Dives in Misericordia

Scrisoarea enciclică
Dives in Misericordia
a Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea
despre Milostivirea Divină

Venerați frați, preaiubiți fii și fiice,
salutare și binecuvântare apostolică!

I. CINE MĂ VEDE PE MINE ÎL VEDE PE TATĂL (In 14, 9)

1. Revelarea milostivirii

„Dumnezeul bogat în milostivire”[1] este acela pe care Isus Cristos ni l-a revelat ca Tată; însuși Fiul său ni l-a arătat și ni l-a făcut cunoscut, în sine însuși[2]. În acest sens este memorabil momentul în care Filip, unul din cei doisprezece Apostoli, adresându-se lui Cristos, a zis: „Doamne, arată-ni-l pe Tatăl și ne este deajuns”; iar Isus i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi și tu nu m-ai cunoscut…? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl”[3]. Aceste cuvinte au fost rostite în timpul cuvântării de rămas bun, la sfârșitul Cinei pascale, care a fost urmată de evenimentele acelor zile sfinte, în care trebuia să se confirme o dată pentru totdeauna faptul că „Dumnezeu, care este bogat în milostivire, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morți din pricina păcatelor, ne-a făcut iarăși vii cu Cristos”[4].

Urmând învățătura Conciliului Vatican II și având în vedere necesitățile deosebite ale timpului în care trăim, am dedicat Enciclica Redemptor Hominis adevărului despre om, care ne este revelat, în toată plinătatea și profunzimea lui, în Cristos. O necesitate nu mai puțin importantă, în aceste vremuri critice și deloc ușoare, mă îndeamnă să descopăr, tot în Cristos, încă o dată chipul Tatălui, care este „îndurător și Dumnezeul a toată mângâierea”[5]. Citim în Constituția Gaudium et spes: „Cristos, noul Adam, … îl dezvăluie pe deplin omului pe om și îi descoperă măreția chemării proprii”: o face „tocmai revelându-i misterul Tatălui și al iubirii lui[6]. Cuvintele citate atestă limpede că manifestarea omului în deplina demnitate a naturii sale nu poate avea loc fără referirea – nu numai conceptuală, ci în mod integral existențială – la Dumnezeu. Omul și vocația sa supremă se dezvăluie în Cristos prin revelarea misterului Tatălui și a iubirii lui.

De aceea, se cuvine acum să ne îndreptăm atenția spre acest mister: o sugerează multe experiențe ale Bisericii și ale omului contemporan; o cer și chemările atâtor inimi omenești, suferințele și speranțele, angoasele și așteptările lor. Dacă este adevărat că fiecare om este, într-un anume sens, drumul Bisericii, cum am afirmat în enciclica Redemptor hominis, în același timp, Evanghelia și întreaga Tradiție ne arată mereu că trebuie să străbatem acest drum cu fiecare om, așa cum l-a trasat Cristos, revelându-l în sine însuși pe Tatăl și iubirea lui[7]. În Isus Cristos orice drum către om, care a fost o dată pentru totdeauna stabilit pentru Biserică în contextul schimbător al vremurilor, este și un mers în întâmpinarea Tatălui și a iubirii sale. Conciliul Vatican II a confirmat acest adevăr, pentru timpurile noastre.

Cu cât misiunea desfășurată de Biserică se axează mai mult asupra omului, cu cât este mai antropocentrică, cu atât ea trebuie să se confirme și să se realizeze mai teocentric, adică să se orienteze, în Isus Cristos, către Tatăl. În vreme ce feluritele curente ale gândirii omenești din trecut și de astăzi au fost și continuă să fie înclinate să despartă și chiar să pună în opoziție teocentrismul și antropocentrismul, Biserica, urmându-l pe Cristos, încearcă să le îmbine, în istoria omului, în mod organic și profund. Acesta este și unul dintre principiile fundamentale, și poate cel mai important, al Magisteriului ultimului Conciliu. Așadar, dacă, în faza actuală a istoriei Bisericii, ne propunem ca principală sarcină să traducem în viață învățătura marelui Conciliu, trebuie să îmbrățișăm acest principiu cu credință, cu minte deschisă și cu toată inima. Deja în Enciclica mea citată mai sus am încercat să subliniez că aprofundarea și îmbogățirea multiformă a conștiinței Bisericii, rod al Conciliului, trebuie să ne deschidă mai larg mintea și inima față de Cristos însuși. Astăzi doresc să spun că deschiderea spre Cristos, care, ca Răscumpărător al lumii, îl revelează pe deplin omului pe om, nu se poate realiza decât printr-o tot mai matură referire la Tatăl și la iubirea lui.

2. Întruparea milostivirii

Dumnezeu, care „locuiește în lumina cea neapropiată”[8], îi vorbește totodată omului cu limbajul întregului cosmos: „Într-adevăr, cele nevăzute ale lui, de la facerea lumii se arată minții din făpturi: și veșnica lui putere și dumnezeirea”[9]. Această cunoaștere indirectă și imperfectă, lucrare a minții care îl caută pe Dumnezeu prin făpturile din lumea vizibilă, nu este încă „vederea Tatălui”. „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată”, scrie sfântul Ioan, spre a reliefa mai bine adevărul că „Fiul unul-născut, care este în sânul Tatălui, El ni l-a descoperit”[10]. Această „descoperire” ni-l arată pe Dumnezeu în misterul de necercetat al ființei sale – una și întreită – înconjurată de „lumina cea neapropiată”[11] Prin această „descoperire” a lui Cristos, însă, îl cunoaștem pe Dumnezeu înainte de toate în relația sa de iubire față de om: în „filantropia”[12] sa. Aici, „perfecțiunile lui invizibile” devin în mod deosebit „vizibile”, incomparabil mai vizibile decât prin toate celelalte lucrări săvârșite de El: ele devin vizibile în Cristos și prin Cristos, în faptele și cuvintele lui și, în sfârșit, în moartea lui pe cruce și în învierea lui.

Astfel, în Cristos și prin Cristos, devine deosebit de vizibil Dumnezeu în milostivirea sa, adică este pus în relief acel atribut al dumnezeirii care, încă din Vechiul Testament, folosindu-se de diferite concepte și de diferiți termeni, a definit „milostivirea”. Cristos conferă întregii tradiții vetero-testamentare a milostivirii divine o semnificație definitivă. Nu numai că vorbește despre ea și o explică folosind asemănări și parabole, dar mai ales o întrupează și o personifică El însuși. El este, într-un anume sens, milostivirea. Pentru cel care o vede și o găsește în El, Dumnezeu devine în mod deosebit „vizibil” ca Tată „bogat în milostivire”[13].

Mentalitatea contemporană, poate mai mult decât cea a omului din trecut, pare să se opună Dumnezeului milostivirii și tinde, în felul acesta, să îndepărteze din viața omului și să smulgă din inima lui însăși ideea de milostivire. Cuvântul și conceptul de milostivire par să-l incomodeze pe omul care, datorită enormei dezvoltări a științei și a tehnicii, nemaicunoscute în istorie, a supus pământul și s-a înstăpânit asupra lui[14]. Această stăpânire asupra pământului, înțeleasă uneori în mod unilateral și superficial, pare că nu mai lasă loc pentru milostivire. În legătură cu aceasta, însă, ne este de folos să ne amintim de imaginea „condiției omului în lumea contemporană” așa cum este ea conturată la începutul Constituției Gaudium et spes. Citim acolo, printre altele: „Astfel stând lucrurile, lumea de azi apare în același timp puternică și slabă, în stare să înfăptuiască cele mai bune sau cele mai rele lucruri, iar în față i se deschide calea libertății sau a servituții, calea progresului sau a regresului, calea fraternității sau a urii. Pe de altă parte, omul devine conștient că de el depinde buna orientare a forțelor pe care le-a pus în mișcare el însuși și care pot să-l strivească sau să-l slujească”[15].

Situația lumii contemporane manifestă nu numai transformări de natură să dea speranțe într-un viitor mai bun al omului pe pământ, ci revelează și multe amenințări, care le depășesc cu mult pe cele cunoscute până acum. Fără a înceta să denunțe astfel de amenințări în diferite împrejurări (ca în diferitele intervenții la ONU, UNESCO, FAO și în alte locuri), Biserica trebuie să le cerceteze, totodată, în lumina adevărului primit de la Dumnezeu.

Revelat în Cristos, adevărul despre Dumnezeu „Părintele îndurărilor”[16] ne îngăduie să îl „vedem” deosebit de apropiat omului, mai ales când acesta suferă, când e amenințat în însuși miezul existenței și demnității lui. De aceea, în situația de astăzi a Bisericii și a lumii, mulți oameni și multe grupuri, însuflețiți de un simțământ viu de credință, aleargă, aș spune, în mod spontan la milostivirea lui Dumnezeu. Ei sunt împinși, desigur, să facă acest lucru de Cristos însuși, care, prin Duhul său, lucrează în adâncul inimilor omenești. Într-adevăr, revelat de El, misterul lui Dumnezeu „Părintele îndurărilor” devine, în contextul amenințărilor de astăzi împotriva omului, un apel deosebit adresat Bisericii.

În această Enciclică, doresc să receptez acest apel; doresc să împrumut limbajul etern și neasemuit, prin simplitate și profunzime, al revelației și al credinței, pentru a exprima, cu ajutorul lui, încă o dată, în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, marile preocupări ale timpului nostru.

Căci revelația și credința ne învață nu atât să medităm în mod abstract la misterul lui Dumnezeu ca „Părintele îndurărilor”, cât să alergăm la această îndurare în numele lui Cristos și în unire cu El. Cristos nu ne-a spus, oare, că Tatăl nostru care „vede în ascuns”[17] așteaptă, s-ar spune, mereu ca noi, adresându-ne lui în toate nevoile noastre, să-i scrutăm necontenit misterul: misterul Tatălui și al iubirii lui[18]?

Doresc, așadar, ca aceste considerații să-i apropie pe toți de acest mister și să devină, totodată, un vibrant apel al Bisericii la milostivire, de care omul și lumea contemporană au atâta nevoie. Și au nevoie de ea chiar dacă adesea nu o știu.

II. MESAJ MESIANIC

3. Când Cristos a început să facă și să învețe

În fața consătenilor săi, la Nazaret, Cristos face referire la cuvintele profetului Isaia: „Duhul Domnului este asupra mea; căci El m-a uns să duc vestea cea bună săracilor; m-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc prinșilor în război eliberarea și orbilor vederea; să-i izbăvesc pe cei striviți și să vestesc un an de îndurare a Domnului”[19]. Aceste fraze constituie, după Luca, prima lui declarație mesianică, urmată apoi de faptele și cuvintele cunoscute din Evanghelie. Prin aceste fapte și cuvinte, Cristos îl face prezent pe Tatăl printre oameni. Este cu atât mai semnificativ cu cât acești oameni sunt mai ales săracii, cei lipsiți de mijloace de trai, cei lipsiți de libertate, orbii, care nu văd frumusețea creației, cei care trăiesc cu inima întristată, ori suferă din pricina nedreptății sociale și, în sfârșit, păcătoșii. Mai ales în privința acestora din urmă, Mesia devine un semn deosebit de lizibil al faptului că Dumnezeu este iubire, devine semn al Tatălui. În acest semn vizibil, și oamenii de astăzi, ca și cei de atunci, îl pot vedea pe Tatăl.

E semnificativ faptul că, atunci când trimișii lui Ioan Botezătorul au ajuns la Isus ca să-l întrebe: „Tu ești cel care trebuie să vină, sau pe altul să așteptăm?”[20], El, referindu-se la aceeași mărturie cu care își începuse învățătura la Nazaret, a răspuns: „Mergeți și povestiți-i lui Ioan ceea ce ați văzut și ați auzit: orbii văd, șchiopii umblă, leproșii sunt curățiți și surzii aud, morții învie, săracilor li se binevestește; și fericit este cel care nu se va poticni din pricina mea”.[21]

Isus, mai ales prin stilul său de viață și prin acțiunile sale, a revelat cum în lumea în care trăim este prezentă iubirea, iubirea lucrătoare, iubirea care se adresează omului și îmbrățișează tot ce îi alcătuiește umanitatea. Această iubire se observă mai ales în contact cu suferința, cu nedreptatea, cu sărăcia, în contact cu întreaga „condiție umană” istorică, ce manifestă în diferite feluri limitele și fragilitatea omului, fizică și morală. Tocmai modul și mediul în care se manifestă iubirea, în limbaj biblic, se numește „milostivire”.

Cristos, așadar, îl revelează pe Dumnezeu care este Tată, care este „iubire”, cum se va exprima, în prima sa scrisoare, sfântul Ioan[22]; îl revelează pe Dumnezeu cel „bogat în milostivire”, cum citim în sfântul Paul[23]. Acest adevăr este mai mult decât tema unei învățături: este o realitate ce ne este făcută prezentă de Cristos. A-l face prezent pe Tatăl ca iubire și milostivire este, în conștiința lui Cristos însuși, înfăptuirea fundamentală a misiunii sale de Mesia; o confirmă cuvintele rostite de El, mai întâi în sinagoga din Nazaret și apoi în fața ucenicilor săi și a trimișilor lui Ioan Botezătorul.

Pe baza unui asemenea mod de a manifesta prezența lui Dumnezeu care e Tată, iubire și îndurare, Isus face din milostivire una dintre principalele teme ale propovăduirii sale. Ca de obicei, și aici el învață mai ales „în parabole”, fiindcă acestea exprimă mai bine însăși esența lucrurilor. Este suficient să ne amintim parabola fiului risipitor[24], sau a samariteanului milostiv[25], dar și – prin contrast – parabola slujitorului nemilos[26]. Multe sunt pasajele din învățătura lui Cristos care manifestă iubirea milostivă sub un aspect mereu nou. Este suficient să-i avem în fața ochilor pe păstorul cel bun, care merge în căutarea oiței rătăcite[27], sau pe femeia care răscolește toată casa în căutarea drahmei pierdute[28]. Evanghelistul care tratează îndeosebi aceste teme în învățătura lui Cristos este Luca, a cărui Evanghelie a fost numită, pe bună dreptate, „Evanghelia milostivirii”.

În privința propovăduirii, se deschide o problemă de importanță capitală: aceea a semnificației termenilor și a conținutului conceptului, mai ales al conceptului de „milostivire” (în relație cu conceptul de „iubire”). Înțelegerea acestui conținut este cheia pentru a înțelege însăși realitatea milostivirii. Și aceasta ne interesează mai mult. Totuși, înainte de a dedica o parte a considerațiilor noastre acestui subiect, adică stabilirii sensului cuvintelor și conținutul propriu conceptului de „milostivire”, e necesar să constatăm că Cristos, revelând iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu, le cerea oamenilor să se lase călăuziți și ei, în viață, de iubire și de îndurare. Această cerință face parte din însăși esența mesajului mesianic și constituie miezul etosului evanghelic. Învățătorul o exprimă fie prin porunca definită de El ca „cea mai mare”[29], fie sub formă de „fericire”, când, în Cuvântarea de pe munte, proclamă: „Fericiți cei milostivi, căci ei vor afla milostivire”[30].

Astfel, mesajul mesianic cu privire la milostivire își păstrează o dimensiune divino-umană deosebită. Cristos – ca împlinire a profețiilor mesianice – devenind întruparea iubirii ce se manifestă deosebit de puternic față de cei suferinzi, cei nefericiți și cei păcătoși, îl face prezent și astfel îl revelează mai deplin pe Tatăl, care este Dumnezeul cel „bogat în milostivire”. În același timp, devenind pentru oameni model de iubire îndurătoare față de ceilalți, Cristos proclamă prin fapte, mai mult decât prin cuvinte, apelul la milostivire, care este una din componentele esențiale ale moralei Evangheliei. În acest caz nu mai este vorba doar de îndeplinirea unei porunci sau a unei cerințe de natură etică, ci și de satisfacerea unei condiții de importanță capitală pentru ca Dumnezeu să se poată revela în milostivirea sa față de om: „Cei milostivi… vor afla milostivire”.

III. MILOSTIVIREA ÎN VECHIUL TESTAMENT

4. Conceptul de „milostivire” din Vechiul Testament are o lungă și bogată istorie. Trebuie să ne referim la ea spre a pune mai deplin în lumină milostivirea pe care a revelat-o Cristos. Revelând-o și cu faptele și cu învățătura, El se adresează unor oameni care nu numai că cunoșteau conceptul de milostivire, dar și, ca popor al lui Dumnezeu din Vechiul Legământ, dobândiseră, din istoria lor multiseculară, o experiență deosebită a milostivirii lui Dumnezeu. Această experiență a fost socială și comunitară, dar și individuală și lăuntrică.

Într-adevăr, Israel a fost poporul legământului cu Dumnezeu, legământ pe care l-a încălcat adesea. Când devenea conștient de propria-i infidelitate – și, de-a lungul istoriei lui Israel, nu lipsesc profeții și oamenii care îi trezesc această conștiință -, făcea apel la milostivire. În această privință, cărțile Vechiului Testament ne oferă foarte multe mărturii. Printre faptele și textele mai importante, pot fi amintite: începutul istoriei Judecătorilor[31], rugăciunea lui Solomon la inaugurarea Templu-lui[32], o parte a intervenției profetice a lui Mihea[33], asigurările mângâietoare date de Isaia[34], implorarea evreilor din exil[35], reînnoirea legământului după întoarcerea din exil[36].

Este semnificativ faptul că profeții, în propovăduirea lor, leagă milostivirea, la care fac dese referiri din pricina păcatelor poporului, cu imaginea pregnantă a iubirii din partea lui Dumnezeu. Domnul iubește pe Israel cu o iubire de alegere deosebită, asemănătoare iubirii unui soț[37] și, de aceea, îi iartă greșelile și chiar infidelitățile și trădările. Dacă poporul său se află în fața pocăinței, a convertirii autentice, El îl restabilește iarăși în bunăvoința sa[38]. În propovăduirea profeților, milostivirea înseamnă o putere specială a iubirii care învinge păcatul și infidelitatea poporului ales.

În acest larg context „social”, milostivirea apare în corelație cu experiența lăuntrică a fiecăruia dintre aceia care se află în stare de păcat sau îndură suferințe ori necazuri de orice fel. Atât răul fizic, cât și cel moral, păcatul, fac ca fiii și fiicele lui Israel să se adreseze Domnului apelând la milostivirea lui. Așa face David când își dă seama de gravitatea greșelii sale[39]; așa face, după răzvrătirile sale, și Iob, în marea sa nenorocire[40]; la fel și Estera, conștientă de amenințarea de moarte asupra poporului ei[41]. Mai găsim și alte exemple în Cărțile Vechiului Testament[42].

La originea acestei multiforme convingeri comunitare și personale, pe care o atestă Vechiul Testament de-a lungul secolelor, se află experiența fundamentală a poporului ales trăită în timpul exodului: Domnul a văzut suferința poporului său ajuns în robie, i-a auzit strigarea, i-a cunoscut mâhnirile și s-a hotărât să-l elibereze[43]. În acest act de mântuire săvârșit de Domnul, profetul a știut să vadă iubirea și compătimirea Lui[44]. Aici se înrădăcinează încrederea întregului popor și a fiecărui membru al său în milostivirea divină, care poate fi invocată în orice împrejurare dramatică.

La aceasta se adaugă faptul că mizeria omului este și păcatul său. Poporul Vechiului Legământ a cunoscut această mizerie încă din timpurile exodului, când a ridicat vițelul de aur. Asupra acestui gest de rupere a legământului a biruit Domnul însuși, când s-a declarat solemn în fața lui Moise ca „Dumnezeu milostiv și binevoitor, încet la mânie, plin de îndurare și de fidelitate”[45]. Aceasta este revelația centrală în care poporul ales și fiecare dintre membrii săi vor găsi, după fiecare greșeală, puterea și motivația de a se întoarce la Domnul, spre a-i aminti tocmai ceea ce a revelat despre sine[46] și a-i implora iertarea.

Astfel, în fapte ca și în cuvinte, Domnul și-a revelat milostivirea încă de la începuturile existenței poporului pe care și l-a ales, iar acest popor, în decursul istoriei sale, s-a încrezut întotdeauna, în necazuri ca și în momentele când și-a dat seama că a păcătuit, în Dumnezeul îndurărilor. Toate nuanțele iubirii se manifestă în milostivirea Domnului față de ai săi: El este Tatăl lor[47], pentru că Israel este întâiul său născut[48]; este și mirele aceleia căreia profetul îi vestește un nume nou: ruhamah, „preaiubită”, pentru că va avea parte de îndurare[49].

Chiar și atunci când, exasperat de infidelitatea poporului său, Domnul hotărăște să termine cu el, tot duioșia și iubirea sa generoasă față de el îi înving mânia[50]. E ușor atunci de înțeles de ce psalmiștii, când vor să-i cânte Domnului cele mai înalte laude, intonează imnuri Dumnezeului iubirii, al duioșiei, al milostivirii și al fidelității[51].

Din toate acestea se deduce faptul că milostivirea nu aparține doar conceptului de Dumnezeu, ci ea caracterizează viața întregului popor al lui Israel și a fiecărui fiu și fiică a acestuia: este conținutul intimității cu Domnul lor, conținutul dialogului cu El. Tocmai sub acest aspect, milostivirea este înfățișată în fiecare Carte din Vechiul Testament cu o mare bogăție de expresii. Ar fi, poate, dificil să căutăm în aceste cărți un răspuns pur teoretic la întrebarea ce este milostivirea în ea însăși. Cu toate acestea, chiar terminologia folosită în ele ne poate spune foarte mult în această privință[52]. Vechiul Testament proclamă milostivirea Domnului cu ajutorul mai multor termeni cu sensuri înrudite; ele se diferențiază în conținutul lor individual, dar tind, s-ar putea spune, din laturi diferite, spre un unic conținut fundamental, pentru a-i exprima bogăția transcendentă și, totodată, spre a o apropia de om sub diferite aspecte. Vechiul Testament îi încurajează pe oamenii nefericiți, mai ales pe cei apăsați de păcat – ca și pe întregul Israel, care a încheiat legământ cu Dumnezeu – să facă apel la milostivire și le îngăduie să conteze pe ea: le-o reamintește în vremuri de cădere și de descurajare. Apoi, el aduce mulțumire și slavă pentru milostivire, ori de câte ori aceasta se manifestă și se împlinește fie în viața poporului, fie în cea a unei persoane.

Astfel, îndurarea este pusă, într-un anume sens, în opoziție cu dreptatea divină și se revelează, în multe cazuri, nu doar mai puternică decât aceasta, ci și mai profundă. Deja Vechiul Testament învață că, deși dreptatea este o virtute autentică la om, iar la Dumnezeu înseamnă perfecțiune transcendentă, totuși iubirea este mai „mare” decât ea: este mai mare în sensul că este primară și fundamentală. S-ar putea spune că iubirea condiționează dreptatea și, în definitiv, dreptatea slujește carității. Primatul și superioritatea iubirii față de dreptate (fapt caracteristic pentru întreaga revelație) se manifestă tocmai prin milostivire. Acest lucru li s-a părut atât de clar psalmiștilor și profeților, încât însuși termenul de dreptate a sfârșit prin a semnifica mântuirea realizată de Domnul și milostivirea lui[53]. Milostivirea diferă de dreptate, dar nu este în contradicție cu ea, dacă admitem în istoria omului – cum o face Vechiul Testament – prezența lui Dumnezeu, care deja în calitate de Creator s-a legat cu o iubire specială de creatura sa. Iubirea, prin natura ei, exclude ura și dorința de rău față de acela căruia i s-a dăruit: Nihil odisti eorum quae fecisti, „nu disprețuiești nimic din cele pe care le-ai creat”[54]. Acest cuvinte arată fundamentul profund al raportului dintre dreptate și milostivire la Dumnezeu, în relațiile lui cu omul și cu lumea. Ele spun că trebuie să căutăm rădăcinile dătătoare de viață și rațiunile intime ale acestui raport mergând înapoi până „la început”, în însuși misterul creației. Și, deja în contextul vechiului Legământ, ele prevestesc revelarea deplină a lui Dumnezeu care „este iubire”[55].

De misterul creației este legat misterul alegerii, care a plămădit în chip deosebit istoria poporului al cărui părinte spiritual este Abraham, în virtutea credinței lui. Însă, prin acest popor care străbate istoria atât a Vechiului, cât și Noului Legământ, acest mister al alegerii se referă la fiecare om, precum și la întreaga familie umană: „Cu iubire veșnică te-am iubit și de aceea mi-am întins spre tine bunăvoința”[56]. „Și de s-ar muta munții din loc și s-ar clătina dealurile, iubirea mea nu se va depărta de tine și legământul meu de pace nu se va clătina”[57]. Acest adevăr, proclamat cândva lui Israel, poartă în sine perspectiva întregii istorii a omului: perspectivă care e în același timp temporală și eshatologică[58]. Cristos îl revelează pe Tatăl în aceeași perspectivă și pe un teren deja pregătit, cum o arată largi pasaje din Vechiul Testament. La capătul acestei revelări, în ajunul morții sale, El îi spune apostolului Filip cuvintele memorabile: „De atâta timp sunt cu voi, și tu nu m-ai cunoscut…? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl”[59].

IV. PARABOLA FIULUI RISIPITOR

5. Analogie

Încă din zorii Noului Testament, Evanghelia sfântului Luca subliniază o corespondență frapantă între două glasuri ce vorbesc de milostivirea divină, în care răsună intens întreaga tradiție vetero-testamentară. Aici își găsesc expresia acele conținuturi semantice legate de terminologia diferențiată a vechilor Cărți. Iat-o pe Maria care, intrând în casa lui Zaharia, îl preamărește pe Domnul din tot sufletul „pentru milostivirea Lui”, de care se vor împărtăși „din neam în neam” oamenii care trăiesc cu frica lui Dumnezeu. Puțin după aceea, amintind de alegerea lui Israel, ea proclamă îndurarea de care „își amintește” dintotdeauna Acela care a ales-o[60]. Apoi, la nașterea lui Ioan Botezătorul, în aceeași casă, tatăl acestuia, Zaharia, binecuvântând pe Dumnezeul lui Israel, preamărește îndurarea pe care El „și-a arătat-o… față de părinții noștri și și-a adus aminte de legământul său sfânt[61].

În învățătura lui Cristos însuși, această imagine, moștenită din Vechiul Testament, se simplifică și, totodată, se aprofundează. Acest lucru este, poate, cel mai evident în parabola fiului risipitor[62], în care esența milostivirii divine, deși cuvântul „milostivire” nu apare, este exprimată într-un chip deosebit de limpede. La aceasta contribuie nu atât terminologia, ca în cărțile vetero-testamentare, cât analogia, ce permite o înțelegere mai deplină a misterului însuși al milostivirii, ca dramă profundă ce se desfășoară între iubirea tatălui și nechibzuința și păcatul fiului.

Acel fiu, care primește de la tatăl său partea de avere ce i se cuvine și pleacă de acasă spre a o risipi într-o țară îndepărtată „trăind în desfrânare”, este, într-un anume sens, omul din toate timpurile, începând de la acela care a pierdut cel dintâi moștenirea harului și a dreptății originare. Analogia este, în acest punct, foarte largă. Parabola atinge indirect orice rupere a legământului de iubire, orice pierdere a harului, orice păcat. În această analogie este pusă mai puțin în relief infidelitatea întregului popor al lui Israel, față de cum se întâmpla în tradiția profetică, deși analogia fiului risipitor ar putea fi extinsă și la acea infidelitate. Acel fiu, „după ce a cheltuit tot…, a început să ducă lipsă”, cu atât mai mult cu cât venise o foamete mare „în țara aceea”, unde se dusese după ce părăsise casa părintească. Și, în această situație, „ar fi dorit să-și umple pântecele” cu orice, chiar și „cu roșcovele pe care le mâncau porcii” păscuți de el pentru „unul din locuitorii țării aceleia”. Dar și acestea îi erau refuzate.

Analogia se mută clar spre interiorul omului. Patrimoniul pe care respectivul îl primise de la tatăl său consta în bunuri materiale, dar mai importantă decât aceste bunuri era demnitatea sa de fiu în casa părintească. Situația în care ajunge după pierderea bunurilor materiale ar fi trebuit să-l facă conștient de pierderea acestei demnități. Nu se gândise la ea când îi ceruse tatălui său să-i dea partea de avere ce i se cuvenea, pentru a pleca de acasă. Și pare să nu fie conștient de ea nici acum când își spune: „Câți argați în casa tatălui meu au belșug de pâine, iar eu mor aici de foame!” El se măsoară pe sine cu măsura bunurilor pe care le-a pierdut, pe care nu le mai „are”, în vreme ce argații din casa tatălui său le „au”. Aceste cuvinte exprimă mai ales atitudinea lui față de bunurile materiale; totuși, sub aceste cuvinte se ascunde drama demnității pierdute, conștiința pierderii calității de fiu.

Atunci este momentul în care se hotărăște: „Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău: primește-mă ca pe unul din argații tăi!”[63] Cuvinte care, de data aceasta, dezvăluie mai adânc problema esențială. În dificila situație materială în care ajunsese fiul risipitor din pricina nechibzuinței sale, din pricina păcatului său, se maturizase sentimentul demnității pierdute. Când el hotărăște să se întoarcă la casa părintească, să-i ceară tatălui să-l primească – nu în virtutea dreptului de fiu, ci ca slugă plătită – pare să acționeze mânat de foame și de mizeria în care căzuse; însă acest motiv e străbătut de conștiința unei pierderi mai profunde: a fi argat în casa propriului tată este, desigur, o mare umilință și rușine. Cu toate acestea, fiul risipitor e gata să înfrunte această umilință și rușine. El își dă seama că nu mai are nici un drept, în afară de acela de a fi argat în casa tatălui. Hotărârea sa e luată cu conștiința deplină a ceea ce merită și a ceea ce mai poate cere ca un drept, după normele dreptății. Tocmai acest raționament demonstrează că, în centrul conștiinței fiului risipitor, apare sentimentul demnității pierdute, al acelei demnități ce izvorăște din relația fiului cu tatăl. Și cu această hotărâre pornește el la drum.

În parabola fiului risipitor, nu se folosește nici măcar o dată termenul „dreptate”, după cum, în textul original, nu se folosește cel de „milostivire”; totuși, relația dreptății cu iubirea, care se manifestă ca milostivire, se înscrie cu mare precizie în conținutul parabolei evanghelice. Apare limpede că iubirea se transformă în milostivire când trebuie depășită norma precisă a dreptății: precisă și adesea prea îngustă. După ce și-a consumat avutul primit de la tată, fiul risipitor merită, la întoarcere, să-și câștige existența lucrând în casa părintească în calitate de salariat și, eventual, cu timpul, să-și adune ceva bunuri materiale, poate însă niciodată în cantitatea în care le risipise. Așa ar fi cerut-o dreptatea, cu atât mai mult cu cât acest fiu nu numai că risipise partea de moștenire ce i se cuvenea, ci își rănise și își jignise tatăl cu purtarea sa. Această purtare care, după judecata sa, îl privase de demnitatea de fiu, de bună seamă nu-i va fi fost indiferentă tatălui. Îl va fi făcut să sufere și să se simtă lezat. Și totuși era vorba, la urma urmelor, de propriul fiu, și această legătură nu putea fi nici înstrăinată, nici distrusă de nici o comportare. Fiul risipitor e conștient de acest fapt și tocmai această conștiință îi arată limpede demnitatea pierdută și îl face să aprecieze corect locul pe care îl mai putea avea în casa tatălui.

6. O subliniere deosebită a demnității umane

Această imagine precisă a stării sufletești a fiului risipitor ne îngăduie să înțelegem exact în ce constă milostivirea divină. Nu este nici o îndoială că în acea simplă, dar pătrunzătoare, analogie, figura părintelui ni-l dezvăluie pe Dumnezeu ca Tată. Purtarea tatălui din parabolă și întregul său mod de a acționa, care îi manifestă atitudinea interioară, ne permit să regăsim firele viziunii vetero-testamentare despre milostivire într-o sinteză cu totul nouă, plină de simplitate și profunzime. Tatăl fiului risipitor este fidel paternității sale, fidel iubirii pe care o avusese dintotdeauna pentru fiul său. Această fidelitate se exprimă în parabolă nu numai prin promptitudinea cu care îl primește în casă, când se întoarce după ce și-a risipit avutul: ea se exprimă și mai mult prin acea bucurie, prin acea sărbătorire atât de generoasă față de risipitor, după întoarcerea lui, încât trezește împotrivirea și invidia fratelui mai mare, care nu se depărtase niciodată de tată și nu plecase de acasă.

Fidelitatea tatălui față de sine – trăsătură deja observată la termenul vetero-testamentar hesed – se exprimă și într-un mod deosebit de încărcat de afecțiune. Citim, într-adevăr, că, de îndată ce tatăl și-a văzut fiul risipitor întorcându-se acasă, „mișcat, i-a alergat în întâmpinare, l-a cuprins după grumaz și l-a sărutat”[64]. El acționează desigur împins de o profundă afecțiune, și astfel se poate explica și generozitatea sa față de fiu, care îl indignează atât de mult pe fratele mai mare. Dar cauzele acelei emoții trebuie căutate mai adânc. Tatăl este conștient că s-a salvat un bun fundamental: umanitatea fiului său. Deși acesta a risipit averea, umanitatea lui este întreagă. Sau, mai bine zis, ea a fost, într-un fel, regăsită. O spun cuvintele pe care tatăl le adresează fiului mai mare: „Se cădea să petrecem și să ne bucurăm, fiindcă acest frate al tău era mort și a înviat, pierdut era și s-a aflat”[65]. În același capitol 15 al Evangheliei după Luca, citim parabola oii regăsite[66] și, apoi, parabola drahmei regăsite[67]. De fiecare dată este subliniată aceeași bucurie, prezentă în cazul fiului risipitor. Fidelitatea tatălui față de sine este total centrată asupra umanității fiului pierdut, asupra demnității lui. Așa se explică mai ales emoția plină de bucurie în momentul întoarcerii lui acasă.

Mergând mai departe, se poate spune, așadar, că iubirea față de fiu, iubirea ce izvorăște din însăși esența paternității, îl obligă, într-un anume sens, pe tată să se îngrijească de demnitatea fiului. Această grijă constituie măsura dragostei sale, dragoste despre care va scrie mai apoi sfântul Paul: „Dragostea e îndelung răbdătoare, dragostea e binevoitoare…, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține seama de rău…, se bucură de adevăr…, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” și „nu se va sfârși niciodată”[68]. Milostivirea – așa cum a prezentat-o Cristos în parabola fiului risipitor – are forma interioară a iubirii care, în Noul Testament, este numită agápe. O astfel de iubire este capabilă să se plece asupra oricărui fiu risipitor, asupra oricărei mizerii umane și, mai ales, asupra oricărei mizerii morale, asupra păcatului. Când se întâmplă acest lucru, cel care este obiectul milostivirii nu se simte umilit, ci regăsit și „revalorizat”. Tatăl îi manifestă, mai întâi de toate, bucuria că a fost „regăsit”, „întors la viață”. Această bucurie indică faptul că un bun a rămas intact: un fiu, chiar dacă e risipitor, nu încetează de a fi un fiu adevărat al tatălui său; ea mai indică și faptul că un bun a fost regăsit: în cazul fiului risipitor, acesta a fost întoarcerea la adevărul despre sine însuși.

Ceea ce s-a petrecut în relația tatălui cu fiul în parabola lui Cristos nu se poate evalua „din afară”. Prejudecățile noastre pe tema milostivirii sunt, în mare măsură, rezultatul unei evaluări pur exterioare. Câteodată, urmând un astfel de mod de evaluare, se întâmplă să percepem în milostivire mai ales un raport de inega-litate între cel care o oferă și cel care o primește. Și, prin urmare, ne grăbim să deducem că milostivirea îl înjosește pe cel care o primește, că ea ofensează demnitatea omului. Parabola fiului risipitor demonstrează că lucrurile nu stau așa: relația de milostivire se întemeiază pe experiența comună a acestui bine care este omul, pe experiența comună a demnității sale. Această experiență comună face ca fiul risipitor să înceapă a se vedea pe sine și faptele sale în tot adevărul (o astfel de vedere în adevăr este o autentică umilință); iar pentru tată, tocmai din acest motiv, el devine un bun deosebit: tatăl vede atât de limpede binele ce s-a realizat, grație unei misterioase iradieri a adevărului și a iubirii, încât pare a uita tot răul pe care fiul l-a săvârșit.

Parabola fiului risipitor exprimă în mod simplu, dar profund, realitatea convertirii. Aceasta este expresia cea mai concretă a lucrării iubirii și a prezenței milostivirii în lumea oamenilor. Semnificația adevărată și proprie a milostivirii nu constă doar în privirea, chiar și cea mai pătrunzătoare și mai compătimitoare, îndreptată spre răul moral, fizic sau material: milostivirea se manifestă în aspectul său adevărat și propriu când revalorizează, promovează și scoate binele din toate formele de rău existente în lume și în om. Astfel înțeleasă, ea constituie conținutul fundamental al mesajului mesianic al lui Cristos și forța constitutivă a misiunii Lui. În același fel înțelegeau și practicau milostivirea apostolii și ucenicii Lui. Ea nu a încetat niciodată să se reveleze, în inimile și în faptele lor, ca o dovadă deosebit de creatoare a iubirii care nu se lasă „biruită de rău”, ci „biruiește răul cu binele”[69]. Trebuie ca adevăratul chip al milostivirii să fie dezvăluit iarăși și iarăși. În ciuda numeroaselor prejudecăți, ea apare deosebit de necesară timpurilor noastre.

V. MISTERUL PASCAL

7. Milostivirea revelată în cruce și înviere

Mesajul mesianic al lui Cristos și activitatea sa printre oameni se termină cu crucea și învierea. Trebuie să pătrundem adânc în acest eveniment final, care, mai ales în limbajul conciliar, este definit mysterium paschale, dacă vrem să exprimăm până la capăt adevărul despre milostivire, așa cum a fost revelat până la capăt în istoria mântuirii noastre. În acest punct al considerațiilor noastre, trebuie să ne apropiem mai mult de conținutul enciclicii Redemptor hominis. Căci, dacă realitatea răscumpărării, în dimensiunea sa umană, dezvăluie măreția nemaiauzită a omului, qui talem ac tantum meruit habere Redemptorem[70], totodată dimensiunea divină a răscumpărării ne îngăduie, aș spune, în modul cel mai empiric și „istoric”, să dezvăluim profunzimea acelei iubiri ce nu se dă înapoi în fața extraordinarei jertfe a Fiului, pentru a satisface fidelitatea Creatorului și Tatălui față de oamenii creați după chipul lui și aleși, de la „început”, în acest Fiu, pentru har și pentru slavă.

Evenimentele din Vinerea sfântă și, înainte de ele, rugăciunea din Ghetsemani introduc în întreaga desfășurare a revelației iubirii și îndurării, în misiunea mesianică a lui Cristos, o schimbare fundamentală. Acela care „a trecut făcând bine și tămăduind”[71] și „vindecând orice boală și orice neputință”[72] pare acum să merite El însuși cea mai mare milostivire și să facă apel la milostivire, când este arestat, batjocorit, osândit, biciuit, încununat cu spini, când este pironit pe cruce și moare în chinuri sfâșietoare[73]. Atunci merită în mod deosebit milostivirea din partea oamenilor, cărora le-a făcut bine, și nu o primește. Nici cei care îi sunt cei mai apropiați nu știu să-l apere și să-l smulgă din mâna chinuitorilor. În această etapă finală a misiunii mesianice, se împlinesc în Cristos cuvintele profeților, și mai ales ale lui Isaia, rostite despre Slujitorul lui Iahve: „Prin rănile lui am fost vindecați”[74].

Cristos, ca om care a suferit cu adevărat și în chip îngrozitor în Grădina Măslinilor și pe Calvar, se adresează Tatălui, acelui Tată a cărui iubire o propovăduise oamenilor, despre a cărui milostivire dăduse mărturie prin tot ce făcuse. Dar nu este cruțat de suferința teribilă a morții pe cruce: „Pe El, care nu a cunoscut păcatul, Dumnezeu l-a făcut păcat, pentru noi[75], va scrie sfântul Paul, rezumând în câteva cuvinte toată profunzimea misterului crucii și, totodată, dimensiunea divină a realității răscumpărării. Tocmai această răscumpărare este revelarea ultimă și definitivă a sfințeniei lui Dumnezeu, care este plinătatea absolută a desăvârșirii: plinătatea dreptății și a iubirii, căci dreptatea se întemeiază pe iubire, provine din ea și tinde spre ea. În pătimirea și moartea lui Cristos – în faptul că Tatăl nu l-a cruțat pe Fiul său ci „l-a făcut păcat, pentru noi”[76] – se exprimă dreptatea absolută, deoarece Cristos suferă pătimirea și crucea din pricina păcatelor omenirii. Este cu adevărat aici un „prisos” de dreptate, căci păcatele omului sunt „compensate” de jertfa Omului-Dumnezeu. Totuși, această dreptate, care este în sens propriu dreptate „pe măsura” lui Dumnezeu, se naște în întregime din iubire: din iubirea Tatălui și a Fiului, și rodește toată în iubire. Tocmai de aceea, dreptatea divină, revelată în crucea lui Cristos, este „pe măsura” lui Dumnezeu, pentru că se naște din iubire și în iubire se împlinește, aducând roade de mântuire. Dimensiunea divină a răscumpărării nu se realizează numai în faptul de a face dreptate în privința păcatului, ci și în acela de a-i reda iubirii forța creatoare prin care omul are din nou acces la plinătatea de viață și de sfințenie ce vine de la Dumnezeu. Astfel, răscumpărarea poartă în sine revelarea milostivirii în plinătatea ei.

Misterul pascal constituie culmea acestei revelări și înfăptuiri a milostivirii, care este în stare să-l îndreptățească pe om, să restabilească dreptatea ca realizare a ordinii mântuitoare pe care Dumnezeu a voit-o de la început în om și, prin om, în lume. Cristos care suferă îi vorbește în chip deosebit omului, și nu numai credinciosului. Și omul necredincios va ști să descopere în El solidaritatea elocventă cu destinul omului, precum și plinătatea armonioasă a dăruirii dezinteresate pentru cauza omului, pentru adevăr și iubire. Dimensiunea divină a misterului pascal, ajunge, însă, și mai departe. Crucea înălțată pe Calvar, pe care Cristos își poartă ultimul dialog cu Tatăl, răsare din însuși centrul iubirii cu care omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, a fost dăruit după planul veșnic al lui Dumnezeu. Dumnezeu, așa cum l-a revelat Cristos, nu numai că rămâne în strânsă legătură cu lumea, în calitate de Creator și izvor ultim al existenței. El este și Tată: cu omul, pe care l-a chemat la existență în lumea văzută, este unit printr-o legătură mai profundă decât cea a creației. Este iubirea care, nu numai că creează binele, ci oferă participare la însăși viața lui Dumnezeu: Tată, Fiu și Duh Sfânt. Căci cine iubește dorește să se dăruiască pe sine însuși.

Crucea lui Cristos pe Calvar se ridică pe calea schimbului minunat, al negrăitei împărtășiri a lui Dumnezeu omului, în care este cuprinsă totodată și chemarea adresată omului, pentru ca,dăruindu-se lui Dumnezeu și dăruind, împreună cu sine, întreaga lume văzută, să se facă părtaș de viața dumnezeiască și pentru ca, în calitate de fiu adoptiv, să devină părtaș la adevărul și iubirea care sunt în Dumnezeu și vin de la Dumnezeu. Tocmai în drumul alegerii veșnice a omului pentru demnitatea de fiu adoptiv a lui Dumnezeu, se înalță în istorie crucea lui Cristos, Fiul unul-născut, care, ca „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”[77], a venit să dea mărturia ultimă despre minunatul legământ al lui Dumnezeu cu omenirea, al lui Dumnezeu cu omul – cu fiecare om. Acest legământ, străvechi ca și omul, căci vine din însuși misterul creației, și restabilit apoi de mai multe ori cu un singur popor ales, este totodată legământul nou și definitiv, încheiat pe Calvar și nu limitat la un singur popor, la Israel, ci deschis pentru toți și pentru fiecare.

Așadar, ce ne spune crucea lui Cristos, care este, într-un anume sens, ultimul cuvânt al mesajului său și al misiunii sale mesianice? – Desigur, nu este ultimul cuvânt al Dumnezeului legământului: acesta va fi rostit în zorii acelei zile când, mai întâi femeile și după aceea Apostolii, veniți la mormântul lui Cristos cel răstignit, vor vedea mormântul gol și vor auzi pentru prima dată vestea: „A înviat”. Ei o vor repeta celorlalți și vor fi martori ai lui Cristos înviat. Totuși, și în această preamărire a Fiului lui Dumnezeu continuă să fie prezentă crucea, care – prin întreaga mărturie mesianică a Omului-Fiu, care a îndurat pe ea moartea – vorbește și nu încetează niciodată să vorbească despre Dumnezeu Tatăl, care este pururi credincios iubirii sale veșnice față de om, pentru că „atât de mult a iubit lumea – deci pe om, în lume – încăt l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”[78]. A crede în Fiul răstignit înseamnă „a-l vedea pe Tatăl”[79], înseamnă a crede că iubirea este prezentă în lume și că această iubire e mai puternică decât orice fel de rău în care omul, omenirea, lumea sunt cufundați. A crede într-o astfel de iubire înseamnă a crede în milostivire. Aceasta este, într-adevăr, dimensiunea indispensabilă a iubirii; este ca un al doilea nume al ei și, totodată, este modul specific al revelării și înfăptuirii ei în fața realității răului care este în lume, care îl ispitește și îl asediază pe om, care se strecoară până în inima lui și îl poate face „să piară în Gheenă”[80].

8. Iubire mai tare decât moartea, mai tare decât păcatul

Crucea lui Cristos pe Calvar este și mărturie a forței răului față de însuși Fiul lui Dumnezeu, față de acela care, singur între toți fiii oamenilor, era prin natură cu totul nevinovat și liber de păcat și a cărui venire pe lume a fost scutită de neascultarea lui Adam și de moștenirea păcatului strămoșesc. Și iată că tocmai în El, în Cristos, se face dreptate în privința păcatului, cu prețul jertfei sale, al ascultării sale „până la moarte”[81]. Pe acela care era fără păcat „Dumnezeu l-a făcut păcat, pentru noi”[82]. Se face dreptate și în privința morții care, de la începuturile istoriei omului, se aliase cu păcatul. Acestă dreptate s-a săvârșit cu prețul morții Aceluia care era fără de păcat și care singur putea – prin propria-i moarte – să omoare moartea[83]. Astfel, crucea lui Cristos, prin care Fiul cel de o ființă cu Tatăl îi face pe deplin dreptate lui Dumnezeu, este și o revelare radicală a milostivirii, adică a iubirii ce se împotrivește la ceea ce constituie însăși rădăcina răului în istoria omului: păcatul și moartea.

Crucea este cea mai profundă aplecare a Dumnezeirii asupra omului și a ceea ce omul – mai ales în mometele grele și dureroase – numește destinul său nefericit. Crucea este ca o atingere a iubirii veșnice de rănile cele mai dureroase ale existenței pământești a omului, este ducerea la bun sfârșit a programului mesianic pe care Cristos l-a formulat în sinagoga din Nazaret[84] și pe care îl repetă în fața trimișilor lui Ioan Botezătorul[85]. Conform cuvintelor scrise deja în profeția lui Isaia[86], acest program consta în revelarea iubirii milostive față de cei săraci, de suferinzi și de cei robiți, față de orbi, de cei asupriți și de păcătoși. În misterul pascal, este depășită limita răului cel de multe feluri de care omul se face părtaș în viața pământească, deoarece crucea lui Cristos ne face să înțelegem cele mai adânci rădăcini ale răului, ce pornesc din păcat și moarte, și astfel ea devine semn eshatologic. Numai la sfârșitul timpurilor și la reînnoirea definitivă a lumii, iubirea va învinge, în toți cei aleși, răul în sursele lui cele mai profunde, aducând drept rod pe deplin copt Împărăția vieții și a sfințeniei și a nemuririi glorioase. Fundamentul acestei împliniri eshatologice este deja conținut în crucea lui Cristos și în moartea Lui. Faptul că Cristos „a înviat a treia zi”[87] constituie semnul ce marchează finalul misiunii mesianice, semn ce încununează întreaga revelație a iubirii milostive în lumea supusă răului. El constituie, totodată, semnul ce prevestește „un cer nou și un pământ nou”[88], când Dumnezeu „va șterge toată lacrima din ochii lor și moartea nu va mai fi; nici tânguire, nici țipăt, nici durere nu vor mai fi, pentru că cele dintâi au trecut”[89].

În împlinirea eshatologică, milostivirea se va revela ca iubire, pe când în timp, în istoria umană, care este și istorie de păcat și moarte, iubirea trebuie să se reveleze mai ales ca milostivire și să se și realizeze ca atare. Programul mesianic al lui Cristos – program de milostivire – devine programul poporului său, programul Bisericii. În centrul lui stă întotdeauna crucea, căci în ea revelarea iubirii milostive își atinge culmea. Până când „cele dintâi” nu vor trece[90], crucea va rămâne acel „loc” la care ar putea să se refere și alte cuvinte din Apocalipsul lui Ioan: „Iată, Eu stau la ușă și bat; dacă va auzi cineva glasul meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu mine”[91]. Dumnezeu își revelează în mod deosebit milostivirea și atunci când îl cheamă pe om la „milostivire” față de propriul său Fiu, față de Răstignit.

Cristos, Răstignitul, este Cuvântul care nu trece[92], este cel care stă la ușă și bate la inima fiecărui om[93], fără a-i constrânge libertatea, dar căutând să facă să izvorască tocmai din ea iubirea, care nu este numai act de solidaritate cu Fiul omului care suferă, ci și, într-un fel, „milostivire” arătată de fiecare dintre noi Fiului Tatălui veșnic. În tot acest program mesianic al lui Cristos, în toată revelarea milostivirii prin cruce, ar putea fi oare demnitatea omului mai mult respectată și înălțată, având în vedere că omul, aflând îndurare, în același timp și într-un anume sens „arată și el îndurare”?

În definitiv, oare nu aceasta este atitudinea lui Cristos față de om, când spune: „Întru cât ați făcut acestea unuia dintre cei mai mici frați ai mei, mie mi-ați făcut”[94]? Cuvintele din Cuvântarea de pe munte: „Fericiți cei milostivi, căci vor afla milostivire”[95] nu constituie, oare, într-un sens, o sinteză a întregii Vești Bune, a întregului „schimb minunat” (admirabile commercium) conținut în ea și care este o lege simplă, puternică și totodată „dulce” a înseși economiei mântuirii? Și aceste cuvinte ale Cuvântării de pe munte, care arată, încă din punctul de plecare, posibilitățile „inimii omenești” („fiți milostivi”), nu revelează ele oare, din aceeași perspectivă, misterul profund al lui Dumnezeu, unitatea de necercetat a Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt, în care iubirea, conținând dreptatea, dă naștere milostivirii, care, la rândul ei, revelează desăvârșirea dreptății?

Misterul pascal este Cristos pe culmea revelării misterului de necercetat al lui Dumnezeu. Atunci se împlinesc până la capăt cuvintele rostite în cenacol: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl”[96]. Într-adevăr, Cristos, pe care Tatăl „nu l-a cruțat”[97] pentru om și care, în pătimirea sa și în chinul crucii, nu a aflat milostivire omenească, în învierea sa a revelat plinătatea iubirii pe care Tatăl i-o poartă lui și, în El, tuturor oamenilor. „Nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii”[98]. În învierea sa, Cristos l-a revelat pe Dumnezeul iubirii milostive, tocmai pentru că a acceptat crucea drept cale spre înviere. Și de aceea, când amintim crucea lui Cristos, pătimirea și moartea lui, credința și speranța noastră se fixează asupra Celui Înviat: asupra acelui Cristos care, „în seara aceleiași zile, prima după sâmbătă,… a stat în mijlocul lor” în cenacol, „unde erau apostolii,… a suflat asupra lor și a zis: Primiți pe Duhul Sfânt; cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate, iar cărora le veți ține, vor fi ținute”[99].

Iată că Fiul lui Dumnezeu, în învierea sa, a experimentat în mod radical milostivirea, adică iubirea Tatălui care este mai puternică decât moartea. Și același Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ajuns la capătul – și, într-un anume sens, dincolo de capătul – misiunii sale mesianice, se revelează pe sine ca izvor nesecat al milostivirii, al aceleiași iubiri care, în perspectiva ulterioară a istoriei mântuirii în Biserică, trebuie să se arate permanent mai puternică decât păcatul. Cristos pascal este întruparea definitivă a milostivirii, semnul ei viu: semn de mântuire istoric și totodată eshatologic. În același spirit, liturgia timpului pascal ne pune pe buze cuvintele Psalmului: Îndurările Domnului în veci le voi cânta[100].

9. Maica Milostivirii

În aceste cuvinte pascale ale Bisericii, răsună, în plinătatea conținutului lor profetic, cuvintele deja rostite de Maria în timpul vizitei la Elisabeta, soția lui Zaharia: „Milostivirea lui, din neam în neam”[101]. Ele, încă din momentul întrupării, deschid o nouă perspectivă în istoria mântuirii. După învierea lui Cristos, această perspectivă e nouă pe plan istoric și, totodată, pe plan eshatologic. De atunci se succed mereu noi generații de oameni în imensa familie umană, în dimensiuni pururi crescânde; se succed și noi generații ale Poporului lui Dumnezeu, însemnate cu semnul crucii și al învierii și „pecetluite”[102] cu semnul misterului pascal al lui Cristos, revelare absolută a acelei milostiviri pe care Maria a proclamat-o în pragul casei rudei sale: „Milostivirea lui, din neam în neam”[103].

Maria este și cea care, în mod deosebit și excepțional – ca nimeni altcineva -, a experimentat milostivirea și în același timp, tot în mod excepțional, a făcut posibilă, prin jertfa inimii, propria-i participare la revelarea milostivirii divine. Această jertfă este strâns legată de crucea Fiului ei, la picioarele căreia avea să se afle, pe Calvar. Această jertfă a ei este o participare specifică la revelarea milostivirii, adică a fidelității absolute a lui Dumnezeu față de propria-i iubire, față de legământul pe care l-a voit din veșnicie și l-a încheiat în timp cu omul, cu poporul, cu omenirea; este participare la acea revelație care s-a împlinit definitiv prin cruce. Nimeni nu a trăit ca Mama Răstignitului misterul crucii, cutremurătoarea întâlnire a transcendenței divine cu iubirea: acea „sărutare” pe care milostivirea a dat-o dreptății[104]. Nimeni asemenea Mariei nu a primit în inimă acel mister: acea dimensiune cu adevărat divină a răscumpărării care s-a înfăptuit pe Calvar prin moartea Fiului, împreună cu jertfa inimii ei de mamă, împreună cu al său „fiat” definitiv.

Maria este, așadar, cea care cunoaște cel mai profund misterul milostivirii divine. Îi știe prețul, știe cât este de mare. În acest sens, o numim și Maica milei, sau Maica milostivirii divine; în aceste titluri este o semnificație teologică profundă, căci ele exprimă pregătirea deosebită a sufletului ei, a întregii ei personalități, care îi dă posibilitatea să vadă, mai întâi în evenimentele complexe ale lui Israel și, apoi, ale fiecărui om și ale omenirii întregi, acea milostivire de care au parte toți „din neam în neam”[105], conform planului veșnic al Preasfintei Treimi.

Aceste titluri pe care i le atribuim Născătoarei de Dumnezeu vorbesc, însă, mai ales despre ea ca Mamă a Celui Răstignit și Înviat; ca despre aceea care, după ce a experimentat milostivirea în mod excepțional, „merită”, în egală măsură, această milostivire de-a lungul întregii sale vieți pământești, și mai ales la picioarele crucii Fiului său; în sfârșit, ca aceea care, prin participarea sa ascunsă și, totodată, neasemuită la misiunea mesianică a Fiului său, a fost chemată în mod deosebit să apropie de oameni acea iubire pe care El a venit să o reveleze: iubire ce își află manifestarea cea mai concretă față de cei care suferă, față de săraci, de cei lipsiți de libertate, de orbi, de asupriți și de păcătoși, așa cum a vorbit Cristos în termenii profeției lui Isaia, mai întâi în sinagoga din Nazaret[106] și apoi răspunzând întrebării trimișilor lui Ioan Botezătorul[107].

La această iubire „milostivă” ce se manifestă mai ales în contact cu răul moral și fizic, inima aceleia care a fost Mama Celui Răstignit și Înviat, Maria, participa în mod unic și excepțional. Iar în ea și prin ea, această iubire nu încetează să se reveleze în istoria Bisericii și a omenirii. Această revelare este deosebit de rodnică pentru că se întemeiază, la Născătoarea de Dumnezeu, pe tactul deosebit al inimii ei de mamă, pe sensibilitatea ei specială, pe capacitatea ei deosebită de a se apropia de toți cei care acceptă mai ușor iubirea milostivă din partea unei mame. Acesta este unul din marile mistere dătătoare de viață ale creștinismului, mister strâns legat de misterul întrupării.

„Această maternitate a Mariei – spune Conciliul Vatican II – dăinuie neîncetat în economia harului, de la consimțământul dat prin credință la Bunavestire și menținut fără șovăire sub cruce, până la încununarea veșnică a tuturor celor aleși. Într-adevăr, ridicată la cer, ea nu a părăsit această misiune mântuitoare, ci, prin mijlocirea ei multiformă, continuă să ne obțină darurile mântuirii veșnice. În iubirea sa de mamă, are grijă de frații Fiului său care sunt încă pe cale și amenințați de primejdii și strâmtorări, până ce vor fi duși în Patria fericită”[108].

VI. „MILOSTIVIREA… DIN NEAM ÎN NEAM”

10. Imaginea generației noastre

Avem tot dreptul să credem că și generația noastră a fost cuprinsă în cuvintele Născătoarei de Dumnezeu, când preamărea acea milostivire de care au parte „din neam în neam” cei care se lasă călăuziți de frica de Dumnezeu. Cuvintele Magnificat-ului marian au un conținut profetic, ce privește nu numai trecutul lui Israel, ci și întregul viitor al Poporului lui Dumnezeu pe pământ. Într-adevăr, noi toți care trăim acum pe pământ suntem generația care este conștientă de apropierea celui de al treilea Mileniu și simte profund cotitura ce are acum loc în istorie.

Generația prezentă își dă seama că este privilegiată, pentru că progresul îi oferă multe posibilități care, doar cu câteva decenii în urmă, erau nebănuite. Activitatea creatoare a omului, inteligența și munca lui au produs schimbări profunde atât în domeniul științei și al tehnicii, cât și în viața socială și culturală. Omul și-a extins puterea asupra naturii și a dobândit o cunoaștere mai aprofundată a legilor propriului său comportament social. A văzut micșorându-se piedicile și distanțele ce separă oameni și națiuni, grație unui sporit simț universalist, unei conștiințe mai clare a unității neamului omenesc și unei acceptări a dependenței reciproce într-o solidaritate autentică și grație, în sfârșit, dorinței – și posibilității – de a veni în contact frățesc unii cu alții dincolo de împărțirile artificial create de geografie sau de granițele naționale ori rasiale. Tinerii de azi, mai ales, știu că progresul științei și tehnicii poate aduce nu numai noi bunuri materiale, ci și o participare mai largă la cunoașterea reciprocă. De exemplu, dezvoltarea informaticii va înmulți capacitățile creatoare ale oamenilor și le va permite să acceadă la bogățiile intelectuale și culturale ale celorlalte popoare. Noile tehnici de comunicare vor favoriza o mai mare participare la evenimente și un schimb sporit de idei. Achizițiile științelor biologice, psihologice și sociale îl vor ajuta pe om să pătrundă mai bine bogățiile propriei sale ființe. Și, deși acest progres rămâne încă prea adesea privilegiul țărilor industrializate, nu se poate nega totuși că perspectiva ca să beneficieze de el toate popoarele și toate țările nu va mai fi multă vreme o utopie, dacă există o reală voință politică în acest sens.

Dar, alături de toate acestea – sau, mai degrabă, în toate acestea – există și dificultăți, care se manifestă tot mai mult. Există îngrijorări și neputințe ce obligă la un răspuns radical, pe care omul simte că trebuie să-l dea. Cadrul lumii de azi prezintă și umbre și dezechilibre, nu întotdeauna de suprafață. Constituția pastorală Gaudium et spes a Conciliului Vatican II nu este, desigur, unicul document ce tratează despre viața generației contemporane, dar este un document de o importanță deosebită. „Dezechilibrele de care suferă lumea de astăzi – spune ea – sunt, de fapt, legate de un dezechilibru mai profund, înrădăcinat în inima omului. Într-adevăr, chiar în interiorul ființei omului, mai multe elemente se luptă între ele. Pe de o parte, în calitate de creatură, își experimentează în nenumărate feluri limitele, iar pe de altă parte, se simte nelimitat în dorințele sale și chemat la o viață superioară. Solicitat de multe atracții, el este necontenit constrâns să aleagă și să renunțe la unele dintre ele. Mai mult, slab și păcătos, adesea face ceea ce nu vrea și ceea ce ar vrea să facă nu face. De aceea este dezbinat înlăuntrul său și de aici se nasc atâtea și atât de mari dezbinări în societate.”[109]

Spre sfârșitul expunerii introductive, citim: „În fața evoluției actuale a lumii, crește din zi în zi numărul acelora care își pun întrebările capitale sau le resimt cu o nouă acuitate: Ce este omul? Care este sensul durerii, al răului, al morții, care, în ciuda oricărui progres, continuă să existe? La ce bun aceste victorii plătite atât de scump?”[110]

Pe parcursul celor cincisprezece ani care au trecut de la încheierea Conciliului Vatican II, acel cadru de tensiuni și de amenințări proprii epocii noastre a devenit, cumva, mai puțin îngrijorător? Se pare că nu. Dimpotrivă, tensiunile și amenințările care, în documentul conciliar, par doar să se contureze și să nu manifeste până la capăt tot pericolul pe care îl ascund, pe parcursul acestor ani s-au dezvăluit mai mult, au confirmat în mod deosebit acel pericol și nu mai îngăduie iluziile de odinioară.

11. Surse de îngrijorare

Astfel, în lumea noastră sporește conștiința unei amenințări, după cum sporește și teama existențială legată mai ales – după cum am arătat deja în enciclica Redemptor hominis – de perspectiva unui conflict care, având în vedere arsenalurile atomice de astăzi, ar putea însemna autodistrugerea parțială a omenirii. Cu toate acestea, amenințarea nu se referă numai la ce pot face oamenii altor oameni folosind tehnica militară; ea privește și multe alte primejdii ce sunt produsul unei civilizații materialiste, care – în ciuda declarațiilor „umaniste” – acceptă primatul lucrurilor asupra persoanei. Omului contemporan îi este, deci, teamă că, prin folosirea mijloacelor inventate de acest tip de civilizație, indivizii, dar și diversele medii, comunitățile, societățile, națiunile ar putea ajunge victimele abuzului de putere din partea altor indivizi, medii, societăți. Istoria secolului nostru ne oferă belșug de exemple. În ciuda tuturor declarațiilor despre drepturile omului în dimensiunea sa integrală, adică în existența sa corporală și spirituală, nu putem spune că aceste exemple aparțin doar trecutului.

Omul se teme, pe bună dreptate, să nu fie victimă a unei asupriri care să-l lipsească de libertatea interioară, de posibilitatea de a manifesta public adevărul de care e convins, credința pe care o mărturisește, facultatea de a asculta de glasul conștiinței care îi indică drumul drept ce trebuie urmat. Căci mijloacele tehnice aflate la dispoziția civilizației de astăzi ascund nu numai posibilitatea autodistrugerii prin conflict militar, ci și posibilitatea unei subjugări „pașnice” a indivizilor, a mediilor de viață, a unor societăți sau națiuni întregi, care, dintr-un motiv sau altul, i-ar incomoda pe cei ce dispun de mijloacele respective și sunt gata să se slujească de ele fără scrupul. Să ne gândim și la tortură, existentă încă în lume, exercitată sistematic de autoritate ca instrument de dominare sau de supremație politică și practicată de subalterni fără ca aceștia să aibă a se teme de pedeapsă.

Așadar, pe lângă conștiința amenințării biologice, sporește conștiința unei alte amenințări care distruge și mai mult ceea ce este esențialmente uman, ceea ce este intim legat de demnitatea persoanei, cu dreptul ei la adevăr și la libertate.

Și toate acestea se desfășoară pe fondul uriașei remușcări constituite de faptul că, alături de oamenii și societățile ce trăiesc în bunăstare și opulență, pradă consumismului și plăcerilor, nu lipsesc, în aceeași familie umană, nici indivizii, nici grupurile sociale care suferă de foame. Nu lipsesc copiii care mor de foame sub ochii mamelor lor. Nu lipsesc, în diferite părți ale lumii, în felurite sisteme socio-economice, zone întregi de mizerie, de lipsă și subdezvoltare. Acest fapt este universal cunoscut. Starea de inegalitate dintre oameni și popoare nu numai că stăruie, ci chiar sporește. Și astăzi, alături de cei avuți și care trăiesc în belșug, există cei care trăiesc în lipsuri, suferă de mizerie și adesea mor pur și simplu de foame; iar numărul lor se ridică la zeci și sute de milioane. De aceea, neliniștea morală e menită să devină și mai profundă. Evident, un defect fundamental sau, mai degrabă, un complex de defecte, ba chiar un mecanism defectuos stă la baza economiei contemporane și a civilizației materialiste, care nu-i permite familiei umane să iasă din situații atât de radical nedrepte.

Această imagine a lumii de azi, în care există atâta rău, fizic și moral, încât o transformă într-o lume prinsă în plasa contradicțiilor și a tensiunilor sale și, totodată, plină de amenințări directe împotriva libertății umane, împotriva conștiinței și a religiei, explică neliniștea la care este supus omul contemporan. Această neliniște e simțită nu numai de cei dezavantajați și oprimați, ci și de cei care se bucură de privilegiile bogăției, ale progresului, ale puterii. Și, cu toate că nu lipsesc nici aceia care încearcă să-i descopere cauzele ori să reacționeze cu mijloacele provizorii oferite lor de tehnică, de bogăție sau de putere, totuși, în străfundul sufletului omenesc, această neliniște este mai puternică decât aceste paleative. După cum a subliniat-o Concliul Vatican II în analizele sale, ea privește problemele fundamentale ale întregii existențe omenești. Această neliniște este legată de însuși sensul existenței omului în lume, și e neliniște pentru viitorul omului și al întregii omeniri; ea cere rezoluții decisive, ce par să se impună acum neamului omenesc.

12. Este suficientă dreptatea?

Nu e greu de constatat că, în lumea de azi, simțul dreptății s-a trezit pe scară largă și, fără îndoială, el pune mai mult în relief ceea ce se opune dreptății, fie în relațiile dintre oameni, grupuri sociale sau „clase”, fie între popoare și state și, în sfârșit, între sisteme politice întregi și între așa-zisele lumi. Acest curent profund și multiform, la baza căruia conștiința umană contemporană a așezat dreptatea, atestă caracterul etic al tensiunilor și luptelor ce invadează lumea.

Biserica împărtășește cu oamenii timpului nostru această dorință fierbinte și profundă de viață dreaptă sub toate aspectele și nu omite să supună reflecției diferitele aspecte ale dreptății pe care o cere viața oamenilor și a societăților. Acest lucru este confirmat de dezvoltarea doctrinei sociale catolice în timpul ultimului secol. Din această învățătură se inspiră atât educarea și formarea conștiințelor umane în spiritul dreptății, cât și inițiativele private ce se dezvoltă în acest spirit, mai ales în cadrul apostolatului laicilor.

Totuși, ar fi greu să nu observăm că, adesea, programele întemeiate pe ideea de dreptate și care trebuie să slujească la realizarea ei în viața socială a persoanelor, a grupurilor și a societăților umane suferă, în practică, deformări. Deși continuă să se proclame aceeași idee de dreptate, experiența demonstrează că, adesea, forțe negative, cum sunt ranchiuna, ura și chiar cruzimea, prevalează asupra dreptății. În acest caz, dorința de a nimici adversarul de a-i limita libertatea, sau chiar de a-i impune o dependență totală devine motivul fundamental de acțiune; și acest lucru se opune esenței dreptății care, prin natura ei, tinde să stabilească egalitatea și echilibrul între părțile aflate în conflict. Acest mod de a abuza de ideea de dreptate și alterarea ei practică vădesc în ce mare măsură acțiunea umană se poate îndepărta de dreptate, chiar și atunci când e întreprinsă în numele acesteia. Nu degeaba Cristos le reproșa ascultătorilor săi, credincioși învățăturii Vechiului Testament, atitudinea ce se manifesta în cuvintele: „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”[111]. Aceasta era forma de alterare a dreptății din acel timp; iar formele de astăzi continuă să se modeleze pe ea. Într-adevăr, este evident că, în numele unei pretinse dreptăți (de exemplu, istorice, sau de clasă), uneori aproapele este nimicit, ucis, privat de libertate, despuiat de cele mai elementare drepturi umane. Experiența trecutului și a timpului nostru demonstrează că dreptatea singură nu e suficientă și că, dimpotrivă, ea poate duce la propria-i negare și nimicire, dacă nu i se permite acelei forțe mai profunde, care este iubirea, să plămădească viața omului în diferitele ei dimensiuni. Experiența istorică a dus la formularea axiomei: summum ius, summa iniuria. Această afirmație nu devalorizează dreptatea și nu micșorează semnificația ordinii care se instaurează pe temeiul ei; ea indică doar, sub un alt aspect, necesitatea de a recurge la acele forțe și mai profunde ale spiritului, care condiționează însăși ordinea dreptății.

Având în fața ochilor imaginea generației căreia îi aparținem, Biserica împărtășește neliniștea atâtor oameni de astăzi. Pe de altă parte, trebuie să preocupe și declinul multor valori fundamentale ce constituie un bun incontestabil nu numai al moralei creștine, ci pur și simplu al moralei umane, al culturii morale, cum ar fi respectul pentru viața umană încă din momentul conceperii, respectul pentru căsătorie în unitatea ei indisolubilă, respectul pentru stabilitatea familiei. Permisivitatea morală lovește mai ales acest ambient mai sensibil al vieții și al conviețuirii umane. Mână în mână cu aceasta merg criza adevărului în relațiile interumane, iresponsabilitatea în cuvânt, utilitarismul în relațiile dintre oameni, scăderea simțului binelui comun autentic și ușurința cu care acesta este sacrificat. În sfârșit, desacralizarea, care se transformă adesea în „dezumanizare”: omul și societatea pentru care nimic nu e „sacru” decad moralmente – în ciuda oricăror aparențe.

VII. MILOSTIVIREA LUI DUMNEZEU ÎN MISIUNEA BISERICII

În legătură cu această imagine a generației noastre, care nu poate să nu trezească o profundă îngrijorare, ne vin în minte cuvintele care au răsunat în Magnificat-ul Mariei pentru a preamări întruparea Fiului lui Dumnezeu și care cântă „milostivirea… din neam în neam”. Păstrând mereu în inimă elocvența acestor cuvinte inspirate și aplicându-le la experiențele și la suferințele marii familii umane, Biserica din timpurile noastre se cade să devină mai profund conștientă de necesitatea de a da mărturie milostivirii lui Dumnezeu în întreaga ei misiune, pe urmele tradiției Vechiului și Noului Legământ și, mai ales, ale lui Isus Cristos însuși și ale Apostolilor lui. Biserica trebuie să dea mărturie milostivirii lui Dumnezeu revelate în Cristos, în întreaga lui misiune de Mesia, proclamând-o în primul rând ca adevăr mântuitor de credință, necesar unei vieți în armonie cu credința, iar apoi căutând să o introducă și să o întrupeze în viața credincioșilor și, pe cât posibil, și în viața tuturor oamenilor de bunăvoință. În sfârșit, Biserica – mărturisind milostivirea și rămânându-i mereu fidelă – are dreptul și datoria de a apela la milostivirea lui Dumnezeu, implorând-o în fața tuturor formelor de rău fizic și moral, în fața tuturor amenințărilor ce apasă orizontul vieții omenirii contemporane.

13. Biserica mărturisește milostivirea lui Dumnezeu

și o proclamă

Biserica trebuie să mărturisească și să proclame milostivirea divină în tot adevărul ei, așa cum ne este atestat de revelație. Am căutat, în paginile precedente, să conturăm, măcar în linii mari, acest adevăr, ce se exprimă cu atâta bogăție în întreaga Sfântă Scriptură și în Tradiție. În viața de fiecare zi a Bisericii, adevărul cu privire la milostivirea lui Dumnezeu, exprimat în Biblie, răsună ca un ecou necontenit în numeroasele lecturi ale Liturgiei sacre. Iar poporul, cu simțul său autentic de credință, o percepe bine, după cum o atestă numeroasele expresii ale pietății personale și comunitare. Ar fi, desigur, dificil să le enumerăm și să le rezumăm pe toate, căci majoritatea lor sunt înscrise în adâncul inimilor și al conștiințelor umane. Unii teologi afirmă că milostivirea este cel mai mare dintre atributele și perfecțiunile lui Dumnezeu, iar Biblia, Tradiția și întreaga viață de credință a Poporului lui Dumnezeu aduc mărturii nesecate pentru aceasta. Nu e vorba aici de perfecțiunea esenței de necercetat a lui Dumnezeu în misterul divinității înseși, ci de perfecțiunea și de atributul prin care omul, în adevărul lăuntric al existenței sale, intră în relație cel mai intim și cel mai des cu Dumnezeul cel viu. În conformitate cu spusele lui Isus adresate lui Filip[112], „vederea Tatălui” – vederea lui Dumnezeu prin credință – află tocmai în întâlnirea cu milostivirea lui un moment deosebit de simplitate interioară și de adevăr, asemănător cu cel pe care îl găsim în parabola fiului risipitor.

„Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl”[113]. Biserica mărturisește milostivirea lui Dumnezeu, Biserica o trăiește în vasta sa experiență de credință și în învățătura sa, contemplându-l neîncetat pe Cristos, concentrându-se asupra lui, asupra vieții și Evangheliei lui, asupra crucii și învierii lui, asupra întregului lui mister. Tot ce alcătuiește „vederea” lui Cristos în credința vie și în învățătura Bisericii ne apropie de „vederea Tatălui” în sfințenia milostivirii sale. Biserica pare a mărturisi și a venera în mod deosebit milostivirea lui Dumnezeu când se adresează Inimii lui Cristos. Într-adevăr, apropierea de Cristos în misterul inimii lui ne îngăduie să ne oprim asupra acestui punct – punct central, într-un anume sens, și, totodată, mai accesibil pe plan uman – al revelării iubirii milostive a Tatălui, care a constituit conținutul central al misiunii mesianice a Fiului omului.

Biserica trăiește o viață autentică atunci când mărturisește și proclamă milostivirea – cel mai uluitor atribut al Creatorului și al Răscumpărătorului – și când îi călăuzește pe oameni la izvoarele milostivirii Mântuitorului, a căror depozitară și împărțitoare este. În acest cadru, meditarea statornică a cuvântului lui Dumnezeu, și mai ales participarea conștientă și matură la Euharistie și la Sacramentul pocăinței sau reconcilierii au o mare semnificație. Euharistia ne apropie mereu de această iubire, care este mai puternică decât moartea, căci „Ori de câte ori mâncăm din această pâine și bem din acest potir”, nu numai că vestim moartea Răscumpărătorului, ci îi proclamăm și învierea, „până când va veni” în slavă[114]. Liturgia euharistică, celebrată în amintirea Aceluia care, în misiunea sa mesianică, ni l-a revelat pe Tatăl prin cuvânt și prin cruce, atestă iubirea nesecată în virtutea căreia El dorește mereu să se unească cu noi, ieșind în întâmpinarea tuturor inimilor omenești. Iar sacramentul pocăinței sau al reconcilierii este acela care netezește calea fiecăruia, chiar când e apăsat de greșeli grave. În acest sacrament, orice om poate experimenta într-un mod unic milostivirea, adică acea iubire care este mai puternică decât păcatul. S-a vorbit deja despre aceasta în enciclica Redemptor hominis; dar se cade, totuși, să ne mai întoarcem o dată asupra acestei teme fundamentale.

Tocmai pentru că păcatul există în această lume pe care „atât de mult a iubit-o Dumnezeu… încât l-a dat pe Fiul său unul-născut”[115], Dumnezeu, care „este iubire”[116], nu se poate revela altfel decât ca milostivire. Aceasta corespunde nu numai adevărului celui mai profund al acestei iubiri care este Dumnezeu, ci și întregului adevăr lăuntric al omului și al lumii, care este patria lui vremelnică.

Milostivirea, în sine, ca perfecțiune a Dumnezeului infinit, este și ea infinită. Infinită, așadar, și nesecată este promptitudinea Tatălui în a-i primi pe fiii risipitori care se întorc acasă. Infinite sunt și promptitudinea și intensitatea iertării ce izvorăște necontenit din minunata valoare a jertfei Fiului. Nici un păcat omenesc nu poate să biruie această forță și nici să o limiteze. Din partea omului, o poate limita doar lipsa de bunăvoință, lipsa de promptitudine în convertire și pocăință, adică stăruirea în încăpățânare, împotrivirea față de har și adevăr, mai ales în fața mărturiei crucii și a învierii lui Cristos.

De aceea, Biserica vestește convertirea și cheamă la ea. Convertirea la Dumnezeu constă întotdeauna în descoperirea milostivirii lui, a acelei iubiri răbdătoare și binevoitoare[117], pe măsura Dumnezeului Creator și Tată: iubirea căreia „Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos”[118] îi este fidel până la ultimele consecințe în istoria legământului cu omul: până la cruce, până la moartea și învierea Fiului său. Convertirea la Dumnezeu este întotdeauna rodul întoarcerii la Tatăl cel bogat în îndurare.

Cunoașterea autentică a Dumnezeului milostivirii, al iubirii binevoitoare, este o forță de convertire statornică și inepuizabilă, nu numai ca act interior de o clipă, ci și ca dispoziție permanentă, ca stare sufletească. Cei care ajung să-l cunoască pe Dumnezeu astfel, cei care îl „văd” astfel, nu mai pot trăi altfel decât convertindu-se la El continuu. Ei trăiesc, așadar, in statu conversionis, în stare de convertire; și această stare constituie componenta cea mai profundă a peregrinării oricărui om pe pământ in statu viatoris, starea de călător. Este evident că Biserica mărturisește milostivirea lui Dumnezeu revelată în Cristos răstignit și înviat nu numai prin cuvintele învățăturii sale, ci mai ales prin cea mai profundă pulsație de viață a întregului Popor al lui Dumnezeu. Prin această mărturie de viață, Biserica își îndeplinește misiunea de Popor al lui Dumnezeu, misiune care este participare la misiunea mesianică a lui Cristos însuși și, într-un sens, continuare a ei.

Biserica de astăzi este profund conștientă că numai pe baza milostivirii lui Dumnezeu va putea îndeplini sarcinile ce decurg din învățătura Conciliului Vatican II și, în primul rând, sarcina ecumenică, menită să-i unească pe toți cei care îl mărturisesc pe Cristos. Angajând numeroase eforturi în această direcție, Biserica mărturisește cu umilință că numai acea iubire care este mai puternică decât slăbiciunea dezbinărilor omenești poate înfăptui definitiv unitatea pentru care Cristos s-a rugat Tatălui și pe care Duhul nu încetează să o implore pentru noi „cu suspine negrăite”[119].

14. Biserica se străduiește să înfăptuiască milostivirea

Isus Cristos ne-a învățat că omul nu numai că primește și experimentează milostivirea lui Dumnezeu, dar este chemat și să „fie milostiv” cu ceilalți: „Fericiți cei milostivi, căci ei vor afla milostivire”[120]. Biserica vede în aceste cuvinte un apel la acțiune și se străduiește să practice milostivirea. Toate fericirile din Cuvântarea de pe munte arată calea convertirii și a schimbării vieții, dar cea cu privire la cei milostivi este, în această privință, deosebit de grăitoare. Omul ajunge la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, la milostivirea lui, numai în măsura în care el însuși se transformă lăuntric în spiritul unei astfel de iubiri față de aproapele.

Acest proces cu adevărat evanghelic nu este o simplă cotitură spirituală înfăptuită o dată pentru totdeauna, ci este un întreg stil de viață, o caracteristică esențială și continuă a chemării creștine. El constă în descoperirea neîntreruptă și în înfăptuirea statornică a iubi-rii ca forță unificatoare și totodată înălțătoare, în ciuda tuturor difi-cultăților de natură psihologică și socială; într-adevăr, e vorba de o iubire milostivă care, prin esența sa, este iubire creatoare. Iubirea milostivă, în relațiile reciproce dintre oameni, nu este niciodată un act sau un proces unilateral. Chiar și în cazurile în care totul ar părea să indice că numai o parte dăruiește și oferă, iar cealaltă nu face decât să primească (de exemplu, în cazul medicului care tratează, al profesorului care predă, al părinților care își întrețin și își educă copiii, al binefăcătorului care îi ajută pe cei nevoiași), în realitate, însă, și cel care dă are întotdeauna folos. În orice caz, și aceștia se pot ușor afla în postura celui care primește, care obține un folos, care simte iubirea milostivă, care se vede obiect al milostivirii.

Cristos răstignit este, în acest sens, model pentru noi, cel mai înalt îndemn. Întemeindu-ne pe acest impresionant model, putem cu toată smerenia să le arătăm milostivire celorlalți, știind că El o primește ca și cum i s-ar adresa Lui[121]. Pe baza acestui model, trebuie și să ne purificăm neîncetat toate acțiunile și intențiile în care milostivirea e înțeleasă și practicată unilateral, ca bine făcut celorlalți. Fiindcă numai atunci ea este cu adevărat act de iubire milostivă când, săvârșind-o, suntem profund convinși că în același timp o primim de la cei care o acceptă de la noi. Dacă lipsește această bilateralitate, această reciprocitate, faptele noastre nu sunt încă fapte de milostivire autentice și nici convertirea nu s-a realizat încă pe deplin în noi, convertire al cărui drum ne-a fost limpede arătat de Cristos cu cuvântul și cu exemplul până la cruce, nici nu ne împărtășim încă pe deplin din izvorul minunat al iubirii milostive care ne-a fost revelată de El.

Așadar, calea pe care ne-a arătat-o Cristos în Cuvântarea de pe munte cu fericirea celor milostivi este mult mai bogată decât ceea ce putem înțelege uneori din judecățile obișnuite ale oamenilor în privința milostivirii. Aceste judecăți consideră milostivirea ca pe un act sau proces unilateral, ce presupune și păstrează distanțele între cel care miluiește și cel care este miluit, între cel care face binele și cel care îl primește. De aici decurge pretenția de a elibera relațiile interumane și sociale de milostivire, spre a le întemeia numai pe dreptate. Dar astfel de judecăți privind milostivirea nu observă legătura fundamentală dintre milostivire și dreptate despre care vorbește întreaga tradiție biblică și, mai ales, misiunea mesianică a lui Isus Cristos. Milostivirea autentică este, ca să spunem așa, izvorul cel mai profund al dreptății. Dacă aceasta din urmă este, prin sine, aptă să „arbitreze” între oameni în repartizarea corectă a bunurilor materiale, iubirea, și numai iubirea (așadar și acea iubire binevoitoare pe care o numim „milostivire”), este în stare să-l redea pe om lui însuși.

Milostivirea autentic creștină este, într-un anume sens, și cea mai desăvârșită întrupare a „egalității” dintre oameni, și deci și întruparea cea mai desăvârșită a dreptății, întrucât și aceasta, în sfera ei, urmărește același rezultat. Egalitatea introdusă cu ajutorul dreptății se limitează, însă, la sfera bunurilor obiective și extrinseci, în vreme ce iubirea și milostivirea îi fac pe oameni să se întâlnească între ei în valoarea care este omul însuși, cu demnitatea ce îi e proprie. Totodată, „egalitatea” dintre oameni prin iubirea „răbdătoare și binevoitoare”[122] nu anulează diferențele: cel care dă devine mai generos când se simte în același timp dăruit de cel care îi primește darul; invers, cel care știe să primească darul cu conștiința că și el, acceptându-l, face binele, slujește și el marea cauză a demnității persoanei, și aceasta contribuie la a-i uni pe oameni mai profund între ei.

În felul acesta, așadar, milostivirea devine element indispensabil pentru plămădirea relațiilor dintre oameni, în spiritul celui mai profund respect a ceea ce este omenesc și al fraternității reciproce. Această legătură dintre oameni nu se poate realiza dacă se vrea reglementarea relațiilor lor reciproce numai în funcție de dreptate. Aceasta, în orice sferă a relațiilor inter-umane, trebuie să suporte, ca să spunem așa, o substanțială „corectare” din partea acelei iubiri care – după cum proclamă sfântul Paul – „este răbdătoare, este binevoitoare”, sau, cu alte cuvinte, poartă în sine caracteristicile iubirii milostive, atât de esențiale pentru Evanghelie și pentru creștinism. Să ne mai amintim și că iubirea milostivă manifestă acea duioșie și sensibilitate a inimii despre care ne vorbește cu atâta elocvență parabola fiului risipitor[123], sau cea a oii și a drahmei pierdute[124]. De aceea, iubirea milostivă este indispensabilă mai ales între cei care sunt mai apropiați: între soți, între părinți și copii, între prieteni; este indispensabilă și în educație și pastorație.

Dar raza ei de acțiune nu se mărginește la atât. Paul al VI-lea a spus de mai multe ori că „civilizația iubirii”[125] este scopul spre care trebuie să tindă toate eforturile în domeniul social și cultural, și chiar în cel economic și politic; se cuvine să adăugăm că acest scop nu se va realiza niciodată dacă, în concepțiile și înfăptuirile noastre privind domeniul larg și complex al conviețuirii umane, ne vom opri la principiul „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”[126] și nu vom tinde, dimpotrivă, la transformarea lui esențială, completându-l cu un alt spirit. Desigur, aceasta este direcția în care ne călăuzește și Conciliul Vatican II când, vorbind în repetate rânduri de necesitatea de a face lumea mai umană[127], prezintă misiunea Bisericii în lumea de astăzi ca fiind tocmai realizarea acestei sarcini. Lumea oamenilor poate deveni tot mai umană numai dacă vom introduce, în ambientul multiform al relațiilor interumane și sociale, alături de dreptate, acea „iubire milostivă” ce constituie mesajul mesianic al Evangheliei.

Lumea oamenilor va putea deveni „tot mai umană” doar atunci când, în toate relațiile reciproce care îi plămădesc chipul moral vom introduce momentul iertării, cel atât de esențial pentru Evanghelie. Iertarea atestă faptul că în lume este prezentă iubirea mai puternică decât păcatul. În plus, iertarea este condiția fundamentală a reconcilierii, nu numai în relația lui Dumnezeu cu omul, ci și în relațiile reciproce dintre oameni. O lume din care ar fi eliminată iertarea ar fi doar o lume a dreptății reci și lipsite de respect, în numele căreia fiecare și-ar revendica propriile drepturi în fața celuilalt; astfel, egoismele de tot felul, ce dormitează în om, ar putea transforma conviețuirea umană într-un sistem de oprimare a celor mai slabi de către cei mai puternici, ori într-o arenă de permanentă luptă a unora împotriva celorlalți.

De aceea, Biserica trebuie să considere drept una din îndatoririle sale principale – în fiecare etapă a istoriei și, mai ales, în epoca contemporană – aceea de a proclama și de a introduce în viață misterul milostivirii, revelat în cel mai înalt grad în Isus Cristos. Acest mister, nu numai pentru Biserica însăși în calitate de comunitate a credincioșilor, ci și, într-un anume sens, pentru toți oamenii, este izvorul unei alt fel de vieți decât aceea pe care o poate construi omul, expus forțelor tiranice ale triplei concupiscențe care lucrează în el[128]. Și tocmai în numele acestui mister ne învață Cristos să iertăm întotdeauna. De câte ori nu repetăm noi cuvintele rugăciunii pe care El ne-a lăsat-o, cerând: „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, adică acelora care sunt vinovați față de noi![129] Este, într-adevăr, greu de exprimat valoarea profundă a atitudinii pe care o definesc și o induc aceste cuvinte. Câte nu-i spun aceste cuvinte fiecărui om despre aproapele său și despre el însuși! Conștiința de a fi datori unii altora merge mână în mână cu chemarea la solidaritatea frățească, pe care sfântul Paul a exprimat-o în îndemnul concis de a ne „îngădui unii pe alții, în iubire”[130]. Ce lecție de smerenie este cuprinsă aici cu privire la om, la aproapele ca și la noi înșine! Ce școală de bunăvoință pentru conviețuirea de zi cu zi, în feluritele condiții ale existenței noastre! Dacă nu luăm seama la această lecție, ce mai rămâne din oricare program „umanist” de viață și de educație?

Cristos subliniază cu insistență necesitatea de a-i ierta pe ceilalți: când Petru îl întreabă de câte ori trebuie să-i ierte aproapelui, îi indică cifra simbolică de „șaptezeci de ori câte șapte”[131], voind să spună cu aceasta că trebuie să ierte tuturor și întotdeauna. Este evident că o cerință atât de generoasă a iertării nu anulează cerințele obiective ale dreptății. Dreptatea, bine înțeleasă, constituie, ca să spunem așa, scopul iertării. În nici un pasaj din mesajul evanghelic, iertarea, și nici milostivirea, din care aceasta izvorăște, nu înseamnă indulgență față de rău, față de scandal, de nedreptate sau de ofensa adusă. În fiecare caz, repararea răului și a scandalului, despăgubirea pentru nedreptatea făcută, îndreptarea ofensei constituie condiții ale iertării.

În felul acesta, deci, structura fundamentală a dreptății intră totdeauna în câmpul milostivirii. Aceasta, însă, are puterea de a conferi dreptății un conținut nou, care se exprimă în modul cel mai simplu și mai deplin în iertare. Într-adevăr, iertarea arată că, pe lângă procesul de „compensare” și de „păsuire”, specific dreptății, este necesară iubirea, pentru ca omul să se afirme ca atare. Îndeplinirea condițiilor dreptății este indispensabilă mai ales pentru ca iubirea să-și poată dezvălui propriul chip. Când am analizat parabola fiului risipitor, am atras deja atenția asupra faptului că cel care iartă și cel care este iertat se întâlnesc într-un punct esențial, care este demnitatea, sau valoarea esențială a omului, ce nu se poate pierde și a cărei afirmare sau regăsire este izvorul celei mai mari bucurii[132].

Biserica socotește, pe bună dreptate, că datoria sa, scopul misiunii sale, este de a asigura autenticitatea iertării, atât în viață și în comportare, cât și în educație și în pastorație. Ea o ocrotește tocmai păstrându-i izvorul, adică misterul milostivirii lui Dumnezeu însuși, revelat în Isus Cristos.

La baza misiunii Bisericii, în toate domeniile despre care vorbesc numeroase texte ale recentului Conciliu și experiența multiseculară a apostolatului, nu există altceva decât „alimentarea din izvoarele Mântuitorului”[133]: de aici pornesc numeroase orientări pentru misiunea Bisericii în viața creștinilor, a comunităților și a întregului Popor al lui Dumnezeu. „Alimentarea din izvoarele Mântuitorului” nu se poate înfăptui altfel decât în spiritul acelei sărăcii la care ne-a chemat Domnul, cu cuvântul și cu exemplul: „În dar ați primit, în dar să dați”[134]. Astfel, în toate drumurile vieții și ale slujirii Bisericii – prin sărăcia evanghelică a celor care sunt slujitori și împărțitori, precum și a întregului popor, ce dă mărturie despre „faptele minunate” ale Domnului său – se manifestă și mai bine Dumnezeul cel „bogat în milostivire”.

VIII. RUGĂCIUNEA BISERICII DIN TIMPURILE NOASTRE

15. Biserica face apel la milostivirea divină

Biserica proclamă adevărul milostivirii lui Dumnezeu, revelate în Cristos cel răstignit și înviat, și o mărturisește în diferite moduri. Pe lângă aceasta, ea caută să exercite milostivirea față de oameni prin oameni, văzând în aceasta o condiție indispensabilă a preocupării sale pentru o lume mai bună și „mai umană”, astăzi și mâine. Totuși, în nici un moment și în nici o epocă istorică – mai ales într-o epocă atât de critică precum a noastră – Biserica nu poate uita rugăciunea, care este strigăt către milostivirea lui Dumnezeu în fața multiplelor forme de rău ce apasă asupra omenirii și o amenință. Este dreptul și îndatorirea fundamentală a Bisericii, în Cristos Isus: este dreptul și îndatorirea Bisericii față de Dumnezeu și față de oameni. Cu cât conștiința umană, căzând pradă secularizării, uită până și semnificația cuvântului „milostivire”, cu cât, îndepărtându-se de Dumnezeu, se îndepărtează de misterul milostivirii, cu atât mai mult are Biserica dreptul și îndatorirea să facă apel la Dumnezeul milostivirii „cu strigăte puternice”[135]. Aceste „strigăte puternice” trebuie să caracterizeze Biserica timpurilor noastre; ele trebuie înălțate spre Dumnezeu pentru a-i implora milostivirea, a cărei manifestare certă ea o mărturisește și o proclamă ca fiind înfăptuită în Isus răstignit și înviat, adică în misterul pascal. Acest mister poartă în sine cea mai completă revelare a milostivirii, a acelei iubiri care este mai tare decât moartea, mai tare decât păcatul și decât orice rău, a iubirii ce îl înalță pe om din cele mai adânci căderi și îl eliberează de cele mai mari amenințări.

Omul contemporan simte aceste amenințări. Cele spuse mai sus în această privință nu constituie decât o schiță. Omul contemporan se întreabă adesea, cu profundă neliniște, cu privire la soluția îngrozitoarelor tensiuni care s-au acumulat asupra lumii și între oameni. Și dacă, uneori, el nu are curajul de a rosti cuvântul „milostivire”, sau dacă, în conștiința sa lipsită de orice conținut religios, nu îi găsește echivalentul, este cu atât mai necesar ca Biserica să rostească acest cuvânt, nu doar în nume propriu, ci și în numele tuturor oamenilor din zilele noastre.

Trebuie, așadar, ca tot ce am spus în acest document despre milostivire să se transforme într-o înflăcărată rugă: să se transforme necontenit într-un strigăt care să implore milostivirea pe măsura nevoilor omului de astăzi. Acest strigăt să fie încărcat de tot adevărul despre milostivire, ce și-a găsit o expresie atât de bogată în Sfânta Scriptură și în Tradiție, precum și în viața autentică de credință a atâtor generații ale Poporului lui Dumnezeu. Cu acest strigăt să ne adresăm, ca și autorii sacri, lui Dumnezeu care nu disprețuiește nimic din ceea ce a creat[136], lui Dumnezeu care este fidel sieși, paternității și iubirii sale. Și, asemenea profeților, să facem apel la aspectul matern al acestei iubiri care, precum o mamă, își urmărește fiecare copil, fiecare oiță rătăcită, chiar dacă sunt milioane de rătăciți, chiar dacă, în lume, fărădelegea este mai puternică decât cinstea, chiar dacă omenirea de azi ar merita, pentru păcatele sale, un nou „potop”, ca odinioară generația lui Noe! Să alergăm la acea iubire părintească ce ne-a fost revelată de Cristos în misiunea lui mesianică și care și-a atins culmea în crucea, moartea și învierea lui! Să alergăm la Dumnezeu, prin Cristos, amintindu-ne cuvintele Magnificat-ului Mariei, care proclamă milostivirea „din neam în neam”! Să implorăm milostivirea divină pentru generația contemporană! Biserica, după modelul Mariei, caută să fie mama oamenilor în Dumnezeu; să-și exprime, așadar, în această rugăciune, grija de mamă și totodată iubirea încrezătoare, din care se naște cea mai arzătoare necesitate a rugăciunii!

Să ne înălțăm implorările, călăuziți de credința, de speranța și de iubirea pe care Cristos ni le-a sădit în inimi! Această atitudine este, totodată, iubire față de Dumnezeu, pe care omul contemporan l-a îndepărtat, l-a înstrăinat uneori mult de sine, proclamând în diverse feluri că îi este „inutil”. Este, așadar, iubire față de Dumnezeu, simțind adânc cum omul contemporan îl ofensează și îl respinge și, de aceea, suntem gata să strigăm împreună cu Cristos pe cruce: „Tată, iartă-i, pentru că nu știu ce fac!”[137] Este, totodată, și iubire față de oameni, față de toți oamenii, fără excepție și fără deosebire: indiferent de rasă, de cultură, de limbă, de concepție asupra lumii, fără a distinge între prieteni și dușmani. Este iubire față de oameni – și dorește tot binele adevărat fiecăruia dintre ei și fiecărei comunități umane, fiecărei familii, fiecărei națiuni, fiecărui grup social, tinerilor, adulților, părinților, vârstnicilor, bolnavilor – față de toți, fără excepție. Este iubire, adică grijă atentă pentru a garanta fiecăruia orice bine autentic și a-l îndepărta și feri de orice rău.

Și, dacă unul sau altul dintre contemporani nu împărtășește credința și speranța ce mă determină pe mine, slujitor al lui Cristos și administrator al tainelor lui Dumnezeu[138], să implor, în acest ceas al istoriei, milostivirea lui Dumnezeu pentru omenire, să caute cel puțin să înțeleagă motivul acestei solicitudini. Ea e dictată de iubirea față de om, față de tot ce este omenesc și care, conform intuiției multora dintre contemporani, este amenințat de un pericol imens. Misterul lui Cristos care, dezvăluindu-ne înalta chemare a omului, m-a îndemnat să-i amintesc, în enciclica Redemptor hominis, demnitatea neasemuită, mă obligă, totodată, să proclam milostivirea ca iubire milostivă a lui Dumnezeu, revelată în însuși misterul lui Cristos. El mă obligă și să fac apel la această milostivire și să o implor în această fază dificilă, critică a istoriei Bisericii și a lumii, acum când ne apropiem de sfârșitul celui de-al doilea mileniu.

În numele lui Isus Cristos răstignit și înviat, în spiritul misiunii sale mesianice, care continuă în istoria omenirii, să ne ridicăm glasul și să implorăm ca, în această etapă a istoriei, să se reveleze încă o dată Iubirea care este în Tatăl și, prin lucrarea Fiului și a Duhului Sfânt, să se arate prezentă în lumea de azi și mai puternică decât răul: mai puternică decât păcatul și decât moartea. Ne rugăm prin mijlocirea Aceleia care nu încetează să proclame „mi-lostivirea din neam în neam”, precum și a acelora pentru care s-au împlinit deja cuvintele rostite în Cuvântarea de pe munte: „Fericiți cei milostivi, căci ei vor afla milostivire”[139].

* * *

Continuând marea sarcină de a pune în aplicare Conciliul Vatican II, în care putem vedea, pe bună dreptate, o nouă fază a autorealizării Bisericii – pe măsura epocii în care ne este dat să trăim -, Biserica însăși trebuie să fie mereu călăuzită de conștiința deplină că, în această lucrare, nu îi este îngăduit, cu nici un preț, să se închidă în sine. Căci rațiunea ei de a fi este tocmai aceea de a-l revela pe Dumnezeu, adică pe Tatăl, care se lasă „văzut” în Cristos[140]. Oricât de mare ar fi împotrivirea istoriei umane, oricât de marcată eterogenitatea civilizației contemporane, oricât de puternică negarea lui Dumnezeu în lumea oamenilor, cu atât mai mare trebuie să fie apropierea de acel mister care, ascuns de veacuri în Dumnezeu, a fost apoi cu adevărat împărtășit, în timp, omului, prin Isus Cristos.

Cu Binecuvântarea mea apostolică.

Dat la Roma, Sfântul Petru, la 30 noiembrie, în prima duminică din Advent, anul 1980, al treilea al pontificatului meu.

Note


[1] Ef 2, 4.

[2] Cf. In 1, 18; Evr 1, 1s.

[3] In 14, 8-9.

[4] Ef 2, 4-5.

[5] 2 Cor 1, 3.

[6] Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, 22, ed. A.R.C.B., 1990, p. 339.

[7] Cf. ibid.

[8] 1 Tim 6, 16.

[9] Rom 1, 20.

[10] In 1, 18.

[11] 1 Tim 6, 16.

[12] Tit 3, 4.

[13] Ef 2, 4.

[14] Gen 1, 28.

[15] Gaudium et spes, 9.

[16] 2 Cor 1, 3.

[17] Mt 6, 4. 6. 18.

[18] Cf. Ef 3, 18; dar și Lc 11, 5-13.

[19] Lc 4, 18-19.

[20] Lc 7, 19.

[21] Lc 7, 22-23.

[22] 1 In 4, 8. 16.

[23] Ef 2, 4.

[24] Lc 15, 11-32.

[25] Lc 10, 30-37.

[26] Mt 18, 23-35.

[27] Mt 18, 12-14; Lc 15, 3-7.

[28] Lc 15, 8-10.

[29] Mt 22, 38.

[30] Mt 5, 7.

[31] Cf. Jud 3, 7-9.

[32] Cf. 1 Rg 8, 22-53.

[33] Cf. Mih 7, 18-20.

[34] Cf. Is 1, 18; 51, 4-16.

[35] Cf. Bar 2, 11 – 3, 8.

[36] Cf. Neh 9.

[37] Cf. de ex. Os 2, 21-25 și 15; Is 54, 6-8.

[38] Cf. Ier 31, 20; Ez 39, 25-29.

[39] Cf. 2 Sam 11; 12; 24, 10.

[40] Iob passim.

[41] Est 4, 17kss.

[42] Cf. de ex. Neh 9, 30-32; Tob 3, 2-3. 11-12; 8, 16 s.; 1 Mac 4, 24.

[43] Cf. Ex 3, 7-8.

[44] Cf. Is 63, 9.

[45] Ex 34, 6.

[46] Cfr. Num 14, 18; 2 Cr 30, 9; Neh 9, 17; Ps 86/85, 15; Înț 15, 1; Sir 2, 11; Ioel 2, 3.

[47] Cf. Is 63, 13.

[48] Cf. Ex 4, 22.

[49] Cf. Os 2, 3.

[50] Cf. Os 11, 7-9; Ier 31, 20; Is 54, 7s.

[51] Cf. Ps 103/102 și 145/144.

[52] Pentru a defini milostivirea, Cărțile Vechiului Testament folosesc mai ales două expresii, fiecare cu o nuanță semantică diferită. În primul rând, este termenul hesed, ce indică o atitudine profundă de „bunătate”. Când ea se stabilește între doi oameni, aceștia sunt nu numai binevoitori unul față de altul, ci își sunt și fideli reciproc în puterea unui angajament lăuntric, ba chiar în virtutea unei fidelități față de ei înșiși. Apoi, hesed mai înseamnă și „har” sau „iubire”, tocmai pe temeiul acestei fidelități. Faptul că angajamentul respectiv are un caracter nu numai moral, ci și cvasi-juridic, nu schimbă nimic. Când, în Vechiul Testament, cuvântul hesed se referă la Domnul, aceasta se întâmplă întotdeauna în legătură cu legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu Israel. Acest legământ a fost, din partea lui Dumnezeu, un dar și un har pentru Israel. Totuși, deoarece, conform legământului încheiat, Dumnezeu s-a obligat să-l respecte, hesed dobândea, într-un anume sens un conținut legal. Angajamentul juridic din partea lui Dumnezeu înceta de a-l mai obliga atunci când Israel încălca legământul și nu îi respecta condițiile. Dar tocmai atunci hesed, încetând de a mai fi o obligație juridică, își dezvăluia aspectul mai profund: se manifesta așa cum era inițial: iubire care dăruiește, iubire mai puternică decât trădarea, har mai puternic decât păcatul.

Această fidelitate față de „fiica poporului meu” necredincios (cf Lam 4, 3.6) este, în definitiv, din partea lui Dumnezeu, fidelitate față de sine însuși. Acest lucru apare limpede mai ales din repetarea frecventă a binomului hesed we’e met (= „har și fidelitate”), care ar putea fi considerat o hendiadă (cf. de ex. Ex 34, 6; 2 Sam 2. 6; 15, 20; Ps 25/24, 10; 40/39, 11-12; 85/84, 11; 138/137, 2; Mih 7, 20). „Nu pentru voi fac aceasta, casă a lui Israel, ci pentru numele meu cel sfânt” (Ez 36, 22). Așadar Israel, deși, fiind încărcat cu greșeli fiindcă a călcat legământul, nu poate ridica pretenții la hesed-ul lui Dumnezeu în temeiul unui drept (legal), el poate și trebuie să continue a spera și a avea încredere că îl va dobândi, Dumneze-ul legământului fiind realmente „răspunzător de iubirea sa”. Rod al acestei iubiri sunt iertarea, reașezarea în bunăvoință și restabilirea legământului lăuntric.

Al doilea cuvânt care, în terminologia Vechiului Testament, slujește pentru a defini milostivirea este rahamim. Are o nuanță diferită față de termenul hesed. În vreme ce acesta din urmă pune în evidență caracteristicile de fidelitate față de sine și de „responsabilitate față de propria iubire” (caracteristici, într-un anume sens, masculine), rahamim, încă din rădăcină, denotă iubirea mamei (rehem = uter). Din legătura cea mai profundă și originară, ce ar putea fi numită chiar unitate, dintre mamă și copil, izvorăște o relație deosebită cu el, o iubire aparte. Despre această iubire se poate spune că este total gratuită, nu rod al unui merit, și că, sub acest aspect, constituie o necesitate lăuntrică: este o cerință a inimii. E o variantă cvasi „feminină” a fidelității masculine față de sine exprimate de hesed. Pe acest fundal psihologic, rahamim generează o gamă de sentimente, printre care bunătatea și duioșia, răbdarea și înțelegerea, adică promptitudinea în a ierta.

Vechiul Testament îi atribuie Domnului aceste caracteristici când vorbește despre El folosind termenul rahamim. Citim în Isaia: „Oare își uită femeia pruncul și de rodul pântecelui ei nu are milă? Chiar dacă aceasta ar uita, Eu nu voi uita de tine! (Is 49, 15). Această iubire, fidelă și invincibilă datorită puterii tainice a maternității, este exprimată în textele vetero-testamentare în diferite feluri: fie ca izbăvire din primejdii, mai ales de dușmani, fie ca iertare a păcatelor – cu privire la indivizi, dar și la întregul Israel – și, în sfârșit, în promptitudinea împlinirii făgăduinței și speranței (eshatologice), în ciuda infidelității omului, cum citim în Osea: „Îi voi tămădui de necredința lor, îi voi iubi din toată inima” (Os 14, 5).

În terminologia Vechiului Testament, mai găsim și alte expresii ce se referă în mod variat la același conținut fundamental. Însă cele două de mai sus merită o atenție deosebită. În ele se manifestă clar aspectul lor antropomorfic originar: meditând la milostivirea divină, autorii biblici se slujesc de termenii ce corespund conștiinței și experienței omului contemporan cu ei. Terminologia grecească din Septuaginta vădește mai puțină bogăție decât cea ebraică: nu oferă toate nuanțele semantice proprii textului original. În orice caz, Noul Testament construiește pe bogăția și profunzimea care îl marca deja pe cel Vechi.

Astfel, moștenim din vechiul Testament – ca într-o sinteză specială – nu numai bogăția expresiilor folosite de acele Cărți pentru a defini milostivirea divină, ci și o „psihologie” specifică, evident antropomorfică, a lui Dumnezeu: imaginea emoționantă a iubirii Lui, care, în contact cu răul și, mai ales, cu păcatul omului și al poporului, se manifestă ca îndurare. O astfel de imagine este alcătuită nu numai din conținutul mai general al verbului hanan, ci și de conținutul lui hesed și al lui rahamim. Termenul hanan exprimă un concept mai larg; el semnifică manifestarea harului, ce comportă, ca să spunem așa, o statornică predispoziție generoasă, binevoitoare și plină de clemență.

Pe lângă aceste elemente semantice fundamentale, conceptul de milostivire în Vechiul Testament este alcătuit și din conținutul verbului hamal, al cărui sens literal este „a cruța (pe dușmanul înfrânt)”, dar și „a manifesta milă și compătimire” și, prin urmare, iertare și ștergere a vinei. Și termenul hus exprimă milă și compătimire, dar mai mult în sens afectiv. Acești termeni apar mai rar în textele biblice pentru a desemna milostivirea. Apoi, mai trebuie subliniat și deja menționatul cuvânt ‘emet, care înseamnă în primul rând „soliditate”, „siguranță” (în greaca Septuagintei „adevăr”) și apoi „fidelitate”, și astfel pare a fi legat de conținutul semantic al termenului hesed.

[53] Ps 40/39, 11; 98/97, 2-3; Is 45, 21; 51, 5.8; 56, 1.

[54] Înț 11, 24.

[55] 1 In 4, 8. 16

[56] Ier 31, 3

[57] Is 54, 10.

[58] Iona 4, 2. 11; Ps 145/144, 9; Sir 18, 8-14; Înț 11, 23 – 12, 1.

[59] In 14, 9.

[60] În ambele cazuri este vorba de hesed, adică de fidelitatea pe care Dumnezeu o manifestă față de propria sa iubire către popor, fidelitate față de făgăduințe, care își vor afla împlinirea definitivă în maternitatea Mariei (cf Lc 1, 49-54).

[61] Cf. Lc 1, 72. Și în acest caz e vorba de îndurare în sensul de hesed, în vreme ce în frazele ulterioare, în care Zaharia vorbește despre „iubirea îndurătoare a Dumnezeului nostru”, este limpede exprimat al doilea sens, acela de rahamim (traducerea latină: viscera misericordiae), ce identifică milostivirea divină mai degrabă cu iubirea maternă.

[62] Cf. Lc 15, 11-32.

[63] Lc 15, 18-19.

[64] Lc 15, 20.

[65] Lc 15, 32.

[66] Cf. Lc 15, 3-6.

[67] Cf. Lc 15, 8-9.

[68] 1 Cor 13, 4-8.

[69] Cf. Rom 12, 21.

[70] Cf. liturgia Vigiliei pascale: „Exsultet”.

[71]Fp 10, 38.

[72] Mt 9, 35.

[73] Cf. Mc 15, 37; In 19, 30.

[74] Is 53, 5.

[75] 2Cor 5, 21.

[76] Ibid.

[77] Crezul niceno-constantinopolitan.

[78] In 3, 16.

[79] Cf. In 14, 9.

[80] Mt 10, 28.

[81] Fil 2, 8.

[82] 2 Cor 5, 21.

[83] Cf. 1 Cor 15, 54-55.

[84] Cf. Lc 4, 18-21.

[85] Cf. Lc 7, 20-23.

[86] Cf. Is 35, 5; 61, 1-3.

[87] 1 Cor 15, 4.

[88] Ap 21, 1.

[89] Ap 21, 4.

[90] Cf. ibid.

[91] Ap 3, 20.

[92] Cf. Mt, 24, 35.

[93] Cf. Ap 3, 20.

[94] Mt 25, 40.

[95] Mt 5, 7.

[96] In 14, 9.

[97] Rom 8, 32.

[98] Mc 12, 27.

[99] In 20, 19-23.

[100] Ps 89/88, 2.

[101] Lc 1, 50.

[102] Cf. 2 Cor 1, 21 s.

[103] Lc 1, 50.

[104] Cf. Ps 85/84, 11.

[105] Lc 1, 50.

[106] Cf. Lc 4, 18.

[107] Cf. Lc 7, 22.

[108] Const. dogm. Lumen Gentium, 62.

[109] Gaudium et spes, 10.

[110] Ibid.

[111] Mt 5, 38.

[112] Cf In 14, 9-10.

[113] Ibid.

[114] Cf. 1 Cor 11, 26; aclamație din „Liturghierul roman”.

[115] In 3, 16.

[116] 1 In 4, 8.

[117] Cf. 1 Cor 13, 4.

[118] 2 Cor 1, 3.

[119] Rom 8, 26.

[120] Mt 5, 7.

[121] Cf. Mt 34, 40.

[122] 1 Cor 13, 4.

[123] Cf. Lc 15, 11-32.

[124] Cf. Lc 15, 1-10.

[125] Cf. de ex. Insegnamenti di Paolo VI, XIII (1975), p. 1568 (încheierea Anului Sfânt, 25.12.1975).

[126] Mt 5, 38.

[127] Cf. Gaudium et spes, 40; Paul VI, Îndemn apost. Paterna cum benevolentia, mai ales n. 1 și 6: AAS 67 (1975), p. 7 ss, 17-23.

[128] Cf. 1 In 2, 16.

[129] Mt 6, 12.

[130] Ef 4, 2; cf. Gal 6, 2.

[131] Mt 18, 22.

[132] Cf. Lc 15, 32.

[133] Cf. Is 12, 3.

[134] Mt 10, 8.

[135] Cf. Evr 5, 7.

[136] Cf. Înț 11, 24; Ps 145/144, 9; Gen 1, 31.

[137] Lc 23, 34.

[138] Cf. 1 Cor 4, 1.

[139] Mt 5, 7.

[140] Cf. In 14, 9.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: ARCB
Publicarea în original: 30.11.1980
Publicarea pe acest sit: 02.12.2013
Etichete: ,

Lasă un răspuns