Discursul Papei la vizitarea Seminarului Major din Roma

Discursul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea
la vizitarea Seminarului Major Pontifical din Roma
vineri, 4 martie 2011

Iubiți frați și surori,

Sunt foarte fericit să fiu aici, cel puțin o dată pe an, cu seminariștii mei, cu tinerii care sunt în drum spre preoție și vor fi viitoarea preoțime din Roma. Sunt fericit că acest lucru se întâmplă în fiecare an în ziua Sfintei Fecioare Maria a Încrederii, a Mamei care ne însoțește cu iubirea ei zi de zi și ne dă încrederea de a merge înainte spre Cristos.

„În unitatea Duhului” este tema care călăuzește reflecțiile voastre în timpul acestui an de formare. Este o expresie care se găsește chiar în textul din Scrisoarea către Efeseni care ne-a fost propus, acolo unde sfântul Paul îi îndeamnă pe membrii acelei comunități „să păstreze unitatea Duhului” (4,3). Acest text deschide partea a doua aScrisorii către Efeseni, așa-numita parte parenetică, exortativă și începe cu cuvântul „parakalo”, „vă îndemn”. Dar este același cuvânt care se află și în termenul „Paraklitos”, deci este o exortație în lumină, în forța Duhului Sfânt. Exortația Apostolului se bazează pe misterul de mântuire, pe care l-a prezentat în primele trei capitole. De fapt, textul nostru începe cu cuvântul „așadar”: „Așadar, vă îndemn…” (v. 1). Comportamentul creștinilor este consecința darului, realizarea a ceea ce ne este dăruit în fiecare zi. Și totuși, dacă este pur și simplu realizarea darului dăruit nouă, nu e vorba de un efect automat, deoarece cu Dumnezeu suntem mereu în realitatea libertății și de aceea – pentru că răspunsul, chiar și realizarea darului este libertate – Apostolul trebuie să amintească asta, nu poate să-l considere sigur. Botezul, știm asta, nu produce automat o viață coerentă: aceasta este rod al voinței și al angajării perseverente de a colabora cu darul, cu Harul primit. Și această angajare costă, există un preț care trebuie plătit personal. Poate că pentru asta sfântul Paul face referință chiar aici la condiția lui actuală: „Așadar, vă îndemn eu, cel întemnițat din cauza Domnului…”. A-l urma pe Cristos înseamnă a împărtăși Pătimirea lui, Crucea lui, a-l urma până la capăt, și această participare la soarta Învățătorului unește profund cu El și întărește autoritatea îndemnului apostolului.

Acum să intrăm în miezul meditației noastre, întâlnind un cuvânt care ne uimește în mod deosebit: cuvântul „chemare”, „vocație”. Sfântul Paul scrie: „să vă comportați vrednic de chemarea, de klesis pe care ați primit-o” (ibid.). Și va repeta asta puțin după aceea, afirmând că „… după cum ați fost chemați la o singură speranță, aceea a chemării voastre” (v. 4). Aici, în acest caz, e vorba de vocația comună a tuturor creștinilor, adică de vocația botezială: chemarea de a fi a lui Cristos și de a trăi în El, în trupul său. În acest cuvânt este înscrisă o experiență, răsună ecoul experienței primilor discipoli, aceea pe care o cunoaștem din Evanghelii: când Isus a trecut pe malul lacului Galileii și l-a chemat pe Simon și pe Andrei, apoi pe Iacob și pe Ioan (cf. Mc 1,16-20). Și mai înainte, la râul Iordan, după botez, când, observând că Andrei și celălalt discipol îl urmau, le-a spus: „Veniți și veți vedea” (In 1,39). Viața creștină începe cu o chemare și rămâne mereu un răspuns, până la sfârșit. Și asta fie în dimensiunea credinței, fie în cea a acțiunii: atât credința cât și comportamentul creștinului sunt corespundere la harul vocației.

Am vorbit despre chemarea primilor apostoli, dar să ne gândim cu acest cuvânt „chemare” mai ales la Mama oricărei chemări, la Maria Preasfântă, cea aleasă, Chemata prin excelență. Icoana Bunei Vestiri adusă Mariei reprezintă mult mai mult decât acel episod evanghelic deosebit, oricât ar fi de fundamental: conține tot misterul Mariei, toată istoria ei, ființa ei; și în același timp vorbește despre Biserică, despre esența ei din totdeauna; precum și despre orice om care crede în Cristos, despre orice suflet creștin chemat.

În acest moment trebuie să ținem cont de faptul că nu vorbim de persoane din trecut. dumnezeu, Domnul, l-a chemat pe fiecare dintre noi, fiecare este chemat cu numele său. Dumnezeu este așa de mare încât are timp pentru fiecare dintre noi, mă cunoaște pe mine, cunoaște pe fiecare dintre noi pe nume, personal. Este o chemare personală pentru fiecare dintre noi. Cred că trebuie să medităm de multe ori acest mister: Dumnezeu, Domnul, m-a chemat pe mine, mă cheamă pe mine, mă cunoaște, așteaptă răspunsul meu așa cum aștepta răspunsul Mariei, aștepta răspunsul Apostolilor. Dumnezeu mă cheamă: acest fapt ar trebui să ne facă atenți la glasul lui Dumnezeu, atenți la Cuvântul lui, la chemarea lui pentru mine, pentru a răspunde, pentru a realiza această parte a istoriei mântuirii pentru care m-a chemat pe mine. Apoi, în acest text sfântul Paul ne indică niște elemente concrete ale acestui răspuns cu patru cuvinte: „umilință”, „blândețe”, „îndelungă răbdare”, „îngăduindu-vă unii pe alții în iubire”. Probabil putem să medităm pe scurt aceste cuvinte în care se exprimă drumul creștin. Apoi, la sfârșit, ne vom întoarce încă o dată asupra acestui lucru.

„Umilință”: cuvântul grec este „tapeinophrosyne”, același cuvânt pe care sfântul Paul îl folosește în Scrisoarea către Filipeni când vorbește despre Domnul, care era Dumnezeu și s-a umilit, s-a făcut „tapeinos”, a coborât până acolo încât s-a făcut creatură, încât s-a făcut om, până la ascultarea Crucii (cf. Fil 2,7-8). Deci umilință nu este un cuvânt oarecare, o modestie oarecare, ceva… ci este un cuvânt cristologic. A-l imita pe Dumnezeu care coboară până la mine, care este așa de mare încât se face prietenul meu, suferă pentru mine, a murit pentru mine. Aceasta este umilința care trebuie învățată, umilința lui Dumnezeu. Înseamnă că trebuie să ne vedem mereu în lumina lui Dumnezeu; astfel, în același timp, putem cunoaște măreția de a fi o persoană iubită de Dumnezeu, dar și micimea noastră, sărăcia noastră, și astfel să ne comportăm corect, nu ca stăpână, ci ca slujitori. Așa cum spune sfântul Paul: „Noi nu vrem să fim stăpâni ai credinței voastre; suntem în schimb colaboratorii bucuriei voastre” (2Cor 1,24). A fi preot, mai mult încă decât a fi creștin, implică această umilință.

„Blândețe”: în textul grec aici este cuvântul „prautes”, același cuvânt care apare în Fericiri: „Fericiți cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul” (Mt 5,5). Și în Cartea Numerelor, cartea a patra a lui Moise, găsim afirmația că Moise era cel mai blând om de pe pământ (cf. 12,3) și, în acest sens, era o prefigurare a lui Cristos, a lui Isus, care spune despre sine: „Eu sunt blând și smerit cu inima” (Mt 11,29). Deci și acest cuvânt, „blând”, „blândețe”, este un cuvânt cristologic și implică din nou această imitare a lui Cristos. Pentru că în botez suntem conformați lui Cristos, deci trebuie să ne conformăm lui Cristos, să găsim acest spirit de a fi blânzi, fără violență, de a convinge cu iubirea și cu bunătatea.

„Îndelungă răbdare”, „makrothymia” înseamnă generozitatea inimii, a nu fi minimaliști care dau numai ceea ce este strict necesar: să ne dăm pe noi înșine cu tot ceea ce avem, și să creștem și noi în îndelungă răbdare.

„Îngăduindu-vă în iubire”: este o misiune de fiecare zi să ne îngăduim unul pe altul în propria alteritate, și tocmai îngăduindu-ne cu umilință, să învățăm iubirea adevărată.

Și acum să facem un pas înainte. După acest cuvânt al chemării urmează dimensiunea eclezială. Am vorbit acum despre vocație ca despre o chemare foarte personală: Dumnezeu mă cheamă, mă cunoaște, așteaptă răspunsul meu personal. Dar, în același timp, chemarea lui Dumnezeu este o chemare în comunitate, este o chemare eclezială, Dumnezeu ne cheamă într-o comunitate. Este adevărat că în acest text pe care îl medităm nu există cuvântul „ekklesia”, cuvântul „Biserică”, dar apare cu atât mai mult realitatea. Sfântul Paul vorbește despre un Duh și un trup. Duhul își creează trupul și ne unește ca un singur trup. Și apoi vorbește despre unitate, vorbește despre lanțul ființei, despre legătura păcii. Și cu acest cuvânt face aluzie la cuvântul „prizonier” de la început: este tot același cuvânt, „eu sunt în lanțuri”, „lanțuri te vor ține”, dar în spate se află marele lanț invizibil, eliberator al iubirii. Noi suntem în această legătură a păcii care este Biserica, este marea legătură care ne unește cu Cristos. Poate că trebuie să medităm și personal asupra acestui punct: suntem chemați personal, dar suntem chemați într-un trup. Și acesta nu este un lucru abstract, ci foarte real.

În acest moment, Seminarul este trupul în care se realizează în mod concret faptul de a fi pe un drum comun. Apoi va fi parohia: a accepta, a suporta, a anima toată parohia, persoanele, pe cel simpatice și pe cele care nu sunt simpatice, a ne insera în acest trup. Trup: Biserica este trup, deci are structuri, are realmente și un drept și uneori nu este așa de simplă să ne inserăm. Desigur, vrem relația personală cu Dumnezeu, însă trupul adesea nu ne place. Dar tocmai așa suntem în comuniune cu Cristos: acceptând corporeitate a Bisericii sale, a Duhului, care se întrupează în trup.

Și pe de altă parte, adesea simțim probabil problema, dificultatea acestei comunități, începând de la comunitatea concretă din Seminar până la marea comunitate a Bisericii, cu instituțiile sale. Trebuie să ținem cont și de faptul că este foarte frumos a fi într-o companie, a merge într-o mare companie a tuturor secolelor, a avea prieteni în cer și pe pământ și a simți frumusețea acestui trup, a fi fericiți că Domnul ne-a chemat într-un trup și ne-a dat prieteni în toate părțile lumii.

Am spus că cuvântul „ekklesia” nu este aici, dar există cuvântul „trup”, cuvântul „duh”, cuvântul „legătură” și de șapte ori, în acest mic text, revine cuvântul „un”. Astfel simțim cum Apostolului îi stă la inimă unitatea Bisericii. Și termină cu o „scară de unitate”, până la Unitate: Unul este Dumnezeu, Dumnezeul tuturor. Dumnezeu este Unul și unicitatea lui Dumnezeu se exprimă în comuniunea noastră, pentru că Dumnezeu este Tatăl, Creatorul nostru al tuturor și de aceea toți suntem frați, toți suntem un trup și unitatea lui Dumnezeu este condiția, este și creația fraternității umane, a păcii. Deci, să medităm și acest mister al unității și importanța de a căuta mereu unitatea în comuniunea unicului Cristos, a unicului Dumnezeu.

Acum putem face un alt pas înainte. Dacă ne întrebăm care este sensul profund al acestei folosiri a cuvântului „chemare”, vedem că el este una din porțile care se deschid asupra misterului trinitar. Până acum am vorbit despre misterul Bisericii, despre unicul Dumnezeu, dar apare și misterul trinitar. Isus este mediatorul chemării Tatălui care are loc în Duhul Sfânt.

Vocația creștină nu poate decât să aibă o formă trinitară, fie la nivel de fiecare persoană, fie la nivel de comunitate eclezială. Misterul Bisericii este în întregime animat de dinamismul Duhului Sfânt, care este un dinamism vocațional în sens amplu și peren, pornind de la Abraham, care cel dintâi a ascultat chemarea lui Dumnezeu și a răspuns cu credința și cu acțiunea (cf. Gen 12,1-3); până la acel „iată-mă” al Mariei, reflexie perfectă a aceluia al Fiului lui Dumnezeu, în momentul în care primește de la Tatăl chemarea de a veni în lume (cf. Evr 10,5-7). Astfel, în „inima” Bisericii – cum ar spune sfânta Tereza a Pruncului Isus – chemarea fiecărui creștin este un mister trinitar: misterul întâlnirii cu Isus, cu Cuvântul făcut trup, prin care Dumnezeu Tatăl ne cheamă la comuniunea cu El și pentru aceasta vrea să ne dăruiască pe Duhul său Sfânt, și tocmai grație Duhului noi putem să-i răspundem lui Isus și Tatălui în mod autentic, în cadrul unei relații reale, filiale. Fără suflul Duhului Sfânt vocația creștină pur și simplu nu se explică, își pierde limfa sa vitală.

Și în sfârșit ultimul pasaj. Forma unității conform Duhului cere, așa cum am spus, imitarea lui Isus, conformarea cu El în caracterul concret al comportamentelor sale. Scrie Apostolul, așa cum am meditat: „Cu toată umilința, blândețea și îndelunga răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire”, și apoi adaugă că unitatea duhului trebuie păstrată „prin legătura păcii” (Ef 4,2-3).

Unitatea Bisericii nu este dată de o „marcă” impusă din exterior, ci este rodul unei înțelegeri, al unei angajări comune de a ne comporta ca Isus, în virtutea Duhului. Există un comentariu al sfântului Ioan Gură de Aur la acest text care este foarte frumos. Ioan Gură de Aur comentează imaginea „legăturii”, „legătura păcii”, și spune: „Este frumoasă această legătură, cu care ne legăm împreună fie unii cu alții fie cu Dumnezeu. Nu este un lanț care rănește. Nu produce crampe la mâini, le lasă libere, le dă spațiu larg și un curaj mai mare” (Omilia despre Epistola către Efeseni 9, 4, 1-3). Găsim aici paradoxul evanghelic: iubirea creștină este o legătură, așa cum am spus, dar o legătură care eliberează! Imaginea legăturii, așa cum v-am spus, ne duce din nou la situația sfântului Paul, care este „prizonier”, este „în legătură”. Apostolul este în lanțuri din cauza Domnului, ca Isus însuși, s-a făcut sclav pentru a ne elibera. Pentru a păstra unitatea duhului trebuie marcat propriul comportament cu acea umilință, blândețe și îndelungă răbdare pe care Isus le-a mărturisit în pătimirea sa; trebuie avute mâinile și inima legate de acea legătură de iubire pe care El însuși a acceptat-o pentru noi, făcându-se slujitorul nostru. Aceasta este „legătura păcii”. Și mai spune sfântul Ioan Gură de Aur, în același comentariu: „Legați-vă cu frații voștri, aceia așa de legați împreună în iubire suportă totul cu ușurință… Așa vrea el ca să fim legați unii cu alții, nu numai pentru a fi în pace, nu numai pentru a fi prieteni, ci pentru a fi cu toții una, un singur suflet” (ibidem).

Textul paulin din care am meditat câteva elemente, este foarte bogat. Am putut să vă aduc vouă numai câteva idei, pe care le încredințez meditației voastre. Și să o rugăm pe Fecioara Maria, Sfânta Fecioară a Încrederii, pentru ca să ne ajute să mergem cu bucurie în unitatea Duhului. Mulțumesc!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; InfoSapientia.ro
Publicarea în original: 04.03.2011
Publicarea pe acest sit: 08.03.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns