Discursul Papei la vizita la Palatul Patriarhiei

Dis­cursul Papei Ioan Paul al II-lea
la întâl­nirea cu patri­a­rhul Teoc­tist
și cu mem­brii Sfân­tului Sinod
(Bucur­ești, Rotonda Sfân­tului Sinod,
sâm­bătă, 8 mai 1999)

„Să părăsim mre­jele orgo­liului nostru și ale teme­rilor noastre”

Pre­a­fe­ri­cite, Înaltpre­as­fin­ți­ile voastre mitro­po­liți, bene­rați epis­copi ai Sfân­tului Sinod al Bise­ricii Orto­doxe din România!

1. În timp ce mă pre­gă­team pentru ace­astă întâl­nire atât de dorită, îmi venea des în minte o scenă evan­ghe­lică: cea a lui Andrei, primul vostru evan­ghe­li­zator, care, plin de înflă­că­rare, se duce la fra­tele său Petru să-i dea uimi­to­area știre: „L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Cristos)!” (In 1,41). Acea des­co­pe­rire a schimbat viața celor doi frați: lăsând mre­jele, au devenit „pes­cari de oameni” (Mt 4,19).
După ce au fost trans­for­mați lăun­tric de Duhul Rusa­liilor, au pornit la drum pe căile lumii pentru a duce tuturor vestea mân­tuirii. Cu ei, alți dis­ci­poli au con­ti­nuat lucrarea evan­ghe­lică înce­pută de ei, che­mând nea­mu­rile la mân­tuire și „bote­zându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfân­tului Duh” (Mt28,19).

Pre­a­fe­ri­cite, vene­rați frați întru epis­copat: noi suntem fiii acelei evan­ghe­li­zări. Și noi am primit acea veste, și noi am fost răs­cum­pă­rați în Cristos. Dacă astăzi ne întâlnim, ace­asta se dato­rește unui plan de iubire al Pre­as­fintei Treimi, care în ajunul marelui jubileu a voit ca noi, suc­ce­sori ai acelor apos­­toli, să putem rechema în memorie acea întâl­nire.

Bise­rica a crescut și s-a răs­pândit în lume; evan­ghelia a fecundat cul­tu­rile. Și în acest pământ comori de sfin­țenie, de fide­li­tate creș­tină, plă­tită uneori cu prețul vieții, au împo­dobit acel templu spi­ri­tual care este Bise­rica. Astăzi noi împreună îi aducem mul­țu­mire lui Dum­nezeu.

Pelerin al cari­tă­ții

2. Păs­trez mereu vie în suflet emoția sus­ci­tată de vizita dum­nea­vo­astră, Pre­a­fe­ri­cite, în cetatea sfin­ților Petru și Paul, cori­feii apos­to­lilor. Păs­trez o amin­tire miș­că­to­are despre aceea întâl­nire, care a avut loc în vre­muri difi­cile pentru Bise­rica dum­nea­voastră. Acum sunt eu, pelerin de cari­tate, care aduc omagiu acestui pământ udat de sân­gele mar­ti­rilor stră­vechi și moderni, care „și-au spălat veș­min­tele lor și le-au făcut albe în sân­gele Mie­lului” (Ap 7,14). Vin să în­tâl­­nesc un popor care a primit evan­ghelia, a asi­mi­lat-o și a apărat-o de ata­curi repe­tate, sim­țind-o de-acum ca parte inte­grantă din patri­mo­niul său cul­tural.

Este vorba de o cul­tură ela­bo­rată cu răb­dare, pe urmele moș­te­nirii Romei antice, într-o tra­diție de sfin­țenie care a pornit din chi­liile a nenu­mă­rați monahi și monahii, dorind să cânte laude lui Dum­nezeu și să țină sus bra­țele în rugă­ci­une, ca Moise, pentru ca bătălia paș­nică a cre­dinței să fie câș­ti­gată în folosul popu­la­ți­ilor acestui pământ. Mesajul evan­ghelic a ajuns astfel pe masa oame­nilor de gân­dire, dintre care mulți au con­tri­buit cu carisma lor la pro­mo­varea asi­mi­lării lui de către noile gene­ra­ții române, orien­tate către edi­fi­carea vii­to­rului lor.

Pre­a­fe­ri­cite, am venit aici ca pelerin pentru a atesta cât de apro­ape este în sim­țire între­aga Bise­rică Cato­lică de stră­dania epis­co­pilor, cle­rului și cre­din­cio­șilor Bise­ricii Orto­doxe Române, acum când un mileniu se încheie și un altul apare la ori­zont. Sunt ală­turi și părtaș, cu stimă și admi­rație, la pro­gramul de reîn­noire ecle­zial pe care Sfântul Sinod l-a între­prins în dome­ni­ile atât de esen­țiale ale for­mării teo­lo­gice și cate­he­tice, pentru a face să reînvie acel suflet creștin care este una cu istoria voastră.

Puteți ști, Pre­a­fe­ri­cite, că în ace­astă lucrare bine­cu­­vân­tată de Dum­nezeu, cato­licii sunt ală­turi de frații lor orto­docși cu rugă­ci­unea și dis­po­ni­bi­li­tatea pentru orice cola­bo­rare utilă. Unica evan­ghelie așteaptă să fie ves­tită în iubire și stimă reci­procă. Câte dome­nii se des­chid unei lucrări de anga­jare comună, în con­di­ți­ile res­pec­tului reci­proc și dor­inței împăr­tă­șite spre binele acelei uma­ni­tăți pentru care Fiul lui Dum­nezeu și-a dat viața! Măr­turia dată în comun este un mijloc puternic de evan­ghe­li­zare. Divi­zarea, în schimb, înseamnă vic­toria întu­ne­ri­cului asupra lumi­nii.

3. Pre­a­fe­ri­cite, amândoi în istoria noastră per­so­nală am văzut lan­țu­rile și am cunoscut opri­marea din partea unei ide­o­logii care voia să extir­peze din sufletul popo­a­relor noastre cre­dința în Cristos Domnul. Dar por­țile iadului nu au biruit asupra Bise­ricii, mire­asa Mie­lului. El, Mielul jertfit și glo­rios, este acela care ne-a sus­ținut în stă­rile de neli­niște și care acum ne per­mite să intonăm cântul liber­tă­ții redo­bân­dite.

El este acela, pe care un teolog con­tem­poran al vostru l-a numit „res­tau­ra­torul omului”, cel ce vin­decă omul bolnav și îl înalță după ce a suportat înde­lung povara grea a scla­viei. După mulți ani de vio­lență, de mor­ti­fi­care a liber­tă­ții, Bise­rica poate turna bal­samul harului pe rănile omului și să-l vin­dece în numele lui Cristos, spu­nând, ca și Petru, olo­gului: „Argint și aur nu am; dar ce am, aceea îți dau. În numele lui Isus Cristos naza­ri­ne­anul, scoală-te și umblă!” (Fap 3,6). Bise­rica nu înce­tează să-i îndemne pe băr­ba­ții și femeile din vremea noastră să se ridice în picio­are, să reia drumul către Tatăl, să se lase împă­cați cu Dum­nezeu. Ace­asta este prima cari­tate pe care ome­nirea o așteaptă de la noi: ves­tirea evan­­ghe­liei și renaș­terea în sfin­tele taine, pre­lun­gite în slu­­jirea fra­ților.

Pre­a­fe­ri­cite, am venit să con­templu chipul lui Cristos sculptat în Bise­rica voastră; am venit să venerez acel chip suferind, che­zășie pentru voi de reîn­noită spe­ranță. Conș­tientă că l-a „găsit pe Mesia”, Bise­rica voastră se stră­duiește să-l poată întâlni și fiii săi, precum și toți oame­nii care îl caută pe Dum­nezeu cu inimă sin­ceră: face ace­asta prin cele­brarea solemnă a divinei Litur­ghii și prin acti­vi­tatea pas­to­rală zil­nică. Ace­astă sar­cină coin­cide cu tra­diția voastră atât de bogată în exemple care au știut să une­ască o viață pro­fundă în Cristos cu o slu­jire gene­ro­asă a celor nevo­iași; o anga­jare pasio­nantă în studiu cu o neo­bo­sită pre­o­cu­pare pas­to­rală. Aș vrea să amin­tesc aici doar pe sfântul monah și episcop Calinic de la Cer­nica, atât de apro­ape de inima cre­din­cio­șilor din Bucur­ești.

4. Pre­a­fe­ri­cite, iubiți frați epis­copi, întâl­nirea de azi are loc în ziua în care Litur­ghia bizan­tină cele­brează săr­bă­to­area sfân­tului apostol și evan­ghe­list Ioan Teo­logul. Cine mai mult decât el, cel iubit intens de Învă­ță­torul, ne poate împăr­tăși ace­astă vie expe­riență de iubire? În scri­so­rile sale ace­asta pare să fie sin­teza vieții sale, cuvântul care, la bătrâ­nețe, când ceea ce-i de prisos cade, a rămas să sem­ni­fice trăirea sa per­so­nală: „Dum­nezeu e iubire”. Este ceea ce el con­tem­plase ple­cându-și capul la pieptul lui Isus și ridi­cându-și pri­virea spre coasta stră­punsă, din care ieșeau apa Bote­zului și sân­gele Euha­ris­tiei. Ace­astă expe­riență a iubirii de Dum­nezeu nu numai ne invită, dar apro­ape că ne cons­trânge la iubire, ca unică și ade­vă­rată sin­teză a cre­dinței creș­tine.

„Dra­gos­tea înde­lung rabdă; dra­gos­tea este bine­­voi­to­are, dra­gos­tea nu piz­muiește, nu se laudă, nu se tru­fește, nu se poartă cu necu­vi­ință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gân­dește răul, nu se bucură de nedrep­tate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăj­duiește, toate le rabdă” (1Cor 13,4-7).

Sunt cuvin­tele scrise de apos­tolul Paul unei comu­­ni­tăți fră­mân­tate de con­flicte și ten­si­uni: sunt cuvinte vala­bile pentru toate vre­mu­rile. Noi știm bine că aceste cuvinte ne sunt adre­sate azi, înainte de toate nouă. Nu ser­vesc pentru a-i arunca în față celui­lalt ero­area, ci pentru a o demasca pe a noastră, pe cea a fie­că­ruia dintre noi. Am cunoscut opo­zi­ții, recri­mi­nări, reti­cențe inte­rio­are și închis­tări reci­proce. Cu toate acestea, și unii și alții suntem mar­tori că, în ciuda acestor divi­zări, în momentul marii încer­cări, când Bise­ri­cile noastre păreau zgu­duite din temelii, și aici, pe acest pământ al Româ­niei, mar­tirii și măr­tu­ri­si­torii au știut să slă­vească numele lui Dum­nezeu cu o sin­gură inimă și un singur suflet.

Și tocmai ținând seamă de opera minu­nată a Du­hului, de neex­plicat pentru logica ome­ne­ască, slă­bi­­ci­unea noastră capătă putere, iar inima își regă­sește curaj și încre­dere în mij­locul difi­cul­tă­ților situa­ției actuale.

Drumul recon­ci­lierii Bise­ri­cilor

5. Sunt bucuros că, în fapt, a fost posibil să încep aici în România un dialog fra­tern asupra pro­ble­melor care încă ne des­part. Bise­rica Greco-Cato­lică din România a suferit în dece­ni­ile tre­cute o repre­si­une vio­lentă. Drep­tu­rile ei au fost căl­cate în picio­are și vio­late. Fiii săi au suferit mult, unii până la măr­turia supremă a sân­gelui. Sfâr­șitul pri­goanei a res­ti­tuit liber­tatea, dar pro­blema struc­tu­rilor bise­ri­cești așteaptă încă soluția sa defi­ni­tivă. Fie ca dia­logul să cons­ti­tuie calea pentru vin­de­carea rănilor încă des­chise și pentru rezol­varea difi­cul­tă­ților ce mai per­sistă. Vic­­toria cari­tă­ții va fi o pildă nu numai pentru Bise­rici, dar și pentru între­aga socie­tate. Îl rog pe Dum­nezeu, Păr­inte al milos­ti­virii și Domn al păcii, ca iubirea pri­mită și dăruită să fie semnul prin care creș­ti­nii pot fi recu­nos­cuți ca fideli Dom­nului lor.

Bise­rica Orto­doxă și Bise­rica Cato­lică au par­curs un lung drum de recon­ci­liere: doresc să-i exprim lui Dum­nezeu pro­funda și emo­țio­nanta mea gra­ti­tu­dine pentru cât s-a făcut, și să vă mul­țu­mesc vouă, vene­rați frați în Cristos, pentru stră­duința depusă pe ace­astă cale. Nu a sosit oare timpul de a relua cu hotă­râre cer­ce­tarea teo­lo­gică sus­ți­nută de rugă­ci­unea și de sim­patia tuturor cre­din­cio­șilor orto­docși și cato­lici? Dum­nezeu știe cât de mult lumea noastră, ca și Europa, pe care o speram eli­be­rată de lupte fra­tri­cide, au nevoie de o dovadă de iubire fra­ternă, care să învingă ura și neîn­țe­le­ge­rile și să des­chidă inimile spre recon­ci­liere! Unde sunt Bise­ri­cile noastre atunci când dia­logul tace și armele vor­besc lim­bajul lor de moarte? Cum să educăm cre­din­cioșii noștri în spi­ritul feri­ci­rilor, atât de diferit de modul de a gândi al puter­ni­cilor acestei lumi?

Pre­a­fe­ri­cite, frați întru epis­copat, să redăm Bise­­ricii uni­tate vizi­bilă, pentru că altfel ace­astă lume va fi lip­sită de o măr­turie pe care numai urmașii Fiului lui Dum­nezeu, mort și înviat din iubire, o pot duce până la cele din urmă con­se­cințe. Ce-ar putea oare deter­mina oame­nii de azi să creadă în el, dacă noi con­ti­nuăm să sfâ­șiem cămașa necu­sută a Bise­ricii, dacă nu reușim să dobândim de la Dum­nezeu mira­colul uni­tă­ții, lucrând pentru a înlă­tura obs­ta­co­­lele din calea mani­fes­tării ei depline? Cine ne va ierta de ace­astă măr­turie nea­dusă? Am căutat uni­tatea din toate pute­rile mele, și voi con­tinua să mă dedic până la sfârșit, ca ea să fie între pre­o­cu­pă­rile pri­o­ri­tare ale Bise­ri­cilor și a le sus­ține în slu­jirea apos­to­lică.

6. Pământul vostru este pre­sărat cu mănăs­tiri. De la sfântul Nicodim din Tis­mana, în secretul mun­­ților și pădu­rilor, bate inima rugă­ci­u­nii neîn­ce­tate, a invo­cării numelui sfânt al lui Isus. Mol­dova, dato­rită lui Paisie Veli­ci­cov­schi și dis­ci­po­lilor săi, a devenit cen­trul unei reîn­noiri monas­tice care s-a ira­diat asupra țărilor înve­ci­nate la sfâr­șitul seco­lului al XVIII-lea și după. Viața mona­hală, ce n-a lipsit nici în vremea per­se­cu­ției, a dat și dă per­so­na­li­tăți de înaltă sta­tură spi­ri­tuală în jurul cărora a apărut în acești ani o înflo­rire pro­mi­ță­to­are de voca­ții.

Ceno­biile, bise­ri­cile aco­pe­rite de fresce, ico­a­nele, veș­min­tele litur­gice, manus­cri­sele nu sunt doar biju­­terii ale cul­turii voastre, dar și impre­sio­nante măr­turii de cre­dință creș­tină, de cre­dință creș­tină trăită. Acest patri­moniu artistic născut din rugă­ci­unea mona­­hilor și mona­hiilor, a meș­te­șu­ga­rilor și săte­nilor ins­pi­rați de fru­mu­sețea litur­giei bizan­tine cons­ti­tuie o con­tri­buție deo­sebit de sem­ni­fi­ca­tivă la dia­logul dintre Orient și Occi­dent și la renaș­terea acelei fra­ter­ni­tăți pe care o aprinde în noi Duhul Sfânt în pragul noului mileniu. Pământul vostru româ­nesc, între „lati­nitas” și Bizanț, poate deveni punct de întâl­nire și de comu­ni­une. El este stră­bătut de marele Danubiu, care udă regi­u­nii din Răsărit și din Apus: fie ca România, ca și acest fluviu, să poată lega rapor­turi de înțe­le­gere și de comu­ni­une între popo­are diverse, con­tri­buind la afir­marea și în lume a civi­li­za­ției iubirii.

7. Pre­a­fe­ri­cite, părinți ai acestui Sfânt Sinod, se reduc zilele care ne des­part de înce­putul mile­niului trei al erei creș­tine. Pri­virea oame­nilor este ațin­tită asupra noastră în aștep­tare. Ei își apleacă ure­chea pentru a auzi de la noi, din viața noastră, înainte chiar decât din cuvin­tele noastre, știrea de odi­nio­ară: „L-am găsit pe Mesia”. Vor să vadă dacă și noi suntem capa­bili să părăsim mre­jele orgo­liului nostru și ale teme­rilor noastre pentru „a vesti anul de har al Dom­nului”.

Vom trece acel prag cu mar­tirii noștri, cu toți cei ce și-au dat viața pentru cre­dință: orto­docși, cato­lici, angli­cani, pro­tes­tanți. Din­tot­dea­una sân­gele mar­ti­rilor este sămânță gene­ra­to­are de noi cre­din­cioși în Cristos. Dar pentru a face acest lucru, tre­buie să murim noi înșine, să îngropăm omul nostru cel vechi în apele naș­terii din nou și să înviem ca noi făp­turi. Nu putem înșela che­marea lui Cristos și aștep­tă­rile lumii, nici refuza gla­su­rile noastre, încât cuvântul veșnic al lui Cristos să nu poată fi pro­clamat noilor gene­ra­ții.

Mul­țu­mesc pentru că ați vrut să fiți prima Bise­rică Orto­doxă care l-a invitat în pro­pria țară pe papa de la Roma; vă mul­țu­mesc pentru că mi-ați oferit bucuria acestei întâl­niri fra­terne; vă mul­țu­mesc pentru darul acestui pele­rinaj care mi-a îngă­duit să-mi întă­­resc cre­dința ală­turi de măr­turia unor frați în Cristos plini de zel.

„Veniți să umblăm împreună în lumina Dom­nului”. Lui să-i fie slavă în vecii vecilor. Amin.

Mul­țu­mesc. O vizită de neu­itat, România. Am trecut aici pragul spe­ranței. Vă mul­țu­mesc. Dum­nezeu să ne bine­cu­vân­teze pe toți.

Autor: Papa Ioan Paul al II-lea
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Presa Bună
Publicarea în original: 08.05.1999
Publicarea pe acest sit: 05.05.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns