cristos, cu trupul și sângele său, este participare la viața veșnică a lui Dumnezeu[126].

Reconcilierea

76. Alături de Euharistie, și sacramentul Reconcilierii trebuie să desfășoare un rol fundamental în redobândirea speranței: "Experiența personală a iertării lui Dumnezeu față de fiecare dintre noi este, de fapt, fundamentul esențial al oricărei speranțe pentru viitorul nostru"[127]. Una dintre rădăcinile resemnării care-i cuprinde pe mulți astăzi trebuie căutată în incapacitatea de a se recunoaște păcătoși și de a se lăsa iertați, o incapacitate care se datorează adesea solitudinii aceluia care, trăind ca și cum Dumnezeu nu ar exista, nu are cui să-i ceară iertare. În schimb, acela care se recunoaște păcătos și se încrede în milostivirea Tatălui ceresc, experimentează bucuria unei adevărate eliberări și-și poate continua viața fără a se închide în propria nefericire[128]. Astfel, primește harul unui nou început și găsește din nou motive pentru a spera.

De aceea este necesar ca în Biserica din Europa sacramentul Reconcilierii să fie reînviat. Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că forma sacramentului este mărturisirea personală a păcatelor urmată de absoluțiunea individuală. Trebuie să fie favorizată această întâlnire dintre penitent și preot, în fiecare formă prevăzută de ritualul sacramentului. În fața răspânditei pierderi a sensului păcatului și a afirmării unei mentalități marcate de relativism și subiectivism în domeniul moralei, este necesar ca în fiecare comunitate eclezială să se asigure o formare serioasă a conștiințelor[129]. Părinții sinodali au insistat să fie recunoscut în mod clar adevărul păcatului personal și necesitatea iertării personale din partea lui Dumnezeu prin ministerul preotului. Absoluțiunile colective nu sunt un mod alternativ de administrare a sacramentului Reconcilierii[130].

77. Mă adresez preoților, îndemnându-i să-și ofere cu generozitate propria disponibilitate în ascultarea spovezilor și să ofere ei înșiși un exemplu apropiindu-se cu regularitate de sacramentul Pocăinței. Le recomand să se îngrijească să fie la curent cu noutățile din domeniul teologiei morale, astfel încât să știe să abordeze cu competență problematicile apărute recent în domeniul moralei personale și sociale. În plus, să acorde o atenție deosebită condițiilor concrete de viață în care se găsesc credincioșii și să-i îndrume cu răbdare pentru a recunoaște exigențele legii morale creștine, ajutându-i să trăiască sacramentul ca pe o fericită întâlnire cu milostivirea Tatălui ceresc[131].

Rugăciunea și viața

78. Pe lângă celebrarea euharistică, este necesar să promovăm și alte forme de rugăciune comunitară[132], ajutând la redescoperirea legăturii dintre acestea și rugăciunea liturgică. În particular, păstrând vie tradiția Bisericii latine, să fie promovate diferite manifestări ale cultului euharistic în afara Liturghiei: adorația personală, expunerea și procesiunea, care trebuie înțelese ca expresie de credință în prezența reală permanentă a Domnului în sacramentul din altar[133]. În ce privește celebrarea personală sau comunitară a Liturgiei orelor, a cărei valoarea deosebită pentru credincioșii laici a fost amintită de Conciliul Vatican II[134], să fie instruiți pentru a vedea în aceasta legătura cu misterul euharistic. Familiile să fie încurajate să acorde spațiu acestei rugăciuni realizate în comun, astfel încât să interpreteze în lumina evangheliei întreaga viață de căsătorie și de familie. Astfel, plecând de la acest lucru și ascultând cuvântul lui Dumnezeu, se va forma acea liturgie domestică ce va ritma toate momentele familiei[135].

Fiecare formă de rugăciune comunitară presupune rugăciunea individuală. Între persoană și Dumnezeu apare un colocviu sincer care se exprimă în laudă, în mulțumire, în rugăminte adresată Tatălui prin Isus Cristos în Duhul Sfânt. Rugăciunea personală, care este ca un fel de respirație pentru creștin, să nu fie niciodată neglijată. Să se instruiască și pentru a redescoperi legătura dintre aceasta din urmă și rugăciunea liturgică.

79. O atenție deosebită trebuie acordată și pietății populare[136]. Larg răspândită în diferite regiuni din Europa prin confraternități, pelerinaje și procesiuni la numeroase sanctuare, ea îmbogățește itinerarul anului liturgic, inspirând uzanțe și obiceiuri familiale și sociale. Toate aceste forme trebuie să fie analizate cu atenție printr-o pastorație de promovare și de reînnoire, care să le ajute să dezvolte ceea ce este expresia autentică de speranță a poporului lui Dumnezeu. Sfântul Rozariu este, cu siguranță, astfel. În acest an dedicat Rozariului îmi face plăcere să recomand din nou recitarea acestuia, deoarece "Rozariul, dacă este redescoperit în deplina sa semnificație, conduce la însuși nucleul vieții creștine și oferă o ocazie spirituală și pedagogică, pe cât de comună, pe atât de rodnică, pentru contemplația personală, pentru formarea poporului lui Dumnezeu și pentru noua evanghelizare"[137].

În ce privește pietatea populară, este necesar să se vegheze constant asupra aspectelor ambigue ale unor manifestări, ferindu-le de devieri seculare, de imprudențe consumiste sau chiar de riscuri de superstiție, pentru a le păstra în limite mature și autentice. Să se realizeze o instruire, explicând că pietatea populară trebuie trăită mereu în armonie cu liturgia Bisericii și în legătură cu sacramentele.

80. Nu trebuie uitat faptul că "cultul spiritual plăcut lui Dumnezeu" (cf. Rom 12,1) se realizează înainte de toate în viața de zi cu zi, trăită în iubire prin dăruirea de sine liberă și generoasă, chiar și în momentele mai puțin importante. Astfel, viața este însuflețită de speranța de nezdruncinat, pentru că este încredințată numai în siguranța puterii lui Dumnezeu și în biruința lui Cristos: este o viață copleșită de mângâierile lui Dumnezeu, prin care suntem chemați să mângâiem, la rândul nostru, pe cei pe care îi întâlnim în drumul nostru (cf. 2Cor 1,4).

Ziua Domnului

81. Ziua Domnului este momentul prin excelență și foarte evocator în ce privește celebrarea evangheliei speranței.

În contextul actual, circumstanțele fac precară posibilitatea creștinilor de a trăi duminica în mod deplin ca zi de întâlnire cu Domnul. Adesea se întâmplă ca aceasta să fie redusă la un "sfârșit de săptămână", la un simplu timp de recreere. De aceea este necesară o acțiune pastorală articulată la nivel educativ, spiritual și social, care să ajute la trăirea adevăratei ei semnificații.

82. Așadar, reînnoiesc invitația de a recupera semnificația cea mai profundă a zilei Domnului[138]: să fie sfințită prin participarea la Euharistie și printr-o odihnă îmbogățită de bucuria creștină și de fraternitate. Să fie celebrată ca un centru al întregului cult, prevestire neîntreruptă a vieții fără de sfârșit, care reînsuflețește speranța și încurajează pe cale. De aceea, să nu vă temeți să o apărați împotriva oricărui atac și să vă dedicați ca, în organizarea muncii, ea să fie salvgardată, așa încât să poată fi o zi pentru om, în avantajul întregii societăți. Într-adevăr, dacă duminica ar fi lipsită de semnificația sa originară și nu s-ar putea face loc în ea pentru rugăciune, pentru odihnă, pentru împărtășire și bucurie, s-ar putea întâmpla ca "omul, deși în haine de sărbătoare, să devină incapabil de a trăi o sărbătoare, deoarece rămâne limitat de un orizont atât de redus încât nu-i mai îngăduie să vadă cerul"[139]. Iar fără dimensiunea sărbătorii, speranța nu ar găsi o casă unde să locuiască.

Capitolul al cincilea

Slujirea evangheliei speranței

"Cunosc faptele tale, iubirea, credința, slujirea și statornicia ta" (Ap 2,19)

Calea iubirii

83. Cuvântul pe care Duhul îl spune Bisericilor conține o judecată asupra vieții lor. Se referă la fapte și comportamente: "Cunosc faptele tale" este introducerea care, ca un refren și cu câteva modificări, apare în scrisorile scrise celor șapte Biserici. Atunci când faptele se dovedesc a fi bune, acestea sunt rodul ostenelii, al perseverenței, al acceptării încercărilor, al suferințelor, al sărăciei, al fidelității în persecuții, al iubirii, al credinței, al slujirii. În acest sens pot fi citite ca o descriere a unei Biserici care, pe lângă faptul că vestește și celebrează mântuirea care vine de la Domnul, o "trăiește" în mod concret.

Pentru a sluji evanghelia speranței, și Bisericii care trăiește în Europa i se cere să urmeze calea iubirii. Este calea care trece prin iubirea care evanghelizează, o angajare de a sluji în diferite forme, optarea pentru o generozitate neîntreruptă și nelimitată.

I. Slujirea iubirii

În comuniune și solidaritate

84. Iubirea primită și dăruită este pentru fiecare persoană experiența originară în care se naște speranța. "Omul nu poate trăi fără iubire. El rămâne în sine o ființă neînțeleasă, viața sa este lipsită de sens dacă nu-i este revelată iubirea, dacă nu întâlnește iubirea, dacă nu o experimentează și nu și-o însușește, dacă nu se împărtășește din ea din plin"[140].

Pentru Biserica din Europa de astăzi provocarea constă, așadar, în a-l ajuta pe omul contemporan să experimenteze iubirea lui Dumnezeu Tatăl și a lui Cristos, în Duhul Sfânt, prin mărturia iubirii, care posedă în sine o forță evanghelizatoare intrinsecă.

În definitiv, în aceasta constă "evanghelia", vestea plină de bucurie pentru fiecare om: Dumnezeu ne-a iubit mai întâi (cf 1In 4,10.19); Isus ne-a iubit până la sfârșit (cf. In 13,1). Prin darul Duhului, iubirea lui Dumnezeu este oferită credincioșilor, făcându-i părtași de capacitatea sa de a iubi: ea impulsionează inima fiecărui credincios și a întregii Biserici (cf. 2Cor 5,14). Tocmai pentru că este dăruită de Dumnezeu, iubirea devine poruncă pentru om (cf. In 13,34).

Trăirea în iubire devine, așadar, veste plină de bucurie pentru fiecare persoană, făcând vizibilă iubirea lui Dumnezeu, care nu abandonează pe nimeni. În definitiv, înseamnă a-i da omului rătăcit motive reale pentru a continua să spere.

85. Vocația Bisericii, ca "semn credibil, deși dintotdeauna imperfect, al iubirii trăite", este "aceea de a-i face pe bărbați și pe femei să întâlnească iubirea lui Dumnezeu și a lui Cristos, care vine să-i caute"[141]. Biserica, "semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc"[142], mărturisește acest lucru atunci când persoanele, familiile și comunitățile trăiesc cu intensitate evanghelia iubirii. Cu alte cuvinte, comunitățile noastre ecleziale sunt chemate să fie adevărate locuri speciale de practicare a comuniunii.

Prin natura sa, mărturia iubirii trebuie să se extindă dincolo de granițele comunității ecleziale, pentru a ajunge la fiecare persoană, astfel încât iubirea față de toți oamenii să devină plămadă a unei autentice solidarități pentru întreaga viață socială. Când Biserica este în slujba iubirii, face să crească în același timp "cultura solidarității", contribuind astfel la a reda viață valorilor universale ale existenței umane.

În această perspectivă este necesar să redescoperim sensul autentic al voluntariatului creștin. Acesta, născându-se din credință și fiind alimentat permanent de ea, trebuie să știe să îmbine capacitatea profesională cu iubirea curată, îndemnându-i pe cei implicați să-și "înalțe sentimentele de bunăvoință față de ceilalți la înălțimea iubirii lui Cristos; să redobândească zi de zi, prin osteneli și eforturi, conștiința demnității fiecărui om; să descopere nevoile persoanelor pornind – dacă este necesar – pe drumuri noi acolo unde nevoile sunt mai mari, iar atenția și sprijinul acordate sunt mai reduse"[143].

II. Slujirea omului în societate

Redarea speranței celor săraci

86. Întregii Biserici i se cere să le redea săracilor speranța. A-i primi și a-i sluji înseamnă pentru ea a-l primi și a-l sluji pe Cristos (cf. Mt 25,40). Iubirea preferențială pentru cei săraci este o dimensiune necesară a existenței creștine și a slujirii evangheliei. A-i iubi și a le mărturisi că sunt iubiți într-un mod deosebit de către Dumnezeu înseamnă a recunoaște că persoanele au valoare în sine, oricare ar fi condițiile economice, culturale, sociale în care se află, ajutându-le să valorifice capacitățile lor.

87. Apoi, este necesar să ne lăsăm interpelați de fenomenul șomajului, care în multe țări din Europa constituie o mare problemă socială. La aceasta se adaugă și problemele legate de fluxul tot mai mare de migranți. Bisericii i se cere să amintească faptul că munca mereu constituie un bine de care trebuie să se simtă responsabilă întreaga societate.

Propunând din nou criteriile etice care trebuie să călăuzească piața și economia într-un respect scrupulos față de centralitatea omului, Biserica nu va neglija să caute să dialogheze cu persoanele implicate în lumea politică, sindicală și a afacerilor[144]. Acest lucru trebuie să aibă în vedere edificarea unei Europe înțeleasă ca o comunitate de popoare și de persoane, o comunitate solidară în speranță, nu supusă exclusiv legilor pieței, ci preocupată cu hotărâre să salvgardeze demnitatea omului și în relațiile economice și sociale.

88. Să se acorde o importanță corespunzătoare și pastorației bolnavilor. Luând în considerație faptul că boala este o situație care ridică întrebări esențiale asupra sensului vieții, "într-o societate a prosperității și a eficienței, într-o cultură caracterizată de idolatria trupului, de îndepărtarea suferinței și a durerii și de mitul tinereții veșnice"[145], grija față de bolnavi trebuie să fie considerată drept una dintre priorități. În acest scop, trebuie promovate, pe de o parte, prezența pastorală corespunzătoare în diferite locuri de suferință, de exemplu prin implicarea capelanilor din spitale, a membrilor din asociațiile de voluntariat, a instituțiilor sanitare ecleziastice, și, pe de altă parte, sprijinirea rudelor bolnavilor. În plus, va fi necesar să fie sprijinit personalul medical și paramedical cu mijloace pastorale corespunzătoare, pentru a-i ajuta în vocația lor solicitantă de slujire a bolnavilor. Într-adevăr, prin activitățile lor, operatorii sanitari aduc zilnic un nobil serviciu vieții. Lor li se cere să ofere pacienților și acel sprijin special spiritual bazat pe căldura unui autentic contact uman.

89. În fine, nu poate fi uitat faptul că uneori se realizează o utilizare necorespunzătoare a bunurilor pământului. Într-adevăr, omul, neîndeplinindu-și misiunea de a cultiva și păzi pământul cu înțelepciune și iubire (cf. In 2,15), în multe regiuni a devastat păduri și câmpii, a poluat apele, a făcut aerul irespirabil, a dat peste cap sistemele hidro-geologice și atmosferice și a provocat deșertificarea unor arii întinse.

Și în acest caz, slujirea evangheliei speranței înseamnă angajarea într-o manieră nouă pentru o utilizare corectă a bunurilor pământului[146], stimulând acea atenție care, pe lângă tutelarea habitatelor naturale, apără calitatea vieții persoanelor, pregătind generațiilor viitoare un mediu care să fie mai mult în armonie cu planul Creatorului.

Adevărul despre căsătorie și familie

90. Biserica din Europa, în toate componentele sale, trebuie să propună din nou cu fidelitate adevărul despre căsătorie și familie[147]. Este o necesitate pe care ea o simte arzând în interiorul său pentru că știe că această îndatorire face parte din misiunea evanghelizatoare încredințată ei de Mirele și Domnul său, și care se impune din nou astăzi cu o insistență neobișnuită. Într-adevăr, numeroși factori culturali, sociali și politici contribuie la provocarea unei crize tot mai evidente a familiei. Aceștia compromit, într-o anumită măsură, adevărul și demnitatea persoanei umane și pun în discuție însăși ideea de familie, denaturând-o. Valoarea indisolubilității căsătoriei este tot mai puțin cunoscută; se cer forme de recunoaștere legală a conviețuirii de fapt, ca și cum ar fi echivalente cu căsătoriile legitime; nu lipsesc încercările de a accepta o definiție a cuplului în care diferența de sex nu este considerată esențială.

În acest context, Bisericii i se cere să proclame cu o reînnoită vigoare ceea ce spune evanghelia despre căsătorie și despre familie, pentru a sublinia semnificația acestora și valoarea lor în planul de mântuire al lui Dumnezeu. În particular, este necesar să se reafirme aceste instituții ca realități care derivă din voința lui Dumnezeu. Este necesar să se redescopere adevărul despre familie, care este o intimă comuniune de viață și de iubire[148], deschisă spre generarea de noi persoane; precum și demnitatea sa de "biserică domestică" și participarea sa la misiunea Bisericii și la viața societății.

91. Conform părinților sinodali, este necesar să se recunoască faptul că multe familii, în viața de zi cu zi trăită în iubire, sunt martore vizibile ale prezenței lui Isus care le însoțește și le sprijină prin darul Duhului său. Pentru a-i sprijini în drumul lor, este necesar să se aprofundeze teologia și spiritualitatea căsătoriei și a familiei; să fie proclamate cu hotărâre și integritate și să se arate prin exemple eficiente adevărul și frumusețea familiei întemeiată pe căsătorie înțeleasă ca uniune stabilă și deschisă spre viață dintre un bărbat și o femeie; să se promoveze în fiecare comunitate eclezială o pastorație a familiei corespunzătoare și organică. În același timp, va fi necesar să se ofere cu o grijă maternă din partea Bisericii un ajutor celor care se află în situații dificile, ca de exemplu mamelor adolescente, persoanelor separate, divorțate, copiilor abandonați. În orice caz, vor trebui încurajate, însoțite și sprijinite familiile care caută să-și joace în mod corect, în parte sau asociate, rolul de protagoniști în Biserică și în societate, și să se depună eforturi pentru ca fiecare stat și chiar Uniunea Europeană să promoveze politici familiale adecvate și autentice[149].

92. O atenție deosebită trebuie să se acorde educării tinerilor și logodnicilor la iubire, prin itinerare speciale de pregătire pentru celebrarea sacramentului Căsătoriei, care să îi ajute să ajungă la acest moment trăind în castitate. În activitatea sa educativă, Biserica se va arăta plină de grijă, călăuzindu-i pe miri și după celebrarea nunții.

93. În fine, Biserica este chemată, de asemenea, să vină, cu o bunătate maternă, în întâmpinarea acelor situații din căsătorie prin care se poate pierde ușor speranța. În particular, "în fața atâtor familii destrămate, Biserica se simte chemată nu să exprime o opinie severă și distantă, ci mai degrabă să introducă în rănile atâtor drame umane lumina cuvântului lui Dumnezeu, împreună cu dovada îndurării sale. Acesta este spiritul cu care pastorația familiei caută să se îngrijească de situațiile credincioșilor care au divorțat și s-au recăsătorit civil. Ei nu sunt excluși din comunitate; ba chiar sunt invitați să participe la viața acesteia, efectuând un itinerar de maturizare în spiritul exigențelor evanghelice. Biserica, fără a le ascunde realitatea dezordinii morale obiective în care se află și a consecințelor care derivă din aceasta în ce privește participarea lor la sacramente, vrea să le arate toată afecțiunea sa maternă"[150].

94. Dacă pentru a sluji evanghelia speranței este necesar să se acorde o atenție corespunzătoare și prioritară familiei, este la fel de sigur că familiile însele au o responsabilitate de neînlocuit în ce privește evanghelia speranței. De aceea, cu încredere și afecțiune, invit din nou toate familiile creștine care trăiesc în acest continent al Europei: "Familii, deveniți ceea ce sunteți!" Voi sunteți expresia vie a iubirii lui Dumnezeu: într-adevăr, aveți "misiunea de a păstra, de a descoperi și de a comunica dragostea; ca reflectare vie și participare reală la iubirea lui Dumnezeu pentru omenire și a iubirii lui Cristos Domnul pentru biserică, mireasa sa"[151].

Voi sunteți "sanctuarul vieții […]: locul în care viața, dar al lui Dumnezeu, poate fi primită și ocrotită corespunzător împotriva multiplelor atacuri la care este expusă și se poate dezvolta conform exigențelor unei autentice creșteri umane"[152].

Voi sunteți temelia societății, fiind locul primar al "umanizării" persoanei și al vieții civile[153], model pentru instaurarea relațiilor sociale trăite în iubire și solidaritate.

Fiți voi înșivă martori credibili ai evangheliei speranței! Pentru că voi sunteți "gaudium et spes"[154].

Slujirea evangheliei vieții

95. Îmbătrânirea și diminuarea numerică a populației care se observă în diferite țări din Europa nu poate să nu fie motiv de îngrijorare; scăderea numărului de nașteri, de fapt, este simptomul unei relații îngrijorătoare cu propriul viitor; este o manifestare clară a unei lipse de speranță, semn al acelei "culturi a morții" care traversează societatea de astăzi[155].

O dată cu scăderea natalității trebuie amintiți și alți factori care au întunecat sensul valorii vieții și care au dus la declanșarea unui fel de conspirație împotriva ei. Printre aceștia, din păcate, trebuie amintită mai ales răspândirea avortului, care se practică chiar utilizând preparate chimico-farmaceutice care fac avortul posibil fără a se recurge la intervenția medicului și sustrăgându-l de la orice fel de responsabilitate socială; acest lucru este favorizat de prezența, în orânduirea multor state de pe continent, a legislațiilor care permit un act ce rămâne o "crimă odioasă"[156] și care constituie întotdeauna o gravă dezordine morală. Nu pot fi uitate nici atentatele care au loc prin "intervenții asupra embrionilor umani care, deși au scopuri legitime în sine, implică în mod inevitabil uciderea acestora" sau printr-o utilizare incorectă a tehnicilor de diagnosticare prenatale, puse nu în slujba unor terapii precoce uneori posibile, ci a "unei mentalități eugenetice, care acceptă avortul selectiv"[157].

Trebuie menționată și tendința, care se observă în unele părți ale Europei, de a considera că poate fi licit să se pună capăt în mod conștient propriei vieți sau a unei alte ființe umane: de aici rezultă răspândirea eutanasiei mascate, sau aparent atenuate, nelipsind în acest sens cererile oamenilor și exemplele triste legislative.

96. În fața acestei situații, este necesară "slujirea evangheliei vieții" și printr-o "generală mobilizare a conștiințelor și printr-un efort etic comun, pentru a pune în practică o mare strategie în favoarea vieții. Toți împreună trebuie să construim o nouă cultură a vieții"[158]. Aceasta este o mare provocare pe care trebuie să o înfruntăm cu responsabilitate, siguri că "viitorul civilizației europene depinde în mare parte de apărarea și promovarea hotărâtă a valorilor vieții, nucleu al patrimoniului cultural"[159]; înseamnă, de fapt, a-i restitui Europei adevărata sa demnitate, aceea de a fi locul unde fiecare persoană este confirmată în demnitatea sa incomparabilă.

Îmi însușesc cu plăcere aceste cuvinte ale părinților sinodali: "Sinodul Episcopilor Europeni îndeamnă comunitățile creștine să devină evanghelizatoare ale vieții. Încurajează cuplurile și familiile creștine să se sprijine reciproc în fidelitate față de misiunea lor de colaboratoare ale lui Dumnezeu în generarea și educarea de noi creaturi; apreciază fiecare încercare generoasă de reacție la egoism, în ce privește transmiterea vieții, alimentată de false modele de siguranță și de fericire; cere statelor și Uniunii Europene să pună în practică politici pe termen lung, care să promoveze condiții concrete de locuință, de muncă și de servicii sociale, menite să favorizeze constituirea familiei și răspunsul la vocația la maternitate și paternitate, și să asigure, în plus, Europei de astăzi resursa cea mai prețioasă: europenii de mâine"[160].

Construirea unei cetăți demne de om

97. Iubirea activă ne angajează să grăbim venirea împărăției lui Dumnezeu. Pentru aceasta ea însăși colaborează la promovarea valorilor autentice care stau la baza unei civilizații demne de om. Într-adevăr, așa cum amintește Conciliul Vatican II, "creștinii, peregrinând spre cetatea cerească, trebuie să caute și să guste cele de sus. Prin aceasta însă nu numai că nu scade, ci mai degrabă crește importanța îndatoririi lor de a lucra împreună cu toți oamenii la edificarea unei lumi mai umane"[161]. Așteptarea cerurilor noi și a pământului nou, departe de a îndepărta de istorie, intensifică grija față de realitatea prezentă unde încă de pe acum crește noutatea care este germen și semn al lumii viitoare.

Însuflețiți de aceste certitudini de credință, să ne dedicăm construirii unei cetăți demne de om. Chiar dacă nu este cu putință să construim în istorie o ordine socială desăvârșită, știm totuși că fiecare efort sincer pentru construirea unei lumi mai bune este binecuvântat de Dumnezeu și că fiecare sămânță de dreptate și de iubire sădită în timpul prezent înflorește pentru veșnicie.

98. Construind cetatea demnă de om, trebuie să i se recunoască doctrinei sociale a Bisericii un rol inspirator. Într-adevăr, prin ea, Biserica prezintă continentului european problema calității morale a civilizației sale. Aceasta vine, pe de o parte, din întâlnirea dintre mesajul biblic și rațiune, și, pe de altă parte, din problemele și situațiile referitoare la viața omului și a societății. Prin ansamblul principiilor oferite de ea, această doctrină contribuie la punerea unei temelii solide pentru o viață demnă de om, în dreptate, adevăr, libertate și solidaritate. Menită să apere și să promoveze demnitatea persoanei, fundament nu doar al unei vieți economice și politice, ci și al dreptății sociale și al păcii, ea se dovedește capabilă să sprijine coloanele de susținere ale viitorului continentului[162]. În această doctrină se află referințele pentru a putea apăra structura morală a libertății, așa încât să fie salvgardată cultura și societatea europeană atât de utopia totalitară a "dreptății lipsite de libertate" cât și de cea a "libertății lipsite de adevăr", la care se adaugă un fals concept de "toleranță", ambele aducătoare de erori și orori pentru omenire, așa cum dovedește în mod trist însăși istoria recentă a Europei[163].

99. Doctrina socială a Bisericii, prin legătura sa intrinsecă cu demnitatea persoanei, este făcută să fie înțeleasă și de cei care nu aparțin comunității de credincioși. Este urgent, așadar, ca această doctrină să fie cunoscută și studiată, iar creștinii să devină tot mai familiari cu ea. Acest lucru este cerut de noua Europă în curs de construcție, care are nevoie de persoane educate conform acestor valori, dispuse să se dedice pentru realizarea binelui comun. În acest scop este necesară prezența laicilor creștini care prin diferite responsabilități din viața civilă, din economie, cultură, sănătate, educație și politică, să acționeze așa încât să poată răspândi valorile împărăției[164].

Pentru o cultură a acceptării

100. Printre provocările la care trebuie să facă față astăzi slujirea evangheliei speranței trebuie amintit fenomenul în creștere al imigrărilor, fenomen ce interpelează capacitatea Bisericii de a primi fiecare persoană, din orice popor sau națiune ar face ea parte. Acest lucru impulsionează și întreaga societate europeană și instituțiile sale pentru căutarea unei ordini drepte și a modalităților de viață care să-i respecte pe toți, precum și a legalității, printr-un posibil proces de integrare.

Considerând starea de sărăcie, de subdezvoltare sau chiar de insuficientă libertate, care caracterizează din păcate și astăzi diferite țări, printre cauzele care-i împing pe mulți să-și părăsească țara, este nevoie de un angajament curajos din partea tuturor pentru realizarea unei ordini economice internaționale mai drepte, care să fie capabilă să promoveze dezvoltarea autentică a tuturor popoarelor și a tuturor țărilor.

101. În fața fenomenului migrator, este în joc capacitatea Europei de a acorda spațiu unor forme de acceptare și ospitalitate oportune. Viziunea "universalistă" a binelui comun cere acest lucru: trebuie să ne lărgim privirea pentru a cuprinde exigențele întregii familii umane. Același fenomen al globalizării are nevoie de deschidere și de împărtășire, pentru a nu fi motivul de bază al excluderilor și al marginalizării, ci mai degrabă participarea solidară a tuturor la producerea și la schimbul de bunuri.

Fiecare trebuie să se angajeze pentru dezvoltarea unei culturi solide a acceptării, care, ținând cont de demnitatea egală a fiecărei persoane și de nevoia de solidaritate față de cei slabi, necesită ca fiecărui migrant să-i fie recunoscute drepturile fundamentale. Este de datoria autorităților publice să exercite controlul asupra fluxurilor de migranți ținând cont de exigențele binelui comun. Acceptarea trebuie să se realizeze mereu în respect față de legi și să fie îmbinată, atunci când este necesar, cu reprimarea fermă a abuzurilor.

102. Este nevoie de implicare și pentru a descoperi forme posibile pentru o integrare adevărată a imigranților acceptați legitim în țesutul social și cultural al diferitelor națiuni europene. Aceasta înseamnă că nu trebuie să se cedeze în fața indiferentismului în ce privește valorile umane universale și să se salvgardeze patrimoniul cultural propriu fiecărei națiuni. Conviețuirea pacifică și schimbul reciproc de bogății interioare va face posibilă edificarea unei Europe care știe că este o casă comună, în care fiecare poate fi acceptat, în care nimeni nu este discriminat, toți sunt tratați și toți trăiesc în mod responsabil ca membri ai unei singure mari familii.

103. La rândul său, Biserica este chemată să "continue acțiunea sa pentru a crea și îmbunătăți tot mai mult serviciile sale de primire și îngrijirile pastorale acordate imigranților și refugiaților[165], pentru a face în așa fel încât să fie respectată demnitatea și libertatea lor și să fie favorizată integrarea lor.

În particular, să se acorde o deosebită îngrijire pastorală integrării imigranților catolici, respectând cultura și originalitatea tradiției lor religioase. În acest scop, trebuie favorizate relațiile dintre Bisericile de origine ale imigranților și cele de primire a lor, astfel încât să se studieze formele de ajutorare, care pot prevedea, printre imigranți, și prezența prezbiterilor, a persoanelor consacrate și a operatorilor pastorali formați în mod corespunzător proveniți din țările lor.

Slujirea evangheliei cere, în plus, ca Biserica, apărând cauza celor oprimați și excluși, să ceară autorităților politice ale diferitelor state și responsabililor instituțiilor europene să recunoască acelora care fug din propria țară de origine din cauza pericolelor pentru propria existență condiția de refugiați, precum și să favorizeze reîntoarcerea lor în propria țară; și să creeze totodată condiții ca să fie respectată demnitatea tuturor imigranților și să fie apărate drepturile lor fundamentale[166].

III. Să optăm pentru iubire!

104. Apelul de a trăi iubirea activă, adresat de către părinții sinodali tuturor creștinilor de pe continentul european[167], reprezintă sinteza fericită a unei slujiri autentice a evangheliei speranței. Acum o propun din nou ție, Biserică a lui Cristos care trăiești în Europa. Bucuriile, speranțele, tristețile și temerile europenilor de astăzi, mai ales ale săracilor și ale celor suferinzi, să fie și bucuriile și speranțele tale, tristețile și temerile tale și tot ceea ce este cu adevărat uman să afle ecou în inima ta. Privește spre Europa și spre drumul ei cu simpatia celui care apreciază fiecare element pozitiv, dar care totodată nu închide ochii asupra a ceea ce este incoerent cu evanghelia și care denunță cu putere acest lucru.

105. Biserică din Europa, primește în fiecare zi cu o reînnoită prospețime darul iubirii pe care Domnul tău ți-l oferă și de care te face capabilă. Învață de la el conținutul și măsura iubirii. Și fii Biserică a fericirilor, permanent conformată cu Cristos (cf. Mt 5,1-12).

Liberă de piedici și de dependențe, fii săracă și prietenă a celor mai săraci, primitoare față de fiecare persoană și atentă față de fiecare formă de sărăcie, veche sau nouă.

Purificată încontinuu de bunătatea Tatălui, recunoaște în atitudinea lui Isus, care a apărat mereu adevărul arătându-se în același timp îndurător față de păcătoși, norma supremă a acțiunii tale. În Isus, la a cărui naștere a fost vestită pacea (cf. Lc 2,14), în el care prin moartea sa a dărâmat zidurile oricărei dușmănii (cf. Ef 2,14) și a dăruit pacea adevărată (cf. In 14,27), fii făuritoare de pace, invitându-i pe fiii tăi să-și purifice inima de orice ostilitate, egoism și spirit partizan, favorizând în orice situație dialogul și respectul reciproc.

În Isus, dreptate a lui Dumnezeu, să nu încetezi vreodată să denunți orice formă de nedreptate. Trăind în lume cu valorile împărăției care vine, vei fi Biserica iubirii, vei contribui în mod necesar la edificarea în Europa a unei civilizații tot mai demne de om.

Capitolul al șaselea

Evanghelia speranței pentru o Europă nouă

"Și am mai văzut cetatea cea sfântă, Ierusalimul cel nou, coborând din cer" (Ap 21,2)

Noutatea lui Dumnezeu în istorie

106. Evanghelia speranței care răsună în Apocalips deschide inima spre contemplarea noutății înfăptuite de Dumnezeu: "Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou, căci cerul dintâi și pământul dintâi au trecut, iar marea nu mai este" (Ap 21,1). Dumnezeu însuși proclamă acest lucru printr-un cuvânt care oferă explicația viziunii descrise mai devreme: "Iată, le fac pe toate noi" (Ap 21,5).

Noutatea lui Dumnezeu – care poate fi înțeleasă pe deplin pe fundalul lucrurilor vechi, realizate cu lacrimi, jale, plângere, durere, moarte (cf. Ap 21,4) – constă în ieșirea din condiția de păcat și din consecințele acestuia în care se află omenirea; este cerul nou și pământul nou, noul Ierusalim, în contrast cu un cer și un pământ vechi, cu o veche orânduire a lucrurilor și cu un Ierusalim vechi, chinuit de rivalitățile sale.

Imaginea noului Ierusalim, care coboară "din cer de la Dumnezeu, pregătit ca o mireasă împodobită pentru mirele ei" (Ap 21,2) și se referă în mod direct la misterul Bisericii, nu este nesemnificativă pentru construirea cetății omului. Este o imagine care vorbește despre o realitate escatologică: depășește tot ceea ce poate face omul; este un dar al lui Dumnezeu care se va realiza în timpurile de pe urmă. Dar nu este o utopie: este realitatea deja prezentă. Acest lucru îl arată verbul la prezent folosit de Dumnezeu – "Iată, le fac pe toate noi" (Ap 21,5) -, cu precizarea ulterioară: "S-au împlinit!" (Ap 21,6). Într-adevăr, Dumnezeu acționează deja pentru reînnoirea lumii; Paștele lui Isus este deja noutatea lui Dumnezeu. El face să se nască Biserica, însuflețește existența ei, reînnoiește și transformă istoria.

107. Această noutate începe să capete formă înainte de toate în comunitatea creștină, care este deja de acum "cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii" (cf. Ap 21,3), în interiorul căruia Dumnezeu deja acționează, reînnoind viața acelora care se deschid suflului Duhului. Biserica este pentru lume semn și instrument al împărăției care se instaurează înainte de toate în inimi. O reflectare a acestei noutăți se manifestă și în orice formă de conviețuire umană însuflețită de evanghelie. Este vorba de o noutate care interpelează societatea în fiecare moment al istoriei și în fiecare loc de pe pământ, în particular societatea europeană care de atâtea secole ascultă evanghelia împărăției inaugurate de Isus.

I. Vocația spirituală a Europei

Europa promotoare a valorilor universale

108. Istoria continentului european este marcată de influența dătătoare de viață a evangheliei. "Dacă ne îndreptăm privirea spre secolele care au trecut, nu putem să nu-i mulțumim Domnului pentru că creștinismul a fost pe continentul nostru un factor primar de unitate între popoare și culturi și de promovare integrală a omului și a drepturilor sale"[168].

Desigur, nu putem pune la îndoială faptul că credința creștină aparține, în mod radical și determinant, fundamentelor culturii europene. Creștinismul, de fapt, a dat formă Europei, imprimându-i unele valori fundamentale. Modernitatea europeană însăși, care a dat lumii idealul democratic și drepturile omului, își trasează valorile din moștenirea sa creștină. Mai mult decât un spațiu geografic, ea poate fi calificată drept "un concept îndeosebi cultural și istoric, care caracterizează o realitate născută ca un continent, și datorită forței unificatoare a creștinismului, care a știut să integreze între ele popoare și culturi diferite și care este profund legat de întreaga cultură europeană"[169].

Europa de astăzi însă, chiar în momentul în care întărește și lărgește propria uniune economică și politică, pare să sufere o profundă criză a valorilor. Deși dispune de mijloace sporite, dă impresia că-i lipsește elanul pentru a sprijini un proiect comun și pentru a le reda cetățenilor săi motive de speranță.

Noul chip al Europei

109. În procesul de transformare pe care-l experimentează acum, Europa este chemată, înainte de toate, să redescopere adevărata sa identitate. Într-adevăr, ea deși a fost construită ca o realitate foarte variată, trebuie să construiască un model nou de unitate în diversitate, o comunitate de națiuni reconciliate deschisă spre celelalte continente și implicată în actualul proces de globalizare.

Pentru a da un nou elan propriei istorii, ea trebuie "să recunoască și să recupereze cu fidelitate acele valori fundamentale, în dobândirea cărora creștinismul a avut un rol determinant, care pot fi rezumate în afirmarea demnității transcendente a persoanei umane, a valorii rațiunii, a libertății, a democrației, a statului de drept și a distincției dintre politică și religie"[170].

110. Uniunea Europeană continuă să se lărgească. Toate popoarele care împărtășesc aceeași moștenire fundamentală au ca vocație participarea la ea pe termen scurt sau lung. Este de dorit ca această lărgire să aibă loc în respect față de toți, valorificând caracteristicile istorice și culturale, identitățile naționale și bogăția aporturilor pe care le-ar putea oferi noii membri, pe lângă o mai solidă punere în practică a principiilor de subsidiaritate și de solidaritate[171]. În procesul de integrare de pe continent, este de o importanță capitală să se țină cont de faptul că uniunea nu va avea consistență dacă ar fi redusă doar la dimensiuni geografice și economice, ci trebuie înainte de toate să consiste într-o armonizare a valorilor care trebuie să-și afle expresia în legea și în viața sa.

Promovarea solidarității și a păcii în lume

111. A spune "Europa" trebuie să fie echivalent cu a spune "deschidere". În ciuda experiențelor și a semnelor contrarii care totuși nu au lipsit, însăși istoria sa cere acest lucru: "Europa nu este de fapt un teritoriu închis sau izolat; a fost construit mergând, dincolo de mări, în întâmpinarea altor popoare, a altor culturi, a altor civilizații"[172]. De aceea trebuie să fie un continent deschis și primitor, continuând să realizeze în actuala globalizare forme de cooperare nu doar economică, ci și socială și culturală.

Este o exigență căreia continentul trebuie să-i răspundă pozitiv, pentru ca chipul său să fie cu adevărat nou: "Europa nu se poate închide în ea însăși. Nu poate și nici nu trebuie să se dezintereseze de restul lumii, dimpotrivă trebuie să fie pe deplin conștientă de faptul că alte țări, alte continente, așteaptă de la ea inițiative curajoase pentru a oferi popoarelor cele mai sărace mijloacele necesare pentru dezvoltarea lor, pentru organizarea lor socială și pentru edificarea unei lumi mai drepte și mai fraterne"[173]. Pentru a realiza în mod corespunzător această misiune, va fi necesară "o regândire a cooperării internaționale, în sensul unei noi culturi a solidarității. Gândită ca sămânță a păcii, cooperarea nu se poate reduce la ajutor și asistență, mai ales când se urmărește în schimb dobândirea de profit din resursele puse la dispoziție. Dimpotrivă, ea trebuie să exprime o angajare concretă și tangibilă de solidaritate, așa încât să-i facă pe săraci protagoniști ai dezvoltării lor și să permită unui număr cât mai mare de persoane să exercite, în situațiile concrete economice și politice în care trăiesc, creativitatea specifică persoanei umane, de care depinde și bogăția națiunilor"[174].

112. În plus, Europa, trebuie să fie o parte activă în promovarea și realizarea unei globalizări "în" solidaritate. Aceasta din urmă, ca o condiție a sa, trebuie să fie însoțită de un fel de globalizare "a" solidarității și de valorile legate de aceasta, adică de egalitate, dreptate și libertate, cu convingerea fermă că piața trebuie să fie "în mod oportun controlată de forțe sociale și de stat, așa încât să garanteze satisfacerea exigențelor fundamentale ale întregii societăți"[175].

Europa care ne este încredințată de istorie a fost, mai ales în ultimul secol, martorul afirmării ideologiilor totalitare și a naționalismului exasperat care, întunecând speranța oamenilor și a popoarelor de pe continent, au alimentat conflictele în interiorul națiunilor și între națiunile înseși, până la enorma tragedie a celor două războaie mondiale[176]. Chiar și luptele etnice mai recente, care au însângerat din nou continentul european, le-au arătat tuturor cât de fragilă este pacea, că are nevoie de angajamentul efectiv al tuturor, că poate fi garantată numai deschizând noi perspective de schimb, de iertare și de reconciliere între persoane, popoare și națiuni.

În fața acestei situații, Europa, împreună cu toți locuitorii ei, trebuie să se angajeze neobosit să construiască pacea în interiorul granițelor sale și în lumea întreagă. În acest scop, trebuie amintit, "pe de o parte, că diferențele naționale trebuie păstrate și cultivate ca fundament al solidarității europene și, pe de altă parte, că identitatea națională însăși nu se realizează decât prin deschidere spre alte popoare și prin solidaritatea cu ele"[177].

II. Construcția europeană

Rolul instituțiilor europene

113. În drumul pentru conturarea chipului nou al continentului, din multe puncte de vedere este determinant rolul instituțiilor internaționale, legate în principal de teritoriul european, și care acționează pe acest teritoriu, care au contribuit la marcarea cursului istoric al evenimentelor, fără a se implica în operațiuni cu caracter militar. În acest sens doresc să menționez, înainte de toate, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, care lucrează pentru menținerea păcii și a stabilității, și prin protecția și promovarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin cooperarea în domeniul economic și al mediului înconjurător.

Mai este apoi Consiliul Europei, din care fac parte statele care au subscris la Convenția europeană pentru salvgardarea drepturilor omului fundamentale din 1950 și la Carta socială din 1961. Legată de ele este Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Aceste două instituții vizează, prin cooperarea politică, socială, juridică și culturală, precum și prin promovarea drepturilor omului și democrației, realizarea unei Europe a libertății și solidarității. În fine, Uniunea Europeană, împreună cu Parlamentul său, Consiliul de Miniștri și Comisia sa, propune un model de integrare care va fi perfectat printr-o eventuală adoptare a unei carte fundamentale comune. Acest organism are ca scop realizarea unei mai mari unități politice, economice și monetare dintre statele membre, atât cele actuale cât și cele care vor face parte din ea. În diversitatea lor și plecând de la identitatea specifică a fiecăreia dintre ele, instituțiile amintite mai sus promovează unitatea continentului și, mai profund, sunt în slujba omului[178].

114. Împreună cu părinții sinodali[179] le cer acestor instituții europene și fiecărui stat din Europa să recunoască faptul că o bună orânduire a societății trebuie să se înrădăcineze în valorile autentice etice și civile împărtășite de cât mai mulți cetățeni, observând că asemenea valori sunt, în primul rând, patrimoniu diferitelor corpuri sociale. Este important ca instituțiile și fiecare stat în parte să recunoască faptul că, printre aceste organisme sociale, se numără și Bisericile și comunitățile ecleziale și celelalte organisme religioase. Mai mult, când acestea există deja înaintea fondării națiunilor europene, ele nu pot fi reduse la simple entități private, ci acționează cu o importanță specifică instituțională, care merită să fie luată în considerație în mod serios. În desfășurarea îndatoririlor lor, diferitele instituții statale și europene trebuie să acționeze cu conștiința că orânduirile lor juridice vor respecta în mod deplin democrația, dacă vor prevedea forme pentru o "colaborare sănătoasă"[180] cu Bisericile și organizațiile religioase.

În lumina a ceea ce am subliniat mai devreme, doresc să mă adresez încă o dată redactorilor viitorului tratat constituțional european, pentru ca în el să figureze o referință la patrimoniul religios și îndeosebi creștin al Europei. În deplin respect față de laicitatea instituțiilor, sper mai ales să fie recunoscute trei elemente complementare: dreptul Bisericilor și al comunităților religioase de a se organiza în mod liber, în conformitate cu propriile statute și cu propriile convingeri; respectul față de identitatea specifică a confesiunilor religioase și prevederea unui dialog structurat între Uniunea Europeană și aceste confesiuni; respectul față de statutul juridic de care se bucură deja Bisericile și instituțiile religioase în virtutea legislațiilor statelor membre ale Uniunii[181].

115. Instituțiile europene au drept scop declarat tutelarea drepturilor persoanei umane. Prin această îndatorire ele contribuie la construcția Europei valorilor și a dreptului. Părinții sinodali i-au interpelat pe responsabilii europeni, spunând: "Strigați cu voce tare atunci când sunt violate drepturile omului: ale indivizilor, minorităților și popoarelor, începând cu dreptul la libertatea religioasă; acordați cea mai mare atenție față de tot ceea ce privește viața umană de la conceperea ei și până la moartea naturală și în ce privește familia întemeiată pe căsătorie: acestea sunt bazele pe care se sprijină casa comună europeană; […] abordați, conform dreptății și egalității și cu un sentiment de mare solidaritate, fenomenul sporit al migrării, făcând din acesta o nouă resursă pentru viitorul european; depuneți orice efort ca să le fie garantat tinerilor un viitor cu adevărat uman prin muncă, cultură, educație la valorile morale și spirituale"[182].

Biserica pentru noua Europă

116. Europa are nevoie de o dimensiune religioasă. Pentru a fi "nouă", în mod asemănător cu ceea ce se spune despre "cetatea nouă" din Apocalips (cf. 21,2), ea trebuie să se deschidă acțiunii lui Dumnezeu. Speranța de a construi o lume mai dreaptă și mai demnă de om, de fapt, nu poate face abstracție de conștiința că nu ar folosi la nimic eforturile omenești, dacă nu ar avea sprijin dumnezeiesc, deoarece "de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc" (Ps 127[126],1). Pentru ca Europa să poată fi zidită pe temelii solide, este necesar să se recurgă la valorile autentice, care au ca fundament legea morală universală, înscrisă în inima fiecărui om. "Creștinii nu numai că se pot alătura tuturor oamenilor de bunăvoință pentru a lucra la construcția acestui mare proiect, ci sunt, de asemenea, invitați să fie într-un fel sufletul acestuia, arătând adevăratul sens al organizării cetății pământești"[183].

Biserica Catolică, una și universală, deși prezentă în diversitatea Bisericilor particulare, poate oferi o contribuție unică la edificarea unei Europe deschise lumii. Într-adevăr, de la Biserica Catolică provine un model de unitate esențială în diversitatea expresiilor culturale, conștiința apartenenței la o comunitate universală care se înrădăcinează, dar nu se epuizează în comunitățile locale, sensul a ceea ce unește dincolo de ceea ce distinge[184].

117. În relațiile cu autoritățile publice, Biserica nu cere o întoarcere la forme de stat confesionale. În același timp, ea deplânge orice tip de laicism ideologic sau de separare ostilă între instituțiile civile și confesiunile religioase.

În ce o privește, în logica acelei colaborări sănătoase dintre comunitățile ecleziale și societatea politică, Biserica Catolică este convinsă că poate contribui în mod deosebit la perspectiva unificării, oferind instituțiilor europene, în continuitate cu tradiția sa și fiind coerentă cu indicațiile doctrinei sale sociale, aportul comunităților de credincioși care caută să realizeze angajamentul de umanizare a societății plecând de la evanghelia trăită sub semnul speranței. În această perspectivă, este necesară o prezență a creștinilor, formați în mod corespunzător și competenți, în diferite instanțe și instituții europene, pentru a contribui, respectând dinamisme democratice corecte și prin confruntarea propunerilor, la conturarea unei conviețuiri europene tot mai respectuoase față de orice bărbat și orice femeie și, de aceea, conformă cu binele comun.

118. Europa care se construiește ca "uniune" îi îndeamnă și pe creștini spre unitate pentru a fi adevărați mărturisitori ai speranței. Trebuie continuat și dezvoltat, în acest cadru, acel schimb de daruri, care în acest ultim deceniu a cunoscut expresii semnificative. Realizat între comunități cu istorii și tradiții diferite, duce la strângerea de legături mai trainice între Bisericile din diferite țări și la o îmbogățire reciprocă a lor, prin întâlniri, schimburi de idei și ajutor reciproc. În particular, trebuie valorificată contribuția tradiției culturale și spirituale oferită de Bisericile Catolice Orientale[185].

Un rol important pentru creșterea acestei unități poate fi desfășurat de organismele continentale de comuniune eclezială, care trebuie să fie ulterior încurajate[186]. Printre acestea, un loc semnificativ trebuie acordat Consiliului Conferințelor Episcopale Europene chemat, la nivelul întregului continent, să "se îngrijească de promovarea unei comuniuni tot mai intense între dieceze și între conferințele episcopale naționale, de sporirea colaborării ecumenice dintre creștini și de depășirea obstacolelor care amenință viitorul păcii și al progresului popoarelor, de întărirea colegialității afective și efective și de «communio» ierarhică"[187]. Împreună cu acesta, trebuie recunoscută și slujirea adusă de Comisia Episcopatelor Comunității Europene care, continuând procesul de consolidare și de lărgire a Uniunii Europene, favorizează informarea reciprocă și coordonează inițiativele pastorale ale Bisericilor europene implicate.

119. Întărirea uniunii în cadrul continentului european îi îndeamnă pe creștini să coopereze la procesul de integrare și la reconciliere printr-un dialog teologic, spiritual, etic și social[188]. Într-adevăr, "în Europa aflată în drum spre unitatea politică, putem oare admite că este tocmai Biserica lui Cristos un factor de diviziune și de discordie? Nu ar fi oare acesta unul dintre cele mai mari scandaluri din timpul nostru?"[189].

Plecând de la evanghelie, un nou impuls pentru Europa

120. Europa are nevoie de un salt calitativ în conștientizarea moștenirii sale spirituale. Acest impuls nu poate veni decât de la o ascultare reînnoită a evangheliei lui Cristos. Este de datoria tuturor creștinilor să se angajeze pentru a sătura această foame și sete după viață.

De aceea, "Biserica simte datoria de a reînnoi cu putere mesajul de speranță încredințat ei de Dumnezeu" și îi repetă Europei: «Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un izbăvitor puternic!» (Sof 3,17). Invitația sa la speranță nu se întemeiază pe o ideologie utopică; dimpotrivă, ea este mesajul fără sfârșit al speranței proclamate de Cristos (cf. Mc 1,15). Prin autoritatea pe care o primește de la Domnul, Biserica repetă Europei de astăzi: Europă a celui de-al treilea mileniu «mâinile tale să nu slăbească!» (Sof 3,16); nu te descuraja, nu te resemna în fața unor mentalități și a unor stiluri de viață care nu au viitor, pentru că nu se întemeiază pe siguranța solidă a cuvântului lui Dumnezeu!"[190].

Reluând această invitație la speranță, îți repet încă o dată astăzi, Europă de la începutul celui de-al treilea mileniu: "Deschide-i porțile lui Cristos! Fii tu însăți. Redescoperă originile tale. Reînvie rădăcinile tale"[191]. De-a lungul secolelor, ai primit comoara credinței creștine. Ea întemeiază viața ta socială pe principii luate din evanghelie și se descoperă urmele lor în artele, literatura, gândirea și cultura națiunilor tale. Dar această moștenire nu ține doar de trecut; este un proiect pentru viitor care trebuie transmis generațiilor viitoare, deoarece este tiparul vieții persoanelor și a popoarelor care au modelat împreună continentul european.

121. Nu te teme! Evanghelia nu este împotriva ta, ci în favoarea ta. Acest lucru îl confirmă constatarea că inspirația creștină poate transforma gruparea politică, culturală și economică într-o conviețuire în care toți europenii să se simtă în casa lor și să alcătuiască o familie a națiunilor, din care celelalte religii din lume se pot inspira cu folos.

Ai încredere! În evanghelie, care este Isus, vei afla speranța solidă și durabilă la care aspiri. Este o speranță întemeiată pe biruința lui Cristos asupra păcatului și a morții. Această izbândă el a dorit să fie spre mântuirea și bucuria ta.

Fii sigură! Evanghelia speranței nu dezamăgește! În vicisitudinile istoriei tale de ieri și de astăzi, ea este lumină ce luminează și orientează drumul tău; este forță ce te sprijină în încercări; este profeție a unei lumi noi; este indicarea unui nou început; este invitația adresată tuturor, credincioși sau nu, de a trasa drumuri mereu noi care să ducă la "Europa spiritului", pentru a face din ea o adevărată "casă comună" plină de bucuria vieții.

Concluzie

Consacrare Mariei

"Și s-a arătat în cer un semn mare: o femeie îmbrăcată în soare" (Ap 12,1)

Femeia, balaurul și copilul

122. Istoria Bisericii este însoțită de "semne" care sunt sub ochii tuturor, dar care trebuie să fie interpretate. Printre acestea, Apocalipsul situează "semnul măreț" apărut pe cer, care vorbește despre lupta dintre femeie și balaur.

Femeia înveșmântată în soare, suferind, gata să nască (cf. Ap 12,1-2), poate fi văzută drept Israelul profeților care îl naște pe Mesia "ce va păstori toate națiunile cu un toiag de fier" (Ap 12,5; cf. Ps 2,9). Dar este și Biserica, poporul noii alianțe, supus persecuțiilor și totuși ocrotit de Dumnezeu. Balaurul este "șarpele cel de la început, care se cheamă diavolul și satana, cel care înșală toată omenirea" (Ap 12,9). Lupta este inegală: pare a fi în avantajul balaurului, atât de mare este aroganța lui în fața femeii lipsită de apărare și suferindă. În realitate învingătorul este fiul născut de femeie. În această luptă există o certitudine: marele balaur a fost deja învins, "a fost aruncat pe pământ și împreună cu el au fost aruncați și îngerii lui" (Ap 12,9). L-au învins Cristos, Dumnezeu făcut om, prin moartea și învierea sa, și martirii "prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor" (Ap 12,11). Și chiar și atunci când balaurul va continua să se opună, nu trebuie să ne temem, pentru că a fost deja învins.

123. Aceasta este siguranța care încurajează Biserica în drumul său, în timp ce în povestea femeii și a balaurului recitește istoria sa dintotdeauna. Femeia care naște copilul de parte bărbătească ne duce cu gândul și la Fecioara Maria, mai ales în momentul în care, străpunsă de suferință la picioarele crucii, îl naște din nou pe Fiul, ca biruitor al principelui acestei lumi. Ea este încredințată lui Ioan care, la rândul său, este încredințat ei (cf. In 19,26-27), devenind astfel maica Bisericii. Prin legătura care o unește pe Maria cu Biserica și Biserica cu Maria, se clarifică mai bine misterul femeii: "Maria, prezentă ca maică a Răscumpărătorului în Biserică, participă cu suflet de mamă la «lupta aprigă împotriva puterilor întunericului», luptă ce străbate întreaga istorie a omenirii. Și datorită identificării ei, de către Biserică, cu «femeia îmbrăcată în soare» (Ap 12,1), se poate afirma că «Biserica își atinge în preacurata Fecioară desăvârșirea care o face să fie fără pată și zbârcitură»"[192].

124. Așadar, întreaga Biserică privește spre Maria. Prin numeroasele sanctuare mariane presărate prin toate națiunile de pe continent, devoțiunea către Maria este foarte vie și răspândită între popoarele europene.

Biserică din Europa, continuă, așadar, să o contempli pe Maria, conștientă că ea este "prezentă în mod matern și părtașă la problemele numeroase și complexe legate de viața indivizilor, a familiilor și națiunilor din zilele noastre" și este "ajutor al poporului creștin în lupta neîncetată între bine și rău, pentru ca el «să nu cadă» sau, dacă a căzut, «să se ridice» iarăși"[193].

Rugăciune către Maria, Maica speranței

125. În această contemplație, însuflețită de iubire genuină, Maria ne apare drept model al Bisericii care, alimentată de speranță, recunoaște acțiunea mântuitoare și îndurătoare a lui Dumnezeu, în a cărui lumină deslușește propriul drum și întreaga istorie. Ea ne ajută să interpretăm și astăzi ceea ce ni se întâmplă în lumina Fiului ei Isus. Ca o creatură nouă modelată de Duhul Sfânt, Maria face să crească în noi virtutea speranței.

Ei, Maicii speranței și a mângâierii, îi adresăm cu încredere rugăciunea noastră: îi încredințăm viitorul Bisericii din Europa și al tuturor femeilor și bărbaților de pe acest continent:

Maria, Maica speranței,
însoțește-ne pe cale!
Învață-ne să-l proclamăm pe Dumnezeul cel viu;
ajută-ne să-l mărturisim pe Isus, unicul mântuitor;
fă-ne serviabili față de aproapele,
primitori cu cei nevoiași,
făuritori ai dreptății,
ziditori plini de zel
ai unei lumi mai drepte;
mijlocește pentru noi cei care acționăm în istorie
siguri că planul Tatălui se va împlini.

Auroră a unei lumi noi,
arată-te Maică a speranței
și veghează asupra noastră!
Veghează asupra Bisericii din Europa:
ca să fie transparentă față de evanghelie;
să fie autentic loc de comuniune;
să fie vie misiunea ei
de vestire, de celebrare și de slujire
a evangheliei speranței
spre pacea și bucuria tuturor.

Regină a păcii,
ocrotește omenirea celui de-al treilea mileniu!
Veghează asupra tuturor creștinilor:
ca să înainteze cu încredere pe calea unității,
ca plămadă
pentru buna înțelegere de pe continent.
Veghează asupra tinerilor,
speranța viitorului,
ca să răspundă cu generozitate
la chemarea lui Isus.
Veghează asupra responsabililor națiunilor:
ca să se angajeze să construiască o casă comună,
în care să fie respectate
demnitatea și drepturile fiecăruia.

Maria, dă-ni-l pe Isus!
Fă să-l urmăm și să-l iubim!
El este speranța Bisericii,
a Europei și a omenirii.
El trăiește cu noi, în mijlocul nostru,
în Biserica sa.
Împreună cu tine spunem:
"Vino, Doamne Isuse" (Ap 22,20).
Fie ca speranța gloriei
sădită de el în inimile noastre
să aducă roade de dreptate și de pace!

Roma, Sfântul Petru, 28 iunie, ajunul solemnității Sfinților Apostoli Petru și Paul din anul 2003, al douăzeci și cincilea al pontificatului meu.

Ioan Paul al II-lea



Note


[1] Cf. SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 1: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.

[2] Cf. SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 90-91: Osservatore romano, 6 august 1999 – supliment, p. 17-18.

[3] IOAN PAUL AL II-LEA, Bula Incarnationis mysterium (29 noiembrie 1998), 3-4: AAS 91 (1999), 132.133.

[4] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente (10 noiembrie 1994), 38: AAS 87 (1995), 30.

[5] Cf. Discurs la Angelus (23 iunie 1996), 2: Insegnamenti XIX/1 (1996), 1599-1600.

[6] SINODUL EPISCOPILOR – Prima Adunare Specială pentru Europa, Declarația finală (13 decembrie 1991), 2: Ench. Vat. 13, nr. 619.

[7] Ibid., 3, l.c., nr. 621.

[8] Cf. SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 3: Osservatore romano, 6 august 1999 – supliment, p. 3.

[9] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei de A II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999), 1: AAS 92 (2000), 177.

[10] Cf. SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 2.: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5

[11] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999), 4: AAS 92 (2000), 179.

[12] Ibid.

[13] Cf. Propositio 1.

[14] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 2: Osservatore romano, 6 august 1999 – supliment, p. 2-3.

[15] Cf. ibid., nr. 12-13.16-19, l.c., p. 4-6; Idem, Relatio ante disceptationem, I: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 6-7; Idem, Relatio post disceptationem, II, A: Osservatore romano, 11-12 octombrie 1999, p. 10.

[16] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, I,1.2: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 6.

[17] Cf. Propositio 5a.

[18] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 1: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.

[19] Cf. Propositio 5a; CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU CULTURĂ ȘI CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU DIALOG INTERRELIGIOS, Isus Cristos purtător de apă vie. O reflecție creștină asupra New Age, CittB del Vaticano, 2003.

[20] Cf. Propositio 5a.

[21] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 6: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.

[22] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la Angelus (25 august 1996), 2: Insegnamenti XIX/2 (1996), 237; cf. Propositio 9.

[23] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 88: Osservatore romano, 6 august 1999 – supliment, p. 17.

[24] IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999), 4: AAS 92 (2000), 179.

[25] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 26: AAS 81 (1989), 439.

[26] Cf. Propositio 21.

[27] Ibid.

[28] Propositio 9.

[29] Ibid.

[30] Cf. Propositio 4,1.

[31] IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999), 2: AAS 92 (2000), 178.

[32] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 2: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.

[33] Cf. Propositio 4,2.

[34] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 47: AAS 83 (1991), 852.

[35] Cf. Propositio 4,1.

[36] Cf. SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 30: Osservatore romano, 6 august 1999 – supliment, p. 8.

[37] Cf. Predică în timpul concelebrării pentru încheierea Celei de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (23 octombrie 1999), 3: AAS 92 (2000), 178; CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Declarația Dominus Iesus (6 august 2000), 13: AAS 92 (2000), 754.

[38] Cf. Propositio 5.

[39] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Dominum et vivificantem (18 mai 1986), 7: AAS 78 (1986), 816; CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Declarația Dominus Iesus (6 august 2000), 16: AAS 92 (2000), 756-757.

[40] PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie 1965): AAS 57 (1965) 762-763. Cf. SACRA CONGREGAȚIE PENTRU RITURI, Instrucțiunea Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), 9: AAS 59 (1967), 547; Catehismul Bisericii Catolice, 1374.

[41] CONCILIUL ECUMENIC DIN TRENTO, Decretul De ss. Eucharistia, can. 1: DS, 1651; cf. cap. 3: DS, 1641.

[42] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 15: Osservatore romano, 18 aprilie 2003, p. 2.

[43] Cf. SFÂNTUL AUGUSTIN, In Ioannis Evangelium, Tractatus VI, cap. I, nr. 7: PL 35,1428; SFÂNTUL IOAN CRISOSTOMUL, Despre trădarea lui Iuda, 1, 6: PG 49, 380C.

[44] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția despre liturgia sacră Sacrosanctum Concilium, 7; Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 50; PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie 1965): AAS 57 (1965), 762-763; SACRA CONGREGAȚIE PENTRU RITURI, Instrucțiunea Eucharisticum mysterium (25 mai 1967), 9: AAS 59 (1967), 547; Catehismul Bisericii Catolice, 1373-1374.

[45] IOAN PAUL AL II-LEA, Motu proprio Spes aedificandi (1 octombrie 1999), 1: AAS 92 (2000), 220.

[46] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs în sediul Parlamentului polonez, la Varșovia (11 iunie 1999), 6: Insegnamenti, XXII/1 (1999), 1276.

[47] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs în timpul ceremoniei de la plecarea de pe aeroportul din Cracovia (10 iunie 1997), 4: Insegnamenti XX/1 (1997), 1496-1497.

[48] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 4: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.

[49] Cf. Propositio 15,1; Catehismul Bisericii Catolice, 773; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Mulieris dignitatem (15 august 1988), 27: AAS 80 (1988), 1718.

[50] Cf. Propositio 15,1.

[51] Cf. Propositio 21.

[52] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 4: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.

[53] Propositio 9.

[54] Ibid.

[55] Ibid.

[56] Cf. Propositio 22.

[57] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Pastores dabo vobis (25 martie 1992), 15: AAS 84 (1992), 679-680.

[58] Cf. ibid., 29, l.c., 703-705; Propositio 18.

[59] Cf. Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 373.

[60] Cf. Codul de Drept Canonic, can. 277,1.

[61] Cf. PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Sacerdotalis coelibatus (24 iunie 1967), 40: AAS 59 (1967), 673.

[62] Cf. Propositio 18.

[63] Cf. ibid.

[64] Cf. SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 4: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.

[65] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 29.

[66] Cf. Propositio 19.

[67] Cf. ibid.

[68] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, III: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 9.

[69] Cf. Propositio 17.

[70] Cf. ibid.

[71] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către participanții la Congresul pe tema "Noi vocații pentru o nouă Europă" (9 mai 1997), 1-3: Insegnamenti XX/1 (1997), 917-918.

[72] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 7: AAS 81 (1989), 404.

[73] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 82: Osservatore romano, 6 august 1999, p. 16.

[74] Cf. Propositio 29.

[75] Cf. Propositio 30.

[76] Cf. ibid.

[77] PAUL AL VI-LEA, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 14: AAS 68 (1976), 13.

[78] Cf. Propositio 3b.

[79] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 37: AAS 83 (1991), 282-286.

[80] Cf. SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, I,2: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 7.

[81] Cf. Propositio 3a.

[82] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, III,1: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 8.

[83] Cf. SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 53: Osservatore romano, 6 august 1999 – supliment, p. 12.

[84] Cf. Propositio 4,1.

[85] Cf. Propositio 26,1.

[86] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, III,1: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 9.

[87] PAUL AL VI-LEA, Exortația apostolică Evangelii nuntiandi (8 decembrie 1975), 41: AAS 68 (1976), 31.

[88] Propositio 8,1.

[89] Cf. Propositio 8,2.

[90] Cf. Propositiones 8,1a-b; 6.

[91] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică Catechesi tradendae (16 octombrie 1979), 21: AAS 71 (1979), 1294-1295.

[92] Cf. Propositio 24.

[93] Cf. Propositio 8,1c.

[94] Cf. Propositio 24.

[95] Cf. Propositio 22.

[96] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către președinții conferințelor episcopale europene (16 aprilie 1993), 1: AAS 86 (1994), 227.

[97] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs în timpul celebrării ecumenice a cuvântului în catedrala din Paderborn (22 iunie 1996), 5: Insegnamenti XIX/1 (1996), 1571.

[98] Scrisoare din 13 ianuarie 1970: Tomos agapis, Roma-Istanbul 1971, p. 610-611; cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ut unum sint (25 mai 1995), 99: AAS 87 (1995), 980.

[99] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptoris missio (7 decembrie 1990), 55: AAS 83 (1991), 302.

[100] Ibid., 36, l.c., 281.

[101] Cf. SINODUL EPISCOPILOR – Prima Adunare Specială pentru Europa, Declarația finală (13 decembrie 1991), 8: Ench. Vat., 13, nr. 653-655; A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, 62: Osservatore romano, 6 august 1999 – supliment, p. 13; Propositio 10.

[102] Propositio 10; cf. COMISIA PENTRU RELAȚIILE RELIGIOASE CU IUDAISMUL, "Ne amintim: o reflecție asupra Shoah", 16 martie 1998, Ench. Vat. 17,520-550.

[103] SINODUL EPISCOPILOR – Prima Adunare Specială pentru Europa, Declarația finală (13 decembrie 1991), 9: Ench. Vat., 13, nr. 656.

[104] Cf. Propositio 11.

[105] Cf. ibid.

[106] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către Corpul Diplomatic (12 ianuarie 1985), 3: AAS 77 (1985), 650.

[107] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Declarația despre libertatea religioasă Dignitatis humanae, 2.

[108] Cf. Propositio 23.

[109] Cf. Propositiones 25; 26,2.

[110] Cf. Propositio 26,3.

[111] Cf. Propositio 27.

[112] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către artiști (4 aprilie 1999), 12: AAS 91 (1999), 1168.

[113] Cf. Propositio 7b-c.

[114] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs în timpul privegherii de rugăciune de la Tor Vergata de la Cea de a XV-a Zi Mondială a Tineretului (19 august 2000), 6: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 212.

[115] Cf. CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU COMUNICAȚII SOCIALE, Etica în comunicațiile sociale, Vatican, 4 iunie 2000.

[116] Propositio 13.

[117] Cf. Propositio 12.

[118] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei Verbum, 25.

[119] Cf. Propositio 14.

[120] Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium, 8.

[121] Cf. Propositio 14; SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, III,2: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 9.

[122] Cf. Propositio 15,2a.

[123] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Decretul privind slujirea și viața preoțească Presbyterorum ordinis, 5.

[124] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11.

[125] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Ecclesia de Eucharistia (17 aprilie 2003), 20: Osservatore romano, 18 aprilie 2003, p. 3.

[126] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la audiența generală (25 octombrie 2000), 2: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 697.

[127] Propositio 16.

[128] Cf. SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Relatio ante disceptationem, III,2: Osservatore romano, 3 octombrie 1999, p. 9.

[129] Cf. Propositio 16.

[130] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Motu proprio Misericordia Dei (7 aprilie 2002), 4: AAS 94 (2002), 456-457.

[131] Cf. Propositio 16; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către preoți pentru Joia Sfântă 2002 (17 martie 2002), 4: AAS 94 (2002), 435-436.

[132] Cf. Propositio 14c.

[133] Cf. ibid.

[134] Cf. Constituția despre sacra liturgie Sacrosanctum Concilium, 100.

[135] Cf. Propositiones 14c; 20.

[136] Cf. Propositio 20.

[137] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae (16 octombrie 2002), 3: AAS 95 (2003), 7.

[138] Cf. Propositio 14.

[139] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dies Domini (31 mai 1998), 4: AAS 90 (1998), 716.

[140] IOAN PAUL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (4 martie 1979), 10: AAS 71 (1979), 274.

[141] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, 72: Osservatore romano, 6 august 1999, supliment, p. 15.

[142] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1.

[143] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae (25 martie 1995), 90: AAS 87 (1995), 503.

[144] Cf. Propositio 33.

[145] Propositio 35.

[146] Cf. Propositio 36.

[147] Cf. Propositio 31.

[148] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 48.

[149] Cf. Propositio 31.

[150] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs pentru Cea de-a III-a Întâlnire Mondială a Familiilor cu ocazia jubileului lor (14 octombrie 2000), 6: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 603.

[151] IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Familiaris consortio (22 noiembrie 1981), 17: AAS 74 (1982), 99-100.

[152] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 39: AAS 83 (1991), 842.

[153] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Exortația apostolică postsinodală Christifideles laici (30 decembrie 1988), 40: AAS 81 (1989), 469.

[154] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs la Prima Întâlnire Mondială cu Familiile (8 octombrie 1994), 7: AAS 87 (1995), 587.

[155] Cf. Propositio 32.

[156] CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 51.

[157] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Evangelium vitae (25 martie 1995), 63: AAS 87 (1995), 473.

[158] Ibid., 95, l.c., 509.

[159] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către noul ambasador al Norvegiei pe lângă Sfântul Scaun (25 martie 1995): Insegnamenti XVIII/1 (1995), 857.

[160] Propositio 32.

[161] Constituția pastorală despre Biserică în lumea contemporană Gaudium et spes, 57.

[162] Cf. Propositio 28; SINODUL EPISCOPILOR – Prima Adunare Specială pentru Europa, Declarație finală (13 decembrie 1991), 10: Ench. Vat. 13, nr. 659-669.

[163] Cf. Propositio 23.

[164] Cf. Propositio 28.

[165] Propositio 34.

[166] Cf. CONGREGAȚIA PENTRU EPISCOPI, Instrucțiunea Nemo est (22 august 1969), 16: AAS 61 (1969), 621-622; Codul de Drept Canonic, can. 294 e 518; Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, can. 280 § 1.

[167] Cf. SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 5: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 6.

[168] IOAN PAUL AL II-LEA, Predică la încheierea Celei de-a II-a Adunări Speciale pentru Europa a Sinodului Episcopilor (23 octombrie 1999), 5: AAS 92 (2000), 179.

[169] Propositio 39.

[170] Ibid.

[171] Cf. ibid.; Propositio 28.

[172] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către card. Miloslav Vlk, președinte al Consiliului Conferințelor Episcopale Europene (16 octombrie 2000), 7: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 628.

[173] Ibid.

[174] IOAN PAUL AL II-LEA, Mesaj pentru Ziua Mondială a Păcii 2000 (8 decembrie 1999), 17: AAS 92 (2000), 367-368.

[175] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Centesimus annus (1 mai 1991), 35: AAS 83 (1991), 837.

[176] Cf. Propositio 39.

[177] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Instrumentum laboris, nr. 85: Osservatore romano, 6 august 1999, supliment, p. 17. Cf. Propositio 39.

[178] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către președinția Parlamentului European (5 aprilie 1979): Insegnamenti, II/1 (1979), 796-799.

[179] Cf. Propositio 37.

[180] Cf. CONCILIUL ECUMENIC VATICAN II, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 76.

[181] Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către Corpul Diplomatic (13 ianuarie 2003), 5: Osservatore romano, 13-14 ianuarie 2003, p. 6.

[182] SINODUL EPISCOPILOR – A II-a Adunare Specială pentru Europa, Mesaj final, nr. 6: Osservatore romano, 23 octombrie 1999, p. 5.

[183] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoare către card. Miloslav Vlk, președinte al Consiliului Conferințelor Episcopale Europene (16 octombrie 2000), 4: Insegnamenti XXIII/2 (2000), 626.

[184] Cf. SINODUL EPISCOPILOR – Prima Adunare Specială pentru Europa, Declarație finală, nr. 10: Ench. Vat. 13, nr. 669.

[185] Cf. Propositio 22.

[186] Cf. ibid.

[187] IOAN PAUL AL II-LEA, Discurs către președinții Conferințelor Episcopale din Europa (16 aprilie 1993), 5: AAS 86 (1994), 229.

[188] Cf. Propositio 39d.

[189] IOAN PAUL AL II-LEA, Predică în timpul celebrării ecumenice cu ocazia Adunării Speciale pentru Europa a Sinodului Episcopilor (7 decembrie 1991), 6: Insegnamenti XIV/2 (1991), 1330.

[190] IOAN PAUL AL II-LEA, Predică la deschiderea Celei de-a II-a Adunări Speciale a Sinodului pentru Europa (1 octombrie 1999), 3: AAS 92 (2000), 174-175.

[191] Discurs către autoritățile europene și președinții conferințelor episcopale din Europa (9 noiembrie 1982), 4: AAS 75 (1982), 330.

[192] IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptoris Mater (25 martie 1987), 47: AAS 79 (1987), 426.

[193] Ibid., 52: l.c., 432; cf. Propositio 40.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 28.06.2003
Publicarea pe acest sit: 05.07.2004
Etichete:

Lasă un răspuns