Discursul preşedintelui la primirea Papei la Palatul Cotroceni

Discursul Președintelui României,
domnul Emil Constantinescu, la recepția oferită
în onoarea Sanctității Sale Papa Ioan Paul II
la Palatul Cotroceni
7 mai 1999

Sanctitatea Voastră,

Mă simt deosebit de onorat să salut prezența Sanctității Voastre în acest palat încărcat de istorie. El păstrează amintirea unor prinți înțelepți și învățați, formați în Universitatea din Padova, care au reunit în secolul al XVII-lea, istoria noastră și istoria Occidentului.

Pământul apostolic al României de azi a păstrat cu sfințenie atestarea celui dintâi mileniu de viață creștină, tot așa cum limba și cultura românilor au păstrat până azi dovada incontestabilă a faptului că, odată cu Roma și înaintea Bizanțului, creștinismul a fost pentru vecie absorbit, firesc, în mintea și sufletul trăitorilor între Carpați, Dunăre și Pont, ca o componentă definitorie a felului lor de a fi în lume.

Toate aceste urme sunt casa noastră, reprezintă un spațiu bine definit de valori culturale, morale, religioase, constituie rodul muncii și al creativității noastre. Ele sunt, laolaltă, un colț de pământ anume, cum scria Sanctitatea Voastră în poemul „Gândind patria”. Dar mai cu seamă, ceea ce se vede de acolo, stând temeinic în această patrie: „lumea întreagă și cerul care se arcuește deasupra ei”.

Cu șase ani în urmă, când ați avut bunătatea de a mă primi într-o audiență la Vatican, în calitate de Rector al Universității București, Sanctitatea Voastră a evocat apartenența românilor la patrimoniul european. Un popor latin în veșmânt bizantin, spuneați atunci, la fel cum poporul polonez este un popor slav în haină latină. Un mod unic și sintetizator de a aparține Europei și de a construi unitatea ei.

Sanctitate,

Suntem totodată un popor pornit pe drumul educației către valorile persoanei. Ale persoanei responsabile care acționează împreună cu celelalte într-o solidaritate creatoare. Ca fiu al poporului polonez, știți ca și noi că experiența pe care am traversat-o recent se poate numi, așa cum obișnuiți să spuneți „o pedagogie a suferinței”. Mă aflu printre cei, deloc puțini la număr, care ne-am întrebat: ce sens a avut această suferință?

Sunt, sper, printre aceia, nu puțini, care ne-am răspuns: sensul, atât personal, cât și comunitar, al acestei experiențe este un sens pozitiv. Umanitatea noastră nu a ieșit diminuată din suferință, ci îmbogățită, înnobilată. Îngăduiți-mi să-mi afirm credința că am învățat ceva din această pedagogie, ceva ce sper că nimeni nu ne poate smulge: că drumul libertății este cel al adevărului. Mărturisesc că este un drum pe care nu l-aș numi greu, ci dramatic.

Oare nu tot ce implică în mod profund libertatea fiecăruia în parte este o experiență dramatică? Și oare riscurile nu sunt o punere la încercare, ce ne face să creștem?

Schimbările din Europa de Est au reprezentat rezultanta a nenumărate fapte de curaj, de credință și de înaltă spiritualitate pe care semeni de-ai noștri, știuți și neștiuți, le-au săvârșit din dragoste de libertate și de credință față de Dumnezeu. Întronarea Sanctității Voastre în scaunul Sfântului Petru a fost un act esențial pentru eliberarea țărilor Estului Europei de dictatura atee a comunismului. Dar, Sanctitatea Voastră, am putea noi oare să bănuim, în toată această înlănțuire de voințe, de pietate, de răsturnări neașteptate, și o voință aflată deasupra slabelor noastre puteri omenești? Am putea oare înțelege până la capăt miracolul eliberării popoarelor din Europa răsăriteană, dimpreună cu toate urmările lor, ilustru simbolizate azi de prezența Sanctității Voastre, fără un plan divin?

Credința mea, Sanctitate, este că și azi suntem aici prin voia lui Dumnezeu, căreia voința de bine a ierarhilor celor două Biserici și voința de bine a poporului român i s-au adecvat, în numele speranței de mai bine. În numele acestei speranțe doresc să aduc mulțumirile mele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe, Preafericitului Părinte Teoctist și colaboratorilor săi, precum și tuturor celor din preajma Sanctității Voastre, pentru eforturile pe care nu le-au precupețit pentru ca această vizită mult așteptată să devină o realitate. Tot în acest spirit de gratitudine, aș vrea să mulțumesc și Congregației Sant’Egidio, care a organizat anul trecut în România o mare adunare ecumenică, pregătind și în acest fel terenul rodnic al prezenței Sanctității Voastre în România. Mulțumesc reprezentanților Bisericii romano-catolice și greco-catolice pentru strădaniile lor, pentru înțelegerea lor și pentru statornicia lor. Acestor mulțumiri trebuie să le adaug pe cele adresate reprezentanților tuturor cultelor din România pentru că au fost și sunt alături de noi.

Sanctitate,

Împărtășiți cu noi astăzi un destin. Cu atenția specială pe care o aveți la semnele timpului, ne faceți să-l privim cu ochii demnității. Lecția pe care am învățat-o toți de la Sanctitatea Voastră este că omul nu se poate împlini decât căutându-se în ceilalți, decât iubind destinul celor din jur ca pe propriul său destin.

Acesta este temeiul oricărui proiect personal, al oricărui proiect social. Sanctitatea Voastră a demonstrat că un creștin al zilelor noastre nu este ceva întors cu fața spre trecut, ci un om în acțiune, care mizează pe un adevăr care locuiește în mijlocul nostru, și în același timp un misionar al viitorului.

Sanctitate,

Din prima zi a pontificatului Vostru ați spus pretutindeni și fiecăruia în parte: „Nu vă temeți!”. Am abandonat toate temerile istorice și culturale care ar fi putut împiedica vizita Voastră. Suntem astăzi, împreună, protagoniști ai viitorului, constructori ai speranței.

Pentru toate acestea Vă suntem profund recunoscători.

Autor: Emil Constantinescu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea pe acest sit: 05.05.2009
Etichete:

Lasă un răspuns