Ecclesia de Eucharistia

Scrisoarea enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea
despre Euharistie și raportul ei cu Biserica
adresată episcopilor, preoților, diaconilor,
persoanelor consacrate și tuturor creștinilor laici

INTRODUCERE

1. Biserica trăiește din Euharistie (Ecclesia de Eucharistia vivit). Acest adevăr nu exprimă numai o experiență zilnică de credință, ci cuprinde în sinteză nucleul misterului Bisericii. Cu bucurie, ea trăiește, în multe feluri, realizarea continuă a făgăduinței: „Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul lumii” (Mt 28,20). Dar în sfânta Euharistie, prin schimbarea pâinii și a vinului în trupul și sângele Domnului, ea se bucură de această prezență cu o intensitate unică. De când, o dată cu Rusaliile, Biserica, poporul noului legământ, a început pelerinajul său spre patria cerească, dumnezeiescul sacrament a continuat să marcheze zilele ei, umplându-le de speranță încrezătoare.

Pe bună dreptate, Conciliul al II-lea din Vatican a declarat public că jertfa euharistică este „izvorul și apogeul întregii vieți creștine”1. „Căci în sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuși, Paștele nostru și pâinea cea vie, care prin trupul său însuflețit de Duhul Sfânt și dătător de viață insuflă viață oamenilor”2. De aceea, Biserica are privirea în mod constant îndreptată spre Domnul ei, prezent în sacramentul altarului, în care descoperă manifestarea deplină a iubirii lui nemărginite.

2. În cursul marelui jubileu al anului 2000, mi s-a oferit ocazia să celebrez Euharistia în cenacolul din Ierusalim, acolo unde, după tradiție, a fost săvârșită pentru prima dată de Cristos însuși. Cenacolul este locul instituirii acestui preasfânt sacrament. Acolo, Cristos a luat pâinea în mâinile sale, a frânt-o și a dat-o ucenicilor săi, zicând: „Luați și mâncați din aceasta toți: acesta este trupul meu, care se jertfește pentru voi” (cf. Mt 26,26; Lc 22,19; 1Cor 11,24). Apoi a luat în mâinile sale potirul cu vin și le-a spus: „Luați și beți din acesta toți: acesta este potirul sângelui meu, al noului și veșnicului legământ, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor” (cf. Mc 14,24; Lc 22,20; 1Cor 11,25). Îi mulțumesc Domnului Isus că mi-a îngăduit să spun din nou în același loc, ascultând de porunca sa: „Faceți aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19), cuvintele rostite de el în urmă cu două mii de ani.

Apostolii care au luat parte la Cina de pe urmă au înțeles sensul cuvintelor ieșite din gura lui Cristos? Poate că nu. Aceste cuvinte trebuiau să se clarifice deplin doar la sfârșitul triduum-ului pascal, adică al perioadei dintre joi seara și duminică dimineața. În acele zile se înscrie mysterium paschale; în ele se înscrie și mysterium eucharisticum.

3. Biserica se naște din misterul pascal. Tocmai de aceea, Euharistia, sacramentul prin excelență al misterului pascal, își are locul în centrul vieții ecleziale. Lucrul acesta se vede chiar din primele imagini ale Bisericii pe care ni le prezintă Faptele Apostolilor: „Și erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii și la rugăciune” (2,42). Euharistia este evocată în „frângerea pâinii”. Două mii de ani mai târziu, noi continuăm să realizăm această imagine de la începutul Bisericii. Și în timp ce o facem în celebrarea euharistică, ochii sufletului sunt îndreptați din nou spre triduum-ul pascal, spre ceea ce s-a întâmplat în seara Joii Sfinte, în timpul Cinei de pe urmă, și după ea. Într-adevăr, instituirea Euharistiei anticipa în mod sacramental evenimentele care trebuiau să se realizeze puțin după aceea, începând cu agonia de la Ghetsemani. Noi îl vedem din nou pe Isus care iese din cenacol, care coboară cu ucenicii lui ca să traverseze pârâul Cedron și să ajungă în Grădina Măslinilor. În această grădină mai sunt și astăzi câțiva măslini foarte bătrâni. Poate au fost martori la ceea ce s-a întâmplat la umbra lor în seara aceea, atunci când Cristos, în rugăciune, a fost cuprins de chinul morții și „sudoarea lui se făcu ca niște picături de sânge ce cădeau pe pământ” (Lc 22,44). Sângele lui, pe care îl oferise pentru Biserică, cu puțin timp mai înainte, ca băutură a mântuirii în sacramentul Euharistiei, a început să fie vărsat. Vărsarea lui trebuia să se împlinească pe Golgota, devenind instrumentul răscumpărării noastre. „Cristos… a venit ca mare preot al bunurilor viitoare…, a intrat pentru o singură dată în sanctuar, nu prin mijlocirea unui sânge de țapi și viței, ci prin mijlocirea propriului său sânge, dobândind o răscumpărare veșnică” (Evr 9,11-12).

4. Ceasul răscumpărării noastre. Deși este adânc tulburat, Isus nu se ferește de „ceasul” său: „Dar ce să zic? Scapă-mă, Tată, de acest ceas? Tocmai pentru aceasta doar am ajuns la ceasul de față!” (In 12,27). El dorește ca ucenicii lui să-i fie alături și, în schimb, trebuie să facă experiența singurătății și părăsirii: „Așadar, nici un ceas nu ați fost în stare să vegheați cu mine? Vegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită” (Mt 26,40-41). Numai Ioan va rămâne la picioarele crucii, alături de Maria și femeile pioase. Agonia din Ghetsemani a fost introducerea la agonia de pe cruce din Vinerea Sfântă. Ceasul sfânt, ceasul răscumpărării lumii. Când se celebrează Euharistia la mormântul lui Isus, la Ierusalim, se revine într-un fel aproape tangibil la „ceasul” lui, ceasul crucii și al glorificării. Fiecare preot care celebrează sfânta Liturghie se întoarce în spirit, ca și comunitatea creștină care ia parte la ea, la acel loc și la acel ceas.

„S-a răstignit, a murit și s-a îngropat, a coborât în iad, a treia zi a înviat din morți”. La cuvintele mărturisirii credinței fac ecou cuvintele contemplării și vestirii: „Ecce lignum crucis in quo salus mundi pependit. Venite adoremus„. Aceasta este invitația pe care Biserica o adresează tuturor în după-amiaza din Vinerea Sfântă. Ea va continua să cânte apoi în timpul pascal, vestind: „Surrexit Dominus de sepulcro qui pro nobis pependit in ligno. Alleluia!

5. „Mysterium fidei! – Misterul credinței!” Când preotul rostește sau cântă aceste cuvinte, credincioșii spun aclamând: „Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim până când vei veni!”

Cu aceste cuvinte, sau altele asemănătoare, Biserica îl arată pe Cristos în misterul pătimirii lui și revelează, de asemenea, propria ei taină: Ecclesia de Eucharistia. Dacă prin darul Duhului Sfânt la Rusalii Biserica iese la lumină și pornește pe drumurile lumii, e sigur faptul că instituirea Euharistiei în cenacol este un moment decisiv al constituirii ei. Fundamentul și izvorul său este întregul triduum paschale, dar acesta este cumva conținut, anticipat în mod „concentrat”, pentru totdeauna în darul Euharistiei. În acest dar, Isus Cristos încredința Bisericii actualizarea permanentă a misterului pascal. Prin acest dar, instituia o misterioasă „contemporaneitate” între triduum și curgerea secolelor.

Gândul acesta face să apară în noi sentimente de o mare și recunoscătoare admirație. În evenimentul pascal și în Euharistia care îl actualizează de-a lungul veacurilor, există un „conținut” cu adevărat imens, în care este prezentă întreaga istorie ca destinatară a harului și a răscumpărării. Această admirație trebuie să pătrundă întotdeauna în Biserica adunată pentru celebrarea euharistică. Dar ea trebuie să-l însoțească mai ales pe slujitorul ierarhic al Euharistiei. El este, de fapt, acela care, în virtutea facultății ce i-a fost conferită prin sacramentul hirotonirii sacerdotale, săvârșește consacrarea. El este acela care rostește, cu puterea ce vine la el de la Cristos din cenacol, cuvintele: „Acesta este trupul meu, jertfit pentru voi… Acesta este potirul sângelui meu, vărsat pentru voi…” Preotul rostește aceste cuvinte, sau mai degrabă pune gura sa și glasul său la dispoziția aceluia care a rostit aceste cuvinte în cenacol, și care a voit ca ele să fie repetate din generație în generație pentru toți aceia ce, în Biserică, iau parte prin slujirea ierarhică la preoția sa.

6. Prin enciclica de față, aș vrea să înviorez această „admirație” euharistică, pe linia moștenirii jubileului pe care am voit să o las Bisericii prin scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte și prin încoronarea sa mariană, Rosarium Virginis Mariae. A contempla fața lui Cristos, a o contempla împreună cu Maria, iată „programul” pe care i l-am arătat Bisericii în zorile celui de al treilea mileniu, chemând-o să înainteze în larg pe oceanul istoriei, cu entuziasmul noii evanghelizări. A-l contempla pe Cristos implică faptul de a ști să-l recunoaștem peste tot unde el se arată, în feluritele modalități ale prezenței sale, dar, mai ales, în sacramentul viu al trupului și sângelui său. Biserica trăiește din Cristos euharisticul, de el este hrănită, de el este luminată. Euharistia este un mister al credinței și, în același timp, un „mister al luminii”3.

De fiecare dată când Biserica o celebrează, credincioșii pot, într-un fel, să trăiască din nou experiența celor doi ucenici de la Emaus: „Lor li s-au deschis ochii și l-au recunoscut” (Lc 24,31).

7. De când am început slujirea mea ca succesor al lui Petru, am voit întotdeauna să dau în Joia Sfântă, ziua Euharistiei și a Preoției, un semn de atenție specială trimițând o scrisoare la toți preoții din lume. Anul acesta, al douăzeci și cincilea al pontificatului meu, aș vrea să implic mai deplin întreaga Biserică în această reflecție euharistică, pentru ca, în felul acesta, să mulțumesc Domnului pentru darul Euharistiei și al Preoției: „Dar și mister”4. Dacă, vestind Anul Rozariului, am voit să pun acest al douăzeci și cincilea an sub semnul contemplării lui Cristos la școala Mariei, nu pot să las să treacă această zi de Joi Sfântă 2003 fără să mă opresc înaintea „chipului euharistic” al lui Cristos, arătând Bisericii cu mai multă tărie locul central al Euharistiei. Din ea trăiește Biserica. Din această „pâine vie” se hrănește. Cum să nu simți nevoia de a îndemna pe toată lumea să facă în mod constant experiența ei reînnoită?

8. Când mă gândesc la Euharistie, privind la viața mea de preot, de episcop, de succesor al lui Petru, îmi amintesc spontan numeroasele momente și locuri unde mi s-a oferit ocazia să o celebrez. Îmi amintesc de biserica parohială de la Niegowić, unde am îndeplinit prima mea misiune pastorală, de Colegiul „Sfântul Florian” din Cracovia, de catedrala din Wawel, de bazilica „Sfântul Petru” și de numeroasele bazilici și biserici din Roma și din lumea întreagă. Am putut să celebrez sfânta Liturghie în capelele de pe cărările munților, de pe malurile lacurilor, de pe plajele mărilor; am celebrat-o pe altare ridicate pe stadioane, în piețele orașelor… Aceste decoruri atât de diferite ale celebrărilor mele euharistice mă fac să simt cu putere caracterul lor universal și așa-zis cosmic. Da, cosmic! Căci, chiar dacă ea este celebrată pe un mic altar dintr-o biserică de la țară, Euharistia este întotdeauna celebrată, într-un anumit sens, pe altarul lumii. Ea este un loc între cer și pământ. Ea înglobează și pătrunde creația întreagă. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a restitui creația întreagă, într-un act suprem de laudă, aceluia care a făcut-o din nimic. Și astfel, el, preotul cel mare și veșnic, intrând prin sângele crucii sale în sanctuarul veșnic, restituie întreaga creație răscumpărată Tatălui creator. Lucrul acesta îl face prin slujirea sacerdotală a Bisericii, spre slava Preasfintei Treimi. Într-adevăr, acesta este mysterium fidei care se realizează în Euharistie: lumea, ieșită din mâinile Dumnezeului creator, se întoarce la el după ce a fost răscumpărată de Cristos.

9. Euharistia, prezența mântuitoare a lui Isus în comunitatea credincioșilor și hrană spirituală pentru ea, este bunul cel mai de preț pe care Biserica poate să-l aibă în drumul său în istorie. Așa se explică atenția plină de grijă pe care ea a rezervat-o întotdeauna misterului euharistic, atenție care iese la suprafață într-o modalitate autorizată în lucrarea conciliilor și a suveranilor pontifi. Cum să nu admiri prezentările doctrinare ale decretelor despre sfânta Euharistie și despre sfânta jertfă a sfintei Liturghii promulgate de către Conciliul Tridentin? În cursul secolelor care au urmat, aceste pagini au călăuzit teologia ca și cateheza și sunt și acum o referință dogmatică pentru reînnoirea continuă și pentru creșterea poporului lui Dumnezeu în credința și iubirea față de Euharistie. Într-o perioadă de timp mai apropiată de noi, trebuie să amintim trei enciclice: Mirae caritatis a lui Leon al XIII-lea (28 mai 1902)5, Mediator Dei a lui Pius al XII-lea (20 noiembrie 1947)6 și Mysterium fidei a lui Paul al VI-lea (3 septembrie 1965)7.

Conciliul al II-lea din Vatican nu a publicat un document specific despre misterul euharistic, ci a ilustrat diversele lui aspecte pe parcursul tuturor documentelor sale, în special în constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium și în constituția despre sfânta liturgie Sacrosanctum Concilium.

Eu însumi, în primii ani ai slujirii mele apostolice la catedra lui Petru, prin scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980)8, am avut ocazia de a trata anumite aspecte ale misterului euharistic și ale incidenței lui în viața acelora care îi sunt slujitori ierarhici. Revin astăzi asupra acestui subiect, cu o inimă mai plină de emoție și de recunoștință, făcând, într-un fel, ecou la cuvântul psalmistului: „Cum îi voi răsplăti Domnului pentru tot binele ce mi-a făcut? Voi lua potirul mântuirii și voi chema numele Domnului” (Ps 116 [114-115],12-13).

10. O creștere interioară a comunității creștine a corespuns la această grijă de vestire din partea magisteriului. Nu există nici o îndoială că reforma liturgică a Conciliului le-a adus credincioșilor mari avantaje pentru o participare mai conștientă, mai activă și mai rodnică la sfânta jertfă a altarului. De altfel, în multe locuri, adorația sfântului Sacrament are un spațiu larg în fiecare zi și devine izvor inepuizabil de sfințenie. Participarea cu evlavie a credincioșilor la procesiunile cu sfântul Sacrament în timpul sărbătorii Trupul și Sângele lui Cristos este un har al Domnului, care îi umple de bucurie în fiecare an pe cei ce iau parte la ele. Se pot menționa aici și alte semne pozitive de credință și de iubire euharistică.

Din nefericire, alături de aceste lumini, nu lipsesc umbrele. Într-adevăr, sunt locuri unde se observă o părăsire aproape completă a cultului adorației euharistice. La aceasta se adaugă, într-o parte sau alta a Bisericii, abuzuri care contribuie la întunecarea dreptei credințe și a învățăturii catolice privind acest admirabil sacrament. Uneori își face apariția o înțelegere foarte redusă a misterului euharistic. Lipsit de valoarea sa de jertfă, este trăit ca și cum n-ar trece dincolo de sensul și valoarea unei întâlniri de masă fraternă. În plus, necesitatea preoției ministeriale, care se sprijină pe succesiunea apostolică, este uneori întunecată, și caracterul sacramental al Euharistiei este redus la singura eficacitate a vestirii. De aici, pe alocuri, și inițiativele ecumenice care, deși sunt generoase în intenții, se lasă în voia unor practici euharistice contrare disciplinei în care Biserica își exprimă credința. Cum să nu trăiești o adâncă suferință când vezi toate acestea? Euharistia este un dar prea mare ca să poată suporta ambiguități și reducționisme.

Sper că enciclica de față va putea contribui în mod eficient la împrăștierea umbrelor în plan doctrinar și a modalităților de celebrare inacceptabile, pentru ca Euharistia să strălucească neîncetat cu întreaga măreție a misterului ei.

CAPITOLUL I

MISTERUL CREDINȚEI

11. „Domnul Isus, în noaptea în care a fost trădat” (1Cor 11,23), a instituit jertfa euharistică a trupului și sângelui său. Cuvintele apostolului Paul ne duc din nou la împrejurările dramatice în care s-a născut Euharistia, care e marcată într-un fel de neșters de evenimentul pătimirii și morții Domnului. Ea nu este doar amintirea, ci re-prezentarea lui sacramentală. Este jertfa crucii care se perpetuează de-a lungul veacurilor9. O expresie bună a acestui adevăr se găsește în cuvintele prin care, în ritul latin, poporul răspunde la vestirea „misterului credinței”, făcută de preot: „Moartea ta o vestim, Doamne„.

Biserica a primit Euharistia de la Cristos, Domnul ei, nu ca pe un dar oarecare, deși e de mare preț printre celelalte daruri, ci ca pe darul prin excelență, căci este darul de sine însuși, al persoanei lui în umanitatea sa sfântă și al lucrării lui de mântuire. Aceasta nu rămâne închisă în trecut, fiindcă „tot ceea ce Cristos este și tot ceea ce a făcut și a suferit pentru toți oamenii se împărtășește din veșnicia dumnezeiască și, astfel, se situează deasupra tuturor timpurilor”10.

Când Biserica celebrează Euharistia, memorial al morții și învierii Domnului ei, acest eveniment central al mântuirii este actualizat în mod real și, astfel, „se împlinește opera răscumpărării noastre”11. Această jertfă este atât de hotărâtoare pentru mântuirea neamului omenesc încât Isus Cristos nu a împlinit-o și nu s-a întors la Tatăl decât după ce ne-a lăsat mijlocul de a lua parte la ea ca și cum noi am fi fost de față. Fiecare credincios poate astfel să fie părtaș la ea și să-i guste roadele într-un fel inepuizabil. Aceasta este credința pe care au trăit-o generațiile creștine în decursul secolelor. Această credință magisteriul Bisericii a reafirmat-o mereu cu o recunoștință plină de bucurie pentru acest dar inestimabil12. Doresc ca încă o dată să reafirm acest adevăr, intrând cu voi, dragi frați și surori, în adorație înaintea acestui mister: mare mister, mister de milostivire. Ce putea să facă Isus mai mult pentru noi? În Euharistie, ne arată într-adevăr o iubire care merge „până la capăt” (cf. In 13,1), o iubire care nu știe de măsură.

12. Acest aspect de caritate universală a sacramentului euharistic este întemeiat pe înseși cuvintele Mântuitorului. Instituindu-l, Isus nu s-a mulțumit să spună: „Acesta este trupul meu”, „Acesta este sângele meu”, ci a adăugat: „Dat pentru voi… vărsat pentru voi” (Lc 22,19-20). El nu a afirmat numai că ceea ce le dădea să mănânce și să bea era trupul său și sângele său, ci a exprimat, de asemenea, și valoarea de jertfă a acestora, actualizând într-o modalitate sacramentală jertfa sa, care se va împlini pe cruce câteva ceasuri mai târziu pentru mântuirea tuturor. „Liturghia este, în același timp și în mod inseparabil, memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa crucii și ospățul sacru al împărtășirii cu trupul și sângele Domnului”13.

Biserica trăiește mereu din jertfa răscumpărătoare și are calea deschisă spre ea nu doar prin intermediul unei amintiri pline de credință, ci și printr-un contact actual, căci jertfa se actualizează, perpetuându-se în mod sacramental, în fiecare comunitate care o oferă prin mâinile slujitorului hirotonit. Astfel, Euharistia extinde la oamenii de astăzi împăcarea obținută o dată pentru totdeauna prin Cristos pentru omenirea din toate timpurile. Într-adevăr, „jertfa lui Cristos și jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă14. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea lucrul acesta în mod clar: „Noi oferim totdeauna același miel, nu unul astăzi și altul mâine, ci totdeauna același. De aceea, există întotdeauna o singură jertfă (…) Și acum, oferim victima care a fost oferită atunci și care niciodată nu se va termina de consumat”15.

Liturghia actualizează jertfa crucii, nu i se adaugă și nici nu o sporește16. Ceea ce se repetă este celebrarea memorială, „manifestarea memorială (memorialis demonstratio)”17 a jertfei, prin care jertfa răscumpărătoare a lui Cristos, unică și definitivă, se actualizează în timp. Deci, natura de jertfă a misterului euharistic nu se poate înțelege ca fiind ceva care subzistă în sine, independent de cruce, sau ca având numai o referință indirectă la jertfa Calvarului.

13. În virtutea legăturii strânse cu jertfa de pe Golgota, Euharistia este o jertfă în sens propriu, nu numai în sens generic, ca și cum ar fi vorba de o simplă oferire de sine a lui Cristos ca hrană spirituală pentru credincioși. Într-adevăr, darul iubirii și al ascultării sale până la capătul vieții lui (cf. In 10,17-18) este, în primul rând, un dar pentru Tatăl său. Cu siguranță, este și un dar în favoarea noastră, chiar în favoarea întregii omeniri (cf. Mt 26,28; Mc 14,24; Lc 22,20; In 10,15), însă este, înainte de toate, un dar făcut Tatălui: „Jertfa pe care Tatăl a acceptat-o, oferind în schimb pentru darul total al Fiului său, care s-a făcut ascultător până la moarte (Fil 2,8), darul său părintesc, și anume darul vieții celei noi și nemuritoare în înviere”18.

Oferind jertfirea de sine Bisericii, Cristos a voit totodată să-și însușească jertfa spirituală a Bisericii, chemată să se ofere și ea pe sine o dată cu jertfa lui Cristos. Lucrul acesta ni-l spune Conciliul al II-lea din Vatican cu referire la toți credincioșii: „Participând la jertfa euharistică, izvor și apogeu al întregii vieți creștine, ei îi oferă lui Dumnezeu victima divină și pe ei înșiși o dată cu ea”19.

14. Paștele lui Cristos cuprinde patima și moartea sa, dar și învierea sa, așa cum amintește aclamația poporului după consacrare: „Învierea ta o mărturisim„. Într-adevăr, jertfa euharistică actualizează nu numai misterul pătimirii și morții Mântuitorului, ci și misterul învierii în care jertfa își află încoronarea sa. Întrucât e viu și înviat, Cristos poate, în Euharistie, să se facă „pâinea vieții” (In 6,35.48), „pâine vie” (In 6,51). Sfântul Ambrozie le amintea lucrul acesta neofiților, aplicând la viața lor evenimentul învierii: „Dacă astăzi Cristos este al tău, el învie pentru tine în fiecare zi”20. Sfântul Ciril de Alexandria, la rândul lui, sublinia că participarea la sfintele mistere „este într-adevăr o mărturisire și o aducere aminte că Domnul a murit și a revenit la viață pentru noi și pentru binele nostru”21.

15. În Liturghie, reprezentarea sacramentală a jertfei lui Cristos încoronat cu învierea sa implică o prezență cu totul specială, astfel încât – pentru a relua cuvintele lui Paul al VI-lea – „se numește reală, nu cu titlu exclusiv, ca și cum celelalte prezențe nu ar fi reale, ci prin excelență, pentru că este substanțială și pentru că, prin ea, Cristos, om-Dumnezeu, se face prezent în întregime”22. În felul acesta, este propusă din nou doctrina mereu valabilă a Conciliului Tridentin: „Prin consacrarea pâinii și vinului, se înfăptuiește schimbarea întregii substanțe a pâinii în substanța trupului lui Cristos Domnul nostru și a întregii substanțe a vinului în substanța sângelui său; această schimbare, Biserica Catolică a numit-o potrivit, și așa cum se cuvine, transsubstanțiere”23. Euharistia este cu adevărat „mysterium fidei„, mister care întrece înțelegerea noastră și care nu poate fi primit decât în credință, așa cum au amintit-o deseori catehezele patristice despre acest sacrament divin. „Nu te lega deci – îndeamnă sfântul Ciril de Ierusalim – de elementele naturale ale pâinii și vinului, căci ele sunt, după cum limpede a spus Învățătorul, trupul său și sângele său: credința îți confirmă lucrul acesta, deși simțurile îți sugerează altceva”24.

Noi vom continua să cântăm împreună cu doctorul angelic: „Adoro te devote, latens Deitas„. Înaintea acestui mister de iubire, rațiunea umană se simte neputincioasă. Se înțelege, așadar, de ce, în decursul secolelor, acest adevăr a făcut ca teologia să depună eforturi serioase de înțelegere.

Sunt eforturi lăudabile, pe cât de utile și pătrunzătoare, pe atât de capabile să unească exercițiul critic al gândirii cu „trăirea credinței” din Biserică, percepută într-un chip deosebit în „carisma sigură a adevărului” magisteriului și în „înțelegerea interioară a realităților spirituale” la care ajung, mai ales, sfinții25. Există totuși limita indicată de către Paul al VI-lea: „Orice explicație teologică, în cautarea unei anumite înțelegeri a acestui mister, trebuie, pentru a fi în acord cu credința catolică, să fie convinsă cu tărie de faptul că, în realitatea însăși, independentă de spiritul nostru, pâinea și vinul au încetat să mai existe după consacrare, în așa fel încât trupul și sângele vrednice de adorație ale Domnului Isus, începând din acel moment, sunt prezente în mod real înaintea noastră, sub speciile sacramentale ale pâinii și vinului”26.

16. Eficacitatea mântuitoare a jertfei se înfăptuiește pe deplin în Împărtășanie, când primim trupul și sângele Domnului. Jertfa euharistică tinde în sine către unirea intimă a credincioșilor cu Cristos prin intermediul Împărtășaniei: îl primim pe el însuși, pe acela care s-a dat pentru noi, primim trupul său, pe care l-a dat pentru noi pe cruce, sângele său, pe care l-a „vărsat pentru mulți, spre iertarea păcatelor” (Mt 26,28). Ne amintim cuvintele sale: „Precum Tatăl care m-a trimis e viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, tot astfel, cine mănâncă trupul meu va trăi prin mine” (In 6,57). Isus însuși ne asigură că această unire, pe care o compară prin analogie cu aceea a vieții trinitare, se înfăptuiește cu adevărat. Euharistia este un adevărat ospăț, în care Cristos se dă ca hrană. Când Isus vorbește pentru prima dată despre această hrană, ascultătorii săi rămân uimiți și dezorientați, obligându-l pe Învățător să sublinieze adevărul obiectiv al cuvintelor sale: „Adevăr, adevăr vă spun: dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele lui, nu veți avea viață în voi” (In 6,53). Nu este vorba despre o hrană în sens metaforic: „Trupul meu este o adevărată hrană, iar sângele meu este o adevărată băutură” (In 6,55).

17. Prin împărtășirea cu trupul și cu sângele său, Cristos ni-l dă, de asemenea, pe Duhul său. Sfântul Efrem scrie: „El a numit pâinea trupul său viu, a umplut-o de el însuși și de Duhul său (…) Iar acela care o mănâncă cu credință mănâncă Focul și Duhul (…) Luați din aceasta toți, mâncați din aceasta toți, și mâncați cu el Duhul Sfânt. Acesta este, într-adevăr, trupul meu și acela care îl mănâncă va trăi în veci”27. În epicleza euharistică, Biserica cere acest dar divin, izvor al oricărui alt dar. Se citește, de exemplu, în Dumnezeiasca Liturghie a sfântului Ioan Gură de Aur: „Noi te invocăm, noi te rugăm și îți înălțăm cereri stăruitoare: trimite-l pe Duhul tău Sfânt asupra noastră a tuturor și asupra acestor daruri…, pentru ca cei care vor lua parte la ele să obțină curățarea sufletului, iertarea păcatelor și darul Duhului Sfânt”28. Iar în Liturghierul roman, celebrantul spune: „Dă-ne nouă, celor care ne hrănim cu trupul și sângele Fiului tău, ca, din plinătatea Duhului Sfânt, să devenim un singur trup și un singur suflet în Cristos”29. Astfel, prin darul trupului și sângelui său, Cristos face să crească în noi darul Duhului său, primit deja prin Botez și oferit ca „pecete” în sacramentul Mirului.

18. Aclamația pe care poporul o rostește după consacrare se termină într-un fel fericit, exprimând dimensiunea escatologică ce marchează celebrarea euharistică (cf. 1Cor 11,26): „Noi așteptăm venirea ta în slavă„. Euharistia este tensiunea sfârșitului, pregustarea plinătății bucuriei făgăduite de Cristos (cf. In 15,11); este, într-un fel, anticiparea paradisului, „garanția slavei viitoare”30. În Euharistie, totul exprimă această așteptare încrezătoare: „Așteptăm speranța fericită și venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”31. Acela care se hrănește cu Cristos din Euharistie nu are nevoie să aștepte lumea de dincolo pentru a primi viața veșnică: o are deja pe pământ, ca prime roade ale plinătății viitoare, care va avea legătură cu omul în totalitatea sa. Într-adevăr, în Euharistie, primim și garanția învierii trupurilor de la sfârșitul timpurilor: „Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,54). Această garanție a învierii viitoare provine din faptul că trupul Fiului Omului, dat ca hrană, este trupul lui în starea sa glorioasă de înviat. Cu Euharistia, se asimilează, ca să spunem așa, „secretul” învierii. De aceea, sfântul Ignațiu de Antiohia definește pe bună dreptate pâinea euharistică drept „medicamentul nemuririi, antidotul împotriva morții”32.

19. Tensiunea escatologică ce se naște în Euharistie exprimă și afirmă împărtășirea cu Biserica din cer. Nu e întâmplător faptul că, în anaforele orientale sau în rugăciunile euharistice latine, este amintită cu venerație Maria, pururea fecioară, mama Domnului și Dumnezeului nostru Isus Cristos, îngerii, sfinții apostoli, slăviții martiri și toți sfinții. Acesta este un aspect al Euharistiei care merită să fie subliniat: celebrând jertfa Mielului, ne unim cu liturgia cerească, ne alăturăm acelei mulțimi imense care strigă: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe tron, și a Mielului” (Ap 7,10). Euharistia este, într-adevăr, o despicătură a cerului care se deschide pe pământ! Este o rază a slavei Ierusalimului ceresc, care traversează norii istoriei noastre și care luminează drumul nostru.

20. O altă consecință semnificativă a acestei tensiuni escatologice, inerentă Euharistiei, provine din faptul că dă un impuls drumului nostru prin istorie, făcând să încolțească o sămânță de speranță vie în asumarea zilnică de către fiecare a propriilor sale datorii. Într-adevăr, dacă viziunea creștină duce la îndreptarea privirii către „ceruri noi” și „pământ nou” (cf. Ap 21,1), lucrul acesta nu slăbește, ci stimulează simțul nostru de răspundere față de pământul nostru33. Doresc să o spun din nou și cu putere la începutul noului mileniu, pentru ca laicii creștini să se simtă angajați mai mult ca niciodată în îndeplinirea datoriilor cetățeniei lor pământești. Ține de datoria lor să contribuie, în lumina evangheliei, la edificarea unei lumi care să fie pe măsura omului și care să corespundă pe deplin la planul lui Dumnezeu.

Problemele ce întunecă orizontul nostru actual sunt numeroase. E suficient să ne gândim la urgența de a lucra pentru pace, de a pune în relațiile dintre popoare jaloane solide în ce privește dreptatea și solidaritatea, de a apăra viața umană, de la zămislire și până la sfârșitul ei natural. Și ce să mai spunem despre miile de contradicții ale unui univers „globalizat”, în care cei mai slabi, cei mai mici și mai săraci par să aibă puține motive de speranță? În această lume trebuie să strălucească din nou speranța creștină! Și pentru acest motiv, Domnul a voit să rămână cu noi în Euharistie, înscriind în prezența jertfei și a ospățului său făgăduința unei omeniri reînnoite prin iubirea lui. În mod semnificativ, acolo unde Evangheliile sinoptice vorbesc despre instituirea Euharistiei, Evanghelia după sfântul Ioan propune, ilustrându-i în felul acesta sensul adânc, momentul „spălării picioarelor”, prin care Isus se arată ca învățător al împărtășirii și al slujirii (cf. In 13,1-20). La rândul său, apostolul Paul declară că este „nedemnă”, într-o comunitate creștină, participarea la Cina Domnului într-un context al dezbinărilor și al indiferenței față de săraci (cf. 1Cor 11,17-22.27-34)34.

Vestirea morții Domnului „până când va veni” (1Cor 11,26) implică, pentru cei care iau parte la Euharistie, angajarea de a-și schimba viața, pentru ca ea să devină, într-un anumit fel, în întregime „euharistică”. Aceste două lucruri, și anume rodul schimbării existenței și angajarea de a schimba lumea în conformitate cu evanghelia, fac să strălucească dimensiunea escatologică a celebrării euharistice și a întregii vieți creștine: „Vino, Doamne Isuse!” (Ap 22,20).

CAPITOLUL II

EUHARISTIA EDIFICĂ BISERICA

21. Conciliul al II-lea din Vatican a amintit faptul că celebrarea euharistică este în centrul procesului de creștere a Bisericii. Într-adevăr, după ce a spus că „Biserica, împărăția lui Cristos prezentă deja în mister, crește vizibil în lume prin puterea lui Dumnezeu”35, ca și cum ar fi voit să răspundă la întrebarea: „Cum crește?”, adaugă: „Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa crucii, în care Cristos, Paștele nostru, a fost jertfit (1Cor 5,7), se împlinește opera răscumpărării noastre. Totodată, prin sacramentul pâinii euharistice, este reprezentată și realizată unitatea credincioșilor, care formează un singur trup în Cristos (cf. 1Cor 10,17)”36.

La începuturile Bisericii, există o influență cauzală a Euharistiei. Evangheliștii precizează că cei doisprezece, apostolii, sunt cei care s-au adunat în jurul lui Isus, la ultima Cină (cf. Mt 26,20; Mc 14,17; Lc 22,14). Acesta e un punct special foarte important, fiindcă apostolii „au fost semințele noului Israel și, în același timp, originea ierarhiei sacre”37. Oferind trupul și sângele său ca hrană, Cristos îi unește în mod tainic cu jertfa sa, care trebuia să se consume pe Calvar la puțin timp după aceea. Prin analogie cu legământul de pe Sinai, încheiat prin jertfa și stropirea sângelui38, gesturile și cuvintele lui Isus de la Cina de pe urmă puneau temeliile noii comunități mesianice, poporul noului legământ.

Acceptând în cenacol invitația lui Isus: „Luați și mâncați… Beți din acesta toți…” (Mt 26,26-27), apostolii au intrat, pentru prima dată, în comuniune sacramentală cu el. Începând din acel moment și până la sfârșitul timpurilor, Biserica se construiește prin mijlocirea împărtășirii sacramentale cu Fiul lui Dumnezeu jertfit pentru noi: „Faceți aceasta în amintirea mea… Faceți aceasta ori de câte ori beți în amintirea mea” (1Cor 11,24-25; cf. Lc 22,19).

22. Unirea cu Cristos, realizată prin Botez, se reînnoiește și se întărește mereu prin participarea la jertfa euharistică, mai ales prin participarea deplină care are loc în împărtășirea sacramentală. Putem spune nu doar că fiecare dintre noi îl primește pe Cristos, ci că și Cristos îl primește pe fiecare dintre noi. El întărește prietenia cu noi: „Voi sunteți prietenii mei” (In 15,14). În ce ne privește, trăim datorită lui: „Acela care mă mănâncă va trăi prin mine” (In 6,57). Pentru Cristos și ucenicul lui, a rămâne unul în celălalt se realizează într-un fel sublim în împărtășirea euharistică: „Rămâneți în mine și eu în voi” (In 15,4).

Unindu-se cu Cristos, poporul noului legământ, departe de a se închide în sine, devine „sacrament” pentru omenire39, semn și instrument al mântuirii pe care a înfăptuit-o Cristos, lumina lumii și sarea pământului (cf. Mt 5,13-16), spre răscumpărarea tuturor40. Misiunea Bisericii este în prelungirea misiunii lui Cristos: „Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi” (In 20,21). De aceea, din perpetuarea jertfei lui Cristos în Euharistie și din împărtășirea cu trupul și sângele său, Biserica primește puterile spirituale necesare împlinirii misiunii sale. Astfel, Euharistia apare, în același timp, ca izvorul și apogeul întregii evanghelizări, pentru că finalitatea sa este împărtășirea tuturor oamenilor cu Cristos și, în el, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt41.

23. Prin împărtășirea euharistică, Biserica este totodată consolidată în unitatea sa de trup al lui Cristos. Sfântul Paul se referă la această eficacitate unificatoare a participării la ospățul euharistic când le scrie credincioșilor din Corint: „Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtășirea cu trupul lui Cristos? Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulți, suntem un singur trup, căci toți ne împărtășim din aceeași unică pâine” (1Cor 10,16-17). Comentariul sfântului Ioan Gură de Aur este punctual și adânc: „Ce este, așadar, această pâine? Este trupul lui Cristos. Ce devin aceia care îl primesc? Trupul lui Cristos: nu mai multe trupuri, ci un singur trup. Într-adevăr, după cum pâinea este una singură, deși este făcută din multe boabe de grâu care, deși nu sunt vizibile, se găsesc în ea, astfel încât diferența lor dispare din cauza unirii lor desăvârșite, la fel suntem noi uniți unii cu alții și suntem uniți toți împreună în Cristos”42. Argumentarea este convingătoare: unirea noastră cu Cristos, care este un dar și un har pentru fiecare, face ca în el să fim asociați și unității trupului său care este Biserica. Euharistia întărește unirea cu Cristos, ce se realizează prin Botez prin darul Duhului Sfânt (cf. 1Cor 12,13.27).

Lucrarea împreună și inseparabilă a Fiului și a Duhului Sfânt, care se află la începuturile Bisericii, ale formării și stabilității sale, este activă în Euharistie. Autorul Liturghiei sfântului Iacob este îndeajuns de conștient de lucrul acesta: în epicleza anaforei, este rugat Dumnezeu Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfânt asupra credincioșilor și asupra darurilor, pentru ca trupul și sângele lui Cristos „să le fie de ajutor tuturor celor care iau parte… pentru sfințirea sufletelor și trupurilor”43. Biserica este întărită de Mângâietorul divin prin sfințirea euharistică a credincioșilor.

24. Darul lui Cristos și al Duhului său, pe care le primim în împărtășirea euharistică, împlinește cu o plinătate îmbelșugată dorințele de unitate fraternă din inimile oamenilor; la fel, înalță experiența fraternă, inerentă participării comune la aceeași masă euharistică, până la nivelul la care întrece experiența simplă a unui ospăț uman. Prin împărtășirea cu trupul lui Cristos, Biserica realizează tot mai adânc identitatea sa: ea „este în Cristos ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc”44.

La semințele de dezbinare dintre oameni care, așa cum arată experiența cotidiană, sunt atât de înrădăcinate în omenire din cauza păcatului, se opune forța generatoare de unitate a trupului lui Cristos. Făcând Biserica, tocmai de aceea, Euharistia creează comunitate între oameni.

25. Cultul adus Euharistiei în afara Liturghiei are o valoare inestimabilă în viața Bisericii. Acest cult este strâns legat de celebrarea jertfei euharistice. Prezența lui Cristos sub speciile sfinte păstrate după Liturghie – prezență care durează cât subzistă speciile pâinii și vinului45 – rezultă din celebrarea jertfei și tinde către împărtășirea sacramentală și spirituală46. Le revine păstorilor să încurajeze, și prin mărturie personală, cultul euharistic, în special expunerile sfântului sacrament, ca și adorația înaintea lui Cristos prezent sub speciile euharistice47.

E bine să stăm de vorbă cu el și, rezemați pe pieptul lui asemenea ucenicului pe care îl iubea Isus (cf. In 13,25), să fim atinși de iubirea infinită a inimii sale. Dacă, în timpurile noastre, creștinismul trebuie să se facă remarcat îndeosebi prin „arta rugăciunii”48, cum să nu simțim nevoia reînnoită de a rămâne mai mult timp, în conversație spirituală, în adorație tăcută, într-o atitudine de iubire, înaintea lui Cristos prezent în sfântul sacrament? De multe ori, dragi frați și surori, am făcut această experiență și am primit putere, mângâiere și ajutor!

Numeroși sfinți ne-au dat exemplul acestei practici de multe ori lăudată și recomandată de către magisteriu49. Sfântul Alfons Maria de Liguori se remarcă în special în acest domeniu, el care a scris: „Între toate devoțiunile, adorația lui Isus în sfântul sacrament este prima ce vine după sacramente, și este cea mai dragă lui Dumnezeu și cea mai utilă pentru noi”50. Euharistia este o comoară inestimabilă: a o celebra, dar și a rămâne în adorație înaintea ei în afara Liturghiei, ne permite să ajungem până la izvorul însuși al harului. O comunitate creștină care vrea să fie mai capabilă să contemple chipul lui Cristos, în spiritul a ceea ce spuneam în scrisorile apostolice Novo millennio ineunte și Rosarium Virginis Mariae, nu poate să nu dezvolte și acest aspect al cultului euharistic, în care se prelungesc și se înmulțesc roadele împărtășirii cu trupul și sângele Domnului.

CAPITOLUL III

APOSTOLICITATEA EUHARISTIEI ȘI A BISERICII

26. Dacă, așa cum am spus mai înainte, Euharistia edifică Biserica și Biserica face Euharistia, urmează că legătura între una și alta este foarte strânsă. Este atât de adevărat că putem să aplicăm misterului euharistic ceea ce spunem despre Biserică atunci când, în simbolul niceno-constantinopolitan, mărturisim: „una, sfântă, catolică și apostolică”. Una și catolică este și Euharistia. De asemenea, ea este sfântă, mai mult, este preasfântul sacrament. Dar îndeosebi spre apostolicitatea sa vrem să îndreptăm acum privirea noastră.

27. Explicând faptul că Biserica este apostolică, adică întemeiată pe apostoli, Catehismul Bisericii Catolice identifică o întreită semnificație a acestei expresii. Pe de o parte, „ea a fost și rămâne zidită pe temelia apostolilor (Ef 2,20), martori aleși și trimiși în misiune de Cristos însuși”51. La originea Euharistiei sunt și apostolii, nu pentru că sacramentul nu ar urca la Cristos însuși, ci pentru că lor le-a fost încredințat de Isus și pentru că a fost transmis prin ei și prin urmașii lor până la noi. În prelungirea lucrării apostolilor și ascultând de porunca Domnului, Biserica celebrează Euharistia în decursul secolelor.

A doua semnificație a apostolicității Bisericii, indicată de Catehism, este aceea că „păstrează și transmite, cu ajutorul Duhului care locuiește în ea, învățătura, tezaurul, cuvintele sănătoase auzite de la apostoli”52. Și în acest al doilea sens, Euharistia este apostolică pentru că este celebrată în conformitate cu credința apostolilor. În cursul istoriei bimilenare a poporului noului legământ, magisteriul Bisericii a precizat doctrina euharistică în diferite ocazii, chiar și în ceea ce privește terminologia sa exactă, iar aceasta pentru a salvgarda credința apostolică în acest preamare mister. Această credință rămâne neschimbată și este esențial pentru Biserică să rămână în felul acesta.

28. În sfârșit, Biserica este apostolică în sensul că „ea continuă să fie învățată, sfințită și călăuzită de apostoli prin urmașii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor, asistați de preoți, în unire cu succesorul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii53. Succesiunea apostolică în misiunea pastorală implică în mod necesar sacramentul hirotonirii, adică seria neîntreruptă a hirotonirilor episcopale valide, care ajunge până la începuturi54. Această succesiune este esențială ca să fie Biserică în sens propriu și deplin.

Euharistia exprimă și acest sens al apostolicității. Într-adevăr, după cum învață Conciliul al II-lea din Vatican, „credincioșii, în puterea preoției lor regale, participă la jertfa euharistică”55, dar preotul hirotonit este acela care „celebrează jertfa euharistică in persona Christi și o oferă lui Dumnezeu în numele întregului popor”56. De aceea, în Liturghierul roman se prescrie ca numai preotul singur să rostească rugăciunea euharistică, iar poporul să ia parte la ea cu credință și în tăcere57.

29. Expresia, folosită de mai multe ori de Conciliul al II-lea din Vatican, după care „preotul hirotonit… celebrează jertfa euharistică în persoana lui Cristos”58, avea deja rădăcini adânci în învățătura pontificală59. După cum am mai avut ocazia să o spun, in persona Christi „înseamnă mai mult decât în numele sau în locul lui Cristos. In persona: adică în identificarea specifică, sacramentală, cu marele preot al legământului veșnic, care este autorul și subiectul principal al jertfei sale proprii, în care într-adevăr nu poate fi înlocuit de nimeni”60. În planul mântuirii voite de Cristos, slujirea preoților care au primit sacramentul hirotonirii arată că Euharistia pe care ei o celebrează este un dar ce întrece radical puterea adunării și rămâne de neînlocuit în orice situație pentru a lega valid consacrarea euharistică de jertfa crucii și de Cina de pe urmă.

Pentru a fi cu adevărat o adunare euharistică, adunarea care se formează pentru celebrarea Euharistiei are absolută nevoie de un preot hirotonit care să o prezideze. Pe de altă parte, comunitatea nu este în măsură să-și dea sieși slujitorul hirotonit. Acesta este un dar pe care îl primește prin succesiunea episcopală care urcă până la apostoli. Episcopul este acela care, prin sacramentul Preoției, hirotonește un nou preot, conferindu-i puterea de a celebra Euharistia. De aceea, „într-o comunitate, misterul euharistic nu poate fi celebrat de nimeni în afară de un preot hirotonit, după cum a declarat punctual Conciliul al IV-lea din Lateran”61.

30. Doctrina Bisericii Catolice despre slujirea preoțească în raportul ei cu Euharistia, ca și doctrina despre jertfa euharistică, a fost, în aceste decenii din urmă, obiectul dialogurilor utile în cadrul activității ecumenice. Trebuie să mulțumim Preasfintei Treimi pentru că au fost, în acest domeniu, progrese semnificative și apropieri ce ne fac să sperăm într-un viitor al deplinei comuniuni în credință. Observația făcută de Conciliu în legătură cu diferitele comunități ecleziale apărute începând din secolul al XVI-lea și separate de Biserica Catolică este în totalitate pertinentă și astăzi: „Comunitățile bisericești despărțite de noi, deși sunt lipsite de unitatea deplină cu noi, izvorâtă din Botez, și deși, după credința noastră, mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoției, nu au păstrat substanța autentică și integrală a misterului euharistic, totuși, amintind la Cina sfântă moartea și învierea Domnului, ele mărturisesc că arată viața de comuniune cu Cristos și așteaptă venirea lui în slavă”62.

Credincioșii catolici, respectând totuși convingerile religioase ale fraților separați, trebuie, așadar, să se abțină de a lua parte la împărtășania distribuită în celebrările lor euharistice, ca să nu confirme o ambiguitate asupra naturii Euharistiei și, în consecință, să nu-și îndeplinească datoria de a da o mărturie clară despre adevăr. Lucrul acesta ar produce întârzieri pe drumul spre deplina unitate vizibilă. La fel, nu se poate gândi înlocuirea Liturghiei de duminică cu celebrări ecumenice ale cuvântului, cu întâlniri de rugăciune cu creștini ce aparțin comunităților ecleziale deja menționate sau cu participarea la serviciile lor liturgice. Astfel de celebrări și întâlniri, lăudabile în ele însele în anumite împrejurări, pregătesc deplina comuniune atât de mult dorită, chiar și euharistică, dar nu pot să o înlocuiască.

Faptul că puterea de a celebra Euharistia a fost încredințată numai episcopilor și preoților nu constituie în nici un fel o sărăcire pentru restul poporului lui Dumnezeu, fiindcă, în comuniunea unicului trup al lui Cristos, care este Biserica, acest dar este din belșug spre binele tuturor.

31. Dacă Euharistia este centrul și apogeul vieții Bisericii, ea este deopotrivă așa ceva și în slujirea preoțească. De aceea, mulțumind lui Isus Cristos Domnul nostru, vreau să repet faptul că Euharistia „este principala și centrala rațiune de a fi a sacramentului Preoției, care s-a născut efectiv în momentul instituirii Euharistiei și o dată cu ea”63.

Activitățile pastorale ale preotului sunt numeroase. Dacă ne gândim la condițiile sociale și culturale ale lumii de astăzi, este ușor să înțelegem cât de mult sunt asaltați preoții de pericolul dispersării în multele și diferitele datorii. Conciliul al II-lea din Vatican a văzut în caritatea pastorală legătura care unește viața și activitățile lor. Ea rezultă, adaugă Conciliul, „înainte de toate, din jertfa euharistică, fiind centrul și rădăcina întregii vieți a preotului”64. În cazul acesta, se înțelege cât de important este pentru viața spirituală a preotului, dar și pentru binele Bisericii și al lumii, să pună în practică recomandarea conciliară de a celebra zilnic Euharistia, „care este într-adevăr, chiar și atunci când nu poate fi de față nici un credincios, lucrarea lui Cristos și a Bisericii”65. În felul acesta, preotul este în măsură să învingă toate tensiunile care îl dispersează pe parcursul zilelor sale, găsind în jertfa euharistică centrul adevărat al vieții și slujirii sale, energia spirituală necesară pentru a rezolva diferitele lui datorii pastorale. Zilele sale vor deveni, în felul acesta, cu adevărat euharistice.

Din caracterul central al Euharistiei în viața și în slujirea preoților rezultă, de asemenea, caracterul ei central în pastorația chemărilor la preoție. Înainte de toate, deoarece rugăciunea pentru chemări își găsește în ea locul unei mari uniri cu rugăciunea lui Cristos, marele și veșnicul preot; dar și pentru că grija atentă a preoților față de slujirea euharistică, unită cu promovarea participării conștiente, active și rodnice a credincioșilor la Euharistie, constituie, pentru tineri, un exemplu eficient și o încurajare de a răspunde cu generozitate la chemarea lui Dumnezeu. Căci el se slujește deseori de exemplul carității pastorale pline de zel a unui preot pentru a răspândi și a face să crească în inima unui tânăr sămânța chemării la preoție.

32. Toate acestea arată cât de dureroasă și anormală este situația unei comunități creștine care, deși are caracteristicile unei parohii în ceea ce privește numărul și diversitatea credincioșilor, lipsește totuși un preot care să o păstorească. Într-adevăr, parohia este o comunitate de botezați care își exprimă și consolidează identitatea mai ales prin celebrarea jertfei euharistice. Dar pentru aceasta este necesară prezența unui preot, el singur având puterea de a oferi Euharistia in persona Christi. Când comunitatea nu are preot, se caută de bună seamă remedierea cumva a acestei lipse, pentru a continua celebrările duminicale, și în aceste cazuri, călugării și laicii care îi călăuzesc pe frații și surorile lor în rugăciune exercită într-un mod lăudabil preoția comună a tuturor credincioșilor, întemeiată pe harul Botezului. Dar aceste soluții nu trebuie considerate decât ca provizorii pentru timpul în care comunitatea așteaptă sosirea unui preot.

Caracterul sacramental incomplet al acestor celebrări trebuie, înainte de toate, să determine ansamblul comunității să se roage cu mai multă fervoare pentru ca Domnul să trimită lucrători în secerișul său (cf. Mt 9,38); de asemenea, trebuie să conducă la activarea tuturor celorlalte elemente constitutive ale pastorației vocaționale adecvate, fără a ceda tentației de a căuta soluții în slăbirea exigențelor referitoare la calitățile morale și la formarea care se cere pentru candidații la preoție.

33. Atunci când, din cauza lipsei de preoți, s-a încredințat credincioșilor nehirotoniți o anumită participare la grija pastorală a unei parohii, aceștia să nu uite faptul că, așa cum învață Conciliul al II-lea din Vatican, „nici o comunitate creștină nu se poate zidi dacă nu are drept rădăcină și centru de greutate celebrarea sfintei Euharistii”66. Așadar, vor avea grijă să mențină vie în comunitate „foamea” adevărată de Euharistie, care conduce la aceea că nu lasă să treacă nici un prilej pentru a avea celebrarea Liturghiei, profitând chiar și de prezența ocazională a unui preot, care nu este împiedicat de către Dreptul Bisericii să o celebreze.

CAPITOLUL IV

EUHARISTIA ȘI COMUNIUNEA ECLEZIALĂ

34. În 1985, Adunarea extraordinară a Sinodului Episcopilor a văzut în „ecleziologia de comuniune” ideea centrală și fundamentală a documentelor Conciliului al II-lea din Vatican67. În timpul pelerinajului ei pe pământ, Biserica este chemată să mențină și să promoveze atât comuniunea cu Dumnezeu Treime, cât și comuniunea între credincioși. Pentru acesta, ea dispune de cuvânt și de sacramente, mai ales de Euharistie, din care primește „viață și creștere fără încetare”68 și în care, în același timp, se exprimă pe sine. Nu este întâmplător faptul că termenul comuniune a devenit unul dintre numele specifice ale acestui sublim sacrament.

Euharistia apare, așadar, ca apogeul tuturor sacramentelor, căci duce la desăvârșire comuniunea cu Dumnezeu Tatăl, datorită identificării cu Fiul unic prin lucrarea Duhului Sfânt. Având o credință pătrunzătoare, unul dintre marii autori ai tradiției bizantine exprima acest adevăr în legătură cu Euharistia: „Acest mister este atât de desăvârșit, spre deosebire de oricare alt rit, încât conduce spre vârful cel mai înalt al bunurilor, unde se găsește și sfârșitul suprem al oricărui efort uman. Căci în el îl întâlnim pe Dumnezeu, iar Dumnezeu se unește cu noi în modul cel mai desăvârșit”69. Tocmai de aceea, e necesar să cultivăm în inimi dorința constantă după sacramentul Euharistiei. În felul acesta s-a născut practica „împărtășirii spirituale”, în mod fericit prezentă în Biserică de multe secole și recomandată de sfinții învățători ai vieții spirituale. Sfânta Tereza a Pruncului Isus scria: „Când nu primiți împărtășania la Liturghia pe care o ascultați, împărtășiți-vă în mod spiritual, căci este ceva foarte avantajos…; astfel, veți imprima în voi o iubire adâncă față de Domnul nostru”70.

35. Cu toate acestea, celebrarea Euharistiei nu poate să fie punctul de plecare al împărtășirii, pe care o presupune ca existând deja, ca să o întărească apoi și să o ducă la desăvârșire. Sacramentul exprimă această legătură de comuniune în dimensiunea sa invizibilă care, în Cristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne leagă de Tatăl și între noi, pe de o parte, iar pe de altă parte, în dimensiunea sa vizibilă care implică împărtășirea în învățătura apostolilor, în sacramente și în ordinea ierarhică. Strânsa legătură care există între elementele invizibile și elementele vizibile ale comuniunii ecleziale este constitutiv Bisericii ca sacrament al mântuirii71. Numai în acest context se celebrează în mod legitim Euharistia și se participă cu adevărat la acest sacrament. Rezultă de aici o exigență lăuntrică a Euharistiei: ca ea să fie celebrată în comuniune și, concret, respectând toate condițiile cerute.

36. Comuniunea invizibilă, deși prin natura sa este mereu în creștere, presupune viața harului, prin care suntem făcuți „părtași la natura divină” (2Pt 1,4), și trăirea virtuților credinței, speranței și dragostei. Într-adevăr, numai în felul acesta se stabilește o comuniune adevărată cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Credința nu este îndeajuns, ci trebuie statornicie în harul sfințitor și în caritate, rămânând în sânul Bisericii cu „trupul” și cu „inima”72; trebuie, așadar, să repetăm cuvintele sfântului Paul, „credința care lucrează prin iubire” (Gal 5,6).

Respectarea caracterului total al legăturilor invizibile este o datorie morală strictă pentru creștinul care vrea să ia parte în mod deplin la Euharistie împărtășindu-se cu trupul și sângele lui Cristos. Același apostol îi amintește de această datorie credinciosului prin avertizarea: „De aceea, omul să se cerceteze și astfel să mănânce din pâine și să bea din potir” (1Cor 11,28). Cu toată puterea elocvenței sale, sfântul Ioan Gură de Aur îi îndemna pe credincioși: „Și eu îmi ridic glasul, vă implor, vă rog și vă rog fierbinte să nu vă apropiați de această masă sfântă cu o conștiință pătată și deformată. O asemenea atitudine într-adevăr nu se va numi niciodată împărtășire, chiar dacă am primi de mii de ori trupul Domnului, ci, mai curând, condamnare, chin și sporire a pedepselor”73.

În această perspectivă, Catehismul Bisericii Catolice stabilește pe bună dreptate: „Cel care este conștient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtășanie”74. Așadar, vreau să repet că rămâne și va rămâne pentru totdeauna valabilă în Biserică norma prin care Conciliul Tridentin a aplicat concret atenționarea severă a apostolului Paul, afirmând că, pentru a primi cum se cuvine Euharistia, „dacă cineva este conștient de a fi în stare de păcat de moarte, trebuie, mai întâi, să-și spovedească păcatele”75.

37. Euharistia și Reconcilierea sunt două sacramente strâns legate între ele. Dacă Euharistia actualizează jertfa răscumpărătoare a crucii, perpetuând-o sacramental, aceasta înseamnă că din acest sacrament derivă o exigență continuă de convertire, de răspuns personal la îndemnul adresat de sfântul Paul creștinilor din Corint: „În numele lui Cristos, vă rugăm: împăcați-vă cu Dumnezeu!” (2Cor 5,20). Dacă credinciosul are pe conștiință greutatea unui păcat grav, drumul pocăinței, prin sacramentul Reconcilierii, devine o trecere obligatorie pentru a putea lua parte în mod deplin la jertfa euharistică.

Evident, judecata asupra stării de har aparține numai celui interesat, pentru că e vorba de o judecată de conștiință. Totuși, în caz de comportament exterior grav, public și de durată contrar normei morale, Biserica, în grija ei pastorală pentru buna rânduială comunitară și din respect față de sacramentul în discuție, nu poate să nu se simtă chemată în cauză. Această situație de lipsă în viața morală publică este tratată de norma Codului de drept canonic privind neadmiterea la împărtășania euharistică a acelora care „persistă cu încăpățânare într-un păcat grav și public”76.

38. Comuniunea eclezială, cum am amintit deja, este și vizibilă și se exprimă prin intermediul legăturilor enumerate de același Conciliu atunci când învață: „Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care, având Duhul lui Cristos, acceptă întreaga ei structură și toate mijloacele de mântuire instituite în ea și sunt uniți, în organismul ei vizibil – prin legătura mărturisirii de credință, a sacramentelor, a conducerii și comuniunii bisericești – cu Cristos, care o conduce prin suveranul pontif și prin episcopi”77.

Euharistia, fiind cea mai înaltă manifestare sacramentală a comuniunii în Biserică, necesită să fie celebrată și într-un context de respectare integrală a legăturilor exterioare de comuniune. În mod special, pentru că „este ca desăvârșire a vieții spirituale și scop al tuturor sacramentelor”78, de aceea, necesită ca legăturile comuniunii în sacramente să fie reale, îndeosebi în Botez și în hirotonirea preoțească. Nu este posibil să dai împărtășania unei persoane care nu este botezată sau care refuză adevărul integral al credinței despre misterul euharistic. Cristos este adevărul și dă mărturie despre adevăr (cf. In 14,6; 18,37); sacramentul trupului și sângelui său nu admite minciuna.

39. De altfel, în virtutea caracterului comuniunii ecleziale și a raportului pe care îl are cu sacramentul Euharistiei, trebuie amintit faptul că „jertfa euharistică, deși se celebrează mereu într-o comunitate particulară, nu este niciodată o celebrare a acestei singure comunități: aceasta, într-adevăr, primind prezența euharistică a Domnului, primește totalitatea darului mântuirii și, cu toate că păstrează mereu un vizibil caracter particular, ea se manifestă și ca imagine și prezență adevărată a Bisericii, una, sfântă, catolică și apostolică”79. Rezultă de aici că o comunitate cu adevărat euharistică nu se poate replia asupra ei însăși, ca și cum ea ar fi autosuficientă, ci trebuie să fie în sintonie cu fiecare dintre comunitățile catolice.

Comuniunea eclezială a adunării euharistice este comuniune cu episcopul ei și cu pontiful roman. Într-adevăr, episcopul este principiul vizibil și temeiul unității în Biserica lui particulară80. Așadar, ar fi cu totul ilogic ca sacramentul prin excelență al unității Bisericii să fie celebrat fără o comuniune adevărată cu episcopul. Sfântul Ignațiu de Antiohia scria: „Numai această Euharistie să fie considerată singura legitimă, care este prezidată de episcopul sau de cel pe care el l-a însărcinat”81. Tot la fel, pentru că „pontiful roman, ca urmaș al lui Petru, este principiul și fundamentul perpetuu și vizibil al unității, atât al episcopilor, cât și al mulțimii credincioșilor”82, comuniunea cu el este o exigență lăuntrică a celebrării jertfei euharistice. De aici provine adevărul adânc exprimat în diferite feluri de liturgie: „Fiecare celebrare a Euharistiei este făcută în unire nu doar cu episcopul, ci și cu papa, cu ordinul episcopal, cu tot clerul și cu poporul întreg. Fiecare celebrare validă a Euharistiei exprimă această comuniune universală cu Petru și cu Biserica întreagă sau o cere în mod obiectiv, ca în cazul Bisericilor creștine separate de Roma”83.

40. Euharistia creează comuniunea și educă la comuniune. Sfântul Paul le scria credincioșilor din Corint, arătându-le cum dezbinările lor, care se manifestau în adunarea euharistică, erau în opoziție cu ceea ce ei celebrau, Cina Domnului. În consecință, apostolul îi invita să reflecteze asupra realității adevărate a Euharistiei, pentru a-i face să revină la spiritul de comuniune fraternă (cf. 1Cor 11,17-34). Sfântul Augustin s-a făcut în mod eficient ecoul acestei exigențe. Amintind cuvântul apostolului: „Voi sunteți trupul lui Cristos și membrele acestui trup” (1Cor 12,27), remarca: „Dacă, așadar, voi sunteți trupul lui Cristos și membrele sale, simbolul a ceea ce voi sunteți se găsește pus pe masa Domnului; da, voi primiți ceea ce este misterul vostru”84. Și din această constatare trăgea următoarea concluzie: „Domnul nostru… a consacrat pe masă misterul păcii noastre și al unității noastre. Acela care primește misterul unității și nu rămâne în legăturile păcii nu primește misterul său spre mântuirea sa; el primește o mărturie care-l condamnă”85.

41. Această eficiență specială în promovarea comuniunii, care este specifică Euharistiei, este una dintre rațiunile importanței Liturghiei duminicale. Asupra acestui aspect și asupra rațiunilor care o fac esențială pentru viața Bisericii și a credincioșilor m-am oprit îndelung în scrisoarea apostolică Dies Domini86 despre sfințirea duminicii. Aminteam, printre altele, că, pentru credincioși, participarea la Liturghie este obligatorie, în afara cazului că sunt împiedicați grav, și, la fel, păstorii, la rândul lor, au datoria corespunzătoare de a oferi tuturor posibilitatea efectivă de a împlini această poruncă87. Mai recent, în scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, trasând drumul pastoral al Bisericii la începutul celui de al treilea mileniu, am voit într-un chip deosebit să pun în evidență Euharistia duminicală, subliniind eficiența ei creatoare de comuniune: „Ea este, scriam eu, locul privilegiat unde comuniunea este constant vestită și menținută. Tocmai prin participarea euharistică, ziua Domnului devine și ziua Bisericii, care poate exercita astfel într-o manieră eficientă rolul său de sacrament al unității”88.

42. Păstrarea și promovarea comuniunii ecleziale este o datorie pentru fiecare credincios, care găsește în Euharistie, sacramentul unității Bisericii, un loc de manifestare a grijii lui deosebite. Mai concret, această datorie revine cu o responsabilitate specială păstorilor Bisericii, fiecare după rangul său și după misiunea sa ecleziastică. De aceea, Biserica a dat norme care vizează favorizarea participării frecvente și rodnice a credincioșilor la masa euharistică și, în același timp, determină condițiile obiective în care trebuie să se abțină de la primirea împărtășaniei. Grija de a favoriza respectarea lor cu fidelitate devine o expresie efectivă de iubire față de Euharistie și față de Biserică.

43. Considerând Euharistia ca sacrament al comuniunii ecleziale, există un argument care nu trebuie omis în virtutea importanței sale: mă refer la legătura sa cu angajarea ecumenică. Trebuie să mulțumim Preasfintei Treimi pentru că, în aceste din urmă decenii, numeroși credincioși, peste tot în lume, au fost atinși de dorința fierbinte a unității între toți creștinii. Conciliul al II-lea din Vatican, la începutul decretului despre ecumenism, vedea în aceasta un dar special al lui Dumnezeu89. Lucrul acesta a constituit un har eficient, care ne-a angajat pe drumul ecumenismului și pe noi înșine, fii ai Bisericii Catolice, și pe frații altor Biserici și comunități ecleziale.

Dorința de a ajunge la unitate ne îndeamnă să întoarcem privirile spre Euharistie, care este sacramentul prin excelență al unității poporului lui Dumnezeu, dat fiind că este expresia sa cea mai desăvârșită și izvorul său incomparabil90. În celebrarea jertfei euharistice, Biserica înalță rugăciunea sa la Dumnezeu, Tatăl milostivirilor, ca să le dăruiască fiilor săi plinătatea Duhului Sfânt, astfel încât să devină în Cristos un singur trup și un singur duh91. Prezentând această rugăciune Tatălui luminilor, de la care vin „darurile cele mai bune și darurile desăvârșite” (Iac 1,17), Biserica crede în eficiența ei, pentru că se roagă în unire cu Cristos, capul și mirele, care ia asupra lui rugăciunea miresei, unind-o cu aceea a jertfei lui răscumpărătoare.

44. Tocmai pentru că unitatea Bisericii, pe care Euharistia o realizează prin jertfa lui Cristos și prin împărtășirea cu trupul și sângele Domnului, comportă exigența inderogabilă a comuniunii totale în legăturile mărturisirii de credință, a sacramentelor și a guvernării ecleziastice, nu se poate concelebra aceeași liturgie euharistică până când nu se restabilește integritatea acestor legături. O asemenea concelebrare nu ar putea să fie un mijloc valabil și chiar ar putea să constituie un obstacol în calea comuniunii depline, minimalizând valoarea distanței ce ne separă de ținta finală și introducând sau sprijinind ambiguități asupra unuia sau altuia dintre adevărurile credinței. În această materie, interdicția legii Bisericii nu lasă spațiu incertitudinilor92, din respect față de norma morală declarată public de Conciliul al II-lea din Vatican93.

Aș vrea totuși să repet ceea ce adăugam în enciclica Ut unum sint, după ce am luat act de imposibilitatea participării la aceeași Euharistie: „Totuși, noi avem dorința fierbinte de a celebra împreună unica Euharistie a Domnului, iar această dorință devine deja o laudă comună, o implorare comună. Împreună ne adresăm Tatălui și facem acest lucru tot mai mult într-o inimă și un cuget94.

45. Dacă în nici un caz nu este legitimă concelebrarea atunci când lipsește comuniunea deplină, nu la fel stau lucrurile în ce privește administrarea Euharistiei, în împrejurări speciale, persoanelor aparținând Bisericilor sau comunităților ecleziale care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică. În acest caz, într-adevăr, obiectivul este de a răspunde la o mare nevoie spirituală pentru mântuirea veșnică a acestor persoane, și nu de a realiza o intercomuniune, imposibilă atâta vreme cât nu s-au stabilit în întregime legăturile vizibile ale comuniunii ecleziale.

În sensul acesta s-a exprimat Conciliul al II-lea din Vatican când a determinat comportamentul ce trebuie respectat în privința orientalilor care, aflându-se în bună-credință separați de Biserica Catolică, cer spontan să primească Euharistia de la un slujitor catolic, și care au dispozițiile cerute95. Acest fel de a acționa a fost ratificat de atunci încoace de ambele Coduri de drept canonic, în care este luat în seamă și, cu adaptările necesare, cazul altor creștini neorientali ce nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică96.

46. În enciclica Ut unum sint, eu însumi am arătat cât de mult apreciez aceste norme ce permit îngrijirea mântuirii sufletelor cu discernământul necesar: „Este un motiv de bucurie să amintim că slujitorii catolici pot, în anumite cazuri deosebite, să administreze sacramentele Euharistiei, Pocăinței, Ungerii bolnavilor altor creștini care nu sunt în deplină comuniune cu Biserica Catolică, dar care doresc fierbinte să le primească, le cer în mod liber și manifestă credința pe care o mărturisește Biserica Catolică în aceste sacramente. Reciproc, în anumite cazuri și în împrejurări deosebite, și catolicii pot apela pentru aceleași sacramente la slujitorii acelor Biserici în care ele sunt valide”97.

Trebuie să fim foarte atenți la aceste condiții, care nu suferă excepții, deși este vorba despre cazuri particulare bine determinate, căci refuzul unuia sau mai multor adevăruri de credință despre aceste sacramente și, printre ele, a aceluia care se referă la necesitatea unui preot hirotonit pentru ca sacramentele să fie valide, face ca administrarea lor să fie ilegitimă pentru că acela care le cere nu are dispozițiile voite. Invers, un credincios catolic nu va putea să primească împărtășania într-o comunitate care nu are sacramentul hirotonirii valide98.

Respectarea cu fidelitate a tuturor normelor stabilite în această materie99 este, în același timp, manifestarea și garanția iubirii atât față de Isus Cristos în preasfântul sacrament, cât și față de frații de alte confesiuni creștine, cărora li se datorează mărturia adevărului, ca și față de cauza însăși a promovării unității.

CAPITOLUL V

DEMNITATEA CELEBRĂRII EUHARISTICE

47. Acela care citește textul instituirii Euharistiei în Evangheliile sinoptice este impresionat de simplitatea și, în același timp, de „gravitatea” lui Isus în seara Cinei de pe urmă, când instituie acest mare sacrament. Este un episod care, într-un sens, îi servește de preludiu: ungerea de la Betania. O femeie, în care Ioan o vede pe Maria, sora lui Lazăr, varsă pe capul lui Isus un vas cu parfum de mare preț, provocând în ucenici – în special în Iuda (cf. Mt 26,8; Mc 14,4; In 12,4) – o reacție de protest, ca și cum un asemenea gest ar fi fost o „risipă” intolerabilă în raport cu nevoile săracilor. Totuși, judecata lui Isus este diferită. Fără să minimalizeze cu nimic datoria carității față de cei nevoiași, cărora ucenicii vor trebui să li se dăruiască mereu – „Pe săraci îi aveți totdeauna cu voi” (Mt 26,11; Mc 14,7; In 12,8) – Isus se gândește la evenimentul apropiat al morții și înmormântării sale și vede în această ungere care i se face o anticipare a cinstirii de care trupul lui va continua să fie vrednic chiar și după moartea lui, căci este legat strâns de misterul persoanei sale.

În Evangheliile sinoptice, textul continuă cu porunca pe care Isus o dă ucenicilor săi de a pregăti cu grijă „marea sală” necesară luării cinei pascale (cf. Mc 14,15; Lc 22,12) și cu textul instituirii Euharistiei. Făcând să se întrevadă cel puțin în parte cadrul riturilor ebraice care structurează masa pascală până la cântarea Hallel (cf. Mt 26,30; Mc 14,26), textul propune într-un mod atât de concis și solemn, în toate variantele diferitelor tradiții, cuvintele rostite de Cristos asupra pâinii și vinului, pe care le ia asupra lui ca expresii concrete ale trupului său jertfit și ale sângelui său vărsat. Toate aceste detalii sunt amintite de Evanghelie în lumina unei practici de „frângere a pâinii” care era deja cunoscută în Biserica de la început. Dar, cu siguranță, începând cu istoria trăită de Isus, evenimentul din Joia Sfântă poartă în mod vizibil urmele unei „sensibilități” liturgice modelate pe tradiția veterotestamentară și pregătită să se remodeleze în celebrarea creștină în armonie cu noul conținut al Paștelui.

48. Asemenea femeii de la ungerea din Betania, Biserica nu s-a temut de „risipă”, investind toate resursele pentru a exprima admirația și adorația sa în fața darului imens al Euharistiei. La fel ca primii ucenici însărcinați cu pregătirea „sălii celei mari”, s-a simțit îndemnată, în decursul secolelor și în succesiunea culturilor, să celebreze Euharistia într-un context demn de un așa mare mister. Liturgia creștină s-a născut în urma cuvintelor și a gesturilor lui Isus, dezvoltând moștenirea rituală a iudaismului. Și, într-adevăr, cum s-ar putea exprima vreodată în mod adecvat acceptarea dăruirii de sine a Mirelui divin pe care el o face Bisericii-mireasă, punând la îndemâna generațiilor următoare de credincioși jertfa oferită o dată pentru totdeauna pe cruce și făcându-se hrană pentru toți credincioșii? Dacă logica „ospățului” trezește un spirit de familie, Biserica nu a cedat niciodată tentației de a banaliza această „familiaritate” cu Mirele ei, uitând că el este și Domnul ei și că „ospățul” rămâne pentru totdeauna un ospăț de jertfă, marcat de sângele vărsat pe Golgota. Ospățul euharistic este cu adevărat un ospăț „sacru”, în care simplitatea semnelor ascunde adâncimea de nepătruns a sfințeniei lui Dumnezeu: „O, sacrum convivium, in quo Christus sumitur!” Pâinea care este frântă pe altarele noastre, oferită condiției noastre de pelerini în mers pe drumurile lumii, este „panis angelorum„, pâinea îngerilor, de care nu putem să ne apropiem decât cu umilința centurionului din evanghelie: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu” (Mt 8,8; Lc 7,6).

49. Lăsându-ne îndemnați de acest sens înalt al misterului, înțelegem de ce credința Bisericii în misterul euharistic s-a exprimat în istorie nu doar prin cerința unei atitudini interioare de devoțiune, ci și printr-o serie de exprimări exterioare, menite să evoce și să sublinieze măreția evenimentului celebrat. De aici începe parcursul care a dus progresiv la delimitarea unui statut special de reguli pentru liturgia creștină, respectând diferitele tradiții ecleziale în mod legitim constituite. Pe această bază s-a dezvoltat și un bogat patrimoniu artistic. Arhitectura, sculptura, pictura, muzica, lăsându-se orientate de misterul creștin, au găsit în Euharistie, direct sau indirect, un motiv de mare inspirație.

Așa a fost, de exemplu, pentru arhitectură, care, din momentul când contextul istoric a permis lucrul acesta, a văzut cum locul primelor celebrări euharistice a trecut din „domus„-ul familiilor creștine în bazilicile solemne din primele secole, apoi în impunătoarele catedrale din evul mediu și, în cele din urmă, în biserici, mari și mici, care s-au înmulțit progresiv în zonele unde a ajuns creștinismul. Forma altarelor și a tabernacolelor s-a dezvoltat în spațiile liturgice, urmând, de la caz la caz, nu doar elanurile inspirației, ci și indicațiile unei înțelegeri mai precise a misterului. La fel se poate spune despre muzica sacră, gândindu-ne numai la inspirația melodiilor gregoriene, la numeroșii autori, și de multe ori mari autori, care s-au măsurat cu textele liturgice ale Liturghiei. Și nu se vede oare, în domeniul obiectelor și ornamentelor folosite pentru celebrarea liturgică, o cantitate importantă de produse artistice, începând cu realizările meșteșugărești și terminând cu adevăratele opere de artă?

Se poate spune atunci că, dacă Euharistia a modelat Biserica și spiritualitatea, și ea a influențat puternic „cultura”, în special în domeniul estetic.

50. Creștinii din Orient și din Occident au „rivalizat” în acest efort de adorare a misterului, sub aspect ritual și estetic. Cum să nu-i mulțumim Domnului în chip deosebit pentru contribuția dată artei creștine de marile lucrări de arhitectură și de pictură ale tradiției greco-bizantine și ale întregii arii geografice și culturale slave? În Orient, arta sacră a păstrat un puternic simț al misterului, care i-a îndemnat pe artiști să conceapă efortul lor de producere a frumuseții nu doar ca expresie a geniului lor, ci și ca slujire autentică a credinței. Trecând mult dincolo de simpla abilitate tehnică, au știut să se deschidă cu supunere suflului Duhului lui Dumnezeu.

Splendorile arhitecturii și mozaicurile în Orientul și Occidentul creștin sunt un patrimoniu universal al credincioșilor și ele poartă într-însele o urare, aș spune chiar o garanție, a plinătății atât de mult dorite a comuniunii în credință și celebrare. Lucrul acesta presupune și necesită, ca în celebra icoană a Treimii a lui Rubliov, o Biserică adânc „euharistică”, în care participarea la misterul lui Cristos din pâinea frântă este cumva cufundată în unitatea inefabilă a celor trei persoane divine, făcând din Biserica însăși o „icoană” a Treimii.

În această perspectivă a artei care tinde să exprime, prin toate elementele sale, sensul Euharistiei în conformitate cu învățătura Bisericii, trebuie să fim foarte atenți la normele privind construcția și mobilarea edificiilor sacre. Spațiul de creație pe care Biserica l-a lăsat întotdeauna artiștilor este mare, așa cum arată istoria și după cum și eu însumi am arătat în Scrisoarea către artiști100. Dar arta sacră trebuie să se caracterizeze prin capacitatea de a exprima într-un mod adecvat misterul primit în plinătatea credinței Bisericii și în conformitate cu indicațiile pastorale stabilite de autoritatea competentă. Lucrul acesta este valabil atât pentru artele figurative, cât și pentru muzica sacră.

51. Ceea ce s-a făcut în locurile cu o veche prezență a creștinătății în materie de artă sacră și de disciplină liturgică este în dezvoltare și în continentele unde creștinismul este mai tânăr. La aceasta se referă orientarea ce a fost dată punctual de Conciliul al II-lea din Vatican privind exigența unei „înculturări” sănătoase și, în același timp, necesare. În cursul numeroaselor mele călătorii pastorale, am putut să văd, în toate regiunile lumii, vitalitatea care se poate manifesta în celebrările euharistice în contact cu formele, stilurile și sensibilitățile diferitelor culturi. Adaptându-se condițiilor schimbătoare de timp și de spațiu, Euharistia oferă hrană nu doar persoanelor, ci și popoarelor înseși, și modelează culturi inspirate de spiritul creștin.

Este necesar totuși ca această muncă importantă de adaptare să fie săvârșită având conștiința permanentă a misterului inefabil cu care orice generație este chemată să se măsoare. „Comoara” este prea mare și prea scumpă pentru a risca sărăcirea sau răstălmăcirea ei prin experiențe și practici introduse fără ca acestea să fi fost mai întâi atent verificate de autoritatea competentă ecleziastică. De altfel, caracterul central al misterului euharistic este în așa fel încât necesită ca această verificare să fie făcută în strânsă legătură cu Sfântul Scaun. Cum scriam în îndemnul apostolic postsinodal Ecclesia in Asia, „o asemenea colaborare este esențială, pentru că sfânta liturgie exprimă și celebrează credința unică mărturisită de toți și, fiind moștenirea întregii Biserici, nu poate să fie determinată de Bisericile locale în mod izolat, fără referința la Biserica Universală”101.

52. Din ceea ce s-a spus se înțelege marea responsabilitate care, în celebrarea euharistică, revine mai ales preoților, ei având misiunea de a o prezida in persona Christi, asigurând mărturia și slujirea comuniunii nu doar pentru comunitatea ce ia parte direct la celebrare, ci și pentru Biserica Universală, care este întotdeauna chemată în cauză prin Euharistie. Din nefericire, trebuie să deplângem faptul că, îndeosebi începând din anii reformei liturgice postconciliare, din cauza unui sens greșit înțeles al creativității și adaptării, nu au lipsit abuzurile, iar ele au fost motiv de suferință pentru mulți. Un fel de reacție la „formalism” i-a făcut pe unii, în special în anumite regiuni, să considere că „formele” alese de marea tradiție liturgică a Bisericii și de magisteriul său nu se impuneau și să introducă inovații neautorizate și deseori de prost-gust.

De aceea, simt că e de datoria mea să adresez un apel puternic pentru ca, în celebrarea euharistică, normele liturgice să fie respectate cu mare fidelitate. Ele sunt expresia concretă a caracterului eclezial autentic al Euharistiei; acesta este sensul lor adânc. Liturgia nu este niciodată proprietatea privată a cuiva, nici a celebrantului, nici a comunității în care se celebrează misterele. Apostolul Paul a trebuit să adreseze cuvinte virulente comunității din Corint pentru a denunța lipsurile grave din celebrarea euharistică, lipsuri care au dus la dezbinări (schismata) și la apariția grupurilor sectare (aireseis) (cf. 1Cor 11,17-34). Și în vremea noastră, supunerea față de normele liturgice ar trebui să fie redescoperită și pusă în valoare ca oglindire și mărturie a Bisericii una și universală, care este prezentă în orice celebrare a Euharistiei. Preotul care celebrează în mod fidel Liturghia în conformitate cu normele liturgice și comunitatea care le acceptă manifestă, într-un fel tăcut, dar grăitor, iubirea lor pentru Biserică. Tocmai pentru a întări acest sens adânc al normelor liturgice, am cerut congregațiilor competente din Curia romană să pregătească un document mai specific, cu aspecte și de ordin juridic, pe această temă de mare importanță. Nu este îngăduit nimănui să subevalueze misterul pus în mâinile noastre: este prea mare ca cineva să poată să-și permită să-l trateze cum îi place, nerespectând nici caracterul său sacru, nici dimensiunea sa universală.

CAPITOLUL VI

LA ȘCOALA MARIEI, FEMEIA „EUHARISTICĂ”

53. Dacă vrem să redescoperim în toată bogăția sa legătura intimă care unește Biserica și Euharistia, nu putem să o uităm pe Maria, mama și modelul Bisericii. În scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae, prezentând-o pe Fecioara preasfântă ca învățătoare în contemplarea chipului lui Cristos, am introdus instituirea Euharistiei printre misterele de lumină102. Maria poate într-adevăr să ne călăuzească spre acest preasfânt sacrament, căci între ea și el există o relație adâncă.

La prima vedere, Evanghelia rămâne în tăcere în legătură cu această temă. În textul instituirii, în seara de Joia Sfântă, nu se vorbește de Maria. Se știe, dimpotrivă, că era prezentă printre apostoli, care erau „o singură inimă în rugăciune” (Fap 1,14), în prima comunitate întrunită după înălțare în așteptarea Rusaliilor. Cu siguranță, prezența sa nu putea să lipsească de la celebrările euharistice printre credincioșii primei generații creștine, stăruitori „în frângerea pâinii” (Fap 2,42).

Dar trecând dincolo de participarea sa la ospățul euharistic, se poate intui indirect raportul între Maria și Euharistie pornind de la atitudinea sa interioară. Prin toată viața sa, Maria este o femeie „euharistică”. Biserica, privind-o pe Maria ca pe modelul său, este chemată să o imite și în raportul său cu acest mister preasfânt.

54. Mysterium fidei! Dacă Euharistia este un mister al credinței ce întrece mintea noastră încât ne obligă să ne încredințăm cu totul cuvântului lui Dumnezeu, nimeni altcineva decât numai Maria ne poate ajuta și călăuzi într-o asemenea atitudine. Când refacem gestul lui Cristos de la Cina de pe urmă, ascultând de porunca sa: „Faceți aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19), primim, în același timp, chemarea Mariei de a asculta de el fără ezitare. „Faceți tot ce vă va spune” (In 2,5). Cu grija maternă de care a dat dovadă la nunta din Cana, Maria parcă ne spune: „Nu vă îndoiți deloc, aveți încredere în cuvântul Fiului meu. El, care a fost capabil să schimbe apa în vin, este capabil și să facă din pâine și din vin trupul și sângele său, transmițând credincioșilor, în acest mister, memoria vie a Paștelui său, pentru a se face astfel pâine vie„.

55. Într-un sens, Maria a trăit credința euharistică chiar înainte de instituirea Euharistiei, prin aceea că a oferit sânul ei feciorelnic pentru întruparea Cuvântului lui Dumnezeu. În timp ce Euharistia face trimitere la patimă și la înviere, ea se situează simultan în prelungirea întrupării. La Buna-Vestire, Maria l-a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu în adevărul chiar fizic al trupului și sângelui, anticipând în ea ceea ce într-o anumită măsură se realizează sacramental în fiecare credincios care primește, sub speciile pâinii și vinului, trupul și sângele Domnului.

Există, așadar, o analogie adâncă între fiat-ul prin care Maria răspunde la cuvintele îngerului și amen-ul pe care orice credincios îl rostește când primește trupul Domnului. Mariei i s-a cerut să creadă că cel pe care îl zămislea „prin lucrarea Duhului Sfânt” era „Fiul lui Dumnezeu” (cf. Lc 1,30-35). În prelungirea credinței Fecioarei, nouă ni se cere să credem că, în misterul euharistic, același Isus, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Mariei, se actualizează cu toată ființa sa umană și divină, sub speciile pâinii și vinului.

„Fericită aceea care a crezut” (Lc 1,45): în misterul întrupării, Maria a anticipat, de asemenea, credința euharistică a Bisericii. Atunci când, în momentul Bunei-Vestiri, purta în sânul său Cuvântul făcut trup, ea devine, într-un anumit fel, un „tabernacol” – primul „tabernacol” al istoriei – în care Fiul lui Dumnezeu, pentru moment invizibil în ochii oamenilor, se prezintă la adorația Elisabetei, „iradiind” parcă lumina sa prin ochii și glasul Mariei. Oare privirea extaziată a Mariei, contemplând chipul lui Cristos care urmează să se nască și strângându-l în brațele sale, nu este modelul iubirii de neegalat ce trebuie să inspire fiecare dintre împărtășaniile noastre euharistice?

56. În toată viața sa alături de Cristos, și nu doar pe Calvar, Maria și-a însușit dimensiunea de jertfă a Euharistiei. Când l-a dus pe pruncul Isus la templul din Ierusalim „ca să-l înfățișeze Domnului” (Lc 2,22), ea l-a auzit pe bătrânul Simeon care îi spunea că acest copil va fi un „semn ce va stârni împotriviri” și că o „sabie” trebuia să-i străpungă inima sa de mamă (cf. Lc 2,34-35). Drama Fiului său răstignit este astfel vestită de mai înainte și, într-un anumit fel, era prefigurat acel „stabat Mater” al Fecioarei de la picioarele crucii. Pregătindu-se zi de zi pentru Calvar, Maria a trăit un fel „de Euharistie anticipată”, adică o „împărtășanie spirituală” a dorinței și a ofrandei, a cărei împlinire se va realiza prin unirea cu Fiul său în momentul patimii, și care se va exprima apoi, în timpul de după Paște, prin participarea sa la celebrarea euharistică, prezidată de apostoli, ca „memorial” al pătimirii.

Cum să ne imaginăm sentimentele Mariei în timp ce asculta, din gura lui Petru, a lui Ioan, a lui Iacob și a altor apostoli cuvintele de la cina de pe urmă: „Acesta este trupul meu, jertfit pentru voi” (Lc 22,19)? Acest trup oferit ca jertfă și reprezentat sub semnele sacramentale era același trup zămislit în sânul ei! Primirea Euharistiei trebuia să fie pentru Maria ca o nouă primire în sânul său a acelei inimi care bătuse la unison cu a sa și o nouă trăire a ceea ce a experimentat personal sub cruce.

57. „Faceți aceasta în amintirea mea” (Lc 22,19). În „memorialul” Calvarului este prezent tot ceea ce Cristos a împlinit în pătimirea și moartea sa. De aceea, ceea ce Cristos a împlinit pentru mama sa împlinește și pentru noi. Într-adevăr, ei i l-a încredințat pe ucenicul mult iubit și, în acest ucenic, îl încredințează totodată pe fiecare dintre noi: „Iată fiul tău!” La fel spune și către fiecare dintre noi: „Iată mama ta!” (cf. In 19,26-27).

A trăi în Euharistie memorialul morții lui Cristos presupune și primirea continuă a acestui dar. Lucrul acesta înseamnă a o lua la noi – după exemplul lui Ioan – pe aceea care de fiecare dată ne este oferită ca mamă. Lucrul acesta înseamnă, în același timp, că ne angajăm să ne conformăm lui Cristos, rămânând la școala Mariei și lăsându-ne însoțiți de ea. Maria este prezentă, împreună cu Biserica și ca mamă a Bisericii, în fiecare dintre celebrările noastre euharistice. Dacă Biserica și Euharistia constituie un binom inseparabil, trebuie spus același lucru și despre binomul Maria și Euharistia. De aceea, și amintirea Mariei în celebrările euharistice se face peste tot, încă din antichitate, în Bisericile Orientului și ale Occidentului.

58. În Euharistie, Biserica se unește deplin cu Cristos și cu jertfa sa, însușindu-și spiritul Mariei. Acest adevăr se poate aprofunda citind din nou imnul Magnificat într-o perspectivă euharistică. Într-adevăr, ca și cântarea Mariei, Euharistia este, înainte de toate, o laudă și o lucrare a harului. Când Maria exclamă: „Sufletul meu îl preamărește pe Domnul și duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu”, Isus este prezent în sânul său. Ea îl laudă pe Tatăl „pentru” Isus, dar îl laudă și „în” Isus și „împreună cu” Isus. Acesta este cu siguranță adevăratul „comportament euharistic”.

În același timp, Maria amintește lucrările minunate înfăptuite de Dumnezeu în istoria mântuirii, în conformitate cu făgăduințele făcute părinților noștri (cf. Lc 1,55), și vestește minunea care le întrece pe toate, întruparea răscumpărătoare. În sfârșit, în Magnificat este prezentă tensiunea escatologică a Euharistiei. De fiecare dată când Fiul lui Dumnezeu ni se prezintă în „sărăcia” semnelor sacramentale, pâinea și vinul, se seamănă în lume sămânța istoriei înnoite în care cei puternici sunt „dați jos de pe tronuri” și cei umili „vor fi înălțați” (cf. Lc 1,52). Maria cântă „cerurile noi” și „pământul nou” care, în Euharistie, sunt anticipate și găsesc în ea, într-un sens, „planul” lor programat. Dacă Magnificat exprimă spiritualitatea Mariei, atunci nimic altceva decât numai această spiritualitate ne ajută să trăim misterul euharistic. Euharistia ne este dată pentru ca viața noastră, ca și aceea a Mariei, să fie în întregime un Magnificat!

CONCLUZIE

59. „Ave, verum corpus natum de Maria Virgine!” Au trecut câțiva ani de când am celebrat al cincizecilea aniversar al hirotonirii mele sacerdotale. Astăzi trăiesc harul de a oferi Bisericii această enciclică despre Euharistie, în Joia Sfântă din al douăzeci și cincilea an al meu de slujire petrină. Lucrul acesta îmi umple inima de recunoștință. De mai bine de jumătate de secol, în fiecare zi, începând cu 2 noiembrie 1946, când am celebrat prima mea Liturghie în cripta „Sfântul Leonard” a catedralei din Wawel de la Cracovia, ochii mei s-au concentrat asupra ostiei și asupra potirului, în care timpul și spațiul s-au „contractat” cumva și în care drama Golgotei s-a actualizat din nou cu putere, dezvăluind tainica ei „contemporaneitate”. În fiecare zi, credința mi-a îngăduit să îl recunosc în pâinea și vinul consacrate pe divinul pelerin care, într-o bună zi, a mers pe drum împreună cu cei doi ucenici de la Emaus pentru a le deschide ochii la lumină și inima la speranță (cf. Lc 24,13-35).

Iubiți frați și surori, dați-mi voie, ca într-un elan de bucurie interioară, în unire cu credința voastră și pentru a o întări, să mărturisesc credința mea în preasfânta Euharistie. „Ave, verum corpus natum de Maria Virgine, / vere passum, immolatum, in cruce pro homine!” Aici se găsește comoara Bisericii, inima lumii, garanția țintei finale la care aspiră fiecare om, fie și inconștient. Acest mister este mare, cu siguranță ne întrece și pune la grea încercare posibilitățile spiritului nostru de a trece dincolo de aparențe. Aici, simțurile noastre sunt neputincioase – „visus, tactus, gustus in te fallitur„, se spune în imnul Adoro te devote – însă credința noastră doar, înrădăcinată în cuvântul lui Cristos transmis de apostoli, ne este îndeajuns. Dați-mi voie ca, precum Petru, la sfârșitul discursului euharistic în Evanghelia după sfântul Ioan, să-i spun din nou lui Cristos, în numele întregii Biserici, în numele fiecăruia dintre voi: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (In 6,68).

60. În zorii celui de al treilea mileniu, noi toți, fii și fiice ale Bisericii, suntem chemați să mergem înainte cu un elan reînnoit în viața creștină. După cum scriam în scrisoarea enciclică Novo millennio ineunte, „nu este vorba de a inventa un nou program. Programul deja există: este cel dintotdeauna, extras din evanghelie și din tradiția vie. Este centrat, în ultimă instanță, pe Cristos însuși, pe care trebuie să-l cunoaștem, să-l iubim, să-l imităm, pentru a trăi prin el viața trinitară și pentru a transforma cu el istoria până la împlinirea sa în Ierusalimul ceresc”103. Realizarea acestui program cu un elan reînnoit în viața creștină trece prin Euharistie.

Orice angajare în sfințenie, orice lucrare vizând împlinirea misiunii Bisericii, orice actualizare a planurilor pastorale trebuie să scoată din misterul euharistic puterea necesară și să se orienteze spre el ca spre apogeul lor. În Euharistie, îl avem pe Isus, avem jertfa sa răscumpărătoare, avem învierea sa, avem darul Duhului Sfânt, avem adorația, ascultarea și iubirea față de Tatăl. Dacă neglijăm Euharistia, cum vom putea vindeca sărăcia noastră?

61. Misterul euharistic – jertfă, prezență, ospăț – nu admite nici un fel de sărăcire, nici un fel de instrumentalizare; trebuie să fie trăit în integralitatea sa, atât în actul celebrării, cât și în colocviul interior cu Isus care e primit în împărtășanie, ca și în timpul de rugăciune și adorație euharistică din afara Liturghiei. Astfel, Biserica se edifică pe baze solide și se exprimă ceea ce ea este cu adevărat: una, sfântă, catolică și apostolică; popor, templu, familie a lui Dumnezeu; trup și mireasă a lui Cristos, însuflețită de Duhul Sfânt; sacrament universal de mântuire și comuniune structurată ierarhic.

Calea Bisericii parcursă în acești primi ani ai celui de al treilea mileniu este, de asemenea, și un drum al angajării ecumenice reînnoite. Ultimele decenii ale celui de al doilea mileniu, care au atins apogeul în marele jubileu, ne-au îndemnat în această direcție, să-i încurajăm pe cei botezați să răspundă la rugăciunea lui Isus „ut unum sint” (In 17,11). Un astfel de drum este lung, plin de obstacole care întrec puterile omenești; dar avem Euharistia și, în prezența sa, putem să auzim în străfundul inimii noastre, ca și cum ne-ar fi adresate nouă, cuvintele pe care le auzea profetul Ilie: „Ridică-te și mănâncă, altfel drumul va fi prea lung pentru tine” (1Rg 19,7). Comoara euharistică pe care Domnul a pus-o la îndemâna noastră ne îndeamnă spre obiectivul participării depline la ea împreună cu toți frații, de care ne leagă același Botez. Totuși, pentru a nu risipi o asemenea comoară, trebuie să respectăm exigențele legate de faptul că este sacramentul comuniunii în credința și succesiunea apostolică.

Dând Euharistiei toată importanța pe care o merită și veghind cu mare atenție de a nu-i atenua nici o dimensiune și nici o exigență, arătăm că suntem adânc conștienți de măreția acestui dar. Suntem chemați la așa ceva și de tradiția neîntreruptă care, încă din primele secole, a văzut comunitatea creștină atentă la păstrarea acestei „comori”. Îndemnată de iubire, Biserica se îngrijește să transmită generațiilor creștine viitoare, fără să piardă nici un element, credința și învățătura despre misterul euharistic. Nu există nici un risc de a exagera în atenția față de acest mister, căci „în acest sacrament se rezumă tot misterul mântuirii noastre”104.

62. Dragi frați și surori, să frecventăm școala sfinților, mari tâlcuitori ai evlaviei euharistice. În ei, teologia euharistică dobândește întreaga splendoare a trăirii, ne „contagiază” și, ca să spunem așa, ne „încălzește”. Să frecventăm mai ales școala preasfintei Fecioare Maria, în care, mai mult decât în oricine, misterul euharistic strălucește ca mister de lumină. Întorcându-ne spre ea, cunoaștem puterea de schimbare a Euharistiei. În ea vedem lumea reînnoită în iubire. Privind-o pe ea, care s-a înălțat la cer cu trupul și sufletul, descoperim ceva din „cerurile noi” și „pământul nou” care se vor deschide în fața ochilor noștri la revenirea lui Cristos. Euharistia îi este aici, jos, o garanție și, într-un fel, o anticipare a acesteia: „Vino, Doamne Isuse! (Ap 22,20).

Sub speciile umile ale pâinii și vinului, transsubstanțiate în trupul și sângele său, Cristos merge împreună cu noi, fiind pentru noi putere și viatic, și face din noi, pentru toți frații noștri, martori ai speranței. Dacă, în fața acestui mister, mintea își simte mărginirea, inima, luminată de harul Duhului Sfânt, înțelege ce atitudine trebuie să aibă, coborând în adâncul adorației și al iubirii fără margini.

Să ne însușim sentimentele sfântului Toma de Aquino, teologul prin excelență și, în același timp, poetul pasionat al lui Cristos în Euharistia sa, și să lăsăm ca sufletul nostru să se deschidă spre contemplarea țintei făgăduite, către care inima noastră aspiră, însetată acum de bucurie și de pace:

Bone pastor, panis vere,

Iesu, nostri miserere…

„Bunule păstor, adevărată pâine,

O Isuse, ai milă de noi:

hrănește-ne și ocrotește-ne,

condu-ne la bunurile veșnice

pe pământul celor vii.

Tu, care știi și le poți toate,

care ne hrănești pe pământ,

Condu-i pe frații tăi

la masa cerului,

în bucuria sfinților tăi”.

Roma, „Sfântul Petru”, 17 aprilie, Joia Sfântă a anului 2003, al douăzeci și cincilea an al pontificatului meu, Anul Rozariului

 


1CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11.

2CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea și viața preoțească Presbyterorum ordinis, 5.

3 Cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Rosarium Virginis Mariae (16 octombrie 2002), 21: AAS 95 (2003) 19.

4 Acesta este titlul pe care am voit să-l dau unei mărturisiri autobiografice cu ocazia aniversării a cincizeci de ani de preoție.

5 Cf. Leonis XIII Acta, XXII (1903), 115-136.

6 Cf. AAS 39 (1947) 521-595.

7 Cf. AAS 57 (1965) 753-774.

8 Cf. AAS 72 (1980) 113-148.

9CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția despre liturgie Sacrosanctum Concilium, 47: „Salvator noster… Sacrificium eucharisticum corporis et sanguinis sui instituit, quo sacrificium crucis in saecula, donec veniret, perpetuaret”.

10 Catehismul Bisericii Catolice, 1085.

11CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 3.

12 Cf. PAUL AL VI-LEA, Solemne professione di fede (30 iunie 1968): AAS 60 (1968) 442; IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980), 12: AAS 72 (1980) 142.

13 Catehismul Bisericii Catolice, 1382.

14 Catehismul Bisericii Catolice, 1367.

15 Omilii la Scrisoarea către Evrei, 17, 3: PG 63, 131.

16 Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XXII-a, Doctrina de ss. Missae sacrificio, cap. 2: DS 1743: „Este vorba într-adevăr de o singură și identică victimă și același Isus o oferă acum prin slujirea preoților, el, care într-o zi s-a oferit pe sine însuși pe cruce: diferită este numai modalitatea de oferire”.

17PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mediator Dei (20 noiembrie 1947): AAS 39 (1947) 548.

18IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Redemptor hominis (15 martie 1979), 20: AAS 71 (1979) 310.

19 Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11.

20 De sacramentis, V, 4, 26: CSEL 73, 70.

21 Comentarii la Evanghelia după sfântul Ioan, XII, 20: PG 74, 726.

22 Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie 1965): AAS 57 (1965) 764.

23 Sesiunea a XIII-a, Decretum de sanctissima Eucharistia, cap. 4: DS 1642.

24 Catechesi mistagogiche, IV, 6: SCh 126, 138.

25CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre revelația divină Dei verbum, 8.

26 Solemne professione di fede (30 iunie 1968), 25: AAS 60 (1968) 442-443.

27 Omelia IV per la Settimana Santa: CSCO 413 / Syr. 182, 55.

28 Anafora.

29 Rugăciunea euharistică III.

30 Sărbătoarea Preasfântului Trup și Sânge al lui Cristos, antifonul la Magnificat, Vespere II.

31 Liturghierul roman, Embolismul după Tatăl nostru.

32 Scrisoarea către Efeseni, 20: PG 5, 661.

33 Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția pastorală despre Biserica în lumea contemporană Gaudium et spes, 39.

34 „Vrei să cinstești trupul lui Cristos? Nu-l neglija când este gol. Nu-l cinsti aici, în templu, unde are haine de mătase, ca apoi să-l neglijezi afară, unde suferă frig și lipsuri. Acela care a spus: Acesta este trupul meu este același care a spus: Voi m-ați văzut flămând și nu mi-ați dat de mâncare și Ceea ce ați făcut unuia dintre aceștia mici, care sunt frații mei, mie mi-ați făcut (…) La ce servește faptul că masa euharistică este supraîncărcată cu potire de aur, când el moare de foame? Începe să-l saturi pe cel flămând, apoi cu ceea ce va rămâne vei putea să împodobești și altarul”, SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după sfântul Matei, 50, 3-4: PG 58, 508-509; cf. IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea enciclică Sollicitudo rei socialis (30 decembrie 1987), 31: AAS 80 (1988) 553-556.

35CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 3.

36CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 3.

37CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre activitatea misionară a Bisericii Ad gentes, 5.

38 „Atunci, Moise a luat sângele și a stropit poporul, zicând: Iată sângele legământului pe care Domnul l-a încheiat cu voi în baza tuturor aceste cuvinte!” (Ex 24,8).

39 Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1.

40 Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 9.

41 Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea și viața preoțească Presbyterorum ordinis, 5. Același decret spune la nr. 6: „Nici o comunitate creștină nu se poate zidi dacă nu are drept rădăcină și centru de greutate celebrarea sfintei Euharistii”.

42 Omilii la Scrisoarea către Corinteni, 24, 2: PG 61, 200. Cf. Didahia, IX, 4: F.X. FUNK, I, 22; SF. CIPRIAN, Ep. LXIII, 13: PL 4, 384.

43 PO 26, 206.

44CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 1.

45 Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIII-a, Decretum de sanctissima Eucharistia, can. 4: DS 1654.

46 Cf. Rituale romanum: De sacra communione et de cultu mysterii eucharistici extra Missam, 36 (nr. 80).

47 Cf. Rituale romanum: De sacra communione et de cultu mysterii eucharistici extra Missam, 38-39 (nr. 86-90).

48IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte (6 ianuarie 2001), 32: AAS 93 (2001) 288.

49 „În timpul zilei, credincioșii să nu omită să facă vizita la sfântul sacrament, care trebuie să fie ținut într-un loc deosebit și cinstit în gradul cel mai ridicat în biserici, în conformitate cu legile liturgice, pentru că vizita este dovada recunoștinței, semnul iubirii și datoria de recunoștință față de Cristos Domnul acolo prezent”, PAUL AL VI-LEA, Scrisoarea enciclică Mysterium fidei (3 septembrie 1965): AAS 57 (1965) 771.

50 Visite al ss. sacramento ed a Maria santissima, Introduzione: Opere ascetiche, Avellino 2000, 295.

51 CBC 857.

52 CBC 857.

53 CBC 857.

54 Cf. CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Scrisoarea Sacerdotium ministeriale (6 august 1983), III.2: AAS 75 (1983) 1005.

55CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10.

56CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10.

57 Cf. Institutio generalis: Editio typica tertia, nr. 147.

58CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 10 și 28; IDEM, Decretul despre slujirea și viața preoților Presbyterorum ordinis, 2.

59 „Slujitorul altarului acționează in persona Christi întrucât e capul ce oferă în numele tuturor membrelor”, PIUS AL XII-LEA, Scrisoarea enciclică Mediator Dei (20 noiembrie 1947): AAS 39 (1947) 556; cf. PIUS AL X-LEA, Îndemnul apostolic Haerent animo (4 august 1908): Pii X Acta, IV, 16; PIUS AL XI-LEA, Scrisoarea enciclică Ad catholici sacerdotii (20 decembrie 1935): AAS 28 (1936) 20.

60IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980), 8: AAS 72 (1980) 128-129.

61CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Scrisoarea Sacerdotium ministeriale (6 august 1983), III.4: AAS 75 (1983) 1006; cf. CONCILIUL AL IV-LEA DIN LATERAN, Constituția despre credința catolică Firmiter credimus, cap 1: DS 802.

62CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 22.

63IOAN PAUL AL II-LEA, Scrisoarea apostolică Dominicae Cenae (24 februarie 1980), 2: AAS 72 (1980) 115.

64CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea și viața preoțească Presbyterorum ordinis, 14.

65CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea și viața preoțească Presbyterorum ordinis, 13; cf. Codul de drept canonic, can. 904; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 378.

66CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre slujirea și viața preoțească Presbyterorum ordinis, 6.

67 Cf. Relazione finale, II, c. 1: L’Osservatore romano (10 decembrie 1985) 7.

68CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 26.

69 N. CABASILA, Viața în Cristos, IV, 10: SCh 355, 270.

70 Drumul desăvârșirii, cap. 35.

71 Cf. CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice în legătură cu unele aspecte ale Bisericii, ca și comuniune Communionis notitio (28 mai 1992), 4: AAS 85 (1993) 839-840.

72CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 14.

73 Omilii la Isaia 6, 3: PG 56, 139.

74 Nr. 1385; cf. Codul de drept canonic, can. 916; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 711.

75 Discurs către membrii Sacrei Penitențieri Apostolice și către penitențiarii bazilicilor patriarhale din Roma (30 ianuarie 1981): AAS 73 (1981) 203. Cf. CONCILIUL TRIDENTIN, Sesiunea a XIII-a, Decretum de ss. Eucharistia, cap. 7 și can. 11: DS 1647, 1661.

76 Can. 915; cf. Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 712.

77CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 14.

78 Sf. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, III, q. 73, a. 3c.

79CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice în legătură cu unele aspecte ale Bisericii drept comuniune Communionis notio (28 mai 1992), 11: AAS 85 (1993) 844.

80 Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 23.

81 Scrisoarea către smirneni, 8: PG 5, 713.

82CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 23.

83CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Scrisoare către episcopii Bisericii Catolice în legătură cu unele aspecte al Bisericii drept comuniune Communionis notio (28 mai 1992), 14: AAS 85 (1993) 847.

84 Sermo 272: PL 38, 1247.

85 Sermo 272: PL 38, 1248.

86 Cf. nr. 31-51: AAS 90 (1998) 731-746.

87 Cf. nr. 48-49: AAS 90 (1998) 744.

88 Nr. 36: AAS 93 (2001) 291-292.

89 Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 1.

90 Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 11.

91 „Fă ca noi, care luăm parte la o unică pâine și la un unic potir, să fim uniți unii cu alții în împărtășirea cu unicul Duh Sfânt”, Anafora Liturghiei sfântului Vasile cel Mare.

92 Cf. Codul de drept canonic, can. 908; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 702; CONSILIUL PONTIFICAL PENTRU PROMOVAREA UNITĂȚII CREȘTINILOR, Îndreptar pentru ecumenism (25 martie 1993), 122-125; 129-131: AAS 85 (1993) 1086-1089; CONGREGAȚIA PENTRU DOCTRINA CREDINȚEI, Scrisoarea Ad exsequendam (18 mai 2001): AAS 93 (2001) 786.

93 „Împărtășirea în lucrurile sacre care ofensează unitatea Bisericii sau include adeziunea formală la greșeală sau pericolul de a greși în credință, de scandal sau de indiferentism, este interzisă de legea divină”, CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decret despre Bisericile Orientale Catolice Orientalium Ecclesiarum, 26.

94 Nr. 45: AAS 87 (1995) 948.

95CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre Bisericile Orientale Catolice Orientalium Ecclesiarum, 27.

96 Cf. Codul de drept canonic, can. 844 §§ 3-4; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 671 § 3-4.

97 Nr. 46: AAS 87 (1995) 948.

98 Cf. CONCILIUL AL II-LEA DIN VATICAN, Decretul despre ecumenism Unitatis redintegratio, 22.

99 Cf. Codul de drept canonic, can. 844; Codul canoanelor Bisericilor Orientale, can. 671.

100 Cf. AAS 91 (1999) 1155-1172.

101 Nr. 22: AAS 92 (2000) 485.

102 Cf. nr. 21: AAS 95 (2003) 20.

103 Nr. 29: AAS 93 (2001) 285.

104 SF. TOMA DE AQUINO, Summa theologiae, III, q. 83, a. 4 c.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Traducător: pr. dr. Wilhelm Dancă
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 17.04.2003
Publicarea pe acest sit: 05.01.2005
Etichete: ,

Lasă un răspuns