Discursul Papei la vizita la sediul ONU din Nairobi

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la vizita la sesiul ONU din Nairobi
26 noiembrie 2015

Doresc să-i mulțumesc pentru invitația respectuoasă și cuvintele de bun venit doamnei Sahle-Work Zewde, director general al Oficiului Națiunilor Unite de la Nairobi, precum și domnului Achim Steiner, director executiv al Programului Națiunilor Unite pentru Mediu, și domnului Joan Clos, director executiv al ONU-Habitat. Profit de ocazie pentru a saluta întreg personalul și pe toți cei care colaborează cu instituțiile prezente aici.

În timp ce veneam spre această sală, am fost invitat să plantez un copac în parcul Centrului Națiunilor Unite. Am voit să accept acest gest simbolic și simplu, plin de semnificație în multe culturi.

A planta un copac este, în primul rând, o invitație de a continua să luptăm împotriva fenomenelor precum despădurirea și deșertificarea. Ne amintește importanța de a tutela și a gestiona în mod responsabil acei „plămâni ai planetei pline de biodiversitate [așa cum putem aprecia bine în acest continent] cu bazinul fluvial din Congo”, locuri esențiale „pentru ansamblul planetei și pentru viitorul omenirii”. Pentru asta, este mereu apreciată și încurajată „angajarea organismelor internaționale și a organizațiilor societății civile care sensibilizează populațiile și cooperează în mod critic, utilizând și mecanisme legitime de presiune, pentru ca fiecare guvern să-și îndeplinească datoria proprie și nedelegabilă de a feri mediul și resursele naturale din propria țară, fără a se vinde la interese ambigue locale sau internaționale” (Enciclica Laudato si’, 38).

La rândul său, a planta un copac ne provoacă să continuăm să avem încredere, să sperăm și mai ales să ne angajăm concret pentru a transforma toate situațiile de nedreptate și de degradare pe care le suferim astăzi.

Peste puține zile va începe la Paris o reuniune importantă despre schimbarea climatică, în care comunitate internațională ca atare va înfrunta din nou această problematică. Ar fi trist și, aș îndrăzni să spun, chiar catastrofal ca interesele private să prevaleze asupra binelui comun și să ajungă să manipuleze informațiile pentru a proteja proiectele lor.

În acest context internațional, în care se pune alternativa pe care nu o putem ignora, adică dacă a îmbunătăți sau a distruge mediul, orice inițiativă întreprinsă în acest sens, mică sau mare, individuală sau colectivă, pentru a se îngriji de creație, indică drumul sigur pentru o „creativitate generoasă și demnă, care arată ceea ce este mai bun din ființa umană” (ibid., 211).

„Climatul este un bun comun, al tuturor și pentru toți; […] schimbările climatice sunt o problemă globală cu Grave implicații ambientale, sociale, economice, distributive și politice, și constituie una dintre principalele provocări actuale pentru omenire” (ibid., 23-25) al cărui răspuns „trebuie să integreze o perspectivă socială care să țină cont de drepturile fundamentale ale celor mai dezavantajați” (ibid., 93). Din moment ce „abuzarea și distrugerea mediului, în același timp, sunt asociate cu un proces de excludere de neoprit” (Discurs la ONU, 25 septembrie 2015).

COP21 este un pas important în procesul de dezvoltare al unui nou sistem energetic care să dea la minim de combustibili fosili, meniți pentru eficiența energetică și să se bazeze pe folosirea de energie la conținut scăzut sau deloc de carbon. Ne aflăm în fața marii angajări politice și economice de a reface și a corecta disfuncțiunile și distorsiunile modelului de dezvoltare actuală.

Acordul de la Paris poate să dea un semnal clar în această direcție, cu condiția ca, așa cum am avut ocazia de a spune în fața Adunării Generale a ONU, să evităm „orice tentație de a cădea într-un nominalism declamator cu efect tranchilizant asupra conștiințelor. Trebuie să avem grijă ca instituțiile noastre să fie realmente eficace” (ibid.). Pentru aceasta, sper ca COP21 să ducă la încheierea unui acord global și „transformator”, bazat pe principiile de solidaritate, dreptate, egalitate și participare, și să orienteze spre ajungerea la cele trei obiective, complexe și în același timp interdependente: reducerea impactului schimbărilor climatice, lupta împotriva sărăciei și respectarea demnității umane.

În pofida multelor dificultăți, se afirmă „tendința de a concepe planeta ca patrie și umanitatea ca popor care locuiește într-o casă comună” (Enciclica Laudato si’, 164). Nicio țară „nu poate acționa în afara unei responsabilități comune. Dacă vrem cu adevărat o schimbare pozitivă, trebuie să acceptăm cu umilință interdependența noastră, adică interdependența noastră sănătoasă” (Discurs adresat mișcărilor populare, 9 iulie 2015). Problema vine atunci când credem că interdependența este sinonim al impunerii sau supunerii unora față de interesele altora. Ale celui slab față de cel mai puternic.

Este necesar un dialog sincer și deschis, cu colaborarea responsabilă a tuturor: autorități politice, comunitate științifică, firme și societate civilă. Nu lipsesc exemple pozitive care ne arată cum o adevărată colaborare dintre politică, știință și economie este în măsură să obțină rezultate importante.

Totuși, suntem conștienți că „ființele umane, capabile să se degradeze până la extrem, pot să se și depășească, să aleagă din nou binele și să se regenereze” (Enciclica Laudato si’, 205). Această conștientizare profundă ne face să sperăm că, dacă omenirea din perioada post-industrială ar putea să fie amintită ca una dintre cele mai iresponsabile în istorie, „omenirea de la începuturile secolului al XXI-lea poate să fie amintită prin faptul că a asumat cu generozitate propriile responsabilități grave” (ibid., 165).

În acest scop, este necesar să se pună economia și politica în slujba popoarelor unde „ființa umană, în armonie cu natura, structurează întregul sistem de producție și distribuire așa încât capacitățile și exigențele fiecăruia să aibă exprimare adecvată în dimensiunea socială” (Discurs adresat mișcărilor populare, 9 iulie 2015). Nu este o utopie sau o fantezie, dimpotrivă este o perspectivă realistă care pune persoana și demnitatea sa ca punct de plecare și spre care trebuie să tindă totul.

Schimbarea direcției de care avem nevoie nu este posibil să se realizeze fără o angajare substanțială în instruire și în formare. Nimic nu va posibil dacă soluțiile politice și tehnice nu sunt însoțite de un proces educativ care să promoveze noi stiluri de viață. Un nou stil cultural. Asta cere o formare destinată să mărească în băieți și în fetițe, în femei și în bărbați, în tineri și în adulți, asumarea unei culturi a îngrijirii: îngrijire de sine, îngrijirea celorlalți, îngrijirea mediului, în locul culturii degradării și a rebutului: rebutul de sine, al celuilalt, al mediului. Promovarea „conștiinței unei origini comune, a unei apartenențe reciproce și a unui viitor împărtășit de toți. Această conștiință de bază ar permite dezvoltarea de noi convingeri, noi atitudini și stiluri de viață. Reiese astfel o mare provocare culturală, spirituală și educativă care va implica lungi procese de regenerare” (Enciclica Laudato si’, 202) pe care avem timpul de a le duce înainte.

Sunt multe chipurile, istoriile, consecințele evidente în mii de persoane pe care cultura degradării și a rebutului le-a făcut să jertfească idolilor profitului și consumului. Trebuie să fim atenți la un semn trist al „globalizării indiferenței, care ne face «să ne obișnuim» lent cu suferința celuilalt, ca și cum ar fi normală” (Mesaj pentru Ziua Mondială a Alimentației 2013, 16 octombrie 2013, 2), sau și mai rău, să ne resemnăm cu formele extreme și scandaloase de „rebut” și de excludere socială, cum sunt noile forme de sclavie, traficul de persoane, munca silnică, prostituția, traficul de organe. „Este tragică mărirea numărului de migranți care fug de mizeria agravată de degradarea mediului, care nu sunt recunoscuți ca refugiați în convențiile internaționale și poartă povara propriei vieți abandonate fără nicio tutelare normativă” (Enciclica Laudato si’, 25). Sunt multe vieți, multe istorii, multe vise care naufragiază în prezentul nostru. Nu putem rămâne indiferenți în fața acestui lucru. Nu avem dreptul.

Paralel cu degradarea mediului, de mult timp suntem martori ai unui rapid proces de urbanizare, care din păcate duce adesea la o „creștere nemăsurată și dezordonată a multor orașe care au devenit de netrăit [și…] ineficiente” (ibid., 44). Și sunt și locuri unde se răspândesc simptome îngrijorătoare ale unei rupturi tragice a legăturilor de integrare și de comuniune socială, care duce la „creșterea violenței și apariția de noi forme de agresivitate socială, traficul de narcotice și consumul crescând de droguri printre cei mai tineri, pierderea de identitate” (ibid., 46), dezrădăcinarea și anonimatul social (cf. ibid., 149).

Vreau să exprim încurajarea mea celor care, la nivel local și internațional, lucrează pentru a asigura ca procesul de urbanizare să se transforme într-un instrument eficace pentru dezvoltare și integrare, cu scopul de a asigura tuturor, în special celor care trăiesc în cartiere marginale, condiții de viață demne, garantând drepturile fundamentale la pământ, la casă și la loc de muncă. Este necesar să se promoveze inițiative de planificare urbană și îngrijire a spațiilor publice care să meargă în această direcție și să prevadă participarea oamenilor locului, încercând să se contrasteze numeroasele inegalități și zone de sărăcie urbană, nu numai economice, ci și mai ales sociale și ambientale. Următoarea Conferință Habitat-III, programată la Quito în luna octombrie 2016, ar putea să fie un moment important pentru a găsi moduri de înfruntare a acestor problematici.

Peste câteva zile, acest oraș Nairobi va găzdui a 10-a Conferință Ministerială a Organizației Mondiale a Comerțului. În 1967, în fața unei lumi tot mai interdependente și anticipând de mulți ani realitatea actuală a globalizării, predecesorul meu Paul al VI-lea reflecta asupra modului în care relațiile comerciale dintre state ar putea să fie un element fundamental pentru dezvoltarea popoarelor sau, dimpotrivă, cauză de mizerie și de excludere (cf. Enciclica Populorum progressio, 56-62). Deși recunoaștem munca multă făcută în acest sector, se pare că încă nu s-a ajuns la un sistem comercial internațional egal și complet în slujba luptei împotriva sărăciei și a excluderii. Relațiile comerciale dintre state, parte esențială a relațiilor dintre popoare, pot folosi fie la dăunarea mediului fie la recuperarea și asigurarea lui pentru generațiile viitoare.

Exprim dorința mea ca deciziile apropiatei Conferințe de la Nairobi să nu fie un simplu echilibru de interese opuse, ci o adevărată slujire adusă îngrijirii casei comune și dezvoltării integrale a persoanelor, mai ales a celor mai abandonați. În mod deosebit, vreau să mă unesc cu preocupările multelor realități angajate în cooperarea la dezvoltare și în asistența sanitară – între care congregațiile călugărești care îi asistă pe cei mai săraci și pe cei excluși – cu privire la acordurile despre proprietatea intelectuală și accesul la medicamente și la asistența sanitară de bază. Tratatele regionale de schimb liber în materie de protecție a proprietății intelectuale, îndeosebi în sectorul farmaceutic și al biotehnologiilor, nu numai că nu trebuie să limiteze puterile conferite deja statelor de acorduri multilaterale, ci, dimpotrivă, ar trebui să fie un instrument pentru a garanta un minim de îngrijire și de acces la îngrijirile esențiale pentru toți. Discuțiile multilaterale, la rândul lor, trebuie să dea țărilor mai sărace timpul, elasticitatea și excepțiile necesare pentru o adecvare ordonată și nu traumatică la regulile comerciale. Interdependența și integrarea economiilor nu trebuie să comporte nici cea mai mică daună pentru sistemele sanitare și de protecție socială existente; dimpotrivă, trebuie să favorizeze crearea și funcționarea lor. Unele teme sanitare, cum sunt eliminarea malariei și a tuberculozei, îngrijirea așa-numitelor boli „orfane” și sectoarele neglijate ale medicinii tropicale, cer o atenție politică prioritară, mai presus de orice alt interes comercial sau politic.

Africa oferă lumii o frumusețe și o bogăție naturală care ne face să-l lăudăm pe Creator. Acest patrimoniu african și al întregii omeniri îndură un constant risc de distrugere cauzat de egoisme umane de orice tip și de abuzul de situații de sărăcie și de excludere. În contextul relațiilor economice dintre state și popoare nu se poate omite să se vorbească despre traficurile ilegitime care cresc într-un context de sărăcie și care, la rândul lor, alimentează sărăcia și excluderea. Comerțul ilegal de diamante și pietre prețioase, de metale rare sau de înaltă valoare strategică, de lemn și material biologic și de produse de origine animală, cum este cazul traficului de fildeș și respectiva exterminare a elefanților, alimentează instabilitatea politică, criminalitatea organizată și terorismul. Și această situație este un strigăt al oamenilor și al pământului care trebuie să fie ascultat din partea comunității internaționale.

În recenta mea vizită la sediul ONU din New York am putut să exprim dorința și speranța ca lucrarea Națiunilor unite și a tuturor proceselor multilaterale să poată fi „garanție a unui viitor sigur și fericit pentru generațiile viitoare. Va fi astfel dacă reprezentanții statelor vor ști să pună deoparte interese sectoriale și ideologii și să caute cu sinceritatea slujirea binelui comun” (Discurs la ONU, 25 septembrie 2015).

Reînnoiesc încă o dată angajarea comunității catolice și a mea de a continua să ne rugăm și să colaborăm pentru ca roadele cooperării regionale care se exprimă astăzi în sânul Uniunii Africane și în multele acorduri africane de comerț, de cooperare și de dezvoltare, să fie trăite cu vigoare și ținând cont mereu de binele comun al fiilor acestui ținut.

Binecuvântarea Celui Preaînalt să fie peste toți și peste fiecare dintre voi și peste popoarele voastre. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 26.11.2015
Publicarea pe acest sit: 27.11.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns