Discursul Papei la vizita la Universitatea Catolică Pontificală din Chile

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la vizita la Universitatea Catolică Pontificală din Chile
miercuri, 17 ianuarie 2018

Domnule mare cancelar, cardinal Ricardo Ezzati,
Frați întru episcopat,
Domnule rector, dr. Ignacio Sánchez,
Stimate autorități universitare,
Dragi profesori, funcționari, personal al Universității,
Dragi studenți,

Sunt bucuros să fiu cu voi în această Casă de Studiu care, în cei aproape 130 de ani ai săi de viață, a oferit țării o slujire inestimabilă. Îi mulțumesc domnului rector pentru cuvintele sale de bun-venit în numele tuturor. Și în afară de asta, vă mulțumesc dumneavoastră, domnule rector, pentru binele pe care-l faceți cu stilul dumneavoastră „sapiențial” în conducerea Universității și în apărarea cu curaj a identității universității catolice. Mulțumesc!

Istoria acestei Universități se împletește, într-un anumit mod, cu istoria Chilei. Sunt mii bărbații și femeile care, formați aici, au desfășurat misiuni importante pentru dezvoltarea patriei. Aș vrea să amintesc îndeosebi figura sfântului Alberto Hurtado, în acest an centenar de când el a început studiile sale aici. Viața sa devine o mărturie clară a modului în care inteligența, excelența academică și profesionalitatea în acțiune, armonizate cu credința, dreptatea și caritatea, departe de a fi diminuate, dobândesc o forță care este profeție, capabilă să deschidă orizonturi și să lumineze drumul, mai ales pentru cei rebutați de societate, mai ales astăzi, când este la modă această cultură a rebutului.

În această privință, aș vrea să preiau cuvintele dumneavoastră, domnule rector, când ați spus: „Avem provocări importante pentru patria noastră, care sunt legate de conviețuirea națională și de capacitatea de a înainta în comunitate”.

1. Conviețuirea națională

A vorbi despre provocări înseamnă a admite că există situații care au ajuns la un punct care cere o regândire. Ceea ce până ieri putea să fie un factor de unitate și coeziune, astăzi cere noi răspunsuri. Ritmul accelerat și demararea aproape amețitoare a unor procese și schimbări care se impun în societățile noastre ne invită în mod senin, dar fără zăbavă, la o reflecție care să nu fie naivă, utopică și cu atât mai puțin voluntaristă. Ceea ce nu înseamnă a frâna dezvoltarea cunoașterii, ci de a face din universitate un spațiu privilegiat „pentru a practica gramatica dialogului care formează la întâlnire”[1]. Deoarece „adevărata înțelepciune [este] rod al reflecției, al dialogului și al întâlnirii generoase între persoane”[2].

Conviețuirea națională este posibilă – printre celelalte lucruri – în măsura în care dăm viață la procese educative care sunt și transformatoare, inclusive și de conviețuire. A educa la conviețuire nu înseamnă numai a adăuga valori la munca educativă, ci a genera o dinamică de conviețuire în cadrul sistemului educativ însuși. Ne este atât o problemă de conținuturi, ci de a învăța să se gândească și să se raționeze în mod integrant. Ceea ce clasicii numeau forma mentis.

Și pentru a obține asta este necesar să se dezvolte o alfabetizare integrală, care să știe să adapteze procesele de transformare care au loc în cadrul societăților noastre.

Un astfel de proces de alfabetizare cere să se muncească în același timp la integrarea diferitelor limbi care ne constituie ca persoane, adică o educație (alfabetizare) care să integreze și să armonizeze intelectul, afectele și acțiunea, cu alte cuvinte capul, inima și mâinile. Asta va oferi și va permite studenților să crească în manieră armonioasă nu numai la nivel personal ci, în același timp, la nivel social. Este urgent să se creeze spații în care fragmentarea să nu fie schema dominantă, nici a gândirii; pentru aceasta este necesar să se învețe să se gândească ceea ce se simte și se face; să se simtă ceea ce se gândește și se face; să se facă ceea ce se gândește și se simte. Un dinamism de capacitate în slujba persoanei și a societății.

Alfabetizarea, bazată pe integrarea diferitelor limbaje care ne constituie, îi va implica pe studenți în procesul lor educativ, proces în fața provocărilor pe care viitorul apropiat le va prezenta lor. „Divorțul” științelor și limbajelor, analfabetismul despre modul de a integra diferitele dimensiuni ale vieții, nu produce altceva decât fragmentare și ruptură socială.

În această societate lichidă[3] sau ușoară[4], așa cum au definit-o unii gânditori, dispar punctele de referință de la care pornind, persoanele se pot construi individual și social. Pare că astăzi „norul” este noul punct de întâlnire, caracterizat de lipsa de stabilitate deoarece totul se volatilizează, deci pierde consistența.

Și această lipsă de consistență ar putea să fie unul dintre motivele pierderii conștiinței spațiului public. Un spațiu care cere un minim de transcendență asupra intereselor private (a trăi mai mult și mai bine), pentru a construi pe baze care să reveleze acea dimensiune importantă a vieții noastre care este acel „noi”. Fără acea conștiință, dar mai ales fără acel sentiment, deci fără acea experiență, este și va fi foarte greu de construit națiunea, așadar ar părea că este important și valabil numai ceea ce se referă la individ, în timp ce tot ceea ce rămâne în afara acestei jurisdicții devine desuet. O cultură de acest tip a pierdut amintirea, a pierdut legăturile care susțin și fac posibilă viața. Fără acel „noi” al unui popor, al unei familii, al unei națiuni și, în același timp, fără acel „noi” al viitorului, al copiilor și al zilei de mâine; fără acel „noi” al unui oraș care să „mă” transcende și să fie mai bogat în interese individuale, viața va fi nu numai tot mai fragmentată ci și mai conflictuală și violentă.

În acesta sens, Universitatea trăiește provocarea de a genera, în cadrul domeniului său, noile dinamici care să depășească orice fragmentare a științei și să stimuleze o adevărată universitas.

2. A înainta în comunitate

De aici, al doilea element foarte important pentru această casă de studiu: capacitatea de a înainta în comunitate.

M-a bucurat să aflu despre efortul evanghelizator și despre vitalitatea bucuroasă a pastorației voastre universitare, semn al unei Biserici tinere, vii și „în ieșire”. Misiunile pe care le realizați în fiecare an în diferite părți ale țării sunt un punct forte și foarte îmbogățitor. În aceste ocazii, voi reușiți să lărgiți orizontul privirii voastre și să intrați în contact cu diferite situații care, dincolo de evenimentul specific, vă lasă mobilizați. De fapt „misionarul” – în sensul etimologic al cuvântului – nu se întoarce din misiune niciodată la fel ca înainte; experimentează trecerea lui Dumnezeu în întâlnirea cu atâtea fețe, pe care nu le cunoștea, care nu-i erau familiare sau care erau departe de el.

Aceste experiențe nu pot să rămână izolate de parcursul universitar. Metodele clasice de cercetare experimentează anumite limite, cu atât mai mult când este vorba despre o cultură cum este a noastră care stimulează participarea directă și instantanee a subiecților. Cultura actuală cere noi forme capabile să-i includă pe toți actorii care dau viață realității sociale și apoi educative. De aici importanța de a lărgi conceptul de comunitate educativă.

Comunitatea trebuie să înfrunte provocarea de a nu rămâne izolată de [noi] forme de cunoaștere; precum și de a nu construi cunoaștere la marginea destinatarilor ei. Este necesar ca dobândirea cunoașterii să fie în măsură să genereze o interacțiune între aulă și înțelepciunea popoarelor care constituie această țară binecuvântată. O înțelepciune încărcată în intuiții, în „mirosuri”, care nu se pot ignora când ne gândim la Chile. Astfel se va produce acea sinergie așa de îmbogățitoare între rigoarea științifică și intuiția populară. Strânsa interacțiune reciprocă împiedică divorțul dintre rațiune și acțiune, dintre gândire și simțire, dintre cunoaștere și trăire, dintre profesie și slujire. Cunoașterea trebuie să se simtă mereu în slujba vieții și să se confrunte cu ea pentru a putea continua să înainteze. Prin urmare, comunitatea educativă nu se poate limita la aule și biblioteci, ci trebuie să tindă încontinuu la participare. Un astfel de dialog poate să fie condus numai de un episteme capabil să asume o logică plurală, adică aceea care își însușește interdisciplinaritatea și interdependența științei. „În acest sens, este indispensabil să se acorde atenție specială comunităților aborigene cu tradițiile lor culturale. Nu sunt o simplă minoritate printre altele, ci mai degrabă trebuie să devină principalii interlocutori, mai ales în momentul în care se înaintează cu mari proiecte care interesează spațiile lor”[5].

Comunitatea educativă poartă în sine un număr infinit de posibilități și potențialități atunci când se lasă îmbogățită și interpelată de toți actorii care compun realitatea educativă. Acest lucru cere un efort mai mare în termeni de calitate și de integrare. De fapt, slujirea universitară trebuie să tindă mereu să fie de calitate și de excelență puse în slujba conviețuirii naționale. Am putea spune că universitatea devine un laborator pentru viitorul țări, pentru că știe să încorporeze în sine viața și drumul poporului depășind orice logică antagonistă și elitară a științei.

O antică tradiție cabalistă relatează că originea răului se află în sciziunea produsă de ființa umană când a mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului. În acest mod, cunoașterea a dobândit un primat asupra creației, supunând-o propriilor scheme și dorințe[6]. Va fi tentația latentă în orice domeniu academic aceea de a reduce creația la câteva scheme interpretative, privând-o de misterul care-i este propriu și care a determinat întregi generații să caute ceea ce este drept, bun, frumos și adevărat. Și când profesorul, prin înțelepciunea sa, devine „învățător” atunci este în măsură să trezească acea capacitate de uimire în studenții noștri. Uimire în fața unei lumi și a unui univers de descoperit!

Astăzi misiunea care vă este încredințată este profetică. Sunteți chemați să generați procese care să lumineze cultura actuală propunând un umanism reînnoit care să evite căderea în orice tip de reducționisme de oricare tip. Și această profeție care ne este cerută ne determină să căutăm spații mereu noi mai mult de dialog decât de ciocnire; spații mai mult de întâlnire decât de dezbinare; drumuri de discrepanță prietenească, pentru că ne diferențiem cu respect între persoane care merg căutând în mod leal să înainteze în comunitate spre o reînnoită conviețuire națională.

Și, dacă veți cere asta, nu mă îndoiesc că Duhul Sfânt va conduce pașii voștri pentru ca această casă să continue să dea roade pentru binele poporului din Chile și pentru gloria lui Dumnezeu.

Vă mulțumesc iarăși pentru această întâlnire și vă cer, cu rugăminte, să nu uitați să vă rugați pentru mine.

Note:
[1] Discurs la Adunarea Plenară a Congregației pentru Educația Catolică.
[2] Scrisoarea enciclică Laudato si’, 47.
[3] Cf. Zygmunt Bauman, Modernidad líquida, 1999.
[4] Cf. Gilles Lipovetsky, De la ligereza, 2016.
[5] Scrisoarea enciclică Laudato si’, 146.
[6] Cf. Gershom Scholem, La mystique juive, Paris 1985, 86.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 17.01.2018
Publicarea pe acest sit: 17.01.2018
Etichete: , ,

Lasă un răspuns