Discursul Primatului anglican la Vesperele din Bazilica San Gregorio al Celio

Discursului Arhiepiscopului Rowan Williams,
Arhiepiscop de Canterbury și
Primat al Bisericii Anglicane
la Vesperele celebrate de Papa
în Bazilica San Gregorio al Celio
sâmbătă, 10 martie 2012

Sanctitate, Frați și surori în Cristos,

Este pentru mine o mare onoare să mă aflu aici, în locul în care predecesorii mei au stat în 1989 și 1996 și să ofer încă o dată, așa cum am făcut mai recent în Westminster [și Assisi], jertfa laudei, pe care o datorăm Domnului în al cărui nume suntem botezați: unicul Domn care prin intermediul Duhului său face să poată fi recunoscută în fiecare mădular al Trupului său sacramental imaginea și viața îmbelșugată a lui Cristos Fiul său, prin ispitele și luptele vocației noastre baptismale.

Sfântul Grigore cel Mare a vorbit mult despre luptele și despre ispitele proprii celor care sunt chemați să ocupe o slujire în Biserica lui Dumnezeu. A fi chemați la această slujire înseamnă a fi chemați la diferite tipuri de suferințe – chinul compasiunii, așa cum îl numește el (Moralia 30.25.74), conștiința zilnică a necesităților urgente, trupești și spirituale, a umanității, și chinul laudelor primite, al adulației, al poziției care se ocupă (ib. 26.34.62). Aceasta din urmă este un chin pentru că aceia care sunt chemați la această slujire sunt foarte conștienți de propria slăbiciune și instabilitate interioară. Însă această conștiință este o conștiință salutară, care, printre alte lucruri, ne ajută să-i slujim efectiv pe cei care sunt în dificultate și ne amintește că noi putem găsi stabilitate, soliditas, numai în viața Trupului lui Cristos, nu în rezultatul nostru (Homilies on Ezekiel).

Acestea sunt intuiții profund înrădăcinate în formarea monastică a sfântului Grigore. Umilința este cheia oricărei slujiri fidele, o umilință care caută în mod constant să fie cufundată, introdusă în viața Trupului lui Cristos, fără să năzuiască la un eroism sau la o sfințenie individuale. Și această umilință autorul primei vieți a sfântului Grigore, scrisă în Anglia la începutul secolului al optulea, o pune în fruntea listei virtuților sale de sfânt, asociind-o cu darul profeției, care îi permitea să vadă ce avea nevoie poporul englez și să răspundă prin trimiterea, din acest loc, a misiunii sfântului Augustin. Același sfânt Grigore, cu adevărat, realizează această asociere între umilință și profeție în Dialoguri. Adevăratul păstor și conducător în Biserică este acela care, fiind răpit în actul veșnic de auto-oferire al lui Isus Cristos prin tainele sacramentale ale Bisericii, este liber pentru a putea vedea necesitățile celorlalți așa cum sunt cu adevărat. Acest lucru poate cauza chin, pentru că aceste necesități pot să fie atât de profunde și tragice; dar acest lucru ne stimulează și la acțiune, pentru a răspunde acestor necesități în numele și cu forța lui Cristos.

Și aici se află inima viziunii monastice a lui Grigore, acea viziune pe care până în zilele noastre încearcă să o trăiască frații și surorile din Camaldoli, al cărui mileniu îl celebrăm astăzi aici cu profundă bucurie. A fi cufundați în viața sacramentală a Trupului lui Cristos cere cufundarea zilnică a contemplației: fără ea, nu putem să ne vedem unii pe alții cu claritate; fără ea nu vom reuși să ne recunoaștem cu adevărat și să ne iubim cu adevărat unii pe alții și să creștem împreună în Trupul său unul, sfânt, catolic și apostolic. În viața monastică echilibrul dintre singurătate pe de o parte și muncă și rugăciune în comun pe de altă parte – un echilibru deosebit de dezvoltat în viața din Camaldoli – este ceva ce încearcă să facă posibilă o clară, aș spune chiar profetică viziune despre ceilalți. A-i vedea, așa cum sugerează tradiția creștină orientală reprezentată de Evagriu, în lumina esenței lor spirituale autentice, nu pentru că sunt relaționați la pasiunile noastre sau la preferințele noastre. Activitatea inseparabilă de acțiune și contemplație, singurătate și comunitate, are de-a face cu purificarea constantă a conștiinței pe care o avem unii despre alții în lumina lui Dumnezeu, pe care îl întâlnim în tăcere și în uitarea de noi înșine.

Sanctitate, iubiți frați și surori, ar fi greșit să sugerăm că noi intrăm în contemplație cu scopul de a ne vedea unii pe alții mai clar; și totuși, dacă cineva ar trebui să spună că această contemplație în Biserică este ceva superfluu, ceva imaterial pentru sănătatea Trupului, noi ar trebui să răspundem că fără ea am avea de-a face în mod constant cu umbre și ficțiuni, nu cu realitatea lumii în care trăim. Biserica este chemată să arate același spirit profetic care este recunoscut sfântului Grigore, capacitatea de a vedea unde se află necesitatea autentică și de a răspunde la chemarea lui Dumnezeu care se manifestă în persoana celui nevoiaș. Pentru a face asta, ni se cere un habitus de discernământ, capacitatea de a pătrunde dincolo de prejudecățile și de stereotipurile care îi lovesc și pe cei care cred, într-o cultură care este așa de precipitată și superficială în multe din judecățile sale. Și la habitus-ul discernământului aparține habitus-ul de a ne recunoaște unii pe alții ca agenți ai harului, ai compasiunii și ai răscumpărării lui Cristos.

Un astfel de habitus se va dezvolta numai dacă noi vom învăța zilnic disciplina tăcerii și a răbdării, așteptând ca adevărul să ni se manifeste nouă, în timp ce noi lent lăsăm deoparte deformările în viziunea noastră, cauzate de egoism și de lăcomie. În ultimii ani am văzut dezvoltându-se un sistem de irealități extrem de sofisticat, creat și susținut de aviditate; un ansamblu de comportamente economice în care necesitățile ființelor umane reale par să fie aproape în întregime întunecate. Am devenit familiari cu o cultură febrilă a publicității, în care suntem induși să dezvoltăm dorințe ireale și disproporționate. Noi toți – creștini și păstori inclusiv – avem nevoie de o disciplină care să purifice viziunea noastră și să ne redea un oarecare simț al adevărului despre lumea noastră, chiar dacă asta poate să producă „chinul” de a ști mai clar cât de mult suferă oamenii și cât de puțin facem pentru ei pornind numai de la eforturile noastre.

Sanctitate, în 1989, aici la Roma, predecesorii noștri de venerată amintire, Papa Ioan Paul al II-lea și Arhiepiscopul Robert Runcie, au definit „sigură dar imperfectă” comuniunea pe care o împărtășesc cele două Biserici ale noastre. „Sigură” din cauza viziunii ecleziale comune la care ambele comunități ale noastre sunt angajate, împărtășind convingerea că Biserica este prin caracter în același timp una și particulară: perspectiva restaurării comuniunii sacramentale depline, a unei vieți euharistice care să fie pe deplin vizibile, și de aceea a unei mărturii care să fie pe deplin credibilă, în așa fel încât lumea confuză și chinuită să poată intra în lumina primitoare și transfiguratoare a lui Cristos. Și totuși „imperfectă” din cauza limitei viziunii noastre și al deficitului în profunzimea speranței și răbdării noastre. Recunoașterea unicului Trup în viața corporativă din partea unora și a altora este instabilă și incompletă; și fără o astfel de recunoaștere definitivă noi încă nu suntem pe deplin liberi să împărtășim puterea transformatoare a Evangheliei în Biserică și în lume.

„Adevărul vă va face liberi”, spune Domnul nostru. În disciplina contemplației și a liniștii noi suntem conduși mai aproape de adevăr și astfel mai aproape și de crucea Domnului. Învățăm slăbiciunile noastre și învățăm ceva din misterul modului în care Dumnezeu se relaționează la ele – nu ignorându-le sau respingându-le, ci îmbrățișându-le consecințele în întruparea și în pătimirea lui Cristos. Auto-golirea sa cere renunțarea la noi înșine – o temă potrivită pentru acest timp al Postului Mare. Noi învățăm să punem deoparte agendele noastre pline și autoreferențiale și să-i permite lui Cristos care se dăruiește pe sine însuși să trăiască în noi, să deschidă ochii noștri și să ne facă capabili să slujim. Astăzi, în timp ce aducem mulțumire pentru un mileniu de mărturie monastică, celebrăm darurile viziunii adevărate și clare care au fost făcute posibile de această mărturie. Și ne rugăm pentru toți cei care sunt chemați să exercite o slujire publică în Biserica lui Cristos, pentru ca să le fie dat harul disciplinei contemplative și al clarității profetice în mărturia lor, în așa fel încât gloria crucii lui Cristos să strălucească în lumea noastră chiar și în mijlocul slăbiciunilor și insucceselor noastre.

Autor: Arhiepiscopul anglican Rowan Williams
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 10.03.2012
Publicarea pe acest sit: 14.03.2012
Etichete:

Lasă un răspuns