Dominum et Vivificantem

Scrisoarea enciclică Dominum et Vivificantem
a Papei Ioan Paul al II-lea
despre Duhul Sfânt
în viața Bisericii și a lumii

INTRODUCERE

1. Biserica își mărturisește credința în Duhul Sfânt ca "Domnul și de viață dătătorul". Mărturisește aceasta în Crezul numit niceno-constantinopolitan, de la numele celor două Concilii – din Niceea (325) și Constantinopol (381) – în care el a fost formulat sau promulgat. Se mai afirmă în el și că Duhul Sfânt "a vorbit prin Proroci".

Sunt cuvinte pe care Biserica le primește de la izvorul însuși al credinței sale, Isus Cristos. Într-adevăr, conform Evangheliei lui Ioan, Duhul Sfânt ne este dat împreună cu viața cea nouă, așa cum prevestește și făgăduiește Isus în ziua cea mare a Sărbătorii Corturilor: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel care crede în Mine, după cum zice Scriptura, ‘râuri de apă vie vor curge din sânul lui’"[1] Și Evanghelistul explică: "Aceasta o spunea despre Duhul pe care aveau să-l primească aceia care cred în El".[2] Este aceeași comparație cu apa, folosită de Isus în convorbirea cu femeia din Samaria, atunci când El vorbește de "un izvor de apă săltătoare în viața veșnică"[3], precum și în discuția cu Nicodim, când spune că este nevoie de o nouă naștere "din apă și din Duh" pentru a "intra în împărăția lui Dumnezeu".[4]

Biserica, așadar, învățată fiind de cuvintele lui Cristos și călăuzită de experiența Rusaliilor și de propria sa istorie apostolică, și-a proclamat din primele veacuri credința în Duhul Sfânt dătătorul de viață, în care nepătrunsul Dumnezeu Unul-Întreit Se comunică oamenilor, constituind în ei izvorul vieții veșnice.

2. Această credință, neîntrerupt mărturisită de Biserică, trebuie să fie mereu reînsuflețită și adâncită în conștiința Poporului lui Dumnezeu. În ultimii o sută de ani, aceasta s-a făcut de mai multe ori: de Leon al XIII-lea, care a publicat Enciclica Divinum illud Munus (1897) dedicată în întregime Duhului Sfânt; de Pius al XII-lea, care, în Enciclica Mystici Corporis (1943), a vorbit despre Duhul Sfânt ca principiu vital al Bisericii, în care El lucrează împreună cu Cristos, Capul Trupului Mistic;[5] la Conciliul Ecumenic Vatican II, care a subliniat necesitatea unui nou studiu asupra învățăturii despre Duhul Sfânt, după cum a accentuat Paul al VI-lea: "Cristologia și mai ales eclesiologia Conciliului trebuie să fie urmate de o nouă studiere și de un cult reînnoit al Duhului Sfânt, tocmai ca o indispensabilă întregire a învățăturii Conciliului".[6]

Așadar, în epoca noastră suntem chemați din nou de credința străveche și mereu nouă a Bisericii să ne apropiem de Duhul Sfânt ca de Dătătorul de viață. În aceasta suntem ajutați și stimulați și de moștenirea pe care o avem în comun cu Bisericile Orientale, care au păstrat cu grijă extraordinarele bogății ale învățăturilor lăsate de Părinții Bisericii despre Duhul Sfânt. Și din acest motiv putem spune că unul dintre cele mai importante evenimente bisericești din ultimii ani a fost cel de-al șaisprezecelea centenar al Primului Conciliu din Constantinopol, sărbătorit simultan la Constantinopol și la Roma în Solemnitatea Rusaliilor, anul 1981. Duhul Sfânt a apărut atunci mai clar, datorită meditării asupra misterului Bisericii, ca Acela care arată căile ce duc spre unirea creștinilor, ba chiar ca suprem izvor al acestei uniri, care vine de la Dumnezeu însuși și căreia Sfântul Paul i-a dat o formulare deosebită în cuvintele pe care le folosim adesea la începutul liturgiei euharistice: "Harul Domnului nostru Isus Cristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți".[7]

Într-un anume sens, Enciclicile mele anterioare – Redemptor hominis și Dives in misericordia – au luat naștere și s-au inspirat din acest îndemn, ele preamărind evenimentul mântuirii noastre înfăptuit în Fiul trimis de Tatăl în lume "ca lumea să se mîntuiască prin El"[8] și ca "toată limba să dea mărturie că Isus Cristos este Domnul, întru mărirea lui Dumnezeu Tatăl".[9] Din acest îndemn se naște acum și această Enciclică despre Duhul Sfânt care purcede de la Tatăl și de la Fiul și care împreună cu Tatăl și cu Fiul este adorat și preamărit; Persoană dumnezeiască, El se află în centrul credinței creștine și este izvorul și forța dinamică a reînnoirii Bisericii.[10] Enciclica își are originea în miezul moștenirii Conciliului, deoarece textele conciliare, prin învățătura lor despre Biserică în sine și despre Biserică în lume, ne îndeamnă să pătrundem tot mai adânc în misterul treimic al lui Dumnezeu însuși, călăuziți de Evanghelie, de Sfinții Părinți și de liturgie: spre Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt.

În acest fel Biserica răspunde și la unele aspirații profunde pe care Ea crede că le percepe în inimile oamenilor de astăzi: o nouă descoperire a lui Dumnezeu în realitatea Lui transcendentă ca Spirit infinit, întocmai precum Îl prezintă Isus femeii din Samaria; nevoia de a-L adora "în duh și adevăr";[11] speranța de a găsi în El secretul iubirii și puterea unei "noi zidiri":[12] da, tocmai pe Dătătorul de viață.

Biserica se simte chemată la această misiune de a vesti pe Duhul Sfânt, în timp ce se apropie, împreună cu familia umană, de sfârșitul celui de-al doilea mileniu după Cristos. Pe fundalul unui cer și al unui pământ care "vor trece", ea știe că acele "cuvinte care nu vor trece"[13] devin deosebit de grăitoare. Sunt cuvintele lui Cristos despre Duhul Sfânt, Izvorul nesecat al "apei săltătoare în viața veșnică"[14], adevăr și har mântuitor. Asupra acestor cuvinte vrea Biserica să reflecteze, asupra acestor cuvinte vrea să atragă atenția credincioșilor și a tuturor, în timp ce se pregătește – după cum voi arăta mai departe – pentru sărbătorirea marelui Jubileu care va marca trecerea de la al doilea la al treilea Mileniu creștin.

Desigur, considerațiile ce urmează nu intenționează să exploreze exhaustiv învățătura extrem de bogată despre Duhul Sfânt, nici să favorizeze vreo soluție anume pentru problemele care sunt încă deschise. Scopul lor principal este să dezvolte în Biserică acea conștiință că "ea este împinsă de Duhul Sfânt să conlucreze la înfăptuirea deplină a voinței lui Dumnezeu care l-a constituit pe Cristos izvor de mântuire pentru lumea întreagă".[15]

Partea I

DUHUL TATĂLUI ȘI AL FIULUI DĂRUIT BISERICII

1. Făgăduința și revelația făcute de Isus la Cina cea de Taină

3. Când a venit pentru Isus timpul să părăsească această lume, El le-a vorbit Apostolilor despre "un alt Sfătuitor"[16] ". Evanghelistul Ioan, care era de față, scrie că, la Cina de pe urmă, înainte de Patima și Moartea Sa, Isus le-a spus Apostolilor: "Orice veți cere în numele Meu voi face, ca să se preamărească Tatăl în Fiul… Voi ruga pe Tatăl și El vă va da un alt Sfătuitor, ca să rămână cu voi în veci, Duhul adevărului".[17]

Tocmai pe acest Duh al adevărului Isus îl numește parákletos, care înseamnă "sfătuitor", precum și "mijlocitor" sau "apărător". Și zice că acest parákletos este "alt" Sfătuitor, cel de-al doilea, căci El, Isus însuși, este primul Sfătuitor,[18] fiind cel dintâi purtător și dătător al Veștii celei Bune. Duhul Sfânt vine după El și datorită Lui, pentru a continua în lume, prin Biserică, lucrarea Evangheliei mântuirii. Despre această continuare a lucrării Sale de către Duhul Sfânt, Isus vorbește de mai multe ori în cuvântarea de rămas bun, pregătindu-i pe apostolii adunați în Cenacol pentru plecarea Sa, adică pentru Patima și Moartea Sa pe Cruce.

Cuvintele la care ne vom referi aici se află în Evanghelia lui Ioan. Fiecare dintre ele adaugă un element nou la această prevestire și făgăduință. În același timp, ele sunt întrețesute strâns între ele nu numai din punct de vedere al faptelor înseși, ci și din punct de vedere al misterului Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, care poate în nici un alt pasaj din Sfânta Scriptură nu-și găsește o exprimare atât de reliefată ca aici.

4. Puțin după prevestirea amintită, Isus adaugă: "Dar Sfătuitorul, Duhul Sfânt, pe care Îl va trimite Tatăl în numele Meu, El vă va învăța toate și vă va aduce aminte toate câte vi le-am spus".[19] Duhul Sfânt va fi Sfătuitorul Apostolilor și al Bisericii, pururi prezent în mijlocul lor – deși invizibil – ca Învățătorul aceleiași Evanghelii proclamate de Cristos. Cuvintele "va învăța" și "va aduce aminte" înseamnă nu numai că El, în modul Său specific, va continua să inspire răspândirea Evangheliei mântuirii, ci și că va ajuta lumea să înțeleagă semnificația corectă a conținutului mesajului lui Cristos; că va asigura continuitatea și identitatea înțelegerii acestuia în condiții și împrejurări diferite. Duhul Sfânt, așadar, va face în așa fel ca în Biserică să se continue pururi același adevăr pe care Apostolii l-au auzit de la Învățătorul lor.

5. În transmiterea Veștii celei Bune, Apostolii vor fi asociați în mod deosebit Duhului Sfânt. Iată ce spune Isus în continuare: "Când va veni Sfătuitorul pe care vi-L voi trimite Eu de la Tatăl, Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede, El va da mărturie despre Mine; și voi veți da mărturie, pentru că de la început ați fost cu Mine".[20]

Apostolii au fost martori oculari direcți. Ei "au auzit" și "au văzut cu ochii lor", "au privit" și chiar "au atins cu mâinile lor" pe Cristos, după cum spune Evanghelistul Ioan în altă parte.[21] Această mărturie omenească, de primă mână și "istorică" despre Cristos, este legată de mărturia Duhului Sfânt: "El va da mărturie despre Mine". În mărturia Duhului adevărului mărturia omenească a Apostolilor își va găsi reazemul cel mai puternic. Și apoi își va găsi în ea și temeiul lăuntric al continuării sale prin generațiile de ucenici și mărturisitori ai lui Cristos care aveau să se succeadă de-a lungul veacurilor.

Suprema și cea mai completă revelare a lui Dumnezeu față de oameni este Isus Cristos însuși, iar mărturia Duhului inspiră, garantează și ratifică transmiterea fidelă a acestei revelații în predica și scrierile Apostolilor,[22] în timp ce mărturia Apostolilor îi asigură exprimarea în limbaj omenesc în Biserică și în istoria omenirii.

6. Acest lucru se vădește și din strânsa corelație de conținut și de intenție cu prevestirea și făgăduința amintită, corelație prezentă în următoarele cuvinte ale textului lui Ioan: "Mai am încă multe să vă spun, dar nu le puteți purta acum. Când va veni însă Duhul Adevărului, vă va călăuzi spre întreg adevărul; pentru că nu va vorbi de la Sine, ci câte aude va vorbi și cele viitoare vi le va vesti vouă".[23]

În primele cuvinte, Isus Îl arată pe Sfătuitor, pe Duhul adevărului, ca pe Acela care "va învăța" și "va aduce aminte" și "va da mărturie pentru El"; acum spune: "El vă va călăuzi spre tot adevărul". Această "călăuzire spre tot adevărul", referitoare la ceea ce Apostolii "încă nu pot purta", este în mod necesar legată de nimicirea de sine a lui Cristos prin Patima și Moartea Lui pe Cruce, care, în vremea când spunea aceste cuvinte, era iminentă.

Mai apoi, totuși, devine limpede faptul că acea "călăuzire spre tot adevărul" se leagă, în afară de scandalul Crucii, și de tot ceea ce Isus "a făcut și a învățat".[24] Într-adevăr, misterul lui Cristos, luat ca un întreg, cere credință, căci credința este cea care îl introduce pe om în mod adecvat în realitatea misterului revelat. Așadar, "călăuzirea spre tot adevărul" se realizează în credință și prin credință: și aceasta e opera Duhului adevărului și rodul lucrării Lui în om. În aceasta Duhul Sfânt trebuie să fie suprema călăuză a omului, lumina spiritului omenesc. Acest lucru e valabil pentru Apostoli, martorii oculari, care trebuie să ducă acum tuturor oamenilor vestirea a ceea ce Cristos "a făcut și a învățat" și mai ales vestirea Crucii și Învierii Sale. Într-o perspectivă mai îndepărtată, acest lucru este valabil și pentru toate generațiile de ucenici și mărturisitori ai Învățătorului, pentru că va trebui ca ei să accepte cu credință și să mărturisească deschis misterul lui Dumnezeu care lucrează în istoria omului, misterul revelat care explică sensul definitiv al acestei istorii.

7. Între Duhul Sfânt și Cristos există, așadar, în economia mântuirii, o legătură intimă, prin care Duhul lucrează în istoria umană ca "un alt Sfătuitor", asigurând în mod permanent transmiterea și răspândirea Veștii celei Bune revelate de Isus din Nazaret. Astfel, în Duhul Sfânt, care în misterul și în acțiunea Bisericii continuă neîncetat prezența istorică pe pământ a Răscumpărătorului și lucrarea Lui mântuitoare, strălucește slava lui Cristos, după cum arată cuvintele lui Ioan: "El (Duhul adevărului) Mă va preamări, căci dintr-al Meu va lua și va vesti vouă".[25] Prin aceste cuvinte se întăresc încă o dată afirmațiile dinainte: "va învăța… va aduce aminte… va da mărturie". Suprema și deplina autorevelare a lui Dumnezeu, împlinită în Cristos și mărturisită de predica Apostolilor, continuă să se manifeste în Biserică prin misiunea Sfătuitorului nevăzut, Duhul adevărului. Cât de intim este legată această misiune de misiunea lui Cristos, cât de plenar își trage substanța din ea, consolidând și dezvoltând în istorie roadele ei mîntuitoare, toate acestea sunt exprimate în verbul "a lua": "Dintr-al Meu va lua și va vesti vouă". Ca o explicație a cuvîntului "va lua", exprimând clar unitatea divină și trinitară a izvorului, Isus adaugă: "Tot ce are Tatăl este al Meu; de aceea am spus că din al Meu va lua și va vesti vouă".[26] Prin însuși faptul că va lua "din al Meu", El va lua din "ce este al Tatălui".

În lumina cuvântului "va lua" se pot deci explica și celelalte cuvinte semnificative despre Duhul Sfânt rostite de Isus în Cenacol înainte de Paști: "Vă este de folos să mă duc. Căci dacă nu Mă voi duce, Sfătuitorul nu va veni la voi, dar dacă Eu Mă duc, Îl voi trimite la voi. Și, când va veni, El va vădi lumea cu privire la păcat, la dreptate și la judecată".[27] Va trebui să ne întoarcem la aceste cuvinte într-o reflecție aparte.

2. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt

8. Este o caracteristică a textului lui Ioan faptul că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt numiți în mod clar Persoane, cea dintâi distinctă de cea de a doua și de a treia și fiecare dintre ele una față de alta. Isus vorbește despre Duhul Sfătuitor folosind de mai multe ori pronumele personal "El" și, în același timp, de-a lungul cuvântării de rămas bun, dezvăluie legăturile care unesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul unul cu celălalt. Astfel, "Duhul… purcede de la Tatăl"[28] și Tatăl Îl "dăruiește" pe Duhul.[29] Tatăl Îl "trimite pe Duhul în numele Fiului",[30] Duhul "dă mărturie" despre Fiul.[31] Fiul Îl roagă pe Tatăl să-L trimită pe Duhul Sfătuitor,[32] dar afirmă și promite, de asemenea, în legătură cu "plecarea" Sa prin Cruce: "Dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi".[33] Așadar, Tatăl Îl trimite pe Duhul Sfânt în puterea paternității Sale, după cum L-a trimis pe Fiul;[34] dar, în același timp, Îl trimite în puterea Răscumpărării săvârșite de Cristos – și în acest sens Duhul Sfânt este trimis și de Fiul: "Îl voi trimite la voi".

Trebuie să notăm aici că, în timp ce toate celelalte făgăduințe făcute în Cenacol vesteau venirea Duhului Sfânt după plecarea lui Cristos, cea exprimată în textul lui Ioan 16, 7 și urm. include și subliniază limpede și relația de interdependență, care ar putea fi numită cauzală, între manifestarea unuia și a celuilalt: "Dacă mă voi duce, Îl voi trimite la voi". Duhul Sfânt va veni în măsura în care Cristos va pleca prin Cruce: va veni nu numai în urma, ci datorită Răscumpărării împlinite de Cristos, prin voința și lucrarea Tatălui.

9. Astfel, în cuvântarea de rămas bun de la Cina cea de Taină, revelarea Treimii își atinge culmea. În același timp, ne găsim în pragul unor evenimente definitive și al unor cuvinte supreme care vor fi până la urmă transpuse în marea încredințare misionară dată Apostolilor și, prin ei, Bisericii: "Mergând, învățați toate neamurile", încredințare care conține, într-un anume sens, formula trinitară a botezului: "botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfînt".[35] Formula reflectă misterul intim al lui Dumnezeu, al vieții dumnezeiești, care este Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, unitatea divină a Treimii. Cuvântarea de rămas bun poate fi citită ca o pregătire specială pentru această formulă trinitară, în care se exprimă puterea dătătoare de viață a Sacramentului ce aduce participarea la viața lui Dumnezeu Unul-Întreit, pentru că dăruiește harul sfințitor ca pe un dar supranatural făcut omului. Prin har omul este chemat și făcut "capabil" să ia parte la viața de nepătruns a lui Dumnezeu.

10. În viața Sa intimă, Dumnezeu "este iubire",[36] iubire esențială, comună celor trei Persoane divine: iubire personală este Duhul Sfânt, ca Duh al Tatălui și al Fiului. De aceea, El "cercetează adâncurile lui Dumnezeu",[37] ca Dar de iubire necreată. Se poate spune că în Duhul Sfînt viața intimă a Dumnezeului Unul-Întreit devine în totalitate Dar, schimb de iubire reciprocă între Persoanele divine, și că prin Duhul Sfânt Dumnezeu "există" ca Dar. Duhul Sfânt este acela care este expresia personală a acestei dăruiri de sine, a faptului de a fi iubire.[38] El este Iubirea Personală. El este Darul Personal. Avem aici o bogăție inepuizabilă a realității și o aprofundare inefabilă a conceptului de persoană în Dumnezeu, pe care numai Revelația divină ni le dezvăluie.

În același timp, Duhul Sfânt, fiind de o ființă cu Tatăl și cu Fiul în dumnezeire, este Iubirea și Darul necreat din care decurge, ca din izvorul său (fons vivus), orice dar făcut făpturilor (darul creat): darul existenței făcut tuturor lucrurilor prin creație; darul harului făcut oamenilor prin toată economia mântuirii. După cum scrie Apostolul Paul: "Iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă".[39]

3. Dăruire de Sine mântuitoare a lui Dumnezeu în Duhul Sfânt

11. Cuvântarea de rămas bun a lui Cristos la Cina cea de Taină se referă în mod deosebit la această "dăruire" și "dăruire de Sine" a Duhului Sfânt. În Evanghelia lui Ioan se dezvăluie într-un fel "logica" cea mai profundă a misterului mântuirii conținut în planul veșnic al lui Dumnezeu, ca o extindere a comuniunii inefabile dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Este "logica" divină care duce de la misterul Treimii la misterul Răscumpărării lumii în Isus Cristos. Răscumpărarea împlinită de Fiul în dimensiunile istoriei pămîntești a omului – realizată prin "plecarea" Lui prin Cruce și Înviere – este, în același timp, în deplina ei putere mîntuitoare, transmisă Duhului Sfânt: Cel care "dintr-al Meu va lua".[40] Cuvintele textului lui Ioan arată că, în planul dumnezeiesc, "plecarea" lui Cristos este condiție indispensabilă pentru "trimiterea" și venirea Duhului Sfânt, dar aceste cuvinte spun și că ceea ce începe acum este noua dăruire de Sine mântuitoare a lui Dumnezeu în Duhul Sfânt.

12. Este un nou început în raport cu primul început, originar, al dăruirii de Sine mântuitoare a lui Dumnezeu, care se identifică cu însuși misterul creației. Iată ce citim chiar în primele cuvinte ale Cărții Genezei: "La început a făcut Dumnezeu cerul și pămîntul… iar Duhul lui Dumnezeu (ruah Elohim) se purta pe deasupra apelor".[41] Conceptul biblic de creație include nu numai chemarea la existență a cosmosului însuși, adică dăruirea existenței, ci și prezența Duhului lui Dumnezeu în creație, adică începutul împărtășirii de Sine mântuitoare a lui Dumnezeu față de cele create. Acest lucru e adevărat în primul rând pentru om, care a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: "Să facem om după chipul și asemănarea Noastră".[42] "Să facem": Oare se poate susține că pluralul folosit aici de Creator când vorbește despre Sine sugerează deja într-un fel misterul treimic, prezența Treimii în opera creării omului? Cititorul creștin, care cunoaște deja revelarea acestui mister, poate descoperi un reflex al lui și în aceste cuvinte. În orice caz, contextul Cărții Genezei ne permite să vedem în crearea omului primul început al dăruirii de Sine mântuitoare a lui Dumnezeu pe măsura "chipului și asemănării" Sale acordate de El omului.

13. Se pare, așadar, că și cuvintele rostite de Isus în cuvântarea de rămas bun ar putea fi citite din nou în lumina acestui "început", atât de îndepărtat și totuși fundamental, pe care îl cunoaștem din Geneză. "Dacă Eu nu Mă duc, Sfătuitorul nu va veni la voi; dar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi". Descriindu-Și "plecarea" ca pe o condiție pentru "venirea" Sfătuitorului, Cristos pune în legătură noul început al împărtășirii de Sine mântuitoare a lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, cu misterul Răscumpărării. Este un nou început, mai întâi pentru că între primul început și întreaga istorie a omului – de la căderea originară încoace – a intervenit păcatul, păcat care se află în contradicție cu prezența Duhului lui Dumnezeu în creație și care este, mai presus de toate, în contradicție cu împărtășirea de Sine mântuitoare a lui Dumnezeu făcută omului. Sfântul Paul scrie că, tocmai din cauza păcatului, "făptura a fost supusă deșertăciunii…, și toată geme în durerile nașterii pînă acum" și "așteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu".[43]

14. De aceea Isus Cristos spune în Cenacol: "Vă este de folos să Mă duc;… dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi".[44] "Plecarea" lui Cristos prin Cruce are putere de Răscumpărare – și aceasta înseamnă o nouă prezență a Duhului lui Dumnezeu în creație: noul început al împărtășirii de Sine a lui Dumnezeu făcute omului în Duhul Sfânt. "Și dovada că sunteți fii este faptul că Dumnezeu a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului Său, care strigă: ‘Abba, Tată!’" – scrie Apostolul Paul în Scrisoarea către Galateni.[45] Duhul Sfânt este Duhul Tatălui, după cum dau mărturie cuvintele de rămas bun din Cenacol. În același timp, este Duhul Fiului: e Duhul lui Isus Cristos, așa cum vor da mărturie Apostolii și, mai ales, Paul din Tars.[46] Cu trimiterea acestui Duh "în inimile noastre", începe să se împlinească ceea ce "făptura însăși așteaptă cu nerăbdare", după cum citim în Scrisoarea către Romani.

Duhul Sfânt vine cu prețul "plecării" lui Cristos. Dacă această "plecare" a pricinuit tristețe Apostolilor[47] – și tristețea lor urma să-și atingă culmea în Patima și Moartea din Vinerea Mare – la rîndul ei, "această tristețe se va schimba în bucurie".[48] Căci Cristos va adăuga la "plecarea" Sa răscumpărătoare gloria Învierii și Înălțării Sale la Tatăl. Astfel, "plecarea" Învățătorului, aducătoarea unei tristeți prin care transpare totuși bucuria, este pentru Apostoli o plecare "folositoare" fiindcă datorită ei va veni alt "Sfătuitor".[49] Cu prețul Crucii, care înfăptuiește Răscumpărarea, în puterea întregului mister pascal al lui Isus Cristos, Duhul Sfânt vine pentru a rămâne, începând din ziua Rusaliilor, împreună cu Apostolii, pentru a rămâne cu Biserica și în Biserică și, prin ea, în lume.

Astfel se realizează definitiv acest nou început al împărtășirii de Sine a Dumnezeului Unul-Întreit în Duhul Sfânt prin lucrarea lui Isus Cristos, Răscumpărătorul omului și al lumii.

4. Mesia, uns cu Duhul Sfânt

15. Astfel se realizează pe deplin și misiunea lui Mesia, adică a Aceluia care a primit plinătatea Duhului Sfânt pentru Poporul ales al lui Dumnezeu și pentru omenirea întreagă. "Mesia" înseamnă textual "Cristos", adică "cel uns" și, în istoria mîntuirii, aceasta înseamnă "cel uns cu Duhul Sfânt". Aceasta era tradiția profetică a Vechiului Testament. Urmând-o, Simon Petru va spune în casa lui Corneliu: "Voi știți despre cele întâmplate de curând în Iudeea, după botezul propovăduit de Ioan. Cum Dumnezeu L-a uns pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt și cu putere".[50]

De la aceste cuvinte ale lui Petru și de la multe altele de același fel,[51] trebuie să ne întoarcem întâi la profeția lui Isaia, numită uneori "a cincea Evanghelie" sau "Evanghelia Vechiului Testament". Făcând aluzie la sosirea unui personaj misterios, pe care revelația Noului Testament îl va identifica cu Isus, Isaia îi pune în legătură persoana și misiunea cu o acțiune deosebită a Duhului lui Dumnezeu – Duhul Domnului. Iată cuvintele Profetului:

"O mlădiță va ieși din tulpina lui Iesse
și un lăstar din rădăcinile lui va da.
Și se va odihni peste el Duhul Domnului,
duhul înțelepciunii și al înțelegerii,
duhul sfatului și al tăriei,
duhul cunoașterii și al fricii de Domnul
și desfătarea lui va fi în frica de Dumnezeu".[52]

Acest text este important pentru întreaga pneumatologie a Vechiului Testament, deoarece el constituie un fel de punte între vechiul concept biblic de "duh", înțeles la început ca o "suflare carismatică", și "Duhul" ca Persoană și ca Dar, Dar pentru persoană. Mesia cel din neamul lui David ("din tulpina lui Iesse") este tocmai acea Persoană asupra căreia Duhul Domnului "se va odihni". Este evident că în acest caz nu se poate încă vorbi de revelarea Duhului Sfânt: totuși, cu această referire voalată la figura viitorului Mesia, se deschide, putem spune, calea spre revelarea deplină a Duhului Sfânt în unitatea misterului treimic, mister care se va manifesta în cele din urmă în Noul Legământ.

16. Mesia însuși este această cale. În Vechiul Legământ, ungerea devenise simbolul extern al dăruirii Duhului. Mesia, mai mult decât orice alt personaj uns în Vechiul Legământ, este acel mare, unic personaj uns de Dumnezeu însuși. El este Unsul în sensul că deține plinătatea Duhului lui Dumnezeu. El însuși va fi și mijlocitorul dăruirii acestui Duh întregului Popor. Iată, într-adevăr, alte cuvinte ale Profetului:

"Duhul Domnului este asupra mea
căci Domnul m-a uns
să binevestesc săracilor;
M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită,
să vestesc robilor dezrobirea
și prinșilor eliberarea;
să vestesc anul de îndurare a Domnului".[53]

Cel Uns este, de asemenea, trimis "împreună cu Duhul Domnului": "Acum Domnul Dumnezeu M-a trimis pe Mine și pe Duhul Său".[54]

În Cartea lui Isaia, Cel Uns și Trimis împreună cu Duhul Domnului este de asemenea și Slujitorul ales al Domnului, asupra căruia se coboară Duhul lui Dumnezeu:

"Iată slujitorul Meu pe care îl sprijin,
alesul Meu în care se desfată sufletul Meu;
am pus Duhul Meu asupra lui".[55]

Știm că Slujitorul Domnului este revelat în Cartea lui Isaia ca adevăratul Om al Durerilor: Mesia care suferă pentru păcatele lumii.[56] Și, în același timp, tocmai misiunea Lui va aduce întregii omeniri adevăratele roade ale mântuirii:

"El va aduce neamurilor dreptatea…";[57] și va deveni "legământ pentru popor, lumină pentru neamuri…"[58] "ca să ducă mântuirea Mea până la marginile pământului".[59]

Căci: "Duhul Meu, care este asupra ta, și cuvintele Mele, pe care le-am pus în gura ta, nu se vor depărta de la gura ta nici de la gura fiilor fiilor tăi, spune Domnul, de acum și până în veci".[60]

Textele profetice citate aici trebuie citite în lumina Evangheliei – după cum și Noul Testament, la rândul său, capătă o deosebită claritate de la minunata lumină aflată în aceste texte ale Vechiului Testament. Profetul îl prezintă pe Mesia ca pe Acela care vine în Duhul Sfânt, Acela care deține plinătatea acelui Duh în Sine și, în același timp, pentru alții: pentru Israel, pentru toate neamurile, pentru întreaga omenire. Plinătatea Duhului lui Dumnezeu este însoțită de multe daruri, comorile mântuirii, destinate în mod deosebit celor săraci și suferinzi, tuturor celor care își deschid inimile față de aceste daruri – uneori prin experiența dureroasă a existenței proprii, dar, în primul rând, prin acea disponibilitate interioară care vine din credință. Bătrânul Simeon, "omul drept și evlavios" asupra căruia "s-a odihnit Duhul Sfânt", a simțit acest lucru în momentul prezentării lui Isus în Templu, când a perceput în El "mântuirea pregătită înaintea feței tuturor popoarelor" cu prețul marii suferințe, a Crucii, pe care avea să o îmbrățișeze împreună cu Mama Sa.[61] Fecioara Maria, care "a zămislit de la Duhul Sfânt"[62], a intuit acest lucru și mai clar pe când cumpănea în inima sa "misterele" lui Mesia la care era asociată.[63]

17. Aici trebuie accentuat faptul că, în mod evident, "Duhul Domnului" care "se odihnește" asupra viitorului Mesia este, mai presus de toate, un Dar al lui Dumnezeu pentru persoana acelui Slujitor al Domnului. Dar acesta nu este o persoană izolată și independentă, pentru că acționează în conformitate cu voința Domnului, în virtutea hotărîrii sau alegerii Domnului. Chiar dacă, în lumina textelor lui Isaia, acțiunea mântuitoare a lui Mesia, Slujitorul Domnului, include acțiunea Duhului care se realizează prin El, totuși, în contextul Vechiului Testament, nu se sugerează o distincție între subiecți, între Persoanele divine, așa cum sunt Ele în misterul Treimii și așa cum sunt apoi revelate în Noul Testament. Atât în Isaia cât și în întreg Vechiul Testament, personalitatea Duhului Sfânt este total ascunsă: ascunsă în revelarea Dumnezeului unic precum și în prevestirea viitorului Mesia.

18. Isus Cristos se va referi la această prevestire conținută în cuvintele lui Isaia la începutul activității Sale mesianice. Aceasta se va întâmpla în același Nazaret unde petrecuse treizeci de ani în casa lui Iosif dulgherul, împreună cu Maria, Mama Sa Fecioară. Când a avut ocazia să vorbească în Sinagogă, a deschis Cartea lui Isaia și a găsit pasajul unde era scris: "Duhul Domnului este asupra Mea, pentru că M-a uns" și, după ce a citit acest pasaj, a spus celor de față: "Astăzi s-a împlinit această scriptură pe care ați auzit-o".[64] În acest fel a mărturisit și a afirmat că El este Mesia, Acela în care locuiește Duhul Sfânt ca Dar al lui Dumnezeu însuși, Acela care deține plinătatea acestui Duh, Acela care marchează "noul început" al darului făcut de Dumnezeu omenirii în Duhul.

5. Isus din Nazaret "înălțat" întru Duhul Sfânt

19. Chiar dacă Isus nu este primit ca Mesia la Nazaret, locul Său de baștină, totuși, la începutul activității Sale publice, misiunea Lui mesianică în Duhul Sfânt este dezvăluită poporului de Ioan Botezătorul. Acesta, fiul lui Zaharia și al Elisabetei, prevestește la Iordan venirea lui Mesia și dă botezul pocăinței. El spune: "Eu vă botez cu apă; însă vine unul care este mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic nici să-i dezleg cureaua încălțămintei: El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc".[65]

Ioan Botezătorul îl prevestește pe Mesia-Cristos nu numai ca pe Acela care "vine" în Duhul Sfânt, ci și ca pe Acela care "aduce" pe Duhul Sfânt, după cum o va revela mai clar Isus în Cenacol. Ioan este aici ecoul fidel al cuvintelor lui Isaia, cuvinte care la Prorocul din vechime se refereau la viitor, în vreme ce învățătura lui Ioan pe malurile Iordanului constituie introducerea imediată la noua realitate mesianică. Ioan nu este numai proroc, ci și vestitor: este înainte-mergătorul lui Cristos. Ceea ce vestește el se împlinește înaintea ochilor tuturora. Isus din Nazaret vine și El la Iordan să primească botezul pocăinței. Văzându-l că sosește, Ioan proclamă: "Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-L pe Acela care ridică păcatul lumii".[66] El zice acest lucru la inspirația Duhului Sfânt,[67] dând mărturie pentru împlinirea profeției lui Isaia. În același timp, el își mărturisește credința în misiunea răscumpărătoare a lui Isus din Nazaret. Pe buzele lui Ioan Botezătorul, "Mielul lui Dum-nezeu" este o exprimare a adevărului despre Răscumpărătorul nu mai puțin semnificativă decât cea folosită de Isaia: "Slujitorul Domnului".

Astfel, prin mărturia lui Ioan la Iordan, Isus din Nazaret, respins de concetățenii Săi, este înălțat în fața ochilor lui Israel ca Mesia, adică "Cel uns" cu Duhul Sfânt. Și această mărturie este întărită de o alta, de un ordin mai înalt, menționată de cei trei Sinoptici. Căci, atunci când tot poporul se boteza, iar Isus, după ce primise botezul, se ruga, "cerurile s-au deschis și Duhul Sfânt a coborît asupra Lui în chip trupesc, ca un porumbel"[68] și în același timp, "un glas din Cer a spus: ‘Acesta este Fiul Meu preaiubit, întru care Îmi aflu desfătarea’".[69]

Este o teofanie treimică ce dă mărturie glorificării lui Cristos cu ocazia botezului în Iordan. Ea a confirmat mărturia lui Ioan Botezătorul, dar în același timp a dezvăluit și o dimensiune mai profundă a adevărului despre Isus din Nazaret ca Mesia: Mesia este Fiul preaiubit al Tatălui. Această glorificare solemnă nu poate fi redusă la misiunea mesianică a "Slujitorului Domnului". În lumina teofaniei de la Iordan, această glorificare atinge misterul Persoanei înseși a lui Mesia. El a fost înălțat pentru că este Fiul preaiubit în care Dumnezeu își află desfătarea. Glasul din înălțimi spune: "Fiul Meu".

20. Teofania de la Iordan aruncă doar o lumină fugară asupra misterului lui Isus din Nazaret, a cărui activitate se va desfășura în întregime în prezența activă a Duhului Sfânt.[70] Acest mister va fi dezvăluit și confirmat treptat de Isus însuși prin tot ce "a făcut și a învățat".[71] De-a lungul acestei învățături și al semnelor mesianice înfăptuite de Isus înainte de a ajunge la Cuvîntarea de rămas bun din Cenacol, găsim întâmplări și cuvinte ce constituie momente deosebit de importante ale acestei revelări progresive. Astfel, evanghelistul Luca, după ce L-a prezentat deja pe Isus ca "plin de Duhul Sfânt" și "purtat de Duhul în pustie",[72] ne spune că, după întoarcerea celor șaptezeci și doi de ucenici din misiunea pe care le-o încredințase Învățătorul,[73] pe când, plini de bucurie, povesteau roadele muncii lor, "Isus a tresăltat în Duhul Sfânt și a spus: ‘Îți mulțumesc, Tată, Domnul cerului și al pământului, că ai ascuns aceste lucruri de la cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, căci așa ai voit Tu’".[74] Isus se bucură pentru paternitatea lui Dumnezeu; se bucură pentru că I-a fost dat să dezvăluie această paternitate; se bucură, în sfîrșit, pentru că această paternitate divină se revarsă în mod deosebit asupra "celor mici". Iar evanghelistul descrie toate acestea ca pe o "tresăltare în Duhul Sfânt".

Această tresăltare de bucurie Îl incită, într-un anume sens, pe Isus, să spună mai mult. Auzim: "Toate Mi-au fost încredințate de Tatăl Meu, și nimeni nu știe cine este Fiul decât Tatăl, nici cine este Tatăl, decât Fiul și cui vrea Fiul să-i descopere".[75]

21. Ceea ce, în timpul teofaniei de la Iordan, vine, ca să spunem așa, "din afară", de sus, aici vine "din lăuntru", din adâncul ființei lui Isus. Este o altă revelare a Tatălui și a Fiului, uniți în Duhul Sfânt. Isus vorbește numai despre paternitatea lui Dumnezeu și despre calitatea Sa de Fiu – nu vorbește direct despre Duhul care este iubire și, de aceea, este unirea dintre Tatăl și Fiul. Totuși, ceea ce spune despre Tatăl și despre Sine – Fiul – decurge din acea plinătate a Duhului care este în El și care Îi umple inima și Îi străbate ființa, Îi inspiră și Îi însuflețește din adânc lucrarea. De aici acea "tresăltare în Duhul Sfânt". Unirea lui Cristos cu Duhul Sfânt, de care este perfect conștient, se exprimă în acea "tresăltare" care face, într-un fel, perceptibil izvorul ei tainic. Este deci o deosebită manifestare și tresăltare de bucurie, proprie Fiului Omului, lui Cristos-Mesia, a cărui fire omenească aparține Persoanei Fiului lui Dumnezeu, de o ființă cu Duhul Sfânt în dumnezeire.

În măreața mărturisire a paternității lui Dumnezeu, Isus din Nazaret se manifestă și pe Sine, "Eul" Său divin: căci El este Fiul "de o ființă cu Tatăl" și de aceea "nimeni nu știe cine este Fiul decât Tatăl și nici cine este Tatăl decât Fiul", acest Fiu care "pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire" S-a făcut om prin puterea Duhului Sfânt și S-a născut dintr-o Fecioară, al cărei nume era Maria.

6. Cristos cel Înviat zice: "Primiți pe Duhul Sfânt"

22. Narațiunea evanghelistului Luca ne apropie cel mai mult de adevărul cuprins în cuvântarea din Cenacol. Isus din Nazaret, "înălțat" în Duhul Sfânt, se prezintă în această cuvântare și discuție ca Acela care "aduce" Duhul, ca Acela care trebuie să-L aducă și să-L "dea" Apostolilor și Bisericii cu prețul "plecării" Sale prin Cruce.

Verbul "a aduce" este folosit aici în primul rând în sensul de "a revela". În Vechiul Testament, începând cu Cartea Genezei, Duhul lui Dumnezeu a fost oarecum făcut cunoscut în primul rând ca "o suflare" a lui Dumnezeu care dă viață, ca o "suflare vie", supranaturală. În Cartea lui Isaia este înfățișat ca un "dar" pentru persoana lui Mesia, ca Acela care coboară și se odihnește asupra Lui, pentru a călăuzi din interior întreaga activitate mântuitoare a Celui uns. La Iordan, vestirea lui Isaia primește o formă concretă: Isus din Nazaret este Cel care vine în Duhul Sfânt și care Îl aduce pe Duhul ca dar propriu al Persoanei Sale, pentru a-L împărtăși prin intermediul firii Sale omenești: "El vă va boteza cu Duhul Sfânt".[76] În Evanghelia lui Luca, această revelare a Duhului Sfânt este confirmată și îmbogățită, ca sursă intimă a vieții și activității mesianice a lui Isus Cristos.

În lumina celor spuse de Isus în cuvântarea de rămas bun din Cenacol, Duhul Sfânt este revelat într-o modalitate nouă și mai deplină. El este nu numai darul făcut persoanei (Persoana lui Mesia), ci este o Persoană-Dar. Isus Îi prevestește sosirea ca "alt Sfătuitor" care, fiind Duhul adevărului, va călăuzi pe Apostoli și Biserica "spre tot adevărul".[77] Aceasta se va îndeplini datorită comuniunii deosebite dintre Duhul Sfânt și Cristos: "Din al Meu va lua și va vesti vouă".[78] Această comuniune își are izvorul originar în Tatăl: "Tot ce are Tatăl, al Meu este; de aceea am spus că va lua dintr-al Meu și va vesti vouă".[79] Venind de la Tatăl, Duhul Sfânt e trimis de Tatăl.[80] Duhul Sfânt este mai întîi trimis ca dar pentru Fiul care S-a făcut om, pentru a împlini profețiile mesianice. După "plecarea" lui Cristos-Fiul, textul lui Ioan spune că Duhul Sfânt "va veni" direct – aceasta este noua Sa misiune – pentru a desăvârși lucrarea Fiului. Astfel, El va fi Acela care va duce la împlinire noua eră a istoriei mîntuirii.

23. Ne găsim în pragul evenimentelor pascale. Noua și definitiva revelare a Duhului Sfânt ca Persoană care este Dar se împlinește chiar în acest moment. Evenimentele pascale – Patima, Moartea și Învierea lui Cristos – sunt și timpul noii veniri a Duhului Sfânt ca Paraclet și Duh al adevărului. Sunt timpul "noului început" al împărtășirii de Sine a Dumnezeului Unul-Întreit către omenire în Duhul Sfânt, prin lucrarea lui Cristos Răscumpărătorul. Acest nou început este răscumpărarea lumii: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său unul născut".[81] Deja în faptul că "Îl dă" pe Fiul se exprimă esența cea mai profundă a lui Dumnezeu, care, fiind iubire, este izvorul nesecat al dăruirii. Darul făcut de Fiul desăvârșește revelarea și dăruirea veșnicei iubiri: Duhul Sfânt, care în adâncul nepătruns al dumnezeirii este Persoană-Dar, prin lucrarea Fiului, adică prin misterul pascal, este dăruit într-o modalitate nouă Apostolilor și Bisericii și, prin ei, omenirii și întregii lumi.

24. Expresia definitivă a acestui mister o avem în ziua Învierii. În acea zi, Isus din Nazaret, "născut din neamul lui David după trup", – după cum scrie Apostolul Paul – este "rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfințeniei, prin Învierea Lui din morți".[82] Se poate spune astfel că "înălțarea" mesianică a lui Cristos în Duhul Sfânt ajunge la zenit în Înviere, în care El Se dezvăluie și ca Fiu al lui Dumnezeu, "plin de putere". Și această putere, ale cărei izvoare țâșnesc din nepătrunsa comuniune treimică, se manifestă, înainte de toate, în faptul că Cristos cel Înviat împlinește, pe de o parte, făgăduința lui Dumnezeu rostită prin Profet: "Vă voi da o inimă nouă, voi pune în voi un duh nou… Duhul Meu",[83] iar pe de altă parte își îndeplinește propria făgăduință făcută Apostolilor prin cuvintele: "Când Mă voi duce, Îl voi trimite la voi".[84] Este vorba de Duhul adevărului, trimis de Cristos cel Înviat pentru a ne transforma în propriul Lui chip de Înviat.[85]

"În seara acelei zile, cea dintâi a săptămînii, ușile fiind încuiate acolo unde se aflau ucenicii, de frica iudeilor, Isus a venit și a stat în mijlocul lor și a zis ‘Pace vouă’ și, spunând acestea, le-a arătat mâinile și coasta. Și s-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul. Isus le-a grăit din nou: ‘Pace vouă. Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.’ Și după ce a zis acestea, a suflat asupra lor și le-a spus: ‘Primiți pe Duhul Sfânt’".[86]

Fiecare amănunt al acestui text-cheie al Evangheliei lui Ioan este grăitor, mai ales dacă îl citim în relație cu cuvintele rostite tot în Cenacol la începutul evenimentelor pascale. Acum aceste evenimente – acel triduum sacrum al lui Isus, pe care Tatăl L-a consacrat prin ungere și L-a trimis în lume – își ating împlinirea. Cristos, care "și-a dat duhul" pe Cruce,[87] ca Fiul Omului și Mielul lui Dumnezeu, o dată înviat merge la Apostoli pentru "a sufla asupra lor" cu acea putere despre care vorbește Scrisoarea către Romani.[88] Venirea Domnului îi umple de bucurie pe cei de față: "Întristarea voastră se va schimba în bucurie",[89] după cum le făgăduise înainte de Patima Sa. Și, mai presus de toate, se împlinește principala prevestire din cuvântarea de rămas bun: Cristos cel Înviat, începând o nouă creație, "aduce" Apostolilor pe Duhul Sfânt. Îl aduce cu prețul "plecării" Sale: le dăruiește acest Duh prin rănile răstignirii Sale: "Le-a arătat mâinile și coasta". În puterea răstignirii Sale, le spune: "Primiți pe Duhul Sfânt".

Se stabilește astfel o legătură strânsă între trimiterea Fiului și trimiterea Duhului Sfânt. Nu există trimitere a Duhului Sfânt (după păcatul strămoșesc) fără Cruce și Înviere: "Dacă nu Mă voi duce, Sfătuitorul nu va veni la voi".[90] Se stabilește de asemenea o legătură strânsă între misiunea Duhului Sfânt și misiunea Fiului în Răscumpărare. Misiunea Fiului, într-un anume sens, își găsește "împlinirea" în Răscumpărare. Misiunea Duhului Sfânt "decurge" din Răscumpărare: "Dintr-al Meu va lua și va vesti vouă".[91] Răscumpărarea este în întregime realizată de Fiul, El fiind Cel uns, care a venit și a acționat în puterea Duhului Sfânt, oferindu-Se în cele din urmă ca jertfă pe lemnul Crucii. Și această Răscumpărare este, în același timp, realizată fără încetare în inimile și conștiințele oamenilor – în istoria lumii – de către Duhul Sfânt, care este "celălalt Sfătuitor".

7. Duhul Sfânt și era Bisericii

25. "După ce s-a împlinit lucrarea pe care Tatăl a încredințat-o Fiului pe pământ (cf. In 17, 4), în ziua Rusaliilor, Duhul Sfânt a fost trimis pentru a sfinți fără încetare Biserica, așa încât credincioșii să se poată apropia de Tatăl prin Cristos, într-un singur Duh (cf. Ef 2, 18). El este Duhul vieții, Izvorul de apă săltătoare în viața veșnică (cf. In 4, 14; 7, 38-39.), prin care Tatăl dă viață oamenilor morți prin păcat, până când va învia, în Cristos, trupurile lor muritoare (cf. Rom 8, 10-11.)."[92]

În acest fel vorbește Conciliul Vatican II despre nașterea Bisericii în ziua Rusaliilor. Acest eveniment constituie manifestarea definitivă a ceea ce se împlinise deja tot în Cenacol în duminica Paștelui. Cristos cel Înviat a venit și "a adus" Apostolilor pe Duhul Sfânt. L-a dăruit spunând: "Primiți pe Duhul Sfânt". Ceea ce s-a petrecut atunci în Cenacol, "ușile fiind încuiate", mai târziu, în ziua Rusaliilor, se manifestă și în afară, înaintea oamenilor. Ușile Cenacolului se deschid și Apostolii se îndreaptă spre localnicii și pelerinii adunați la Ierusalim cu ocazia sărbătorii, pentru a da mărturie despre Cristos în puterea Duhului Sfânt. În acest fel se împlinește prevestirea: "El va da mărturie pentru mine; și voi, de asemenea, îmi sunteți martori, pentru că de la început ați fost cu mine".[93]

În alt document al Conciliului Vatican II citim: "Fără îndoială, Duhul Sfânt lucra deja în lume înainte de glorificarea lui Cristos. Totuși, în ziua Rusaliilor, El a coborît asupra ucenicilor spre a rămâne cu ei pentru totdeauna. În acea zi, Biserica a fost arătată public în fața mulțimii, iar Evanghelia a început să se răspândească printre oameni prin propovăduire".[94]

Era Bisericii a început cu "venirea", adică cu coborîrea Duhului Sfânt asupra Apostolilor adunați în Cenacol în Ierusalim împreună cu Maria, Maica Domnului.[95] Timpul Bisericii a început în momentul în care făgăduințele și prevestirile referitoare în mod atât de explicit la Sfătuitorul, Duhul adevărului, au început să se împlinească cu totală putere și limpezime în Apostoli, determinând, astfel, nașterea Bisericii. Faptele Apostolilor vorbesc pe larg despre acest lucru, în multe pasaje din care rezultă că, în concepția primei comunități, ale cărei convingeri le exprimă Luca, Duhul Sfânt a preluat călăuzirea nevăzută – dar într-un fel "perceptibilă" – a acelora care, după plecarea Domnului Isus, simțeau pînă în adîncul inimii că au rămas orfani. Prin venirea Duhului, ei s-au simțit în stare să-și îndeplinească misiunea încredințată. S-au simțit plini de putere. Tocmai acest lucru l-a înfăptuit Duhul Sfânt în ei, și aceasta o face fără încetare în Biserică prin urmașii lor. Harul Duhului Sfânt, pe care Apostolii l-au transmis colaboratorilor lor, prin impunerea mâinilor, continuă să fie transmis prin Consacrarea episcopală. La rândul lor, Episcopii, prin Sacramentul Preoției, împărtășesc preoților acest dar spiritual și, prin Sacramentul Mirului, fac ca toți cei renăscuți din apă și Duhul Sfânt să fie întăriți prin acest Dar. Astfel harul Rusaliilor se perpetuează în Biserică.

După cum scrie Conciliul, "Duhul sălășluiește în Biserică și în inimile credincioșilor ca într-un templu (cf. 1Cor 3, 16; 6, 19). În ei se roagă și dă mărturie despre înfiere (cf. Gal 4, 6; Rom 8, 15-16. 26), El călăuzește Biserica spre plinătatea adevărului (cf. In 16, 13), o unește în comuniune și slujire. O înzestrează și o conduce prin diferite daruri ierarhice și carismatice și o împodobește cu roadele sale (cf. Ef 4, 11-12; 1Cor 12, 4; Gal 5, 22). Prin puterea Evangheliei, El întinerește Biserica, o reînnoiește necontenit și o duce la unirea desăvârșită cu Mirele ei".[96]

26. Pasajele citate din Constituția conciliară Lumen gentium ne spun că era Bisericii a început cu venirea Duhului Sfânt. Ele ne spun și că această eră, era Bisericii, continuă. Ea continuă prin secole și generații. În secolul nostru, când omenirea se află aproape de sfârșitul celui de-al doilea Mileniu după Cristos, această eră a Bisericii s-a exprimat într-un mod special prin Conciliul Vatican II, Conciliul secolului nostru. Căci știm că a fost, în mod deosebit, un Conciliu "ecleziologic", un Conciliu pe tema Bisericii. În același timp, învățătura acestui Conciliu este în mod esențial "pneumatologică": străbătută de adevărul despre Duhul Sfânt ca suflet al Bisericii. Putem spune că, în bogăția învățăturii sale, Conciliul Vatican II conține tot ceea ce "Duhul spune Bisericilor"[97] referitor la actuala fază a istoriei mântuirii.

Sub călăuzirea Duhului adevărului și dând mărturie împreună cu El, Conciliul a oferit o specială confirmare a prezenței Duhului Sfânt Sfătuitorul. Într-un anume sens, Conciliul L-a făcut din nou "prezent" în epoca noastră dificilă. În lumina acestei convingeri, se înțelege mai bine marea importanță a tuturor inițiativelor care au ca scop punerea în practică a Conciliului Vatican II, a învățăturii și a directivelor lui pastorale și ecumenice. În acest sens trebuie studiate și apreciate și Adunările ulterioare ale Sinodului Episcopilor care au drept scop să facă în așa fel încât roadele adevărului și iubirii – roadele autentice ale Duhului Sfânt – să devină un bun permanent al Poporului lui Dumnezeu în peregrinarea sa pe pământ de-a lungul veacurilor. Această lucrare a Bisericii de verificare și culegere a roadelor mântuitoare ale Duhului dăruite în Conciliu este indispensabilă. În acest scop, trebuie să învățăm să le "discernem" cu grijă de tot ceea ce poate proveni, dimpotrivă, de la "stăpânitorul lumii acesteia".[98] Acest discernământ în împlinirea lucrării Conciliului e cu atât mai necesar cu cât Conciliul s-a deschis larg către lumea contemporană, așa cum se vede limpede în importantele Constituții conciliare Gaudium et spes și Lumen gentium.

Citim în Constituția pastorală: "Comunitatea lor (a ucenicilor lui Cristos) este alcătuită din oameni care, uniți în Cristos, sunt călăuziți de Duhul Sfânt în peregrinarea lor către Împărăția Tatălui și au primit vestea mîntuirii, veste care trebuie împărtășită tuturor oamenilor. De aceea această comunitate se recunoaște realmente și intim solidară cu omenirea și istoria ei".[99]

Biserica știe bine că numai Dumnezeu, pe care Îl slujește, răspunde celor mai profunde aspirații ale inimii omenești, care nu este niciodată pe deplin satisfăcută de hrana pământească".[100] "Duhul lui Dumnezeu, cu o providență minunată, călăuzește desfășurarea timpului și reînnoiește fața pământului."[101]

Partea a II-a

DUHUL CARE VĂDEȘTE DE PĂCAT

1. Păcat, dreptate și judecată

27. Atunci când Isus, în cuvântarea din Cenacol, prevestește venirea Duhului Sfânt "cu prețul" plecării Sale și făgăduiește: "Îl voi trimite la voi", în același context adaugă: "Și, când va veni, va vădi lumea cu privire la păcat, la dreptate și la judecată".[102] Același Sfătuitor și Duh al adevărului, făgăduit ca fiind Acela care "va învăța" și "va aduce aminte", ca Acela care "va da mărturie" și care "va călăuzi spre tot adevărul", este prevestit, prin cuvintele citate anterior, ca Acela care "va vădi lumea cu privire la păcat, la dreptate și la judecată".

Contextul pare și el semnificativ. Isus pune în legătură această prevestire a Duhului Sfânt cu cuvintele ce indică "plecarea" Sa prin Cruce și accentuează necesitatea acestei plecări: "Este în folosul vostru ca Eu să Mă duc; dacă nu Mă duc, Sfătuitorul nu va veni la voi".[103]

Însă mai importantă este explicația pe care Isus însuși o adaugă acestor trei cuvinte: păcat, dreptate, judecată. El spune: "El va vădi lumea cu privire la păcat, la dreptate și la judecată. Cu privire la păcat, pentru că ei nu cred în Mine; cu privire la dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl și nu Mă veți mai vedea; cu privire la judecată, pentru că stăpânitorul lumii acesteia a și fost judecat".[104] În gândul lui Isus, păcatul, dreptatea și judecata au o semnificație foarte precisă, diferită de semnificația pe care am putea fi înclinați să o atribuim acestor cuvinte independent de explicația dată de vorbitor. Această explicație arată și cum trebuie să înțelegem acel "a vădi lumea" care este propriu acțiunii Duhului Sfânt. Este important atât sensul cuvintelor luate separat cât și faptul că Isus le pune împreună în aceeași frază.

"Păcat", în acest pasaj, înseamnă necredința pe care a întâlnit-o Isus printre "ai Săi", începând cu locuitorii propriului Său oraș, Nazaret. "Păcat" înseamnă respingerea misiunii Lui, respingere care îi va împinge pe oameni să-L condamne la moarte. Când vorbește, apoi, despre "dreptate", Isus pare a avea în minte acea dreptate definitivă pe care Tatăl I-o va reda, înconjurându-L cu gloria Învierii și a Înălțării la cer: "Mă duc la Tatăl". La rândul ei, în contextul "păcatului" și "dreptății" astfel înțelese, "judecata" înseamnă că Duhul adevărului va dezvălui vinovăția "lumii" în osândirea lui Isus la moartea pe Cruce. Totuși, Cristos nu a venit în lume pentru a o judeca și a o osîndi: a venit pentru a o mîntui.[105] Vădirea cu privire la păcat și la dreptate are drept scop mântuirea lumii, mântuirea oamenilor. Tocmai acest adevăr pare a fi subliniat prin afirmația că "judecata" se referă numai la "stăpânitorul lumii acesteia", Satana, acela care de la început folosește opera creației împotriva mântuirii, împotriva legământului și a unirii omului cu Dumnezeu: el "a fost judecat" de la început. Duhul Sfătuitor trebuie să vădească lumea tocmai cu privire la judecată, pentru a continua în lume lucrarea mântuitoare a lui Cristos.

28. Aici voim să ne concentrăm atenția mai ales asupra misiunii Duhului Sfânt de a "vădi lumea cu privire la păcat", dar în același timp să ținem seama de contextul general al cuvintelor lui Isus din Cenacol. Duhul Sfânt, care preia de la Fiul opera Răscumpărării lumii, prin însuși acest fapt preia îndatorirea mântuitoare de "a vădi de păcat". Această vădire este în relație statornică cu "dreptatea", adică cu mântuirea definitivă în Dumnezeu, cu împlinirea economiei care Îl are în centru pe Cristos răstignit și glorificat. Și această economie mântuitoare a lui Dumnezeu îl sustrage pe om într-un anume sens "judecății", adică osândei cu care a fost pedepsit păcatul Satanei, "stăpânitorul lumii acesteia", acela care, din cauza păcatului său, a devenit "stăpân al acestei lumi de întuneric".[106] Și iată că, prin această referire la "judecată", se deschid vaste orizonturi pentru a înțelege "păcatul" și "dreptatea". Duhul Sfânt, arătând pe fundalul Crucii lui Cristos păcatul în economia mântuirii (s-ar putea spune "păcatul mântuit"), ne îngăduie să înțelegem în ce fel misiunea Lui este "să vădească" și de păcatul care a fost deja judecat definitiv ("păcatul osândit").

29. Toate cuvintele rostite de Răscumpărător în Cenacol în ajunul Pătimirii Sale se înscriu în era Bisericii: în primul rând, cuvintele despre Duhul Sfânt ca Paraclet și Duh al adevărului. Ele se înscriu în ea într-un mod mereu nou, în fiecare generație, în fiecare epocă. Acest lucru e confirmat, în ce privește veacul nostru, de învățătura Conciliului Vatican II în ansamblul ei și mai ales de Constituția pastorală Gaudium et spes. Multe pasaje ale acestui document arată limpede că, deschizându-se spre lumina Duhului Adevărului, Conciliul se prezintă ca depozitarul autentic al prevestirilor și făgăduințelor făcute de Cristos Apostolilor și Bisericii în cuvântarea de rămas bun: în mod deosebit, depozitar al prevestirii după care Duhul Sfânt va "vădi lumea cu privire la păcat, la dreptate și la judecată".

Acest lucru este arătat de textul în care Conciliul explică în ce fel înțelege el "lumea": "Conciliul are în fața ochilor lumea oamenilor, întreaga familie umană cu toate realitățile în mijlocul cărora trăiește; lumea – teatrul istoriei neamului omenesc – marcată de eforturile, de înfrângerile și victoriile acesteia; lumea care, conform credinței creștinilor, este creată și susținută de iubirea Creatorului ei și care a căzut, ce-i drept, în robia păcatului, dar acum Cristos cel Răstignit și Înviat, frângând puterea celui rău, a eliberat-o pentru a o transforma după planul lui Dumnezeu și a o duce la împlinire".[107] Acest text foarte bogat trebuie citit în legătură cu celelalte pasaje din Constituție care caută să arate cu tot realismul credinței situația păcatului în lumea contemporană și să explice esența lui, din diferite puncte de vedere.[108]

Când Isus, în ajunul Paștelui, vorbește despre Duhul Sfânt care "va vădi lumea de păcat", pe de o parte această afirmație trebuie luată în sensul cel mai larg posibil, în măsura în care include tot păcatul din istoria omenirii; însă, pe de altă parte, când Isus arată că acest păcat constă în faptul că "ei nu cred în El", acest sens pare a se aplica numai la aceia care au respins misiunea mesianică a Fiului omului, osândindu-L la moartea pe Cruce. Dar se observă limpede că această semnificație a păcatului, mai "limitată" și specificată istoric, se dilată, ajungând să capete o dimensiune universală datorită universalității Răscumpărării împlinite prin Cruce. Revelarea misterului Răscumpărării deschide calea către o accepțiune potrivit căreia fiecare păcat, oricând și oriunde ar fi săvârșit, se află în relație cu Crucea lui Cristos și, prin urmare, în mod indirect, și cu păcatul acelora care "nu au crezut în El" osândindu-L la moartea pe Cruce.

Din acest punct de vedere trebuie să ne întoarcem la evenimentul Rusaliilor.

2. Mărturia din ziua Rusaliilor

30. Profețiile lui Cristos din cuvântarea de rămas bun aveau să-și găsească confirmarea cea mai exactă și directă în ziua Rusaliilor, mai ales profeția de care ne ocupăm: "Sfătuitorul… va vădi lumea de păcat". În acea zi, Duhul Sfânt cel făgăduit a coborât asupra Apostolilor adunați în rugăciune împreună cu Maria, Mama lui Isus, în același Cenacol, așa cum citim în Faptele Apostolilor: "Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să grăiască"[109] "reîntorcând astfel la unitate neamurile risipite și aducând în dar Tatălui pârga tuturor popoarelor".[110]

Legătura dintre profeția lui Cristos și acest eveniment este limpede. Percepem aici prima și fundamentala împlinire a făgăduirii Duhului Sfânt. Acesta vine, trimis de Tatăl, "după" plecarea lui Cristos, "cu prețul" acestei plecări. Este în primul rând o plecare prin moartea pe Cruce, iar apoi, patruzeci de zile după Înviere, prin Înălțarea la cer. În clipa Înălțării, Isus le poruncește Apostolilor "să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aștepte împlinirea făgăduinței Tatălui"; "peste puține zile veți fi botezați cu Duhul Sfânt"; "veți primi putere când Duhul Sfânt va coborî peste voi și Îmi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria și până la marginile lumii".[111]

Aceste ultime cuvinte conțin un ecou sau o reminiscență a prevestirii făcute în Cenacol. Iar în ziua Rusaliilor, această prevestire se împlinește cu toată exactitatea. Acționând sub impulsul Duhului Sfânt, primit de Apostoli pe când se rugau în Cenacol, Petru iese înainte și vorbește unei mulțimi de oameni de diferite limbi, adunați pentru sărbătoare. El vestește ceea ce cu siguranță înainte nu ar fi avut curajul să spună: "Israeliți… pe Isus din Nazaret – omul pentru care Dumnezeu v-a dat mărturie prin faptele de putere, minunile și semnele săvârșite de Dumnezeu în mijlocul vostru prin El… pe acest Isus care a fost dat pe mâna voastră după planul statornicit și preștiința lui Dumnezeu voi L-ați răstignit și L-ați ucis prin mâinile celor fărădelege; dar Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-L din chinurile morții, pentru că nu era cu putință să fie ținut în stăpânire de ea".[112]

Isus prevestise și făgăduise: "El va da mărturie pentru Mine… și voi, de asemenea, Îmi sunteți martori". În prima cuvântare a lui Petru la Ierusalim, această "mărturie" își află clar începutul: este mărturia pentru Cristos Răstignit și Înviat. Mărturia Duhului Sfânt și a Apostolilor. Și, în însuși conținutul acestei prime mărturii, Duhul adevărului, prin gura lui Petru, "vădește lumea de păcat": în primul rând cu privire la păcatul care constă în respingerea lui Cristos până la osândirea Lui la moarte, la moartea pe Crucea Golgotei. Afirmații similare vor fi repetate cu alte ocazii și în diferite locuri, după cum arată Faptele Apostolilor.[113]

31. De la această mărturie inițială din ziua Rusaliilor, acțiunea Duhului adevărului "care vădește lumea de păcatul" respingerii lui Cristos este legată în mod organic de mărturia ce trebuie dată misterului pascal: misterul Celui Răstignit și Înviat. Și, în această legătură, însăși "vădirea de păcat" își dezvăluie dimensiunea mântuitoare. Căci este o "vădire" care nu are drept scop pur și simplu acuzarea lumii, și cu atât mai puțin osândirea ei. Isus Cristos nu a venit în lume pentru a o judeca și osândi, ci pentru a o mântui.[114] Acest lucru este subliniat deja în această primă cuvântare, când Petru exclamă: "Să știe bine, așadar, toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut Domn și Cristos pe acest Isus pe care voi L-ați răstignit".[115] Și apoi, când cei de față întreabă pe Petru și pe Apostoli: "Fraților, ce să facem?" răspunsul lui Petru este: "Convertiți-vă și fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre; și veți primi darul Duhului Sfânt".[116]

Astfel, "vădirea de păcat" devine în același timp o vădire cu privire la iertarea păcatelor prin puterea Duhului Sfânt. Petru, în cuvântarea din Ierusalim, cheamă la convertire, după cum Isus i-a chemat pe ascultătorii Săi la convertire la începutul activității Sale mesianice.[117] Convertirea necesită vădirea de păcat; implică judecata interioară a conștiinței, iar aceasta, fiind o dovadă a acțiunii Duhului adevărului înlăuntrul omului, devine în același timp un nou început al împărtășirii harului și iubirii: "Primiți pe Duhul Sfânt".[118] Astfel, în această "vădire de păcat" descoperim o dublă dăruire: dăruirea adevărului conștiinței și dăruirea certitudinii răscumpărării. Duhul adevărului este Sfătuitorul și Mângâietorul.

Vădirea de păcat, prin propovăduirea apostolică în Biserica de la începuturi, se leagă – sub acțiunea Duhului revărsat la Rusalii – de puterea răscumpărătoare a lui Cristos Răstignit și Înviat. Astfel se împlinește făgăduința referitoare la Duhul Sfânt făcută înainte de Paști: "Dintr-al Meu va lua și va vesti vouă". Așadar, atunci când, în timpul Rusaliilor, Petru vorbește despre păcatul celor care "nu au crezut"[119] și L-au trimis pe Isus din Nazaret la o moarte rușinoasă, el dă mărturie pentru victoria asupra păcatului: victorie realizată, într-un anume sens, prin cel mai mare păcat pe care îl putea săvârși omul: uciderea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, de o ființă cu Tatăl! La fel, moartea Fiului lui Dumnezeu învinge moartea omului: "Voi fi moartea ta, o moarte!"[120] precum și păcatul de a fi răstignit pe Fiul lui Dumnezeu "învinge" păcatul omenesc! Păcatul săvârșit în Ierusalim în Vinerea Mare – și orice păcat omenesc. Fiindcă celui mai mare păcat din partea omului îi corespunde, în inima Răscumpărătorului, ofranda iubirii supreme, care învinge răutatea tuturor păcatelor omului. Pe baza acestei certitudini, Biserica, în liturgia romană, nu ezită să repete în fiecare an, în Vigilia pascală, "O, fericită vină!" atunci când diaconul proclamă Învierea cîntând "Exsultet".

32. Totuși, nimeni nu poate "vădi lumea", omul sau conștiința omenească de acest adevăr inefabil decât însuși Duhul adevărului. El este Duhul "care cercetează adâncurile lui Dumnezeu".[121] În fața misterului păcatului trebuie să cercetăm "adâncurile lui Dumnezeu" până în străfunduri. Nu este de ajuns să cercetăm conștiința omenească, misterul intim al omului, ci trebuie să pătrundem în misterul lăuntric al lui Dumnezeu, în acele "adâncuri ale lui Dumnezeu" care se pot sintetiza astfel: către Tatăl – în Fiul – prin Duhul Sfânt. Tocmai Duhul Sfânt este Acela care "cercetează adâncurile lui Dumnezeu" și din ele scoate răspunsul lui Dumnezeu la păcatul omului. Cu acest răspuns se încheie procesul "vădirii de păcat", așa cum arată evenimentul Rusaliilor.

Vădind în ziua Rusaliilor "lumea" cu privire la păcatul Golgotei, cu privire la moartea Mielului nevinovat, Duhul Sfânt vădește de asemenea de orice păcat săvârșit în orice loc și în orice clipă a istoriei omenești: pentru că arată relația acestuia cu Crucea lui Cristos. "Vădirea" este demonstrarea răutății păcatului, a fiecărui păcat, raportată la Crucea lui Cristos. Păcatul, arătat în această relație, este recunoscut în toată dimensiunea răutății lui prin "mysterium iniquitatis" – misterul fărădelegii[122] – ascuns în el. Omul nu cunoaște această dimensiune – nu o cunoaște în nici un fel în afara Crucii lui Cristos. De aceea, nu poate fi "vădit" de ea decât de Duhul Sfânt, Duhul adevărului, care este Sfătuitorul și Mângâietorul.

Aceasta deoarece păcatul, arătat în relație cu Crucea lui Cristos, este în același timp identificat în întreaga dimensiune a acelui "mysterium pietatis",[123] după cum arată și Îndemnul Apostolic post-sinodal Reconciliatio et paenitentia.[124] În afara Crucii lui Cristos, omul este total necunoscător și al acestei dimensiuni a păcatului. Și nu poate fi "vădit" nici de această dimensiune decât de Duhul Sfânt: de Acela care "cercetează adâncurile lui Dumnezeu".

3. Mărturia privind începutul: realitatea originară a păcatului

33. Aceasta este dimensiunea păcatului pe care o aflăm în mărturia privind începutul, comentată în Cartea Genezei.[125] Este păcatul care, conform Cuvântului revelat al lui Dumnezeu, constituie principiul și rădăcina tuturor celorlalte. Ne aflăm în fața realității originare a păcatului în istoria omului și, în același timp, în ansamblul economiei mântuirii. Se poate spune că în acest păcat își are începutul "mysterium iniquitatis", dar se poate spune și că acesta este păcatul cu privire la care puterea răscumpărătoare a acelui "mysterium pietatis" devine deosebit de clară și eficientă. Aceasta o exprimă Sfântul Paul când pune în contrast "neascultarea" primului Adam cu "ascultarea" lui Cristos, al doilea Adam: "ascultare până la moarte".[126]

Conform mărturiei despre începuturi, păcatul, în realitatea lui originară, se petrece în voința – și conștiința – omului, în primul rând ca "neascultare", adică opunerea voinței omului față de voința lui Dumnezeu. Această neascultare originară presupune respingerea adevărului conținut în Cuvântul lui Dumnezeu care creează lumea sau, cel puțin, îndepărtarea de el. Acest Cuvânt este însuși Cuvântul care era "la început la Dumnezeu", care "era Dumnezeu" și fără de care "nimic nu s-a făcut din toate câte s-au făcut", deoarece "lumea prin El s-a făcut".[127] E Cuvântul care este și legea veșnică, izvorul oricărei legi, care orânduiește lumea și mai ales actele umane. De aceea, când, în ajunul Patimii Sale, Isus Cristos vorbește despre păcatul celor care "nu cred în El", în acele cuvinte pline de durere răsună un ecou îndepărtat al acelui păcat care în forma sa originară se înscrie, întunecat, în însuși misterul creației. Pentru că Acela care vorbește nu este numai Fiul Omului, ci și "întîiul născut, mai înainte de toată făptura", "pentru că în El toate s-au făcut… prin El și pentru El".[128] În lumina acestui adevăr putem înțelege că "neascultarea", în misterul începuturilor, presupune într-un anume sens aceeași "ne-credință", același "nu au crezut", care se va repeta în Misterul Pascal. După cum am spus, este vorba de respingerea adevărului conținut în Cuvântul Tatălui, sau, cel puțin, în îndepărtarea de el. Respingerea se materializează în "neascultare", într-un act săvârșit ca urmare a ispitei venite de la "tatăl minciunii".[129] Așadar, la rădăcina păcatului omenesc se află minciuna, care este o respingere radicală a adevărului conținut în Cuvântul Tatălui, Cuvânt prin care se exprimă atotputernicia iubitoare a Creatorului: atotputernicia și iubirea lui "Dumnezeu Tatăl, Creatorului cerului și al pământului".

34. "Duhul lui Dumnezeu" care, după descrierea biblică a creației, "se purta pe deasupra apelor"[130] este același "Duh care cercetează adâncurile lui Dumnezeu": cercetează adâncurile Tatălui și ale Cuvântului-Fiu în misterul creației. Nu numai că este martorul direct al iubirii Lor reciproce din care derivă creația, dar El însuși este această iubire. El însuși, ca iubire, este darul etern necreat. În El este izvorul și începutul oricărei dăruiri către făpturi. Mărturia referitoare la începuturi, pe care o găsim în ansamblul Revelației, începând cu Cartea Genezei, este unanimă asupra acestui punct. "A crea" înseamnă a chema la existență din nimic: așadar "a crea" înseamnă a dărui existența. Și, dacă lumea văzută este creată pentru om, înseamnă că lumea îi este dăruită omului.[131] Și, în același timp, omul, în însăși umanitatea sa, primește în dar, într-un mod special, "chipul și asemănarea" lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă nu numai rațiune și libertate ca proprietăți constitutive ale naturii umane, ci și, încă de la început, capacitatea de a avea o relație personală cu Dumnezeu, ca între "eu" și "tu" și, de aici, capacitatea de a încheia un legământ care se va realiza prin împărtășirea mântuitoare a lui Dumnezeu către om. Pe fundalul "chipului și asemănării" lui Dumnezeu, "darul Duhului" înseamnă în ultimă instanță o chemare la prietenie în care transcendentele "adâncuri ale lui Dumnezeu" se deschid, într-un fel, participării din partea omului. Conciliul Vatican II învață: "Dumnezeu cel nevăzut, în marea Sa iubire, le vorbește oamenilor ca unor prieteni și locuiește printre ei pentru a-i chema și primi la împărtășirea cu El".[132]

35. Așadar, Duhul, care "cercetează toate, chiar și adâncurile lui Dumnezeu", cunoaște de la început "tainele omului"[133]. De aceea, numai El poate pe deplin "să vădească cu privire la păcatul" care s-a săvârșit la început, acel păcat care este rădăcina tuturor celorlalte păcate și focarul păcătoșeniei omului pe pământ, focar ce niciodată nu se stinge. Duhul adevărului cunoaște realitatea originară a păcatului produs în voința omului prin lucrarea "tatălui minciunii" – a aceluia care "a și fost judecat".[134] Deci, Duhul Sfânt vădește lumea de păcat în legătură cu acea "judecată", dar călăuzind-o necontenit către "dreptatea" care a fost revelată omului împreună cu Crucea lui Cristos: prin "ascultarea până la moarte".[135]

Numai Duhul Sfânt poate vădi de păcatul de la începutul omenirii, tocmai El care este iubirea Tatălui și a Fiului, El care este Darul, în timp ce păcatul începuturilor omenirii constă în neadevăr și în respingerea darului și a iubirii, ce sunt hotărâtoare pentru începutul lumii și al omului.

36. Conform cu mărturia despre începuturi pe care o găsim în Scriptură și în Tradiție, după prima (și cea mai completă) descriere din Cartea Genezei, păcatul, în forma lui originară, e înțeles ca "neascultare", ceea ce înseamnă, simplu și direct, călcarea unei interdicții stabilite de Dumnezeu.[136] Dar în lumina întregului context este evident și că rădăcinile acestei neascultări trebuie căutate, în ultimă instanță, în ansamblul situației reale a omului. Chemată la existență, ființa umană – bărbat și femeie – este o creatură. "Chipul lui Dumnezeu", constând în rațiune și libertate, exprimă măreția și demnitatea subiectului uman, care este persoană. Dar acest subiect personal rămâne în același timp creatură: în existența și esența lui, el depinde de Creator. Conform cu Cartea Genezei, "pomul cunoașterii binelui și răului" trebuia să exprime și să reamintească necontenit omului "limita" de netrecut pentru o ființă creată. În acest sens trebuie înțeleasă interdicția lui Dumnezeu: Creatorul interzice bărbatului și femeii să mănînce roadele pomului cunoașterii binelui și răului. Cuvintele de instigare, adică ispita, așa cum sunt formulate în textul sacru, sunt un îndemn la călcarea acestei interdicții – adică la depășirea acelei "limite": "Dacă veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu ("ca niște dumnezei"), cunoscând binele și răul".[137]

"Neascultare" înseamnă tocmai depășirea acelei limite, care rămâne de netrecut pentru voința și libertatea omului ca ființă creată. Căci Dumnezeu Creatorul este unica sursă definitivă a ordinii morale în lumea creată de El. Omul nu poate decide singur ce este bine și ce este rău – nu poate "cunoaște binele și răul ca Dumnezeu". Într-adevăr, Dumnezeu rămâne, în lumea creată, prima și suprema sursă pentru a decide despre bine și rău, prin adevărul intim al ființei, care este reflectarea Cuvântului, a Fiului veșnic, de o ființă cu Tatăl. Omului, creat după chipul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt îi dă darul conștiinței, pentru ca în ea chipul să-și reflecte cu fidelitate modelul, care este Înțelepciunea și, în același timp, Legea eternă, izvorul ordinii morale în om și în lume. "Neascultarea", ca dimensiune originară a păcatului, înseamnă respingerea acestei surse prin pretenția omului de a deveni o sursă independentă și exclusivă de decizie în privința binelui și răului. Duhul, care "cercetează adâncurile lui Dumnezeu" și care, în același timp, este pentru om lumina conștiinței și izvorul ordinii morale, cunoaște pe deplin această dimensiune a păcatului, înscrisă în misterul începuturilor omului. Și El nu încetează să "vădească lumea" de aceasta în legătură cu Crucea lui Cristos pe Golgota.

37. Conform mărturiei despre începuturi, în creație Dumnezeu S-a revelat ca atotputernicie, care este iubire. În același timp, Dumnezeu a revelat omului că, în calitate de "chip și asemănare" a Creatorului său, este chemat să participe la adevăr și la iubire. Această participare înseamnă viață în unire cu Dumnezeu, care este "viața veșnică".[138] Însă omul, sub influența "tatălui minciunii", s-a despărțit de această participare. În ce măsură? Cu siguranță, nu în măsura păcatului unui spirit pur, în măsura păcatului Satanei. Spiritul omenesc este incapabil să atingă o astfel de măsură.[139] Chiar în descrierea dată de Geneză, e ușor de observat diferența de măsură între "suflarea răului", venită din partea celui care "a păcătuit (sau stăruie în păcat) de la început"[140] și "a și fost judecat"[141], și răutatea neascultării din partea omului.

Neascultarea omului, totuși, înseamnă totdeauna o îndepărtare de Dumnezeu și, într-un anume sens, închiderea libertății umane față de El. Înseamnă și o anume deschidere a acestei libertăți – a minții și voinței omului – către acela care este "tatăl minciunii". Acest act de alegere conștientă nu este numai "neascultare", ci implică și un anume consimțământ la motivația conținută în prima ispitire la păcat și reînnoită neîncetat în tot cursul istoriei omului pe pământ: "Dumnezeu știe că, dacă veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul".

Ne aflăm aici chiar în centrul a ceea ce s-ar putea numi "anti-Cuvânt", adică "anti-adevăr". Pentru că adevărul despre om este falsificat: cine este omul și care sunt limitele de netrecut ale ființei și libertății sale. Acest "anti-adevăr" este posibil deoarece are loc simultan o falsificare completă a adevărului despre ce este Dumnezeu. Dumnezeu Creatorul este suspectat, ba chiar de-a dreptul acuzat în mintea făpturii. Pentru prima oară în istoria omului apare aici perversul "geniu al bănuielii". El caută să "falsifice" Binele însuși, Binele absolut, care tocmai în opera creației s-a manifestat ca Binele care dăruiește în chip negrăit: ca bonum diffusivum sui – Bine care tinde să se împărtășească – iubire creatoare. Cine poate "vădi" pe deplin "cu privire la păcat", sau cu privire la această motivație originară a omului, decât Acela care singur este Darul și Izvorul oricărei dăruiri, Duhul care "cercetează adâncurile lui Dumnezeu" și este iubirea Tatălui și a Fiului?

38. Într-adevăr, în ciuda întregii mărturii a creației și a economiei mântuitoare inerente ei, duhul întunericului[142] este în stare să-L arate pe Dumnezeu ca dușman al propriei Sale creaturi și în primul rând ca dușman al omului, ca izvor de primejdie și amenințare pentru om. Astfel Satana strecoară în sufletul omului sămânța împotrivirii față de Acela care, "de la început" – zice el – ar fi trebuit considerat ca dușman al omului, și nu Tată. Omul este provocat să devină adversarul lui Dumnezeu!

Analiza păcatului în dimensiunea sa originară arată că, prin lucrarea "tatălui minciunii", de-a lungul istoriei omenirii va fi o presiune constantă asupra omului pentru a-L respinge pe Dumnezeu, până la a-L urî: "Iubire de sine până la disprețuirea lui Dumnezeu", după cum formulează Sfântul Augustin.[143] Omul va fi înclinat să vadă în Dumnezeu în primul rând o limitare a sa și nu izvorul libertății proprii și plinătatea binelui. Vedem acest lucru confirmat în epoca modernă, când ideologiile ateiste caută să dezrădăcineze religia pe motiv că aceasta ar determina o radicală "alienare" a omului, ca și cum omul ar fi deposedat de propria umanitate când, acceptând ideea de Dumnezeu, atribuie lui Dumnezeu ceea ce ar aparține omului și exclusiv omului! De aici un proces de gândire și de practică istorico-sociologică în care respingerea lui Dumnezeu a ajuns până la declararea "morții" Sale. O absurditate, atât în concepție cât și în expresie! Dar ideologia "morții lui Dumnezeu" este mai degrabă o amenințare pentru om, după cum arată Conciliul Vatican II când, analizând problema "autonomiei celor pământești" scrie: "Fără Creator, creatura ar dispare… când Dumnezeu este uitat, creatura însăși devine de neînțeles".[144] Ideologia "morții lui Dumnezeu" arată cu ușurință, în efectele sale, că este, la nivel teoretic și practic, ideologia "morții omului".

4. Duhul care transformă suferința în iubire mântuitoare

39. Duhul, care cercetează adâncurile lui Dumnezeu, a fost numit de Isus, în cuvântarea din Cenacol, Paraclet. Căci, de la început, Duhul "este invocat"[145] pentru "a vădi lumea de păcat". El este invocat în mod definitiv prin Crucea lui Cristos. A vădi de păcat înseamnă a arăta răutatea pe care o conține păcatul, ceea ce echivalează cu dezvăluirea misterului fărădelegii. Nu se poate sesiza răutatea păcatului în toată realitatea sa dureroasă fără a "cerceta adâncurile lui Dumnezeu". Încă de la început, misterul întunecat al păcatului a apărut în lume pe fundalul relației cu Creatorul libertății umane. A apărut ca un act al voinței omului creat, act contrar voinței lui Dumnezeu: voinței mântuitoare a lui Dumnezeu; păcatul a apărut în opoziție cu adevărul, pe baza minciunii care a și fost definitiv "judecată": minciuna care a pus sub acuzare, sub o bănuială permanentă, însăși iubirea creatoare și mântuitoare. Omul l-a urmat pe "tatăl minciunii", ridicându-se împotriva Tatălui vieții și a Duhului adevărului.

A "vădi de păcat" nu va trebui, deci, să însemne și a dezvălui suferința? A dezvălui durerea, neînchipuită și negrăită, pe care, din cauza păcatului, Cartea Genezei, în viziunea ei antropomorfică, pare a o întrezări în "adâncurile lui Dumnezeu" și, într-un anume sens, în însăși inima Treimii inefabile? Biserica, inspirându-se din Revelație, crede și mărturisește că păcatul este jignire adusă lui Dumnezeu. Ce corespunde, în nepătrunsa intimitate a Tatălui, Cuvântului și Duhului Sfânt, acestei "jigniri", acestei respingeri a Duhului care este iubire și dar? Conceptul de Dumnezeu, ca ființă în mod necesar absolut perfectă, exclude desigur la Dumnezeu orice durere provenind din carențe sau răniri; însă în "adâncurile lui Dumnezeu" este o iubire de Tată care, în fața păcatului omului, după limbajul Bibliei, reacționează atât de profund încât spune: "Îmi pare rău că l-am făcut pe om".[146] "Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ… Și Domnului i-a părut rău că l-a făcut pe om pe pământ… Domnul a zis: ‘Îmi pare rău că i-am creat’"[147] Dar mai des Cartea Sfântă ne vorbește despre un Tată care simte compătimire pentru om, ca și cum i-ar împărtăși durerea. Într-un cuvânt, această nepătrunsă și nespusă "durere" de tată va genera, mai presus de toate, minunata economie a iubirii răscumpărătoare în Isus Cristos, astfel încât, prin mysterium pietatis, iubirea se poate dezvălui, în istoria omului, ca fiind mai tare decât păcatul. Ca să precumpănească "darul"!

Duhul Sfânt, care, după cuvintele lui Isus, "vădește de păcat", este iubirea Tatălui și a Fiului și, ca atare, este darul treimic și totodată izvorul veșnic al oricărei dăruiri divine față de creaturi. În El ne putem imagina, personificată și actualizată în mod transcendent, acea îndurare pe care tradiția patristică și teologică, în linia Vechiului și Noului Testament, o atribuie lui Dumnezeu. La om, îndurarea include durere și compătimire pentru necazurile semenului. La Dumnezeu, Duhul-iubire își exprimă poziția față de păcatul omenesc printr-o nouă revărsare de iubire mântuitoare. De la El, în unirea Tatălui cu Fiul, se naște economia mântuirii, care umple istoria omului de darurile Răscumpărării. În vreme ce păcatul, respingând iubirea, a generat "suferința" omului, care, într-un fel, a afectat întreaga creație,[148] Duhul Sfânt va intra în suferința umană și cosmică printr-o nouă revărsare de iubire, care va răscumpăra lumea. Și de pe buzele lui Isus Răscumpărătorul, în a cărui fire omenească se concretizează "suferința" lui Dumnezeu, se va auzi un cuvânt care manifestă iubirea eternă, plină de îndurare: "Misereor".[149] Astfel, din partea Duhului Sfânt, "vădirea de păcat" devine, față de creație care este "supusă deșertăciunii" și, mai presus de toate, în adâncul conștiințelor omenești, o manifestare a faptului că păcatul este învins prin jertfa Mielului lui Dumnezeu, Cel care s-a făcut "până la moarte" Slujitorul cel ascultător care, reparând neascultarea omului, săvârșește răcumpărarea lumii. În acest fel Duhul adevărului "vădește de păcat".

40. Valoarea răscumpărătoare a jertfei lui Cristos este exprimată în cuvinte foarte semnificative de autorul Scrisorii către evrei, care, după ce amintește jertfele Vechiului Legământ în care "sângele țapilor și taurilor…" purifică în "trup", adaugă: "Cu cât mai mult Sângele lui Cristos, care, prin Duhul cel veșnic, S-a jertfit pe Sine însuși fără prihană lui Dumnezeu, va curăți conștiința voastră de faptele moarte, pentru a sluji Dumnezeului celui viu?".[150] Deși suntem conștienți că există și alte interpretări posibile, considerațiile noastre asupra prezenței Duhului Sfânt în întreaga viață a lui Cristos ne fac să privim acest text ca pe o chemare la reflecție asupra prezenței aceluiași Duh și în jertfa răscumpărătoare a Cuvântului Întrupat.

Mai întîi reflectăm asupra primelor cuvinte despre această jertfă și apoi, separat, despre "curățirea conștiinței" pe care o realizează. Într-adevăr, este un sacrificiu oferit "prin Duhul cel veșnic", care de la el își are puterea de "a vădi de păcat" spre mântuire. Este același Duh Sfânt pe care, după făgăduința din Cenacol, Isus Cristos Îl va "aduce" Apostolilor în ziua Învierii Sale, când li Se arată cu rănile răstignirii, și pe care "Îl va dărui" lor "pentru iertarea păcatelor": "Primiți pe Duhul Sfânt; cui veți ierta păcatele, vor fi iertate".[151]

Știm că "Dumnezeu L-a uns pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt și cu putere", după cum spune Simon Petru în casa centurionului Corneliu.[152] Cunoaștem Misterul Pascal al "plecării Sale", din Evanghelia după Ioan. Cuvintele Scrisorii către Evrei ne explică acum în ce fel Cristos "S-a oferit fără prihană lui Dumnezeu" și cum a făcut aceasta "prin Duhul cel veșnic". În jertfa Fiului Omului, Duhul Sfânt este prezent și acționează precum a acționat la zămislirea lui Isus, la venirea Lui în lume, în viața Lui ascunsă și în cea publică. După Scrisoarea către Evrei, pe drumul "plecării" Sale prin Gethsemani și Golgota, același Cristos Isus, în natura Sa omenească, S-a deschis total la această acțiune a Duhului, care din suferință face să răsară iubirea veșnică mântuitoare. El a fost, așadar, "ascultat pentru pietatea Sa. Deși era Fiu, a învățat ascultarea din cele ce a pătimit".[153] Astfel, această Scrisoare arată cum natura omenească, supusă păcatului în urmașii primului Adam, a devenit în Isus Cristos desăvârșit supusă lui Dumnezeu și unită cu El și, în același timp, plină de compătimire față de oameni. Rezultă astfel o nouă natură umană, care, în Isus Cristos, prin suferința Crucii, s-a întors la iubirea ce fusese trădată de Adam prin păcat. Această nouă natură umană se regăsește în însuși izvorul divin de revărsare originară a darurilor: în Duhul, care "cercetează adâncurile lui Dumnezeu" și este El însuși iubire și dar.

Fiul lui Dumnezeu, Isus Cristos, ca Om, în rugăciunea fierbinte a Pătimirii Sale, a dat posibilitatea Duhului Sfânt, care Îi pătrunsese deja umanitatea până în străfunduri, să o transforme într-o jertfă desăvârșită prin actul morții Sale ca Victimă de iubire pe Cruce. El însuși S-a oferit pe Sine. Ca preot unic, "S-a oferit fără prihană lui Dumnezeu".[154] În natura Sa umană era vrednic să devină o astfel de jertfă, pentru că numai El era "fără prihană". Însă a oferit-o "prin Duhul cel veșnic": ceea ce înseamnă că Duhul Sfânt a acționat într-un mod deosebit în această dăruire absolută de Sine a Fiului Omului, pentru a transforma suferința în iubire răscumpărătoare.

41. În Vechiul Testament se vorbește în mai multe rânduri de "focul din cer" care ardea jertfele aduse de oameni.[155] Prin analogie, se poate spune că Duhul Sfânt este "focul din cer" care lucrează în adâncul misterului Crucii. El purcede de la Tatăl și spre Tatăl îndreaptă jertfa Fiului, introducând-o în realitatea divină a comuniunii treimice. Dacă păcatul a dat naștere suferinței, acum durerea lui Dumnezeu în Cristos cel răstignit își dobândește, prin Duhul Sfânt, deplina sa expresie omenească. Există astfel un mister paradoxal al iubirii: în Cristos suferă un Dumnezeu respins de propria Sa creatură: "Ei nu cred în Mine!"; însă, în același timp, din adâncul acestei suferințe – și, indirect, din însuși adâncul păcatului de "a nu crede" – Duhul scoate o nouă măsură a darului făcut omului și creației încă de la început. În adâncul misterului Crucii, iubirea lucrează, și ea îl readuce pe om la împărtășirea vieții care este în Dumnezeu însuși.

Duhul Sfânt, ca iubire și dar, coboară, într-un anume sens, în miezul însuși al jertfei oferite pe Cruce. Referindu-ne la tradiția biblică, putem spune că El mistuie această jertfă cu focul iubirii care îl unește pe Fiul cu Tatăl în comuniunea treimică. Și, deoarece jertfa Crucii este un act propriu lui Cristos, El "primește" și în această jertfă pe Duhul Sfânt. Îl primește în așa fel încît, mai apoi, El – și numai El, împreună cu Dumnezeu Tatăl – Îl poate "dărui" Apostolilor, Bisericii, omenirii. El singur Îl "trimite" de la Tatăl.[156] El singur se arată în fața Apostolilor adunați în Cenacol, "suflă asupra lor" și spune: "Primiți pe Duhul Sfânt: cui veți ierta păcatele, vor fi iertate",[157] după cum prevestise Ioan Botezătorul: "El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc".[158] Prin acele cuvinte ale lui Isus, Duhul Sfânt este revelat și, în același timp, este făcut prezent ca iubirea care acționează în adâncul Misterului Pascal, ca izvorul puterii mântuitoare a Crucii lui Cristos și darul vieții noi și veșnice.

Acest adevăr despre Duhul Sfânt este exprimat zilnic în liturgia romană când, înainte de împărtășanie, preotul rostește acele cuvinte pline de înțeles: "Doamne Isuse Cristoase, Fiul Dumnezeului celui viu, care, prin voința Tatălui și prin lucrarea Duhului Sfânt, prin moartea Ta ai dat viață lumii…" Iar în a treia Rugăciune euharistică, referindu-se la același plan de mântuire, preotul cere lui Dumnezeu ca Duhul Sfânt "să facă din noi un prinos veșnic, plăcut Ție".

5. Sângele care spală conștiința

42. Am spus că, la apogeul Misterului Pascal, Duhul Sfânt este definitiv revelat și făcut prezent într-un mod nou. Cristos cel înviat spune Apostolilor: "Primiți pe Duhul Sfânt". Astfel Duhul Sfânt este revelat, deoarece cuvintele lui Cristos constituie confirmarea a ceea ce El făgăduise și prevestise în cuvântarea din Cenacol. Și, în același timp, Duhul Sfânt este și făcut prezent într-un mod nou. El lucra, de fapt, încă de la începutul misterului creației și de-a lungul istoriei Vechiului Legământ al lui Dumnezeu cu omul. Acțiunea Sa a fost pe deplin confirmată prin trimiterea Fiului Omului ca Mesia, care a venit în puterea Duhului Sfânt. La apogeul misiunii mesianice a lui Isus, Duhul Sfânt devine prezent în Misterul Pascal în toată subiectivitatea Sa divină: este Acela care trebuie să continue acum lucrarea mântuitoare înrădăcinată în jertfa Crucii. Fără îndoială, Isus încredințează această lucrare omenirii: Apostolilor, Bisericii. Totuși, în acești oameni și prin ei, Duhul Sfânt rămâne protagonistul transcendent al realizării acestei lucrări în spiritul omului și în istoria lumii: Duhul Sfânt cel nevăzut și, în același timp, omniprezent! Duhul care "suflă unde vrea".[159]

Cuvintele rostite de Cristos cel Înviat în "prima zi a săptămânii" reliefează în mod deosebit prezența Duhului Sfătuitor, Acela care "vădește lumea cu privire la păcat, la dreptate și la judecată". Căci numai în această relație se pot explica cuvintele pe care Isus le pune în directă legătură cu "darul" Duhului Sfânt făcut Apostolilor: "Luați pe Duhul Sfânt. Cui veți ierta păcatele vor fi iertate, iar cui le veți ține vor fi ținute".[160] Isus le conferă Apostolilor puterea de a ierta păcatele, ca ei să o transmită urmașilor lor în Biserică. Dar această putere acordată oamenilor presupune și implică acțiunea mântuitoare a Duhului Sfânt. Devenind "lumina inimilor",[161] adică lumina conștiințelor, Duhul Sfânt "vădește de păcat", adică îl face pe om să-și dea seama de răul din el și, în același timp, îl orientează spre bine. Datorită multiplicității darurilor Duhului, pentru care este invocat ca "înșeptit", orice fel de păcat omenesc poate fi atins de puterea mântuitoare a lui Dumnezeu. De fapt – după cum spune Sfântul Bonaventura – "în virtutea celor șapte daruri ale Duhului Sfânt, toate relele sunt nimicite și toate cele bune se împlinesc".[162]

Așadar, convertirea inimii omului, condiție indispensabilă pentru iertarea păcatelor, se săvârșește sub influența Sfătuitorului. Fără o adevărată convertire, care implică o căință lăuntrică, și fără o propunere sinceră și fermă de îndreptare, păcatele rămân "neiertate", după cum spune Isus și, cu El, Tradiția Vechiului și Noului Legământ. Căci primele cuvinte rostite de Isus la începutul vieții Sale publice, conform Evangheliei lui Marcu, au fost: "Convertiți-vă și credeți în Evanghelie".[163] Confirmarea acestui îndemn este "vădirea de păcat" pe care Duhul Sfânt o întreprinde într-un nou mod în puterea Răscumpărării împlinite de Sângele Fiului Omului. De aceea, Scrisoarea către Evrei spune că acest "Sînge spală conștiința".[164] Așadar, putem spune că el deschide Duhului Sfânt poarta spre lăuntrul omului, și anume spre sanctuarul conștiințelor umane.

43. Conciliul Vatican II a reamintit învățătura catolică despre conștiință, vorbind despre chemarea omului și, îndeosebi, despre demnitatea persoanei umane. Conștiința este aceea care determină în mod deosebit această demnitate. Căci ea este "nucleul cel mai tainic și sanctuarul omului, unde el este singur cu Dumnezeu, al Cărui glas îi răsună în străfunduri". Ea "spune clar inimii: fă aceasta, fugi de aceea". Această capacitate de a porunci binele și de a interzice răul, așezată în om de către Creator, este caracteristica principală a subiectului personal. Dar, în același timp, "în adâncurile conștiinței sale, omul descoperă o lege pe care nu și-a făcut-o el însuși, dar căreia trebuie să i se supună".[165] Așadar, conștiința nu este un for independent și exclusiv care hotărăște ce e bine și ce e rău, ci în ea este imprimat un principiu de ascultare față de o normă obiectivă care stabilește și condiționează corespunderea deciziilor ei cu poruncile și interdicțiile aflate la baza comportamentului uman, așa cum se vede din fragmentul citat din Cartea Genezei.[166] Tocmai în acest sens conștiința este "sanctuarul lăuntric" în care "răsună glasul lui Dumnezeu". Conștiința este "glasul lui Dumnezeu" chiar și atunci când omul nu recunoaște în ea nimic mai mult decât principiul ordinii morale de care nu e omenește posibil să se îndoiască, fie și fără a-l pune în legătură directă cu Creatorul. Tocmai în această relație, conștiința își află întotdeauna fundamentul și justificarea.

"Vădirea de păcat" sub influența Duhului adevărului, despre care vorbește Evanghelia, nu se poate realiza în om altfel decât prin intermediul conștiinței. Dacă aceasta este dreaptă, ea slujește pentru "rezolvarea în conformitate cu adevărul a multiplelor probleme morale ce apar atât în viața individuală cât și în cea socială"; și, ca urmare, "persoanele și grupurile se îndepărtează de arbitrarul orb și se străduiesc să se conformeze normelor obiective ale moralității"[167].

Rodul unei conștiințe drepte este, în primul rând, faptul de a numi binele "bine" și răul "rău", după cum citim în aceeași Constituție pastorală: "Tot ce se opune vieții înseși, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia, sinuciderea voluntară; tot ce violează integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică, încercările de a constrânge sufletul însuși; tot ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condițiile neomenești de viață, detenția arbitrară, deportarea, sclavia, prostituția, traficul de femei și copii; de asemenea, condițiile înjositoare de muncă, în care muncitorii sunt socotiți simple unelte de profit și nu persoane libere și responsabile" și, după ce a spus pe nume numeroaselor păcate care sunt atât de frecvente și de răspândite în vremea noastră, Constituția adaugă: "toate acestea și altele de acest fel sunt o rușine. Ele otrăvesc civilizația umană și îi pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe aceia care le îndură. Mai mult, ele constituie o gravă jignire adusă onoarei Creatorului".[168]

Spunând pe nume păcatelor care îl dezonorează cel mai mult pe om și arătând că ele sunt un rău moral care atârnă negativ în orice balanță a progresului uman, Conciliul prezintă, de asemenea, toate acestea ca pe o etapă a "luptei dramatice dintre bine și rău, dintre lumină și întuneric" ce caracterizează "toată viața omului, atât individuală cât și colectivă".[169] Întrunirea din 1983 a Sinodului Episcopilor pe tema reconcilierii și pocăinței a precizat și mai clar semnificația personală și socială a păcatului omului.[170]

44. În Cenacol, în ajunul Pătimirii, și apoi din nou în seara de Paști, Isus Cristos a vorbit despre Duhul Sfânt ca despre Acela care dă mărturie că în istoria omenirii păcatul continuă să existe. Cu toate acestea, păcatul este supus puterii mântuitoare a Răscumpărării. "Vădirea lumii de păcat" nu se încheie cu faptul că păcatul este chemat pe adevăratul lui nume și identificat ca atare în întreaga sa gamă. Vădind lumea de păcat, Duhul adevărului se întâlnește cu glasul conștiințelor umane.

Pe această cale ajungem la demonstrarea rădăcinilor păcatului, aflate înlăuntrul omului, după cum subliniază aceeași Constituție Pastorală: "Într-adevăr, dezechilibrele de care suferă lumea astăzi sunt legate de acel dezechilibru fundamental înrădăcinat în inima omului. Căci în însuși interiorul omului, multe elemente se opun unele altora. Astfel, pe de o parte, fiind creatură, omul își experimentează în multe feluri limitele, iar, pe de altă parte, se simte nelimitat în dorințele sale și chemat la o viață mai înaltă. Solicitat de multe atracții, e silit continuu să opereze o selecție și la unele dintre ele să renunțe. Ba chiar, fiind slab și păcătos, adeseori face ceea ce nu vrea, iar ceea ce ar vrea să facă nu face".[171] Textul conciliar se referă aici la binecunoscutele cuvinte ale Sfântului Paul.[172]

"Vădirea de păcat" care însoțește conștiința umană în orice reflecție atentă asupra ei înseși duce așadar la descoperirea, în om, a rădăcinilor păcatului, precum și la descoperirea modului în care conștiința a fost condiționată de-a lungul istoriei. Astfel, descoperim acea realitate originară a păcatului de care am vorbit mai înainte. Duhul Sfânt "vădește de păcat" în relație cu misterul originii omului, arătând că omul este o ființă creată și, prin urmare, se află într-o totală dependență, ontologică și etică, față de Creator. În același timp, Duhul Sfânt ne amintește de păcătoșenia ereditară a firii omenești. Dar Duhul Sfânt Sfătuitorul "vădește de păcat" întotdeauna în relație cu Crucea lui Cristos. În contextul acestei relații, creștinismul respinge orice "fatalism" cu privire la păcat. După cum ne învață Conciliul, "întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o luptă aprigă împotriva puterilor întunericului, luptă care a început de la originea lumii și care va continua până în ultima zi, după cum spune Domnul".[173] "Dar Domnul însuși a venit să-l elibereze și să-l întărească pe om".[174] Așadar, omul, departe de a se lăsa prins în mrejele acestei condiții păcătoase, sprijinindu-se pe glasul conștiinței proprii, "trebuie să se lupte necontenit pentru a rămâne atașat binelui și nu-și poate dobândi unitatea interioară decât cu prețul unor mari eforturi și cu ajutorul harului lui Dumnezeu".[175] Conciliul vede în mod just păcatul ca factor de alienare, ce apasă greu asupra vieții personale și sociale a omului; dar, în același timp, reamintește neîncetat posibilitatea victoriei.

45. Duhul adevărului, care "vădește lumea de păcat", se întâlnește cu acel efort al conștiinței umane despre care textele conciliare vorbesc atât de sugestiv. Acest efort al conștiinței determină și căile convertirii oamenilor: părăsirea păcatului pentru a restaura adevărul și iubirea în însăși inima omului. Știm că recunoașterea răului în noi înșine cere uneori un mare efort. Știm că conștiința nu numai poruncește sau interzice, ci și judecă în lumina poruncilor și interdicțiilor interioare. Ea este și izvor de remușcări: omul suferă lăuntric din cauza răului pe care l-a săvârșit. Oare nu este această suferință ca un ecou îndepărtat al acelei "păreri de rău că l-a creat pe om" pe care, în limbaj antropomorfic, Cartea Sfântă I-o atribuie lui Dumnezeu? Nu este oare un ecou al acelei "condamnări" care, înscriindu-se în "inima" Treimii, în virtutea iubirii veșnice, se traduce în suferința Crucii, în ascultarea lui Cristos până la moarte? Când Duhul adevărului îngăduie conștiinței umane să participe la această durere, suferința conștiinței devine deosebit de profundă, dar și deosebit de mântuitoare. Atunci, printr-un act de căință desăvârșită, se împlinește convertirea autentică a inimii: este acea "metanoia" din Evanghelie.

Efortul inimii omenești, efortul conștiinței, în care se petrece această "metanoia" sau convertire, este reflexul acelui proces prin care condamnarea este transformată în iubire mântuitoare, capabilă de suferință. Dăruitorul tainic al acestei puteri salvatoare este Duhul Sfânt: El, pe care Biserica Îl numește "lumina conștiințelor", pătrunde și umple "adâncurile inimilor" omenești.[176] Printr-o astfel de convertire în Duhul Sfânt, persoana omului se deschide către iertare, către ștergerea păcatelor. Și, în tot acest minunat dinamism al convertirii și al iertării, se confirmă adevărul cuvintelor Sfântului Augustin despre misterul omului, comentând cuvintele Psalmului: "Abisul cheamă abisul".[177] Tocmai în legătură cu aceste "adâncuri de nepătruns" ale omului, ale conștiinței umane, se împlinește misiunea Fiului și a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt "vine" în virtutea "plecării" lui Cristos în Misterul Pascal: El vine în fiecare caz concret de convertire și iertare, în virtutea jertfei Crucii: pentru că în această jertfă "Sângele lui Cristos… curăță conștiința voastră de faptele moarte pentru a sluji Dumnezeului celui viu".[178] Se împlinesc astfel continuu cuvintele despre Duhul Sfânt – "alt Sfătuitor" -, cuvinte spuse în Cenacol Apostolilor și, indirect, tuturor: "Voi Îl cunoașteți, căci cu voi locuiește și în voi va fi".[179]

6. Păcatul împotriva Duhului Sfânt

46. Pe fundalul celor spuse până acum, devin mai ușor de înțeles alte cuvinte, impresionante și tulburătoare, ale lui Isus. Le putem numi cuvintele "ne-iertării". Ele ne sunt relatate de Sinoptici în legătură cu un anumit păcat: "hula împotriva Duhului Sfânt". Iată-le în relatarea celor trei versiuni:

Matei: "Orice păcat și hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Dacă va spune cineva un cuvânt împotriva Fiului Omului i se va ierta; însă cui va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor".[180]

Marcu: "Toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor și câte vor fi hulit, dar cel care va huli împotriva Duhului Sfânt nu va avea iertare în veci, ci va fi vinovat de un păcat veșnic".[181]

Luca: "Oricui va spune un cuvânt împotriva Fiului Omului i se va ierta, însă celui care hulește împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta".[182]

Pentru ce hula împotriva Duhului Sfânt este de neiertat? Cum trebuie înțelească această hulă? Sfântul Toma d’Aquino răspunde că este vorba de un păcat "de neiertat prin însăși natura lui, întrucât exclude elementele datorită cărora are loc iertarea păcatelor".[183]

După o astfel de exegeză, "hula" nu constă propriu-zis într-o ofensă adusă Duhului Sfânt în cuvinte; ea constă mai degrabă în refuzul de a accepta mântuirea pe care Dumnezeu o oferă omului prin Duhul Sfânt, acționând prin puterea Crucii. Dacă omul respinge "vădirea de păcat" venită de la Duhul Sfânt și înzestrată cu putere mântuitoare, el respinge și "venirea" Sfătuitorului – acea "venire" înfăptuită în Misterul Pascal, în unire cu puterea răscumpărătoare a Sângelui lui Cristos: Sângele care "curăță conștiința de faptele moarte".

Știm că rodul unei astfel de purificări este iertarea păcatelor. De aceea, oricine respinge Duhul și Sângele rămâne în "faptele moarte", în păcat. Iar hula împotriva Duhului Sfânt constă tocmai în refuzul radical de a accepta această iertare al cărui dăruitor intim este El și care presupune convertirea autentică pe care El o efectuează în conștiință. Dacă Isus spune că hula împotriva Duhului Sfânt nu poate fi iertată nici în această viață nici în cealaltă, este pentru că această "ne-iertare" e legată, cu o legătură cauzală, de "nepocăință", adică de refuzul radical de a se converti. Aceasta înseamnă refuzul de a ajunge până la izvoarele Răscumpărării care rămân, totuși, "pururea" deschise în economia mântuirii, în care se împlinește economia Duhului Sfânt. Duhul are o putere infinită de a scoate apă vie din aceste izvoare: "Dintr-al Meu va lua", a spus Isus. Astfel, El desăvârșește în sufletele omenești lucrarea Răscumpărării împlinite de Cristos și îi împarte roadele. Or, hula împotriva Duhului Sfânt este păcatul săvârșit de o persoană care pretinde a avea un "drept" de a stărui în rău – în orice fel de păcat – și care astfel respinge răscumpărarea. Omul se închide în păcat, făcându-și astfel imposibilă convertirea și, deci, iertarea păcatelor, pe care o consideră neesențială sau neimportantă pentru viața lui. Este o stare de ruină spirituală, deoarece hula împotriva Duhului Sfânt nu îi îngăduie omului să scape din închisoarea pe care și-a impus-o și să se deschidă la izvoarele divine ale curățirii conștiințelor și iertării păcatelor.

47. Acțiunea Duhului adevărului în direcția mântuitoarei "vădiri de păcat" întâlnește în persoana aflată în această condiție o rezistență interioară, un fel de impermeabilitate a conștiinței, o stare sufletească ce poate fi descrisă ca fixată în urma unei alegeri libere: este ceea ce Sfânta Scriptură numește de obicei "învârtoșarea inimii".[184] În vremea noastră, această atitudine a minții și a inimii se reflectă, poate, în pierderea simțului păcatului, căreia Îndemnul Apostolic Reconciliatio et Paenitentia îi consacră multe pagini.[185] Papa Pius al XII-lea afirmase și el că "păcatul veacului este pierderea simțului păcatului"[186], și această pierdere merge mână în mână cu "pierderea simțului lui Dumnezeu". În Îndemnul amintit citim: "Într-adevăr, Dumnezeu este rădăcina și scopul suprem al omului, acesta purtând în sine o sămânță divină. De aceea, realitatea lui Dumnezeu este de fapt cea care revelează și luminează misterul omului. E zadarnică deci speranța ca un simț al păcatului să capete consistență în raport cu omul și cu valorile umane dacă lipsește sentimentul de a-L fi ofensat pe Dumnezeu, adică adevăratul simț al păcatului".[187]

De aceea, Biserica imploră necontenit de la Dumnezeu harul ca să nu se piardă integritatea conștiințelor omenești, să nu li se tocească sensibilitatea sănătoasă față de bine și rău. Această integritate și sensibilitate sunt profund legate de acțiunea intimă a Duhului adevărului. În această lumină, devin deosebit de grăitoare îndemnurile Sfântului Paul: "Nu stingeți Duhul"; "Nu-L întristați pe Duhul Sfânt".[188] Dar, mai presus de toate, Biserica imploră necontenit, cu cea mai mare fervoare, să nu sporească în lume păcatul pe care Evanghelia îl numește "hula împotriva Duhului Sfânt"; ca acesta, dimpotrivă, să scadă în sufletele oamenilor – și, prin urmare, în înseși mediile și structurile societății -, lăsând loc pentru acea deschidere a conștiinței necesară acțiunii salvatoare a Duhului Sfânt. Biserica se roagă ca primejdiosul păcat împotriva Duhului să facă loc unei sfinte disponibilități de a-I accepta misiunea de Sfătuitor, atunci când vine "să vădească lumea cu privire la păcat, la dreptate, la judecată".

48. În Cuvântarea Sa de rămas bun, Isus a unit aceste trei sfere ale "vădirii" ca elemente ale misiunii Duhului Sfânt: păcat, dreptate și judecată. Ele marchează aria acelui mysterium pietatis care, în istoria umană, este opus păcatului, misterului fărădelegii.[189] Pe de o parte, după cum spune Sfântul Augustin, se află "iubirea de sine până la disprețuirea lui Dumnezeu"; pe de altă parte, "iubirea de Dumnezeu până la disprețuirea de sine".[190] Biserica își înalță necontenit rugăciunea și își îndeplinește slujirea pentru ca istoria conștiințelor și istoria societăților în marea familie umană să nu coboare spre polul păcatului prin respingerea poruncilor lui Dumnezeu "până la disprețuirea lui Dumnezeu", ci, dimpotrivă, să se înalțe spre iubirea în care este revelat Duhul care dă viață.

Aceia care se lasă "vădiți cu privire la păcat" de către Duhul Sfânt se lasă și vădiți "cu privire la dreptate și judecată". Duhul adevărului, care ajută pe oameni, conștiințele umane, să cunoască adevărul cu privire la păcat, îi face în același timp capabili să cunoască adevărul despre dreptatea care a intrat în istoria omenirii cu Isus Cristos. În acest fel, cei "vădiți cu privire la păcat" și convertiți prin acțiunea Sfătuitorului sunt într-un anume sens scoși din sfera "judecății": acea "judecată" cu care "stăpânitorul lumii acesteia a și fost judecat".[191] În adâncurile misterului său divino-uman, convertirea înseamnă sfărâmarea tuturor lanțurilor cu care păcatul îl leagă pe om de întreg misterul fărădelegii. Cei convertiți sunt, astfel, scoși de către Duhul Sfânt din sfera "judecății" și introduși în acea dreptate care este în Cristos Isus, și este în El tocmai pentru că o primește de la Tatăl,[192] ca un reflex al sfințeniei Treimii. Aceasta este dreptatea Evangheliei și a Răscumpărării, dreptatea Cuvântării de pe munte și a Crucii, care săvârșește purificarea conștiinței prin Sângele Mielului. Este dreptatea pe care Tatăl o dă Fiului și tuturor celor uniți cu El în adevăr și iubire.

În această dreptate, Duhul Sfânt, Duhul Tatălui și al Fiului, care "vădește lumea de păcat", Se dezvăluie și Se face prezent în om ca Duhul vieții veșnice.

Partea a III-a

DUHUL DE VIAȚĂ DĂTĂTOR

1. Motivul Jubileului din anul 2000:

Cristos, Cel zămislit de la Duhul Sfânt

49. Gândul și inima Bisericii se îndreaptă spre Duhul Sfânt acum când veacul al XX-lea se sfârșește și se apropie cel de-al treilea Mileniu de la venirea lui Cristos în lume și când privim spre marele Jubileu prin care Biserica va sărbători evenimentul. Pentru că această venire se măsoară în timp, ca un eveniment ce aparține istoriei omului pe pământ. Măsura obișnuită a timpului definește anii, secolele și mileniile după cum se scurg înainte sau după nașterea lui Cristos. Dar trebuie să nu uităm și faptul că, pentru noi, creștinii, acest eveniment indică, după spusele Sfântului Paul, "plinirea timpului",[193] pentru că în el istoria omenirii a fost total pătrunsă de "măsura" lui Dumnezeu însuși: o prezență transcendentă a eternului "acum". "Acela care este, care era și care vine"; Acela care este "Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, începutul și sfârșitul".[194] "Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Fiul Său Unul născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică".[195] "Când a sosit plinirea timpului, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie… ca să primim înfierea".[196] Și această întrupare a Cuvîntului-Fiu s-a petrecut prin puterea Duhului Sfânt.

Cei doi evangheliști cărora le datorăm povestirea nașterii și copilăriei lui Isus din Nazaret se exprimă în mod identic în această privință. După Luca, la vestirea nașterii lui Isus, Maria întreabă: "Cum va fi aceasta, de vreme ce nu cunosc bărbat?" și primește acest răspuns: "Duhul Sfânt va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea și Pruncul ce se va naște din tine va fi sfânt și Fiul lui Dumnezeu se va chema".[197]

Matei povestește direct: "Nașterea lui Isus Cristos a fost așa: Mama Lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, înainte de a locui ei împreună, s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt".[198] Tulburat de această stare de lucruri, Iosif primește în vis următoarea explicație: "Nu te teme să o iei la tine pe Maria, soția ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și-I vei pune numele Isus: căci El va mîntui pe poporul Său de păcate".[199]

Astfel, de la început, Biserica mărturisește misterul Întrupării, acest mister-cheie al credinței, referindu-se la Duhul Sfânt. Simbolul Apostolilor spune: "care s-a zămislit de la Duhul Sfânt, s-a născut din Maria Fecioara". La fel, Crezul niceno-constantinopolitan afirmă: "S-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioara, și S-a făcut om".

"Prin puterea Duhului Sfânt" S-a făcut om Acela despre care Biserica, în cuvintele aceluiași Crez, mărturisește că este Fiul cel de o ființă cu Tatăl: "Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu creat". S-a făcut om "întrupându-Se din Maria Fecioara". Aceasta s-a întâmplat când "a venit plinirea timpului".

50. Marele Jubileu de la încheierea celui de-al doilea Mileniu, pentru care Biserica se pregătește deja, are un profil direct cristologic: este o celebrare a nașterii lui Isus Cristos. În același timp, are și un profil pneumatologic, pentru că misterul Întrupării s-a realizat "prin lucrarea Duhului Sfânt". L-a "realizat" acel Duh, de o Ființă cu Tatăl și cu Fiul, care, în misterul absolut al Dumnezeului Unul-Întreit, este Persoana-iubire, Darul necreat, izvorul veșnic al oricărui dar ce vine de la Dumnezeu în ordinea creației, principiul direct și, într-un anume sens, subiectul împărtășirii de Sine a lui Dumnezeu în ordinea harului. Misterul Întrupării constituie culmea acestei dăruiri, a acestei dumnezeiești împărtășiri de Sine.

Într-adevăr, zămislirea și nașterea lui Isus Cristos constituie cea mai mare lucrare săvârșită de Duhul Sfânt în istoria creației și a mântuirii: harul suprem – "harul unirii", izvorul oricărui alt har, după cum explică Sfântul Toma.[200] Marele Jubileu se referă la această lucrare și, de asemenea – dacă pătrundem în adâncul său -, la Autorul acestei lucrări, la Persoana Duhului Sfânt.

Căci "plinirii timpului" îi corespunde o deosebită plinătate a împărtășirii de Sine a Dumnezeului Unul-Întreit, în Duhul Sfânt. "Prin lucrarea Duhului Sfânt" se realizează misterul "unirii ipostatice", adică unirea dintre natura divină și natura umană, dintre divinitate și umanitate în unica Persoană a Cuvântului-Fiu. Când, în momentul Buneivestiri, Maria rostește acel "fiat": "Fie mie după cuvântul tău",[201] ea zămislește în chip feciorelnic un om, pe Fiul Omului, care este Fiul lui Dumnezeu. Printr-o astfel de "umanizare" a Cuvântului-Fiu, împărtășirea de Sine a lui Dumnezeu își atinge plinătatea definitivă în istoria creației și a mântuirii. Această plinătate dobândește o deosebită densitate și expresivitate în textul Evangheliei lui Ioan: "Cuvântul S-a făcut trup":[202] Întruparea lui Dumnezeu-Fiul înseamnă înălțarea la unirea cu Dumnezeu nu numai a naturii umane, ci, în această natură umană, într-un anume sens, a tot ce este "trup": a întregii omeniri, a întregii lumi văzute și materiale. Întruparea are așadar și o semnificație cosmică, o dimensiune cosmică. "Întâiul născut mai înainte de toată făptura",[203] întrupându-Se în umanitatea individuală a lui Cristos, Se unește într-un fel cu întreaga realitate a omului – care este și "trup"[204] – și, în ea, cu tot "trupul", cu întreaga creație.

51. Toate acestea se împlinesc prin lucrarea Duhului Sfânt și deci aparțin conținutului marelui Jubileu viitor. Biserica nu se poate pregăti pentru Jubileu în nici un alt fel decât în Duhul Sfânt. Ceea ce s-a împlinit prin lucrarea Duhului Sfânt "la plinirea timpului" poate răsări acum din memoria Bisericii numai prin lucrarea aceluiași Duh. Prin puterea Sa, El poate fi făcut prezent în noua etapă a istoriei omului pe pământ: anul 2000 de la nașterea lui Cristos.

Duhul Sfânt, care, cu puterea Sa, a umbrit trupul feciorelnic al Mariei, împlinind în ea începutul maternității divine, i-a făcut în același timp inima perfect ascultătoare față de această împărtășire de Sine a lui Dumnezeu, care întrece orice gând și capacitate a omului. "Fericită ești tu care ai crezut!"[205]: astfel este salutată Maria de vara ei, Elisabeta, ea însăși "plină de Duhul Sfânt".[206] În cuvintele de salut adresate celei care "a crezut", pare să se profileze un contrast îndepărtat (dar, de fapt, foarte apropiat) cu toți aceia despre care Cristos va spune "nu au crezut".[207] Maria a intrat în istoria mântuirii lumii prin ascultarea credinței. Iar credința, în esența ei cea mai profundă, este deschiderea inimii omului către Dar: către împărtășirea de Sine a lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Sfântul Paul scrie: "Domn este Duhul și acolo unde este Duhul Domnului este libertate".[208] Când Dumnezeu Unul-Întreit Se deschide omului în Duhul Sfânt, această "deschidere" a Sa dezvăluie și totodată dăruiește omului creat de El plinătatea libertății. O astfel de plinătate s-a manifestat în mod sublim tocmai prin credința Mariei, prin "ascultarea credinței"[209]: într-adevăr, "fericită este cea care a crezut!"

2. Motiv al Jubileului: harul s-a făcut cunoscut

52. În misterul Întrupării, lucrarea Duhului "dătător de viață" își atinge culmea. Nu se poate da viață – care este, în forma ei deplină, în Dumnezeu – decât făcând din ea viața unui Om, care este Cristos în umanitatea Sa personalizată de Cuvântul în unire ipostatică. Și, în același timp, cu misterul Întrupării se deschide într-un mod nou izvorul acestei vieți divine în istoria omenirii: Duhul Sfânt. Cuvântul "întâi născut mai înainte de toată făptura" devine "întâiul născut între mulți frați"[210] și astfel El devine și Capul Trupului care este Biserica, ce se va naște pe Cruce și va fi arătată în ziua Rusaliilor – și, în Biserică, devine Capul omenirii: al oamenilor de orice neam, de orice rasă, din orice țară și cultură, de orice limbă și de pe orice continent, chemați toți la mântuire. "Cuvântul S-a făcut trup, (acel Cuvânt în care) era viața și viața era lumina oamenilor…" Tuturor celor care L-au primit le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu.[211] Dar toate acestea s-au împlinit și se împlinesc neîncetat "prin lucrarea Duhului Sfânt".

Într-adevăr, după cum învață Sfântul Paul, "toți cei ce sunt călăuziți de Duhul lui Dumnezeu" sunt "fii ai lui Dumnezeu".[212] Calitatea de fiu prin înfiere divină se naște în om pe baza misterului Întrupării, deci prin Cristos, Fiul cel veșnic. Însă nașterea, sau renașterea, se petrece atunci când Dumnezeu Tatăl "trimite pe Duhul Fiului Său în inimile noastre".[213] Atunci "noi primim duhul înfierii prin care strigăm ‘Abba, Tată!’".[214] De aceea, calitatea de fiu al lui Dumnezeu sădită în sufletul omenesc prin harul sfințitor este lucrarea Duhului Sfânt. "Însuși Duhul dă mărturie spiritului nostru că noi suntem fii ai lui Dumnezeu. Iar dacă suntem fii, suntem și moștenitori: moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Cristos".[215] Harul sfințitor este principiul și izvorul vieții noi a omului: viață dumnezeiască, supranaturală.

Dăruirea acestei vieți noi este ca un răspuns definitiv al lui Dumnezeu la cuvintele Psalmistului în care, într-un fel, răsună glasul tuturor făpturilor: "De vei trimite Duhul Tău, vor fi create și vei reînnoi fața pământului".[216] Acela care, în misterul creației, omului și cosmosului viața în multiplele ei forme văzute și nevăzute, tot El o și reînnoiește prin misterul Întrupării. Creația este completată astfel de Întrupare și străbătută din acea clipă de forțele Răscumpărării, care umplu omenirea și întreaga creație. Aceasta ne-o spune Sfântul Paul, a cărui viziune cosmică și teologică pare a relua cuvintele vechiului Psalm: creația "așteaptă cu nerăbdare dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu",[217] adică a acelora pe care Dumnezeu, "cunoscându-i dintotdeauna, i-a și predestinat să fie asemenea cu chipul Fiului său".[218] E vorba astfel de o "înfiere" supranaturală al cărui izvor este Duhul Sfânt, Iubire și Dar. Ca atare este El dăruit oamenilor. Și în belșugul darului necreat își are începutul, în inima fiecărui om, acel deosebit dar creat, prin care oamenii "devin părtași la natura dumnezeiască".[219] Astfel viața omului devine pătrunsă, prin participare, de viața divină și capătă și ea o dimensiune divină, supranaturală. Este viața cea nouă în care, ca părtaș la misterul Întrupării, "omul se poate apropia de Tatăl în Duhul Sfânt".[220] Există deci o relație strânsă între Duhul care dă viața și harul sfințitor, pe de o parte, și multipla vitalitate supranaturală care derivă din el în om, pe de altă parte: între Duhul necreat și spiritul omenesc creat.

53. Se poate spune că toate acestea intră în sfera marelui Jubileu menționat mai sus. Într-adevăr, trebuie să depășim dimensiunea istorică a faptului considerat în semnificația lui de suprafață. Prin conținutul cristologic al evenimentului, trebuie să ajungem la dimensiunea pneumatologică, îmbrățișând cu privirea credinței cele două mii de ani de acțiune a Duhului adevărului care, de-a lungul veacurilor, a luat din comoara Răscumpărării săvârșite de Cristos și a dăruit viață nouă oamenilor, realizând în ei înfierea întru Fiul Unul-născut și sfințindu-i astfel încât ei pot repeta împreună cu Sfântul Paul: "Am primit Duhul lui Dumnezeu".[221]

Dar, urmărind acest motiv al Jubileului, nu ne putem limita la cei 2000 de ani care au trecut de la nașterea lui Cristos. Trebuie să mergem mai departe în urmă, să îmbrățișăm întreaga acțiune a Duhului Sfânt chiar și înainte de Cristos – de la început, în lumea întreagă și, mai ales, în economia Vechiului Legământ. Fiindcă această acțiune s-a exercitat, pretutindeni și în toate timpurile, ba chiar și în fiecare om, după planul veșnic al mântuirii, prin care ea avea să fie strâns unită cu misterul Întrupării și Răscumpărării, care și-a exercitat, la rându-i, influența asupra celor care credeau în venirea viitoare a lui Cristos. Acest lucru este atestat mai cu seamă în Scrisoarea către Efeseni.[222] Harul poartă astfel în sine o caracteristică în același timp cristologică și pneumatologică, ce se vădește mai ales în aceia care Îl acceptă în mod expres pe Cristos: "În El (în Cristos)… ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt cel făgăduit, care este chezășia moștenirii noastre până la dobândirea deplină a răscumpărării".[223]

Dar, tot în perspectiva marelui Jubileu, trebuie să privim mai larg și să mergem mai departe, știind că "vântul suflă unde vrea", după imaginea folosită de Isus în convorbirea cu Nicodim.[224] Conciliul Vatican II, concentrat mai ales asupra temei Bisericii, amintește despre lucrarea Duhului Sfânt și "în afara" trupului văzut al Bisericii. El vorbește despre "toți oamenii de bunăvoință, în ale căror inimi harul lucrează în chip nevăzut. Căci, de vreme ce Cristos a murit pentru toți iar chemarea ultimă a omului este de fapt una singură, și anume divină, trebuie să credem că Duhul Sfânt dă tuturor, într-un mod pe care Dumnezeu îl cunoaște, posibilitatea de a fi asociați Misterului Pascal".[225]

54. "Dumnezeu este Duh și cei care Îl adoră trebuie să Îl adore în duh și adevăr".[226] Aceste cuvinte au fost spuse de Isus în altă convorbire: cu femeia din Samaria. Marele Jubileu, care urmează să fie celebrat la sfârșitul acestui mileniu și la începutul celui viitor, trebuie să constituie o chemare puternică pentru toți aceia care "Îl adoră pe Dumnezeu în duh și adevăr". Trebuie să fie pentru toți o ocazie deosebită de a medita asupra misterului lui Dumnezeu Unul-Întreit, care în Sine este total transcendent față de lume, mai ales față de lumea văzută: căci El este Spirit absolut, "Dumnezeu este Duh";[227] și, în același timp, în chip minunat, este nu numai apropiat de această lume, ci este prezent în ea și, într-un anume sens, imanent, pătrunzând-o și dăruindu-i viață din interior. Acest lucru este deosebit de adevărat cu privire la om: Dumnezeu este prezent în intimitatea ființei umane, în mintea, conștiința și inima ei: realitate ontologică și psihologică, pe care meditând-o Sfântul Augustin a spus despre Dumnezeu că "este mai apropiat de mine decât eu însumi".[228] Aceste cuvinte ne ajută să înțelegem mai bine cuvintele lui Isus către femeia din Samaria: "Dumnezeu este duh". Numai Duhul poate fi "mai aproape de mine decât eu însumi" atât în existența mea cât și în experiența mea spirituală. Numai Duhul poate fi atât de imanent în om și în lume, rămânând în același timp neatins și neschimbat în transcendența lui absolută.

Dar prezența lui Dumnezeu în lume și în om s-a arătat în chip nou și în formă vizibilă în Isus Cristos. În El "harul lui Dumnezeu s-a arătat într-adevăr".[229] Iubirea lui Dumnezeu Tatăl, Dar, har infinit, izvor de viață, a devenit vizibilă în Cristos și, în firea Lui omenească, această iubire a devenit "parte" din univers, din neamul omenesc, din istorie. Această apariție a harului în istoria umană, prin Isus Cristos, s-a realizat prin lucrarea Duhului Sfânt, care este izvorul oricărei acțiuni mântuitoare a lui Dumnezeu în lume: El, "Dumnezeu ascuns",[230] care, ca Iubire și Dar, "umple universul".[231] Întreaga viață a Bisericii, așa cum se va manifesta la marele Jubileu, este ieșire în întâmpinarea Dumnezeului nevăzut, a Dumnezeului ascuns: întâlnire cu Duhul dătător de viață.

3. Duhul Sfânt în conflictul lăuntric al omului: "trupul are dorințe ce se împotrivesc Duhului, iar Duhul are dorințe ce se împotrivesc trupului".

55. Din nefericire, istoria mântuirii arată că inițiativa lui Dumnezeu de a se apropia și de a deveni prezent pentru om și pentru lume, această minunată "condescendență" a Duhului, întâmpină în realitatea noastră umană rezistență și împotrivire. Cât sunt de grăitoare, din acest punct de vedere, cuvintele profetice ale bătrânului Simeon, care, "inspirat de Duhul", a venit în templul din Ierusalim pentru a prevesti în prezența Pruncului nou născut la Betleem că "este pus spre căderea și ridicarea multora din Israel, ca semn ce va stârni împotrivire".[232] Opoziția față de Dumnezeu, care este Duh nevăzut, se naște într-o anumită măsură pe terenul deosebirii radicale ce există între lume și El, adică datorită faptului că lumea e "văzută" și "materială", în vreme ce Dumnezeu este "nevăzut" și "Spirit absolut": din cauza esențialei și inevitabilei imperfecțiuni a lumii în contrast cu El, Ființa perfectă. Dar această opoziție devine conflict și răzvrătire pe plan etic din pricina acelui păcat care pune stăpânire pe inima omului, în care "trupul… are dorințe ce se împotrivesc Duhului și Duhul are dorințe ce se împotrivesc trupului".[233] Acesta este păcatul de care Duhul Sfânt trebuie "să vădească lumea", după cum am spus.

Sfântul Paul descrie într-un mod deosebit de elocvent tensiunea și lupta care tulbură inima omului. Citim în Scrisoarea către Galateni: "Iar acum vă spun: umblați în Duh și nu împliniți dorințele trupului; căci trupul are dorințe ce se împotrivesc Duhului și Duhul are dorințe ce se împotrivesc trupului; acestea două sunt lucruri potrivnice între ele, ca să nu faceți tot ceea ce ați voi".[234] Există deja în om – ființă compusă din trup și suflet – o anumită tensiune, se dă o anumită luptă între tendințele "spiritului" și ale "trupului". Dar, de fapt, această luptă aparține moștenirii păcatului, este o consecință și, în același timp, o confirmare a lui. Ea face parte din experiența zilnică. După cum scrie Apostolul: "De altfel, lucrările trupului sunt cunoscute: adulterul, necurăția, desfrânarea… bețiile, chefurile și altele de acest fel". Acestea sunt păcate care pot fi numite "trupești". Dar Apostolul adaugă și altele: "dușmăniile, vrajba, gelozia, mâniile, gâlcevile, dezbinările, invidiile".[235] Toate acestea constituie "lucrări ale trupului".

Dar acestor fapte, care sunt fără îndoială rele, Paul le opune "roadele Duhului": "iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, fidelitatea, blândețea, stăpânirea de sine".[236] Din context reiese limpede că pentru Apostol nu se pune problema discriminării și condamnării trupului – care, împreună cu sufletul spiritual, constituie natura omului și subiectivitatea persoanei. El vorbește de fapt despre fapte bune sau rele din punct de vedere moral, sau mai degrabă despre dispoziții permanente – virtuți și vicii – care sunt rezultatul supunerii (în primul caz) sau al împotrivirii (în al doilea caz) față de acțiunea mântuitoare a Duhului Sfânt. Ca urmare, Apostolul scrie: "Dacă trăim prin Duh, să și umblăm în Duh".[237] Iar în alte locuri: "Cei care trăiesc după trup se gândesc la cele ale trupului, iar cei care trăiesc în Duh, la cele ale Duhului"; "Voi… sunteți în Duh dacă într-adevăr Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi".[238] Opoziția pe care o stabilește Sfântul Paul între viața "după Duh" și viața "după trup" dă naștere unui alt contrast: între "viață" și "moarte". "Cugetarea la ale trupului este moarte, în vreme ce cugetarea la ale Duhului este viață și pace"; de aici avertismentul: "Dacă trăiți după trup veți muri; dacă, însă, cu ajutorul Duhului, dați morții faptele trupului, veți trăi".[239]

Înțeles corect, acesta este un îndemn de a trăi în adevăr, adică după imperativele conștiinței drepte și, în același timp, este o profesiune de credință în Duhul adevărului ca dătător de viață. Pentru că trupul "e mort din pricina păcatului, însă duhul trăiește datorită îndreptățirii"; "așadar… suntem datori nu trupului, ca să viețuim după trup".[240] Suntem datori lui Cristos, care, în Misterul Pascal, a realizat îndreptățirea noastră dobândindu-ne pe Duhul Sfânt: "Într-adevăr, cu scump preț am fost cumpărați".[241]

În textele Sfântului Paul se suprapun – și se întrepătrund – dimensiunea ontologică (trupul și duhul), cea etică (binele și răul moral) și cea pneumatologică (acțiunea Duhului Sfânt în ordinea harului). Cuvintele sale (mai ales în Scrisoarea către Romani și în cea către Galateni) ne fac să cunoaștem și să simțim viu forța acestor tensiuni și lupte din ființa omului între deschiderea față de acțiunea Duhului Sfânt și rezistența și împotrivirea față de El, față de Darul Lui mântuitor. Termenii sau polii opoziției sunt, din partea omului, limitele și păcătoșenia lui – puncte nevralgice ale realității sale psihologice și etice -, iar din partea lui Dumnezeu, misterul Darului, acea neîncetată dăruire de Sine a vieții divine în Duhul Sfânt. Cine va fi învingător? Cel care știe să primească darul.

56. Din păcate, rezistența față de Duhul Sfânt, pe care Sfântul Paul o subliniază în dimensiunea ei interioară și subiectivă ca tensiune, luptă, răzvrătire în inima omului, își află în diferitele epoci ale istoriei, și mai ales în epoca modernă, o dimensiune exterioară, concretizându-se în conținut de cultură și civilizație, în sistem filozofic, în ideologie, în program de acțiune și de formare a comportamentelor umane. Ea își află maxima expresie în materialism, fie în formă teoretică – sistem de gândire -, fie în formă practică – metodă de a interpreta și evalua faptele și program de conduită corespunzătoare. Sistemul care a dat cea mai mare dezvoltare și a dus până la ultimele consecințe practice această formă de gândire, de ideologie și de acțiune este materialismul dialectic și istoric, recunoscut și acum ca fiind substanța vitală a marxismului.

În principiu și în fapt, materialismul exclude în mod radical prezența și acțiunea lui Dumnezeu, care este spirit, în lume și, mai presus de toate, în om, din motivul fundamental că nu Îi acceptă existența, fiind un sistem în mod esențial și programatic ateist. Acesta este fenomenul frapant al timpului nostru, fenomen căruia Conciliul Vatican II i-a închinat câteva pagini semnificative.[242] Chiar dacă nu se poate vorbi despre ateism în mod univoc și nici nu poate fi limitat la filozofia materialistă întrucât există numeroase forme de ateism, iar cuvântul este folosit poate adeseori în sens echivoc, totuși este sigur că un materialism real și propriu zis, înțeles ca teorie care explică realitatea și acceptat ca principiu-cheie al acțiunii personale și sociale, are caracter ateu. Ordinea valorilor și scopurile acțiunilor pe care le stabilește sunt strîns legate de o interpretare a întregii realități ca "materie". Deși el vorbește uneori despre "spirit și probleme ale spiritului", de pildă în sfera culturii sau a moralei, o face numai în măsura în care consideră anumite fapte ca derivate din materie (epifenomene), de vreme ce, conform acestui sistem, materia este forma unică și exclusivă de existență. Rezultă, după această interpretare, că religia nu poate fi înțeleasă decât ca un fel de "iluzie idealistă" care trebuie combătută cu mijloacele și metodele cele mai potrivite, în funcție de condițiile istorice și geografice, pentru a o elimina din societate și din însăși inima omului.

Se poate spune, deci, că materialismul este dezvoltarea sistematică și logică a acelei "rezistențe" și împotriviri condamnate de Sfântul Paul în cuvintele: "Trupul are dorințe ce se împotrivesc Duhului". Însă, după cum accentuează Sfântul Paul în a doua parte a aforismului său, acest antagonism este reciproc: "Duhul are dorințe ce se împotrivesc trupului". Aceia care vor să trăiască prin Duh, primind acțiunea Lui mântuitoare și corespunzând la ea, nu pot decât să respingă tendințele și pretențiile interioare și exterioare ale "trupului", chiar și în expresia lui ideologică și istorică de "materialism" antireligios. Pe acest fond atât de caracteristic al vremii noastre, în pregătirea pentru marele Jubileu, trebuie accentuate "dorințele duhului" ca îndemnuri care răsună în noaptea unui nou advent, la capătul căruia, ca și acum două mii de ani "tot omul va vedea mântuirea lui Dumnezeu".[243] Aceasta este o posibilitate și o speranță pe care Biserica o încredințează oamenilor de azi. Ea știe că întâlnirea sau ciocnirea dintre "dorințele ce se împotrivesc duhului", care caracterizează atât de multe aspecte ale civilizației contemporane – mai ales în anumite sfere – și "dorințele ce ce împotrivesc trupului", cu apropierea lui Dumnezeu de noi, cu Întruparea Sa, cu mereu reînnoita împărtășire a Duhului Sfânt, poate avea în multe cazuri un caracter dramatic și se poate termina chiar cu noi înfrângeri pentru omenire. Dar Biserica crede cu tărie că, din partea lui Dumnezeu, există mereu o dăruire de Sine mântuitoare, o venire mântuitoare și, într-un fel sau altul, o mântuitoare "vădire de păcat" prin lucrarea Duhului.

57. Opoziția paulină între "duh" și "trup" include și opoziția "viață" – "moarte". Aceasta este o problemă serioasă, și în privința ei trebuie să spunem de îndată că materialismul, ca sistem de gândire, în toate formele sale, implică acceptarea morții ca sfârșit definitiv al existenței umane. Tot ceea ce este material este coruptibil și, de aceea, trupul omenesc (întrucât este "animal") este muritor. Dacă omul în esența lui este numai "trup", moartea rămâne pentru el o frontieră și o limită de netrecut. Se înțelege atunci cum se poate spune că viața omului nu este decât "o existență în vederea morții".

Trebuie să adăugăm că la orizontul civilizației contemporane – mai ales în forma ei cea mai dezvoltată din punct de vedere tehnic și științific – semnele și simptomele morții au devenit deosebit de prezente și frecvente. E suficient să ne gândim la cursa înarmărilor și la primejdia inerentă ei, de autodistrugere nucleară. Pe de altă parte, devine tot mai evidentă pentru toți situația gravă a unor vaste regiuni ale planetei noastre marcate de sărăcie și de foamete aducătoare de moarte. Este vorba de probleme care nu sunt numai economice, ci, mai presus de toate, etice. Dar la orizontul epocii noastre se adună și mai întunecate "semne ale morții": a devenit un obicei larg răspândit – pe alocuri amenință să devină aproape instituționalizat – de a lua viața ființelor umane chiar înainte de a se naște sau înainte de clipa unei morți firești. Pe lângă aceasta, în ciuda atâtor nobile eforturi pentru pace, au izbucnit și se desfășoară noi războaie care distrug viața ori sănătatea a sute de mii de oameni. Și cum să nu amintim atacurile împotriva vieții umane săvârșite de terorismul organizat și la scară internațională?

Din păcate, aceasta este numai o schiță parțială și incompletă a tabloului morții ce se alcătuiește în epoca noastră, pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul celui de-al doilea mileniu al erei creștine. Din umbrele întunecate ale civilizației materialiste, și mai ales din aceste semne ale morții ce se înmulțesc în cadrul sociologic și istoric în care a fost construită această civilizație, nu se înalță oare o nouă invocare, mai mult sau mai puțin conștientă, către Duhul dătător de viață? În orice caz, chiar independent de măsura speranțelor și disperărilor omenești și de iluziile sau decepțiile derivate din dezvoltarea sistemelor materialiste de gândire și de trai, rămâne certitudinea creștină că Duhul suflă unde vrea și că noi avem "pârga Duhului" și, de aceea, chiar dacă putem fi supuși suferințelor vremii trecătoare, "gemem lăuntric așteptând… răscumpărarea trupurilor noastre"[244] sau a întregii noastre esențe omenești, care este trupească și spirituală. Da, gemem, dar într-o așteptare plină de neclintită speranță, deoarece tocmai de această ființă omenească S-a apropiat Dumnezeu, care este Duh. Dumnezeu Tatăl, "trimițându-L pe Fiul Său în trup asemeni trupului păcatului și pentru a ispăși păcatul, a osândit păcatul în trup".[245] La apogeul Misterului Pascal, Fiul lui Dumnezeu, făcut om și răstignit pentru păcatele lumii, a apărut în mijlocul Apostolilor Săi după înviere, a suflat asupra lor și a spus: "Primiți pe Duhul Sfânt". Această "suflare" continuă de-a pururi. Pentru că "Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre."[246]

4. Duhul Sfânt întărește "omul lăuntric"

58. Misterul Învierii și al Rusaliilor este proclamat și trăit în Biserică, ea fiind moștenitoarea și continuatoarea mărturiei Apostolilor despre Învierea lui Isus Cristos. Ea este martora continuă a acestei biruințe asupra morții, care a dezvăluit puterea Duhului Sfânt și a determinat noua Lui venire, noua Lui prezență în oameni și în lume. Căci în Învierea lui Cristos Duhul Sfânt S-a revelat mai ales ca Dătător de viață: "Cel care L-a înviat pe Cristos din morți va învia și trupurile voastre muritoare, prin Duhul Lui care locuiește în voi".[247] În numele Învierii lui Cristos, Biserica proclamă viața, care s-a manifestat dincolo de limitele morții, viața care este mai tare decât moartea. În același timp, ea Îl proclamă pe Acela care dă această viață: Duhul de viață dătător; Îl proclamă și conlucrează cu El în a da viață. Căci, deși "trupul e mort din pricina păcatului…, duhul este viu datorită îndreptățirii"[248] înfăptuite de Cristos răstignit și înviat. Și, în numele Învierii lui Cristos, Biserica slujește viața care vine de la Dumnezeu însuși, în unire strânsă cu Duhul și în smerită slujire a Lui.

Tocmai prin această slujire, omul devine într-un mod mereu nou "drumul Bisericii", după cum am spus în Enciclica despre Cristos Răscumpărătorul:[249] și repet acum în această Enciclică despre Duhul Sfânt. Unită cu Duhul Sfânt, Biserica este conștientă mai presus de toate de realitatea omului lăuntric, de ceea ce este mai adânc și mai esențial în om, pentru că este spiritual și incoruptibil. La acest nivel Duhul sădește "rădăcina nemuririi",[250] din care răsare viața nouă. E viața omului în Dumnezeu care, ca rod al împărtășirii de Sine mântuitoare a lui Dumnezeu în Duhul Sfânt, se poate dezvolta și poate înflori numai prin lucrarea Duhului. De aceea Sfântul Paul se adresează lui Dumnezeu pentru credincioși, cărora le spune: "Îmi plec genunchii înaintea Tatălui… ca să vă dăruiască… să fiți întăriți cu putere prin Duhul Lui în omul lăuntric".[251]

Sub influența Duhului Sfânt, acest om lăuntric, "spiritual", se maturizează și se întărește. Datorită împărtășirii de sine a lui Dumnezeu, spiritul omenesc, care "cunoaște tainele omului", se întâlnește cu "Duhul care cercetează toate, chiar și adâncurile lui Dumnezeu".[252] În acest Duh, care este Darul veșnic, Dumnezeu Unul-Întreit Se deschide omului, spiritului omenesc. Suflarea tainică a Duhului dumnezeiesc îngăduie spiritului uman să se deschidă, la rândul său, în fața deschiderii mântuitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu. Prin darul harului, care vine de la Duhul Sfânt, omul intră într-o "viață nouă", este introdus în realitatea supranaturală a vieții divine înseși și devine "lăcaș al Duhului Sfânt", "templu viu al lui Dumnezeu"[253] Căci, prin Duhul Sfânt, Tatăl și Fiul vin la el și Își fac la el sălaș.[254] În comuniunea de har cu Treimea, "sfera vitală" a omului este lărgită și înălțată la nivelul supranatural al vieții divine. Omul trăiește în Dumnezeu și din Dumnezeu: el trăiește "după Duh" și "cugetă cele ale Duhului".

59. Legătura intimă a omului cu Dumnezeu în Duhul Sfânt îl face în stare să se înțeleagă pe sine, să-și înțeleagă într-un nou mod propria natură umană. Se realizează, astfel, pe deplin ceea ce era el de la început: chipul și asemănarea lui Dumnezeu.[255] Acest adevăr intim al ființei omenești trebuie să fie continuu redescoperit în lumina lui Cristos, care este prototipul relației cu Dumnezeu. Tot în El trebuie redescoperită și modalitatea de "a se regăsi pe deplin printr-o dăruire sinceră de sine" față de ceilalți oameni, după cum scrie Conciliul Vatican II: tocmai pe temeiul acestei asemănări divine care "arată că omul… pe pământ este singura făptură pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăși", în demnitatea ei de persoană, deschisă însă la integrare și comunicare socială.[256] Cunoașterea eficientă și realizarea deplină a acestui adevăr al ființei sale au loc numai prin lucrarea Duhului Sfânt. Omul învață acest adevăr de la Isus Cristos și îl pune în practică în viața sa prin lucrarea Duhului pe care ni L-a dat Isus însuși.

Pe această cale – calea unei astfel de maturizări lăuntrice, care include descoperirea deplină a sensului umanității – Dumnezeu se apropie de om și pătrunde din ce în ce mai complet întreaga lume umană. Dumnezeu Unul-Întreit, care "există" în sine ca realitate transcendentă de dăruire interpersonală, împărtășindu-Se în Duhul Sfânt ca Dar făcut omului, transformă lumea umană din interior, din lăuntrul inimilor și conștiințelor. Pe această cale, lumea, făcută părtașă la darul dumnezeiesc, devine – cum ne învață Conciliul – "din ce în ce mai umană, din ce în ce mai profund umană",[257] în timp ce în ea, prin inimile și conștiințele oamenilor, se dezvoltă Împărăția în care Dumnezeu va fi definitiv "totul în toate":[258] ca Dar și iubire. Dar și iubire: aceasta este puterea eternă a deschiderii Dumnezeului Unul-Întreit către om și către lume, în Duhul Sfânt.

Apropiindu-ne de anul 2000 de la nașterea lui Cristos, se cuvine ca un număr tot mai mare de oameni "să se poată regăsi deplin… printr-o sinceră dăruire de sine", după expresia citată a Conciliului. Prin acțiunea Duhului Sfânt trebuie să se împlinească în lumea noastră un proces de adevărată creștere în umanitate, atât în viața individuală cât și în cea comunitară. În această privință, Isus însuși, "când S-a rugat Tatălui ‘ca toți să fie una așa cum noi una suntem’ (In 17, 21-22)… ne-a sugerat o anume asemănare între unirea Persoanelor divine și unirea fiilor lui Dumnezeu în adevăr și dragoste".[259] Conciliul repetă acest adevăr despre om, iar Biserica vede în el o indicație deosebit de puternică și concludentă pentru îndatoririle ei apostolice. Într-adevăr, dacă omul este drumul Bisericii, acest drum trece prin întregul mister al lui Cristos ca model divin al omului. Pe acest drum, Duhul Sfânt, întărind în fiecare dintre noi "omul lăuntric", face ca omul "să se regăsească" tot mai "deplin printr-o sinceră dăruire de sine". Se poate spune că aceste cuvinte ale Constituției Pastorale a Conciliului rezumă întreaga antropologie creștină: această teorie și practică, bazată pe Evanghelie, în care omul se descoperă pe sine ca aparținând lui Cristos și descoperă că în Cristos este înălțat la statutul de fiu al lui Dumnezeu și astfel își înțelege mai bine propria demnitate de om, tocmai pentru că este subiectul apropierii și prezenței lui Dumnezeu, subiectul divinei condescendențe în care se află perspectiva, ba chiar rădăcina însăși a glorificării definitive. Astfel se poate spune într-adevăr că "gloria lui Dumnezeu este omul viu, însă viața omului este vederea lui Dumnezeu":[260] omul, trăind o viață dumnezeiască, este gloria lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt este dăruitorul tainic al acestei vieți și glorii. Duhul Sfânt – spune marele Vasile -, fiind "simplu în esență și multiplu în puteri… se revarsă fără a suferi vreo scădere, este prezent în fiecare om capabil să îl primească, prezent ca și cum acel om ar fi unicul în lume și tuturor le dăruiește în măsură suficientă harul, a cărui plinătate o deține".[261]

60. Când, sub influența Duhului Sfânt, oamenii descoperă această dimensiune divină a ființei și vieții lor, atât ca indivizi cât și în comunitate, ei se pot elibera de diferite determinisme care decurg în principal din bazele materialiste ale gândirii, practicii și modurilor de acțiune corespunzătoare. În epoca noastră, acești factori au reușit să pătrundă până în străfundul ființei omului, în acel sanctuar al conștiinței unde Duhul Sfânt revarsă continuu lumina și tăria vieții noi, în "libertatea fiilor lui Dumnezeu". Creșterea omului în această viață este împiedicată de condiționările și presiunile care se exercită asupra lui din partea structurilor și mecanismelor dominante în diversele sfere ale societății. Se poate spune că, în multe cazuri, factorii sociali, în loc să favorizeze creșterea și dezvoltarea spiritului omenesc, sfârșesc prin a-l priva de adevărul autentic al ființei și vieții sale – asupra căreia veghează Duhul Sfânt – și îl supun "stăpânitorului lumii acesteia".

Marele Jubileu al anului 2000 conține, astfel, un mesaj de eliberare prin puterea Duhului, care singur poate ajuta indivizii și comunitățile să se elibereze de determinismele vechi și noi, călăuzindu-le prin "legea Duhului care dă viață în Cristos Isus",[262] dezvăluind și realizând astfel măsura deplină a adevăratei libertăți a omului. Căci – după cum spune Sfântul Paul – "unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea".[263] Această dezvăluire a libertății și, de aici, a adevăratei demnități a omului devine deosebit de grăitoare pentru creștinii și Biserica din prigoană – atât în vechime cât și în prezent: pentru că martorii adevărului dumnezeiesc devin o dovadă vie a acțiunii Duhului adevărului, prezent în inimile și mințile credincioșilor, și adesea ei pecetluiesc cu moartea de martir glorificarea supremă a demnității umane.

Și în condițiile obișnuite din societate, creștinii, ca martori ai demnității autentice a omului, prin ascultarea lor față de Duhul Sfânt, contribuie la multipla "reînnoire a feței pământului", colaborând cu frații și surorile lor pentru a realiza și valorifica tot ce este bun, nobil și frumos în progresul actual al civilizației, culturii, științei, tehnologiei și al celorlalte sfere ale gândirii și activității umane.[264] Ei fac aceasta ca ucenici ai lui Cristos care – după cum scrie Conciliul – "rânduit Domn prin Înviere…, acum lucrează în inimile oamenilor prin puterea Duhului său, nu numai trezind dorul după veacul ce va veni, ci, prin însuși acest fapt, însuflețind, purificând și întărind aceste dorințe generoase, prin care familia oamenilor caută să își umanizeze viața și să îndrepte spre acest scop întregul pământ".[265] Astfel, ei afirmă tot mai puternic măreția omului, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, măreție scoasă în lumină de misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, care "la plinirea timpului", prin lucrarea Duhului Sfânt, a intrat în istorie și s-a arătat ca om adevărat, El care a fost născut înaintea tuturor făpturilor, "prin care sunt toate și prin care noi existăm".[266]

5. Biserica – sacrament al unirii intime cu Dumnezeu

61. Apropiindu-se sfârșitul celui de-al doilea Mileniu, eveniment care trebuie să le reamintească tuturor și, într-un fel, să reactualizeze pentru toți venirea Cuvântului la plinirea timpului, Biserica vrea să mediteze încă o dată asupra esenței înseși a constituției ei divino-umane și a misiunii ei care o face părtașă la misiunea mesianică a lui Cristos, după învățătura și planul mereu valabil al Conciliului Vatican II. Urmând această linie, ne putem întoarce în Cenacol, unde Isus Cristos descoperă Apostolilor pe Duhul Sfânt ca Duhul adevărului și unde vorbește despre "plecarea" sa prin Cruce ca despre condiția necesară pentru "venirea" Duhului: "Este spre binele vostru ca Eu să plec, căci, de nu mă voi duce, Sfătuitorul nu va veni la voi; dar, dacă mă voi duce, îl voi trimite la voi".[267] Am văzut că această prevestire s-a adeverit mai întâi în seara zilei de Paști și apoi în timpul sărbătorii Cincizecimii la Ierusalim și am văzut că, de atunci încoace, ea se împlinește în istoria omenirii prin Biserică.

În lumina acelei prevestiri, sesizăm și înțelesul deplin al spuselor lui Isus, tot la Cina cea de Taină, despre noua lui "venire". Este, într-adevăr, semnificativ faptul că, în aceeași cuvântare de rămas bun, Isus își prevestește nu numai "plecarea", ci și noua sa "venire". El spune, textual: "Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi".[268] Și, în clipa în care își ia definitiv rămas bun înainte de a se înălța la Cer, repetă și mai explicit: "Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor".[269] Această nouă "venire" a lui Cristos, această continuă venire a sa pentru a fi împreună cu Apostolii, cu Biserica, acest "sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor" nu schimbă, desigur, faptul "plecării" sale. Îi urmează, la încheierea activității mesianice a lui Cristos pe pământ, și are loc în contextul prevestitei trimiteri a Duhului Sfânt și, într-un anume sens, face parte din propria lui misiune. Și totuși ea are loc prin lucrarea Duhului Sfânt, care face în așa fel încât Cristos, care a plecat, să vină acum, și pentru totdeauna, într-un nou mod. Această nouă venire a lui Cristos prin lucrarea Duhului Sfânt, prezența și acțiunea lui continuă în viața spirituală, se realizează în realitatea sacramentală. În această realitate, Cristos, care în umanitatea sa văzută a plecat, vine, este prezent și lucrează în Biserică într-un mod atât de intim încât face din ea Trupul său. Ca atare, Biserica trăiește, lucrează și crește "până la sfârșitul veacurilor". Toate acestea au loc prin lucrarea Duhului Sfânt.

62. Cea mai completă expresie sacramentală a "plecării" lui Cristos prin misterul Crucii și al Învierii este Euharistia. La fiecare celebrare a Euharistiei, venirea Lui, prezența Lui mântuitoare se realizează în mod sacramental: în Jertfă și în Împărtășanie. Se realizează prin lucrarea Duhului Sfânt, în cadrul misiunii Lui[270]. Prin Euharistie Duhul Sfânt săvârșește acea "întărire a omului lăuntric" despre care se vorbește în Scrisoarea către Efeseni.[271] Prin Euharistie, indivizii și comunitățile, sub acțiunea Duhului Sfătuitor, învață să descopere sensul divin al vieții omenești, reamintit de Conciliu: acel sens prin care Isus Cristos "îl dezvăluie deplin omului pe om", sugerând "o anumită asemănare între unitatea Persoanelor dumnezeiești și unirea fiilor lui Dumnezeu în adevăr și dragoste".[272] Această unire este exprimată și se înfăptuiește mai ales prin Euharistie: omul, participând la jertfa lui Cristos ce se actualizează la celebrarea Euharistiei, învață și "să se regăsească… prin dăruirea de sine",[273] în împărtășirea cu Dumnezeu și cu ceilalți oameni, frații și surorile sale.

De aceea, primii creștini, încă din zilele imediat următoare coborîrii Duhului Sfânt, "stăruiau în frângerea pâinii și în rugăciune", alcătuind astfel o comunitate unită prin învățătura Apostolilor.[274] În acest fel "ei recunoșteau" că Domnul lor cel înviat și înălțat la cer venea din nou în mijlocul lor, în și prin comunitatea euharistică a Bisericii. Călăuzită de Duhul Sfânt, Biserica și-a exprimat și confirmat de la început identitatea prin Euharistie. Așa a fost de atunci întotdeauna, în toate generațiile creștine, până în vremurile noastre, când ne apropiem de sfârșitul celui de-al doilea Mileniu creștin. Desigur, trebuie să constatăm, din nefericire, că în Mileniul ce se va sfârși în curând au avut loc marile despărțiri dintre creștini. Toți cei ce cred în Cristos trebuie, așadar, urmând exemplul Apostolilor, să se străduiască din toate puterile să-și conformeze gândirea și acțiunea cu voința Duhului Sfânt, "principiul unității Bisericii",[275] astfel încât toți cei care au fost botezați în același Duh pentru a forma un singur trup să redevină frați uniți între ei în celebrarea aceleiași Euharistii – "mister al pietății, semn al unității, legătură a carității"![276]

63. Prezența euharistică a lui Cristos – acel "Eu sunt cu voi" sacramental – permite Bisericii să-și descopere tot mai adânc propriul mister, fapt atestat de întreaga ecleziologie a Conciliului Vatican II, după care "Biserica este în Cristos ca un sacrament sau semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc".[277] Ca sacrament, Biserica se dezvoltă din Misterul Pascal al "plecării" lui Cristos, trăind din "venirea" Lui pururi nouă prin lucrarea Duhului Sfânt, în cadrul aceleiași misiuni a Duhului adevărului. Tocmai acesta este misterul esențial al Bisericii, proclamat de Conciliu.

Dacă Dumnezeu este Acela în care noi toți "trăim, ne mișcăm și suntem"[278] datorită creației, puterea Răscumpărării, la rândul ei, se continuă și crește în istoria omului și a lumii în ceea ce s-ar putea numi un "ritm" dublu, al cărui izvor se află în Tatăl Veșnic. Este ritmul, pe de o parte, al misiunii Fiului, care a venit în lume, născându-se din Maria Fecioara prin lucrarea Duhului Sfânt; iar, pe de altă parte, este ritmul misiunii Duhului Sfânt, care a fost revelat definitiv de Cristos. Prin "plecarea" Fiului, Duhul Sfânt a venit și continuă să vină ca Sfătuitor și Duh al adevărului. Iar în cadrul misiunii sale, oarecum înlăuntrul prezenței nevăzute a Duhului Sfânt, Fiul, care "plecase" în Misterul Pascal, "vine" și este pururi prezent în misterul Bisericii, uneori ascunzându-se și alteori descoperindu-se în istoria ei, întotdeauna călăuzindu-i pașii. Toate acestea se petrec în mod sacramental prin lucrarea Duhului Sfânt, care, luând din bogăția Răscumpărării lui Cristos, dă pururi viață. Pe măsură ce Biserica devine tot mai conștientă de acest mister, ea se vede pe sine mai clar, în primul rând ca sacrament.

Aceasta se întâmplă și deoarece, din voința Domnului ei, prin diferitele sacramente, Biserica își îndeplinește slujirea mântuitoare față de om. Această slujire sacramentală, ori de câte ori se săvârșește, aduce cu sine misterul "plecării" lui Cristos prin Cruce și Înviere, în virtutea căreia vine Duhul Sfânt. El vine și lucrează: "dă viață". Căci sacramentele semnifică har și dăruiesc har: semnifică viața și dăruiesc viața. Biserica este împărțitoarea văzută a semnelor sacre, iar Duhul Sfânt lucrează în ele ca Împărțitor nevăzut al vieții pe care ele o semnifică. Împreună cu Duhul este prezent și acționează Cristos Isus.

64. Dacă Biserica e sacramentul unirii intime cu Dumnezeu, ea este ca atare în Isus Cristos, în care această unire se împlinește ca o realitate mântuitoare. Este ca atare în Isus Cristos prin lucrarea Duhului Sfânt. Plinătatea realității mântuitoare, care este Cristos în istorie, se revarsă în mod sacramental în puterea Duhului Sfânt. Astfel Duhul Sfânt este un "alt Sfătuitor", un "alt Mângâietor", un nou Sfătuitor și Mângâietor pentru că prin acțiunea lui Vestea cea Bună ia formă în mințile și inimile omenești și se răspândește de-a lungul istoriei. În toate acestea, Duhul Sfânt este cel care dă viața.

Când folosim cuvântul "sacrament" vorbind despre Biserică, trebuie să nu uităm că în textul conciliar sacramentalitatea Bisericii apare ca distinctă de sacramentalitatea ce e proprie, în sensul strict, Sfintelor Taine. Citim astfel: "Biserica este… ca un sacrament, sau semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu". Însă ceea ce contează și reiese din sensul analogic în care este folosit cuvântul în cele două cazuri este relația pe care Biserica o are cu puterea Duhului Sfânt, singura care dă viață: Biserica este semnul și instrumentul prezenței și acțiunii Duhului dătător de viață.

Vatican II adaugă că Biserica este "sacrament… al unității întregului neam omenesc". Este vorba, evident, de unitatea pe care neamul omenesc, în sine diferențiat în multe feluri, o are de la Dumnezeu și în Dumnezeu. Această unitate își are rădăcinile în misterul Creației și capătă o dimensiune nouă în misterul Răscumpărării, care este rânduit spre mântuirea universală. Întrucât Dumnezeu "voiește ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului",[279] Răscumpărarea îi include pe toți oamenii și, într-un fel, întreaga creație. În aceeași dimensiune universală a Răscumpărării acționează Duhul Sfânt, în virtutea "plecării" lui Cristos. Așadar Biserica, înrădăcinată prin propriul ei mister în planul treimic al mântuirii, are dreptate să se considere "sacrament al unității întregului neam omenesc". Ea știe că este astfel prin puterea Duhului Sfânt, putere al cărui semn și instrument este, în împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu.

În acest fel se realizează "condescendența" infinitei Iubiri a Treimii: Dumnezeu, care este Spirit infinit, se apropie de lumea văzută. Dumnezeu Unul-Întreit se comunică omului în Duhul Sfânt încă de la început, dăruindu-i "chipul și asemănarea" sa. Sub acțiunea aceluiași Duh, omul și, prin el, lumea creată, răscumpărați de Cristos, se apropie de menirea lor definitivă în Dumnezeu. Biserica este "sacrament, adică semn și instrument" al acestei apropieri dintre cei doi poli ai Creației și Răscumpărării, Dumnezeu și omul. Ea se străduiește să refacă și să întărească unitatea la înseși rădăcinile neamului omenesc: în raportul de comuniune pe care omul îl are cu Dumnezeu, Creatorul, Stăpânul și Răscumpărătorul său. Acesta e un adevăr la care putem medita pe baza învățăturii Conciliului, pe care îl putem explica și aplica în toată plinătatea semnificației sale, în această fază de trecere de la al doilea la al treilea Mileniu creștin. Și ne bucurăm să înțelegem tot mai limpede că, înlăuntrul lucrării săvârșite de Biserică în istoria mântuirii, înscrisă în istoria neamului omenesc, este prezent și acționează Duhul Sfânt, El care străbate cu suflarea vieții divine peregrinarea pământească a omului și face ca toată creația, toată istoria, să se îndrepte convergent către scopul ei final, în infinitul ocean al lui Dumnezeu.

6. Duhul și Mireasa spun: "Vino!"

65. Suflarea vieții divine, Duhul Sfânt, în modul cel mai simplu și obișnuit, se exprimă și se face simțit în rugăciune. Este un gând frumos și mântuitor că, peste tot unde oamenii se roagă în lume, acolo este Duhul Sfânt, suflarea de viață a rugăciunii. Este un gând frumos și mântuitor să recunoaștem că, dacă rugăciunea e oferită pretutindeni în lume, în trecut, în prezent și în viitor, tot atât de răspândită este prezența și acțiunea Duhului Sfânt ce "insuflă" rugăciunea în inima omului în tot șirul nesfârșit al celor mai diferite situații și împrejurări, uneori favorabile, alteori nefavorabile vieții spirituale și religioase. De multe ori, sub acțiunea Duhului, rugăciunea se înalță din inima omului în ciuda opreliștilor și persecuțiilor și chiar în ciuda proclamațiilor oficiale referitoare la caracterul areligios sau chiar ateu al vieții publice. Rugăciunea rămâne pururi glasul tuturor celor care în aparență sunt fără glas – și în acest glas răsună mereu acel "strigăt mare" atribuit lui Cristos de Scrisoarea către Evrei.[280] Rugăciunea este și dezvăluirea acelui abis care este inima omului: adânc ce vine de la Dumnezeu și pe care numai Dumnezeu îl poate umple, tocmai cu Duhul Sfânt. Citim în Luca: "Dacă voi, răi fiind, știți să dați lucruri bune fiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru din ceruri va da pe Duhul Sfânt celor care i-l cer!".[281]

Duhul Sfânt este darul care vine în inima omului împreună cu rugăciunea. În rugăciune El se manifestă în primul rând și mai presus de toate ca Darul care "vine în ajutor slăbiciunii noastre". Acesta este gândul minunat dezvoltat de Sfântul Paul în Scrisoarea către Romani, când scrie: "Căci noi nu știm să ne rugăm cum trebuie, dar Duhul însuși mijlocește pentru noi cu suspine negrăite".[282] Așadar, Duhul Sfânt, nu numai că ne face în stare să ne rugăm, ci ne călăuzește "din lăuntru" în rugăciune, suplinind ce ne lipsește, compensând neputința noastră de a ne ruga: El este prezent în rugăciunea noastră și îi dă o dimensiune divină.[283] Astfel "Cel care cercetează inimile știe care sunt dorințele Duhului, căci Duhul mijlocește pentru sfinți după voința lui Dumnezeu".[284] Rugăciunea, prin lucrarea Duhului Sfânt, devine expresia tot mai matură a omului nou, care, prin ea, participă la viața divină.

Epoca noastră dificilă are o deosebită nevoie de rugăciune. În cursul istoriei – atât în trecut cât și în prezent – mulți oameni au dat mărturie pentru importanța rugăciunii, consacrându-se preamăririi lui Dumnezeu și vieții de rugăciune mai ales în mănăstiri, cu mare folos pentru Biserică; la fel, în anii din urmă, crește mereu numărul acelora care, în mișcări și grupuri tot mai răspândite, acordă primul loc rugăciunii și caută în ea reînnoirea vieții spirituale. Este un simptom semnificativ și îmbucurător, întrucât din această experiență decurge o contribuție reală la întărirea rugăciunii în rândul credincioșilor, care sunt ajutați să înțeleagă mai bine că Duhul Sfânt este acela care trezește în inimi un dor adânc de sfințenie.

În multe persoane și comunități există conștiința că, în ciuda progresului vertiginos al civilizației tehnologice și științifice și cu toate realele cuceriri și realizări, omul este amenințat, omenirea este amenințată. În fața acestei primejdii, și experimentând chiar realitatea înspăimântătoare a decadenței spirituale a omului, persoane și comunități întregi, călăuzite de un simțământ lăuntric de credință, caută puterea de a-l ridica din nou pe om, de a-l salva de sine însuși, de propriile-i erori și greșeli, care adesea fac ca noile sale cuceriri să fie dăunătoare. Și astfel ei descoperă rugăciunea, în care se manifestă "Duhul care vine în ajutor slăbiciunii noastre". Astfel, vremurile în care trăim apropie de Duhul Sfânt pe mulți oameni, care se întorc la rugăciune. Și am încredere că toți vor găsi în învățătura acestei Enciclici hrană pentru viața lor interioară și vor reuși să-și întărească, sub acțiunea Duhului, efortul de rugăciune, în armonie cu Biserica și cu Magisteriul ei.

66. În mijlocul problemelor, dezamăgirilor și speranțelor, al dezertărilor și întoarcerilor din aceste vremuri, Biserica rămâne credincioasă misterului nașterii sale. Deși este un fapt istoric că Biserica a ieșit din Cenacol în ziua Rusaliilor, într-un anume sens se poate spune că ea nu l-a părăsit niciodată. Spiritual, evenimentul de la Rusalii nu aparține numai trecutului: Biserica se află mereu în Cenacolul pe care îl poartă în inimă. Biserica stăruie în rugăciune, ca și Apostolii, împreună cu Maria, Mama lui Cristos, și cu aceia care în Ierusalim erau prima sămânță a comunității creștine și care așteptau în rugăciune venirea Duhului Sfânt.

Biserica stăruie în rugăciune împreună cu Maria. Această unire a Bisericii rugătoare cu Mama lui Cristos face parte de la început din misterul Bisericii: o vedem prezentă pe Maria în acest mister așa cum este prezentă și în misterul Fiului ei. Conciliul ne spune: "Sfânta Fecioară… sub adumbrirea Duhului Sfânt… a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit întâiul născut printre mulți frați (cf. Rom 8, 29), adică printre credincioși, la a căror naștere și formare ea participă cu iubire de mamă; prin harurile și funcțiile ei deosebite" ea este… "intim unită cu Biserica: este prototipul Bisericii".[285] "Contemplând sfințenia tainică a Mariei și imitând dragostea ei, Biserica… devine ea însăși mamă" și "ea însăși este Fecioara care păstrează… fidelitatea făgăduită Mirelui ei. Imitând pe Maica Domnului ei, prin puterea Duhului Sfânt, păstrează în feciorelnică puritate credința întreagă, speranța tare, iubirea sinceră".[286]

Se înțelege astfel mai profund de ce Biserica, unită cu Fecioara Mamă, se adresează necontenit ca Mireasă dumnezeiescului ei Mire, după cum arată cuvintele Apocalipsului, citate de Conciliu: "Duhul și Mireasa spun Domnului Isus: Vino!".[287] Rugăciunea Bisericii este această invocare neîntreruptă, în care "Duhul însuși mijlocește pentru noi": într-un fel, Duhul însuși o rostește cu Biserica și în Biserică. Fiindcă Duhul este dat Bisericii pentru ca prin puterea lui întreaga comunitate a Poporului lui Dumnezeu, oricât de răspândită și variată, să poată stărui în speranță: în acea speranță în care "am fost mântuiți".[288] Este speranța eshatologică, speranța împlinirii definitive în Dumnezeu, speranța Împărăției veșnice, care se realizează în participarea la viața Treimii. Duhul Sfânt, dat Apostolilor ca Sfătuitor, este Cel ce păzește și însuflețește această speranță în inima Bisericii.

La apropierea celui de-al treilea Mileniu după Cristos, când "Duhul și Mireasa spun Domnului Isus: Vino!", această rugăciune a lor este, ca întotdeauna, plină de semnificație eshatologică, menită să dea sens deplin și celebrării marelui Jubileu. Este o rugăciune îndreptată spre destinele mântuitoare către care Duhul Sfânt deschide inimile prin acțiunea sa de-a lungul istoriei omului pe pământ. Dar, în același timp, această rugăciune este îndreptată spre un moment precis din istorie, în care se reliefează "plinirea timpului", marcată de anul 2000. Biserica vrea să se pregătească pentru acest Jubileu în Duhul Sfânt precum Fecioara din Nazaret în care Cuvântul s-a făcut trup a fost pregătită de Duhul Sfânt.

Încheiere

67. Voim să încheiem aceste considerații în inima Bisericii și în inima omului. Drumul Bisericii trece prin inima omului, fiindcă acolo este locul tainic al întâlnirii mântuitoare cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeul ascuns, și aici Duhul Sfânt devine "izvor de viață săltătoare în viața veșnică".[289] Aici vine ca Duh al adevărului și ca Paraclet, așa cum a fost făgăduit de Cristos. De aici acționează El ca Sfătuitor, Mijlocitor, Apărător, mai ales atunci când omul, când omenirea se află în fața judecății de condamnare din partea acelui "acuzator" despre care Apocalipsul spune că "îi acuză zi și noapte pe cei aleși, înaintea Dumnezeului nostru".[290] Duhul Sfânt nu încetează să fie păstrătorul speranței în inima omului: al speranței tuturor ființelor omenești și mai ales a celor care "au pârga Duhului" și "așteaptă răscumpărarea trupurilor lor".[291]

Duhul Sfânt, în tainica sa legătură de comuniune divină cu Răscumpărătorul omului, este Acela care asigură continuitatea Lucrării lui: El ia de la Cristos și transmite tuturor, intrând necontenit în istoria lumii prin inima omului. Acolo devine – după cum proclamă Secvența liturgică de la Solemnitatea Rusaliilor – adevăratul "părinte al săracilor, dătător de daruri, lumina inimilor"; devine "oaspetele drag al sufletului", pe care Biserica îl întâmpină neîncetat în pragul sanctuarului lăuntric al fiecărui om. Căci El aduce "odihnă și alinare" în mijlocul ostenelilor, în truda mâinilor și minților omenești; aduce "odihnă" și "alinare" în arșița zilei, în neliniștile, luptele și primejdiile din orice vreme; aduce "mângâiere" când inima omului se mâhnește și este încercată de deznădejde.

Și de aceea Secvența exclamă: "Fără puterea ta nimic nu este în om, nimic nu este fără greșeală". Într-adevăr, numai Duhul Sfânt "vădește de păcat", de rău, pentru a reface binele în om și în lume: pentru "a reînnoi fața pământului". De aceea, El purifică de tot ce "pângărește" pe om, de "ceea ce este întinat"; El vindecă cele mai adânci răni ale existenței umane; schimbă uscăciunea sufletelor, transformându-le în câmpuri roditoare de har și sfințenie. "Înmoaie ce este tare, încălzește ce e înghețat și ce este greșit îndreaptă" pe căile mântuirii.[292]

Rugându-se astfel, Biserica își mărturisește necontenit credința că în lumea noastră creată există un Duh care este Dar necreat. Este Duhul Tatălui și al Fiului: ca și Tatăl și Fiul, este necreat, nemărginit, veșnic, atotputernic, Dumnezeu, Domn.[293] Acest Duh al lui Dumnezeu "umple universul" și tot ce este creat își recunoaște în El izvorul identității proprii; în El își găsește expresia transcendentă, spre El se îndreaptă și pe El îl așteaptă, îl cheamă cu toată ființa. Spre El se îndreaptă, ca spre Duhul adevărului și al iubirii, omul care trăiește din adevăr și din iubire și care fără Izvorul adevărului și al iubirii nu poate trăi. Spre El se îndreaptă Biserica, inima omenirii, ca să implore pentru toți și să împartă tuturor acele daruri ale iubirii care prin El "a fost revărsată în inimile noastre".[294] Spre El se îndreaptă Biserica de-a lungul căilor întortocheate ale peregrinării omului pe pământ: cere, imploră neîncetat rectitudinea actelor umane ca pe o lucrare a Lui; imploră bucuria și mângâierea pe care numai El, adevăratul Mângâietor, le poate aduce coborând în inimile oamenilor;[295] Biserica imploră harul virtuților, care merită gloria cerească; imploră mântuirea veșnică, în comunicarea deplină a vieții divine, la care Tatăl i-a "predestinat" din veșnicie pe oameni, creați din iubire după chipul și asemănarea Preasfintei Treimi.

Cu inima sa, care îmbrățișează toate inimile oamenilor, Biserica imploră de la Duhul Sfânt acea fericire care se poate realiza pe deplin numai în Dumnezeu: bucuria "pe care nimeni nu o va putea lua",[296] bucuria care e rodul iubirii și, de aceea, a lui Dumnezeu care este iubire; ea imploră "dreptatea, pacea și bucuria Duhului Sfânt" în care, după cuvintele Sfântului Paul, constă Împărăția lui Dumnezeu.[297]

Pacea, de asemenea, este rodul iubirii: pacea lăuntrică, pe care omul ostenit o caută înlăuntrul său; pacea căutată de omenire, de familia umană, de popoare, de națiuni, de continente cu o speranță neliniștită de a o dobândi în perspectiva trecerii de la al doilea la al treilea Mileniu creștin. Deoarece drumul păcii trece în ultimă instanță prin iubire și caută să creeze civilizația iubirii, Biserica își ațintește privirea spre Acela care este Iubirea Tatălui și a Fiului și, în ciuda primejdiilor crescânde, nu încetează să aibă încredere, nu încetează să cheme și să slujească pacea omului pe pământ. Încrederea ei se întemeiază pe Acela care, fiind Duhul iubirii, este și Duhul păcii și continuă să fie prezent în lumea noastră umană, la orizontul conștiințelor și al inimilor, pentru "a umple universul" de iubire și pace.

În fața lui îngenunchez la sfârșitul acestor considerații și îl implor ca El, Duhul Tatălui și al Fiului, să ne dăruiască tuturor binecuvântarea și harul pe care doresc să le transmit, în numele Preasfintei Treimi, fiilor și fiicelor Bisericii și întregii familii umane.

Dat la Roma, Sfântul Petru, la 18 mai, Solemnitatea Rusaliilor, în anul 1986, al optulea al Pontificatului meu.

Note


[1] Ioan 7, 37 și urm.

[2] In 7, 39.

[3] In 4, 14; cf. Conc. Vatican II, Constituția dogmatică despre Biserică Lumen Gentium, 4.

[4] Cf. In 3, 5.

[5] Cf. Leon XIII, Enciclica Divinum illud Munus (9 mai 1897); Acta Leonis, 17 (1898), p. 125-148; Pius XII, Enciclica Mystici Corporis (29 iunie 1943): AAS 35 (1943) p. 193-248.

[6] Audiența generală din 6 iunie 1973: Insegnamenti di Paolo VI, XI (1973), 477.

[7] Liturghierul Roman; cf. 2 Cor 13, 13.

[8] In 3, 17.

[9] Fil 2, 11.

[10] Cf. Lumen Gentium, 4; Ioan Paul II, Discurs către participanții la Congresul Internațional de Pneumatologie (26 martie 1982), I: Insegnamenti V/1 (1982) p. 1004.

[11] Cf. In 4, 24.

[12] Cf. Rom 8, 22; Gal 6, 15.

[13] Cf. Mt 24, 35.

[14] In 4, 14.

[15] Lumen gentium, 17.

[16] –λλov παράκλητov: In 14, 16.

" Termenul polisemantic "parákletos" a pus întotdeauna grele probleme de traducere. Soluția adoptată în multe limbi, de a-l transpune ca atare (e.g.fr. Paraclet, it. Paraclito, engl. Paraclete) nu are tradiție în limba română. Am folosit totuși de cîteva ori cuvîntul Paraclet acolo unde părea indispensabil, pentru a nu-i sărăci conținutul și prevăzînd că va trebui la un moment dat adoptat cel puțin în lucrările de specialitate. Tradiția românească de a-l traduce cu "Mîngîietor" nu pare adecvată în contextele date. Acolo unde originalul traduce cuvîntul grecesc, am preferat deci, urmând varianta engleză, precum și o linie a tradiției patristice, redarea lui prin "Sfătuitor" (n. tr.).

[17] Cf. 1 In 2, 1.

[18] Cf. 1 In 2, 1.

[19] In 14, 26.

[20] In 15, 26 și urm.

[21] Cf. 1 In 1, 1-3; 4, 14.

[22] "Adevărurile revelate în mod divin, conținute și exprimate în cărțile Sfintei Scripturi, au fost scrise prin inspirația Duhului Sfânt" și de aceea Sfânta Scriptură trebuie "citită și interpretată cu ajutorul aceluiași Duh, prin lucrarea Căruia a fost scrisă" – Conc. Ec. Vatican II, Constituția dogmatică depre Revelația divină Dei Verbum, 11, 12.

[23] In 16, 12 și urm.

[24] Fapte 1, 1.

[25] In 16, 14.

[26] In 16, 15.

[27] In 16, 7 și urm.

[28] In 15, 26.

[29] In 14, 16.

[30] In 14, 26.

[31] In 15, 26.

[32] In 14, 16.

[33] In 16, 7.

[34] Cf. In 3, 16 și urm., 34; 6, 57; 17, 3. 18. 23.

[35] Mt 28, 19.

[36] Cf. 1 In 4, 8. 16.

[37] Cf. 1 Cor 2, 10.

[38] Cf. Sf. Toma d’Aquino, Summa Theol. I a qq. 37-38.

[39] Rom 5, 5.

[40] In 16, 14.

[41] Gen 1, 1 și urm.

[42] Gen 1, 26.

[43] Rom 8, 19-22.

[44] In 16, 7.

[45] Gal 4, 6; cf. Rom 8, 15.

[46] Cf. Gal 4, 6; Fil 1, 19; Rom 8, 11.

[47] Cf. In 16, 6.

[48] Cf. In 16, 20.

[49] Cf. In 16, 7.

[50] Fapte 10, 37 și urm.

[51] Cf. Lc 4, 16-21; 3, 16; 4, 14; Mc 1, 10.

[52] Is 11, 1-3.

[53] Is 61, 1 și urm.

[54] Is 48, 16.

[55] Is 42, 1.

[56] Is 53, 5-6. 8.

[57] Is 42, 1.

[58] Is 42, 6.

[59] Is 49, 6.

[60] Is 59, 21.

[61] Cf. Lc 2, 25-35.

[62] Lc 1, 35.

[63] Cf. Lc 2, 19-51.

[64] Cf. Lc 4, 16-21; Is 61, 1 și urm.

[65] Lc 3, 16; cf. Mt 3, 11; Mc 1, 7 și urm.; In 1, 33.

[66] In 1, 29.

[67] Cf. In 1, 33 și urm.

[68] Lc 3, 21 și urm; cf. Mt 3, 16; Mc 1, 10.

[69] Mt 3, 17.

[70] Cf. Sf. Vasile, De Spiritu Sancto XVI, 39: PG 32, 139.

[71] Fapte 1, 1.

[72] Cf. Lc 4, 1.

[73] Cf. Lc 10, 17-20.

[74] Lc 10, 21; Cf. Mt 11, 25 și urm.

[75] Lc 10, 22; cf. Mt 11, 27.

[76] Mt 3, 11; Lc 3, 16.

[77] In 16, 13.

[78] In 16, 14.

[79] In 16, 15.

[80] Cf. In 14, 26; 15, 26.

[81] In 3, 16.

[82] Rom 1, 3 și urm.

[83] Ez 36, 26 și urm.; cf. In 7, 37-39; 19, 34.

[84] In 16, 7.

[85] Cf. Sf. Ciril din Alexandria, In Iohannis Evangelium, lib. V, cap. II: P.G. 73, 755.

[86] In 20, 19-22.

[87] Cf. In 19, 30.

[88] Cf. Rom 1, 4.

[89] Cf. In 16, 20.

[90] In 16, 7.

[91] In 16, 15.

[92] Lumen Gentium, 4.

[93] In 15, 26 și urm.

[94] Decretul despre activitatea misionară a Bisericii, Ad Gentes, 4.

[95] Cf. Fapte 1, 14.

[96] Lumen gentium, 4. Există o întreagă tradiție patristică și teologică asupra unirii intime dintre Duhul Sfânt și Biserică, unire prezentată uneori în analogie cu relația dintre suflet și trup în om: cf. SF. IRENEU, Adversus haereses, III, 24, 1: SC 211, pag. 470-474; SF. AUGUSTIN, Sermo 267, 4, 4: PL 38, 1231; Sermo 268, 2: PL 38, 1232; In Iohannis Evangelium Tractatus, XXV, 13; XXVII,6: CCL 36, 266, 272 și urm.; SF. GRIGORE CEL MARE, In Septem Psalmos Poenitentialis Expositio, Psal. V, 1: PL 79, 602; DIDYMUS ORBUL, De Trinitate, II, 1: PG 26, 368 și urm., 372 și urm. SF. IOAN GURĂ DE AUR, In Epistolam ad Ephesios, Omilia IX, 3: PG 62, 72 și urm.; SF. TOMA D’ AQUINO a sintetizat tradiția patristică și teologică anterioară, prezentîndu-L pe Duhul Sfânt ca "inima" și "sufletul" Bisericii; cf. Summa Theol., III, q. 8, a. 1 la 3; In Symbolum Apostolorum Expositio, a IX; In Tertium Librum Sententiarum, Bist. XIII, q. 2, a. 2, Quaestiuncula 3.

[97] Cf. Ap 2, 29; 3, 6-13. 22.

[98] Cf. In 12, 31; 14, 30; 16, 11.

[99] Gaudium et spes, 1.

[100] Ibid., 41.

[101] Ibid., 26.

[102] In 16, 7 și urm.

[103] In 16, 7.

[104] In 16, 8-11.

[105] Cf. In 3, 17; 12, 47.

[106] Cf. Ef 6, 12.

[107] Gaudium et spes, 2.

[108] Cf. ibid. 10, 13, 27, 37, 63, 73, 79, 80.

[109] Fapte 2, 4.

[110] Cf. Sf. Irineu, Adversus haereses, III, 17, 2: SC 211, p. 330-332.

[111] Fapte 1, 4. 5. 8.

[112] Fapte 2, 22-24.

[113] Cf. Fapte 3, 14-15; 4, 10. 27-28; 7, 52; 10, 39; 13, 28-29; etc.

[114] Cf. In 3, 17; 12, 47.

[115] Fapte 2, 36.

[116] Fapte 2, 37-38.

[117] Cf. Mc 1, 15.

[118] Cf. In 20, 22.

[119] Cf. In 16, 9.

[120] Osea 13, 14 Vg.; cf. 1 Cor 15, 55.

[121] Cf. 1 Cor 2, 10.

[122] Cf. 2 Tes 2, 7.

[123] Cf. 1 Tim 3, 16.

[124] Cf. Reconciliatio et paenitentia (2 decembrie 1984), 19-22: AAS 77 (1985), pag. 229-233.

[125] Cf. Gen 1, 3.

[126] Cf. Rom 5, 19; Fil 2, 8.

[127] Cf. In 1, 1. 2. 3. 10.

[128] Cf. Col 1, 15-18.

[129] Cf. In 8, 44.

[130] Cf. Gen 1, 2.

[131] Cf. Gen 1, 26. 28. 29.

[132] Const. dogm. despre Revelația divină Dei Verbum, 2.

[133] Cf. 1 Cor 2, 10-11.

[134] Cf. 1 Cor 2, 10-11.

[135] Cf. Fil 2, 8.

[136] Cf. In 2, 16-17.

[137] Gen 3, 5.

[138] Cf. Gen 3, 22 privind "pomul vieții"; cf. și In 3, 36; 4, 14; 5, 24; 6, 40.47; 10, 28; 12, 50; 14, 6; Fapte 13, 48; Rom 6, 23; Gal 6, 8; 1 Tim 1, 16; Tit 1, 2; 3, 7; 1 Pt 3, 22; 1 In 1, 2; 2, 25; 5, 11.13; Ap 2, 7.)

[139] Cf. Sf. Toma d’Aquino, Summa Theol. Ia-IIae, q. 80, a. 4, ad 3.

[140] 1 In 3, 8.

[141] In 16, 11.

[142] Cf. Ef 6, 12; Lc 22, 23.

[143] De civitate Dei XIV, 28: CCL 48, pag. 541.

[144] Gaudium et spes, 36.

[145] În grecește verbul este παρακαλεÃv, care înseamnă "a invoca, a chema la sine".

[146] Cf. Gen 6, 7.

[147] Gen 6, 5-7.

[148] Cf. Rom 8, 20-22.

[149] Cf. Mt 15, 32; Mc 8, 2.

[150] Evrei 9, 13-14.

[151] In 20, 22-23.

[152] Fapte 10, 38.

[153] Evrei 5, 7-8.

[154] Evrei 9, 14.

[155] Cf. Lev 9, 24; 1 Regi 18, 38; 2 Cron 7, 1.

[156] Cf. In 15, 26.

[157] In 20, 22-23.

[158] Mt 3, 11.

[159] Cf. In 3, 8.

[160] In 20, 22-23.

[161] Cf. Secvența Veni, Sancte Spiritus.

[162] Sf. Bonaventura, De septem donis Spiritus Sancti, Collatio II, 3: Ad Claras Aquas, V, 463.

[163] Marcu 1, 15.

[164] Cf. Evrei 9, 14.

[165] Cf. Gaudium et spes, 16.

[166] Cf. Gen 2, 9. 17.

[167] Gaudium et spes, 16.

[168] Ibid, 27.

[169] Cf. ibid., 13.

[170] Cf. Înd. Apost. Reconciliatio et Paenitentia, 16.

[171] Gaudium et spes, 10.

[172] Cf. Rom 7, 14-15. 19.

[173] Gaudium et spes, 37.

[174] Ibid., 13.

[175] Ibid., 37.

[176] Cf. Secvența Rusaliilor: Reple cordis intima.

[177] Sf. Augustin, Enarr, in Ps. XLI, 13: CCL, 38, 470: "Ce este abisul și ce abis cheamă? Dacă ‘abis’ înseamnă ‘adîncuri’, nu putem socoti oare că inima omului este un abis? Căci ce este mai adânc decât acest abis? Oamenii pot vorbi, pot fi văzuți prin acțiunile pe care le fac mădularele lor, pot fi auziți cum vorbesc; dar al cui gând poate fi pătruns, a cui inimă poate fi citită?"

[178] Cf. Evrei 9, 14.

[179] In 14, 17.

[180] Mt 12, 31-32.

[181] Mc 3, 28-29.

[182] Lc 12, 10-11.

[183] Sf. Toma D’Aquino, Summa Theol. IIa-IIae, q. 14, a. 3; cf. Sf. Augustin, Epist. 185, 11, 48-49, PL 33, 814 și urm.; Sf. Bonaventura, Comment. in Evang. S. Lucae, Cap. XIV, 15-16: Ad Claras Aquas, VII, 314-315.

[184] Cf. Ps 81(80), 13; Ier 7, 24; Mc 3, 5.

[185] Reconciliatio et Paenitentia, 18.

[186] Pius XII, Mesaj radiofonic la Congresul Catehetic Național al SUA, Boston (26 oct. 1946): Discorsi e Radiomessaggi, VIII (1946), 288.

[187] Reconciliatio et Paenitentia, 18.

[188] 1 Tes 5, 19; Ef 4, 30.

[189] Cf. Reconciliatio et Paenitentia, 14-22.

[190] Cf. Sf. Augustin, De civitate Dei, XIV, 28: CCL 48, 451.

[191] Cf. In 16, 11.

[192] Cf. In 16, 15.

[193] Cf. Gal 4, 4.

[194] Ap 1, 8; 22, 13.

[195] In 3, 16.

[196] Gal 4, 4-5.

[197] Lc 1, 34-35.

[198] Mt 1, 18.

[199] Mt 1, 20-21.

[200] Cf. Sf. Toma d’Aquino, Summa Theol. III q. 2, aa. 10-12; q. 6, a. 6; q. 7, a. 13.

[201] Lc 1, 38.

[202] In 1, 14.

[203] Col 1, 15.

[204] Cf. de exemplu, Gen 9, 11; Dt 5, 26; Iob 34, 15; Is 40, 6; 42, 10; Ps 145/144, 21; Lc 3, 6; 1 Pt 1, 24.

[205] Lc 1, 45.

[206] Cf. Lc 1, 41

[207] Cf. In 16, 9.

[208] 2 Cor 3, 17.

[209] Cf. Rom 1, 5.

[210] Rom 8, 29.

[211] Cf. In 1, 14. 4. 12-13.

[212] Cf. Rom 8, 14.

[213] Cf. Gal 4, 6; Rom 5, 5; 2 Cor 1, 22.

[214] Rom 8, 15.

[215] Rom 8, 16-17.

[216] Cf. Ps 104/103, 30.

[217] Rom 8, 19.

[218] Rom 8, 29.

[219] Cf. 2 Pt 1, 4.

[220] Cf. Ef 2, 18; Const. dogm. Dei Verbum, 2.

[221] Cf. 1 Cor 2, 12.

[222] Ef 1, 3-14.

[223] Ef 1, 13-14.

[224] Cf. In 3, 8.

[225] Gaudium et spes, 22; cf. Lumen Gentium, 16.

[226] In 4, 24.

[227] Ibid. 4.

[228] Cf. Sf. Augustin, Confessiones III 6, 11: CCL 27, 33.

[229] Cf. Tit 2, 11.

[230] Cf. Is 45, 15.

[231] Înț 1, 7.

[232] Lc 2, 27. 34.

[233] Gal 5, 17.

[234] Gal 5, 16-17.

[235] Cf. Gal 5, 19-21.

[236] Gal 5, 22-23.

[237] Gal 5, 25.

[238] Cf. Rom 8, 5. 9.

[239] Rom 8, 6. 13.

[240] Rom 8, 10. 12.

[241] Cf. 1 Cor 6, 20.

[242] Cf. Gaudium et spes, 19, 20, 21.

[243] Lc 3, 6; Cf. Is 40, 5.

[244] Cf. Rom 8, 23.

[245] Rom 8, 3.

[246] Rom 8, 26.

[247] Rom 8, 11.

[248] Rom 8, 10.

[249] Cf. Encicl. Redemptor hominis, (4 martie 1979), 14: AAS 71 (1979) pag. 284-285.

[250] Cf. Înț 15, 3.

[251] Cf. Ef 3, 14-16.

[252] Cf. 1 Cor 2, 10-11.

[253] Cf. Rom 8, 9; 1 Cor 6, 19.

[254] Cf. In 14, 23; Sf. Irineu, Adversus haereses, V, 6, 1: SC 153, p. 72-80; Sf. Ilarie, De Trinitate, VIII, 19.21: PL 10, 250. 252; Sf. Ambroziu, De Spiritu Sancto, I, 6, 8: PL 16, 752-753; Sf. Augustin, Enarr. in Ps. XLIX, 2: CCL 38, p. 575-576; Sf. Ciril de Alexandria, In Ioannes Evangelium, Cartea I, II: PG 73, 154-158; 246; Cartea IX: PG 74, 262; Sf. Atanasie, Oratio III contra Arianos, 24: PG 26, 374-375; Epist. I ad Serapionem, 24: PG 26, 586-587; Didymos Orbul, De Trinitate, II, 6-7: PG 39, 523-530; Sf. Ioan Gură de Aur, In Epist. ad Romanos Homilia XIII, 8: PG 60, 519; Sf. Toma d’Aquino Summa Theol. Ia, q. 43, aa. 1, 3-6.

[255] Cf. Gen 1, 26-27; Sf. Toma d’Aquino, Summa Theol. Ia, q. 93, aa. 4. 5. 8.

[256] Cf. Gaudium et spes, 24; 25.

[257] Ibid. 38, 40.

[258] Cf. 1 Cor 15, 28.

[259] Cf. Gaudium et spes, 24.

[260] Sf. Irineu, Adversus haereses IV, 20, 7: SC 100/2, p. 648.

[261] Sf. Vasile, De Spiritu Sancto IX, 22: PG 32, 110.

[262] Rom 8, 2.

[263] 2 Cor 3, 17.

[264] Cf. Gaudium et spes 53, 59.

[265] Ibid. 38.

[266] 1 Cor 8, 6.

[267] In 16, 7.

[268] In 14, 18.

[269] Mt 28, 20.

[270] Acest lucru este exprimat de "epicleza" dinainte de Prefacere: "… sfințește darurile acestea cu roua Duhului tău, ca ele să devină pentru noi Trupul și Sîngele Domnului nostru Isus Cristos" (Rugăciunea Euharistică II).

[271] Cf. Ef 3, 16.

[272] Gaudium et spes, 24.

[273] Ibid.

[274] Cf. Fapte 2, 42.

[275] CONC. VAT. II, Decretul privind ecumenismul Unitatis Redintegratio, 2.

[276] Sf. Augustin, In Ioannis Evangelium Tractatus XXVI, 13: CCL 36, p. 266; CONC. VAT. II, Const. despre Liturgia Sacră Sacrosanctum Concilium, 47.

[277] Lumen Gentium, 1.

[278] Fapte 17, 28.

[279] 1 Tim 2, 4.

[280] Cf. Evr 5, 7.

[281] Lc 11, 13.

[282] Rom 8, 26.

[283] Cf. Origene, De oratione, 2: PG 11, 419-423.

[284] Rom 8, 27.

[285] Lumen Gentium, 63.

[286] Ibid., 64.

[287] Ibid., 4; cf. Ap 22, 17.

[288] Cf. Rom 8, 24.

[289] Cf. In 4, 14; Lumen Gentium, 4.

[290] Cf. Ap 12, 10.

[291] Cf. Rom 8, 23.

[292] Cf. Secv. Veni, Sancte Spiritus.

[293] Cf. Crezul Quicumque: DS 75.

[294] Cf. Rom 5, 5.

[295] Trebuie să amintim aici importantul Îndemn Apostolic Gaudete in Domino, publicat de Papa Paul VI la 9 mai în Anul Sfânt 1975: este mereu actual îndemnul exprimat acolo de a "implora darul bucuriei de la Duhul Sfânt" și de a "aprecia bucuria propriu zis spirituală care este rod al Duhului Sfânt": AAS 67 (1975) p. 289-302.

[296] In 16, 22.

[297] Cf. Rom 14, 17; Gal 5, 22.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: ARCB
Publicarea în original: 18.05.1986
Publicarea pe acest sit: 13.12.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns