Discursul Patriarhului Teoctist adresat Papei

Discursul Patriarhului Teoctist
adresat Sfântului Părinte
la audiența din biblioteca privată
sâmbătă, 12 octombrie 2002

Sanctitate,
Eminențe,

„Adânc pe adânc cheamă în glasul căderilor apelor tale” (Psalm 42 [41], 8); astfel se exprimă regele și poetul David, proclamând înțelepciunea divină, el care este copleșit de înțelepciunea Duhului Sfânt. Pătrunși de acest adevăr și căutând să îl punem în evidență, constatăm că iubirea pe care Dumnezeu o sădește în noi, cei care suntem slujitorii săi, rodește iubire; acest lucru ne apropie unii față de alții și ne face să descoperim misterul slujirii noastre și al creșterii noastre comune în Cristos, Domnul nostru. În aceeași măsură am fost și noi copleșiți de bogăția acestui izvor de iubire atunci când ne-am întâlnit la București, și acum din nou, înconjurați de colaboratorii noștri în slujirea zilnică a Bisericii lui Cristos.

Astâmpărându-ne setea din același izvor de iubire, vă exprim mulțumirile mele pentru invitația dumneavoastră, care îmi oferă ocazia de a vă împărtăși preocupările noastre în ce privește slujirea permanentă la care ne-a chemat Duhul Sfânt, acum, când suntem la începutul celui de-al treilea mileniu.

Sanctitate,

Încheiată fiind perioada totalitarismului ateu, una dintre preocupările principale ale Bisericii noastre este aceea de a redescoperi și de a pune în practică misiunea creștină în societatea de astăzi, și în special catehizarea credincioșilor, printr-o educare și o participare activă și conștientă la viața liturgică și socială a Bisericii. După lunga perioadă de îngrădire strictă, de reprimare și de control a oricărei activități de mărturisire a credinței creștine în exteriorul bisericilor și de implicare în viața socială, nu este ușor să faci ceva. Cu ajutorul lui Dumnezeu însă, eforturile făcute în această perioadă de renaștere au început să dea roade.

Biserica se confruntă astăzi cu probleme noi, în comparație cu cele din trecut, ceea ce presupune găsirea unor forme noi de mărturisire pentru ca mesajul creștin al Evangheliei lui Cristos să fie auzit, urmat și trăit în lumea contemporană. Valorile morale creștine tradiționale trebuie să facă față promovării pseudo-valorilor, adesea contrare Evangheliei; indiferența religioasă și încercarea de a înlătura credința religioasă din sfera publică și de a o transforma într-o problemă privată și individuală câștigă tot mai mult teren; acestea sunt fenomene de diluare și de relativizare a credinței apostolice în Cristos, care este „același ieri, azi și în veci” (Evrei 13, 8), fenomene care devin tot mai mult prezente în viața omului modern. Credința religioasă este, cel mai adesea, înlocuită cu sisteme de credință în mod esențial sincretice, care caută să satisfacă nevoile particulare ale unor indivizi sau grupuri. Pe plan social, fenomenul globalizării se face simțit într-un mod din ce în ce mai acut, îndeosebi în țările eliberate de jugul comunist. Valorile care ne definesc și care și-au demonstrat validitatea de-a lungul istoriei bimilenare sunt amenințate sau supuse atacurilor și relativizărilor perfide. În acest context, numărul celor care trăiesc la limita sărăciei continuă să crească în mod alarmant. Acum, mai mult decât în trecut, lumea așteaptă ca Biserica să își facă auzită vocea asupra acestor probleme și să facă cunoscute lumii valorile Evangheliei lui Cristos, confruntându-le cu noile provocări ale lumii moderne.

Pe plan misionar, suntem cu toții conștienți că aceste noi realități nu privesc doar o singură Biserică sau confesiune creștină, ci pe toți creștinii, în aceeași măsură. Prin urmare, dacă în trecut accentul pus pe aspectul misionar avea ca scop promovarea și apărarea identității confesionale, astăzi nevoia unei mărturii comune a tuturor creștinilor apare mult mai evidentă. Dacă Bisericile au fost capabile să își unească nu doar o dată eforturile pentru a supraviețui în timpul perioadei comuniste, unitatea în mărturisirea Evangheliei lui Cristos devine cu atât mai necesară acum, pentru a avea impactul dorit asupra societății și pentru „ca lumea să creadă” (Ioan 17, 21). Legat de aceasta, Biserica noastră a rămas fidelă deschiderii ecumenice și colaborării dintre creștini, dorind redescoperirea unității tuturor creștinilor.

Din păcate, spiritul contemporan marcat de globalizare și de competiție se manifestă de asemenea frecvent și în relațiile dintre creștini. Fără a ține cont de existența Bisericilor locale care, în timpul grelelor persecuții, au păstrat aprinsă flacăra credinței prin sacrificii, grupuri de pretinși evanghelizatori au asaltat credincioșii noștri, considerând aceste pământuri drept „goluri” spirituale sau „teritorii de misiune” (terrae missionis), unde Evanghelia nu a fost încă vestită. Desigur, astfel de atitudini au provocat în noi multă frustrare și suferință. Speranța unui ajutor din partea Bisericilor din țările libere în vederea oferirii unei vigori misionare înnoite și a unei întăriri a Bisericilor locale din aceste teritorii s-a transformat rapid în deziluzie, în confuzie, în neîncredere și în atitudini sporadice anti-ecumenice. Bisericile istorice ale locului s-au văzute confruntate cu tactici de competiție ne-loială, cu structuri ecleziastice paralele, întemeiate chiar de unele Biserici de la care s-a așteptat ajutor fratern.

În ciuda acestei realități dureroase, Biserica Ortodoxă Română a rămas fidelă colaborării între creștini și continuă să își aducă contribuția sa specifică la eforturile de dialog ecumenic bilateral și multilateral. Pe plan local, de câțiva ani, se dezvoltă proiecte de colaborare ecumenică, și suntem hotărâți să le consolidăm și să le multiplicăm în viitor. Rămânem fideli deschiderii ecumenice, deoarece mărturia comună a creștinilor nu este doar o necesitate de moment, pentru a face Biserica vie și operantă în lumea de astăzi. Ea constituie totodată o chemare a tuturor creștinilor, o poruncă ce exprimă voința lui Cristos, Capul Bisericii, „ca toți să fie una”, pe temelia mărturisirii de credință a Apostolilor și a norului de mărturii ale sfinților de-a lungul istoriei (cf. Evrei 12, 1). Pentru a împlini această vocație, avem în același timp fundamentul Scripturii și al Tradiției Bisericii Ortodoxe, hotărârile pan-ortodoxe luate de-a lungul secolelor, și principiile convergente enunțate în documentele ecumenice referitoare la mărturia comună și la cooperarea dintre creștini.

Aș vrea să reiau pe scurt câteva principii pe care Biserica Ortodoxă Română le-a stabilit ca o prioritate în promovarea misiunii sale ecumenice.

Mărturia dată lui Cristos este în mod substanțial legată de apartenența comună la trupul Bisericii și de identitatea de creștin, ca purtător al Duhului, templu al Duhului Sfânt. Faptul că ne împărtășim împreună din harul Duhului Sfânt și încorporarea în Trupul lui Cristos prin Sacramente fac din creștin un „martor” (cf. Fapte 1, 8).

În simbolul de credință niceeno-constantinopolitan – sinteză a exprimării ecumenice a credinței creștine -, articolul asupra Bisericii: „cred într-Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică Biserică” este la fel de important ca și celelalte articole de credință din Crez. De aceea lucrarea în vederea realizării unității depline a Bisericii este o vocație și o îndatorire pentru noi toți, împreună, și pentru fiecare individ în parte. Mărturia comună autentică creștină evită orice manifestare clară sau ascunsă de prozelitism, precum și orice competiție confesională ne-loială. Prozelitismul este o contra-mărturie și trebuie să fie denunțat ca atare în orice circumstanță (1).

Documentele elaborate în cadru ecumenic asupra prozelitismului sunt deosebit de elocvente; rămânând doar să le punem în practică în domeniul realităților de astăzi și în spiritul păcii.

Misiunea într-un context particular revine Bisericii locale, întrucât ea este expresia sobornicității Bisericii universale. Alte Biserici care vin din alte părți sunt binevenite să ajute în activitatea misionară a Bisericii, dar numai alături și în deplină cooperare cu Biserica locului. Acest principiu convergent adoptat în dialogul ecumenic are un caracter și mai restrâns pentru Bisericile istorice tradiționale precum Biserica Romano-Catolică și Biserica Ortodoxă, deoarece el este confirmat și de canoanele Bisericii nedivizate din primul mileniu. Principiul „teritoriului canonic”, rezultat nu din dorință pur legislativă pentru a rezolva o problemă istorică temporară, ci dintr-un fundament profund ecleziologic, păstrează aceeași valoare și aceeași importanță și astăzi (2).

Denunțarea prozelitismului și a competiției confesionale ne-loiale nu împiedică libertatea religioasă și de conștiință a persoanei, așa cum figurează în „Declarația universală a Drepturilor Omului”, ci dimpotrivă o afirmă.

Mărturia comună și relațiile fraterne dintre creștini sunt un adevărat act de kenoză. Acest lucru implică eforturi pentru a putea vindeca reciproc rănile trecutului și pentru a stabili relații pe temelii noi, relații care țin cont de epoca în care trăim, și care au loc numai în dialog sincer și deschis între persoane și comunități care doresc să înceapă relații ecumenice noi.

Sanctitate,
Eminențe,

În ciuda tuturor dificultăților și a tuturor problemelor cu care se confruntă Bisericile noastre în lumea contemporană, aș vrea să închei cu un gând pozitiv și plin de speranță pentru viitor. Atât Crezul nostru evanghelic comun cât și realitățile de astăzi cheamă Bisericile noastre să întreprindă eforturi tot mai susținute pentru a da o mărturie comună în fața lumii de astăzi. Temelia unei astfel de cooperări vizează realizarea unei comuniuni mai profunde, care există deja. Rămâne doar ca și unii și alții să ne străduim să o punem în practică.

Îl rugăm pe Dumnezeu, bun și binevoitor, ca prezența noastră aici, ca reprezentanți ai unei Biserici și ai unui popor creștin vechi, să constituie un pas înainte în împlinirea acestui imperativ dumnezeiesc.

Note

1 – Documentele elaborate pe această temă în contextul relațiilor ecumenice sunt numeroase, documente care au rămas pentru Biserica noastră adevărate puncte de reper pentru cooperarea ecumenică dintre creștini. A se vedea documentele Consiliului ecumenic al Bisericilor Mărturia creștină, prozelitism și libertate religioasă (New Delhi, 1961) și Către o mărturie comună. Un apel la a stabili relații responsabile în misiune și de a renunța la prozelitism (Geneva, 1997), precum și documentele elaborate de Comisia mixtă de lucru a Consiliului Ecumenic al Bisericilor și al Bisericii Catolice: Mărturie comună și prozelitism (1970); Mărturie comună (1982), și Provocarea prozelitismului și apelul la o mărturie comună (1995). Trebuie luată în considerație în mod deosebit și Declarația comună de la Balamand din 1993, redactată de Comisia mixtă internațională de dialog teologic dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Catolică.

2 – Cf. Canon apostolic nr. 35; canon nr. 2 al celui de-al doilea Sinod ecumenic; canon nr. 8 al celui de-al treilea Sinod ecumenic; canon nr. 20 al celui de-al șaselea Sinod ecumenic, etc…

Autor: PF Teoctist Arăpașu
Traducător: Cristina Grigore
Copyright: Catholica.ro
Publicarea în original: 12.10.2002
Publicarea pe acest sit: 12.10.2002
Etichete: , ,

Lasă un răspuns