Discursul Papei la vizita la mormântul pr. Primo Mazzolari

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la vizita la mormântul pr. Primo Mazzolari
marți, 20 iunie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

M-au sfătuit să scurtez un pic acest discurs, pentru că e cam lunguț. Am încercat să fac asta, dar n-am reușit. Veneau atâtea lucruri, de aici și de aici și de aici… Dar voi aveți răbdare! Pentru că n-aș vrea să neglijez să spun tot ceea ce aș vrea să spun, despre părintele Primo Mazzolari.

Sunt pelerin aici la Bozzolo și apoi la Barbiana, pe urmele a doi parohi care au lăsat o urmă luminoasă, oricât ar fi de „incomodă”, în slujirea lor adusă Domnului și poporului lui Dumnezeu. Am spus de mai multe ori că parohii sunt forța Bisericii în Italia, și repet asta. Când sunt fețele unui cler neclerical, cum era acest om, ei dau viață unui adevărat „magisteriu al parohilor”, care face atâta bine tuturor. Părintele Primo Mazzolari a fost definit „parohul Italiei”; și sfântul Ioan al XXIII-lea l-a salutat ca „trâmbița Duhului Sfânt în Padania de jos”. Cred că personalitatea sacerdotală a părintelui Primo nu este o excepție singulară, ci un splendid rod al comunităților voastre, deși n-a fost mereu înțeles și apreciat. Așa cum a spus fericitul Paul al VI-lea: „Mergea înainte cu un pas prea lung și adesea noi nu ne puteam ține după el! Și astfel a suferit el și am suferit și noi. Este destinul profeților” (Salut adresat pelerinilor din Bozzolo și Cicognara, 1 mai 1970). Formarea sa este fiică a bogatei tradiții creștine din acest ținut padan, lombard, cremonez. În anii tinereții a fost lovit de figura marelui episcop Geremia Bonomelli, protagonist al catolicismului social, pionier al pastorației emigranților.

Nu-mi revine mie să vă relatez sau să analizez opera părintelui Primo. Mulțumesc celor care de-a lungul anilor s-au dedicat pentru asta. Prefer să meditez cu voi – mai ales cu frații mei preoți care sunt aici precum și cu cei din toată Italia: acesta era „parohul Italiei” – să meditez actualitatea mesajului său, pe care îl pun simbolic pe fundalul a trei scenarii care în fiecare zi umpleau ochii săi și inima sa: fluviul, cătunul și câmpia.

1) Fluviul este o splendidă imagine, care aparține experienței mele, precum și experienței voastre. Părintele Primo a desfășurat slujirea sa de-a lungul fluviilor, simboluri ale primatului și puterii harului lui Dumnezeu care curge neîncetat spre lume. Cuvântul său, predicat sau scris, lua claritate de gândire și forță de convingere din izvorul Cuvântului Dumnezeului celui viu, în Evanghelia meditată și rugată, regăsită în Răstignit și în oameni, celebrată în gesturi sacramentale nereduse vreodată la simplu rit. Părintele Mazzolari, paroh la Cicognara și la Bozzolo, nu a stat la adăpost din fața fluviului vieții, din fața suferinței oamenilor săi, care l-au plăsmuit ca păstor sincer și exigent, înainte de toate cu el însuși. De-a lungul fluviului învăța să primească în fiecare zi darul adevărului și al iubirii, pentru a fi purtător puternic și generos al lor. Predicând seminariștilor din Cremona, amintea: „Faptul de a fi un «repetitor» este forța noastră. […] Însă, între un repetitor mort, un difuzor, și un repetitor viu este o frumoasă diferență! Preotul este un repetitor, însă această repetare a sa nu trebuie să fie fără suflet, pasivă, fără cordialitate. Alături de adevărul pe care-l repet, trebuie să fie, trebuie să pun ceva din ce este al meu, pentru a arăta că eu cred în ceea ce spun; trebuie să fie făcută în așa fel încât fratele să simtă o invitație de a primi adevărul”[1]. Profeția sa se realiza în iubirea propriului timp, în legarea sa cu viața persoanelor pe care le întâlnea, în perceperea oricărei posibilități de a vesti milostivirea lui Dumnezeu. Părintele Mazzolari n-a fost unul care a regretat Biserica din trecut, ci a încercat să schimbe Biserica și lumea prin iubirea pasionată și dăruirea necondiționată. În scrierea sa „Parohia”, el propune o cercetare a cugetului cu privire la metodele apostolatului, convins că lipsurile parohiei din timpul său erau datorate unei lipse de întrupare. Există trei drumuri care nu conduc în direcția evanghelică.

– drumul „lasă să facă”. Este acela al celui care stă la fereastră și privește fără să-și murdărească mâinile – acel „balconear” (a privi de la balcon) viața –. Se mulțumește să critice, să „descrie cu complăcere amară și arogantă greșelile”[2] din lumea din jurul său. Această atitudine pune conștiința în ordine, dar nu are nimic creștin pentru că îl face să stea în afară, cu spirit de judecată, uneori aspră. Lipsește o capacitate de propunere, o abordare constructivă a soluției problemelor.

– A doua metodă greșită este aceea a „activismului separatist”. Se angajează să creeze instituții catolice (bănci, cooperative, cercuri, sindicate, școli…). Astfel credința devine mai activă, dar – avertiza părintele Mazzolari – poate genera o comunitate creștină elitară. Se favorizează interese și clientele cu o etichetă catolică. Și, fără a voi, se construiesc bariere care riscă să devină insurmontabile când apare întrebarea de credință. Se tinde să se afirme ceea ce desparte față de ceea ce unește. Este o metodă care nu facilitează evanghelizarea, închide porți și generează neîncredere.

– A treia greșeală este „supranaturalismul dezumanizant”. Se refugiază în religios pentru a evita dificultățile și dezamăgirile care se întâlnesc. Se înstrăinează de lume, adevărat teren al apostolatului, pentru a prefera devoțiuni. Este ispita spiritualismului. Rezultă un apostolat lânced, fără iubire. „Ce îndepărtați nu se pot interesa cu o rugăciune care nu devine caritate, cu o procesiune care nu ajută la purtarea crucilor orei”[3]. Drama se consumă în această distanță între credință și viață, între contemplație și acțiune.

2) Cătunul. În timpul părintelui Primo, era o „familie de familii”, care trăiau împreună în aceste câmpii fertile, chiar îndurând mizerii și nedreptăți, în așteptarea unei schimbări, care s-a concretizat apoi în exodul spre orașe. Cătunul, casa, ne exprimă ideea de Biserică ce îl conducea pe părintele Mazzolari. Și el se gândea la o Biserică în ieșire, când medita pentru preoți cu aceste cuvinte: „Pentru a merge trebuie să ieșim din casă și din Biserică, dacă poporul lui Dumnezeu nu mai vine; și să ne ocupăm și să ne preocupăm și de acele necesități care, deși nefiind spirituale, sunt necesități umane și, cum pot să-l piardă pe om, îl pot și mântui. Creștinul s-a dezlipit de om, și vorbirea noastră nu poate să fie înțeleasă dacă mai întâi nu-l introducem pe această cale, care pare cea mai îndepărtată și este cea mai sigură. […] Pentru a face mult, trebuie iubit mult”[4]. Așa spunea parohul vostru. Parohia este locul unde fiecare om se simte așteptat, un „cămin care nu știe de absențe”. Părintele Mazzolari a fost un paroh convins că „destinele lumii se maturizează în periferie” și a făcut din propria umanitate un instrument al milostivirii lui Dumnezeu, în maniera tatălui din parabola evanghelică, așa de bine descrisă în cartea „Cea mai frumoasă aventură”. El a fost definit pe bună dreptate „parohul celor depărtați”, pentru că i-a iubit și i-a căutat mereu, s-a preocupat nu să definească la masa verde o metodă de apostolat valabil pentru toți și pentru totdeauna, ci de a propune discernământul drept cale pentru a interpreta sufletului fiecărui om. Această privire milostivă și evanghelică asupra umanității l-a făcut să dea valoare și gradualității necesare: preotul nu este unul care cere perfecțiunea, ci care ajută pe fiecare să dea ce este mai bun. „Să ne mulțumim cu ceea ce pot să dea populațiile noastre. Să avem bun simț! Nu trebuie să masacrăm umerii sărmanilor oameni”[5]. Eu aș vrea să repet asta, și s-o repet tuturor preoților din Italia și chiar din lume: Să avem bun simț! Nu trebuie să masacrăm umerii sărmanilor oameni. Și dacă, pentru aceste deschideri, era chemat la ascultare, o trăia în picioare, ca adult, ca om, și în același timp în genunchi, sărutând mâna episcopului său, pe care nu înceta să-l iubească.

3) Al treilea scenariu – primul era fluviul, al doilea cătunul – al treilea scenariu este cel al marii câmpii a voastre. cine a primit „Predica de pe munte” nu se teme să intre, ca un călător și martor, în câmpia care se deschide, fără granițe asiguratoare. Isus îi pregătește pe discipolii săi pentru asta, conducându-i printre mulțime, în mijlocul săracilor, revelând că la vârf se ajunge în câmpie, unde se întrupează milostivirea lui Dumnezeu (cf. Omilie pentru consistoriu, 19 noiembrie 2016). Carității pastorale a părintelui Primă se deschideau diferite orizonturi, în situațiile complexe pe care a trebuit să le înfrunte: războaiele, totalitarismele, ciocnirile fratricide, truda democrației în gestație, lipsurile oamenilor săi. Vă încurajez, frați preoți, să ascultați lumea, pe cel care trăiește și lucrează în ea, pentru a lua asupra voastră orice întrebare de sens și de speranță, fără a vă teme să străbateți pustiuri și zone de umbră. Astfel putem deveni Biserică săracă pentru și cu săracii, Biserica lui Isus. Aceea a săracilor este definită de părintele Primo o „existență care incomodează”, și Biserica are nevoie să se convertească la recunoașterea vieții lor pentru a-i iubi așa cum sunt: „Săracii trebuie iubiți ca săraci, adică așa cum sunt, fără a face calcule cu privire la sărăcia lor, fără pretenție sau drept de ipotecă, nici aceea de a-i face cetățeni ai împărăției cerurilor, mult mai puțin decât prozeliții”[6]. El nu făcea prozelitism, pentru acest lucru nu este creștinesc. Papa Benedict al XVI-lea ne-a spus că Biserica, creștinismul, nu crește prin prozelitism, ci prin atracție, adică prin mărturie. Este ceea ce a făcut părintele Primo Mazzolari: mărturie. Slujitorul lui Dumnezeu a trăit ca preot săracă, nu ca sărman preot. În testamentul său spiritual scria: „În jurul altarului meu ca în jurul casei mele și al muncii mele n-a existat niciodată «sunet de bani». Puținul care a trecut în mâinile mele […] a mers acolo unde trebuia să meargă. Dacă aș putea avea un regret cu privire la acest punct, s-ar referi la săracii mei și la operele parohiei pe care l-aș fi putut ajuta mai pe larg”. A meditat profund asupra diversității de stil din Dumnezeu și om: „Stilul omului: cum mult face puțin. Stilul lui Dumnezeu: cu nimic face totul”[7]. Pentru aceasta credibilitatea vestirii trece prin simplitatea și sărăcia Bisericii: „Dacă vrem să readucem oamenii săraci în Casa lor, trebuie ca săracul să găsească acolo aerul Săracului”, adică al lui Isus Cristos. În scrierea sa Via crucis a săracului, părintele Primo amintește: caritatea este chestiune de spiritualitate și de privire. „Cine are puțină caritate vede puțini săraci; cine are multă caritate vede mulți săraci; cine nu are nicio caritate nu vede pe nimeni”[8]. Și adaugă: „Cine îl cunoaște pe sărac, cunoaște pe fratele: cine îl vede pe fratele îl vede pe Cristos, cine îl vede pe Cristos vede viața și adevărata sa poezie, deoarece caritatea este poezia cerului adusă pe pământ”[9].

Dragi prieteni, vă mulțumesc că m-ați primit astăzi, în parohia părintelui Primo. Vouă și episcopilor vă spun: fiți orgolioși că ați generat „astfel de preoți” și nu încetați să deveniți și voi „astfel de preoți și creștini”, chiar dacă asta cere să ne luptăm cu noi înșine, chemând pe nume ispitele care ne urmăresc, lăsându-ne vindecați de duioșia lui Dumnezeu. Dacă ar trebui să recunoașteți că n-ați adunat lecția părintelui Mazzolari, vă invit astăzi să o prețuiți. Domnul, care a ridicat mereu în sfânta mamă Biserică păstori și profeți după inima sa, să ne ajute astăzi să nu-i ignorăm iarăși. Pentru că ei au văzut departe, și a-i urma ne-ar fi scutit de suferințe și umiliri. De atâtea ori am spus că păstorul trebuie să fie capabil să se pună în fața poporului pentru a indica drumul, în mijloc ca semn de apropiere sau în spate pentru a-l încuraja pe cel care a rămas în urmă (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 31). Și părintele Primo scria: „Unde văd că poporul lunecă spre coborâri periculoase, mă pun în spate; unde trebuie să urce, mă pun în față. Mulți nu înțeleg că este aceeași caritate care mă mișcă și-ntr-un caz și-n celălalt și că nimeni n-o poate face mai bine decât un preot”[10].

Cu acest spirit de comuniune fraternă, cu voi și cu toți preoții Bisericii din Italia – cu acei parohi buni – aș vrea să închei cu o rugăciune a părintelui Primo, paroh îndrăgostit de Isus și de dorința sa ca toți oamenii să aibă mântuirea. Așa se ruga părintele Primo:

„Ai venit pentru toți:
pentru cei care cred
și pentru cei care spun că nu cred.

Și unii și alții,
uneori aceștia mai mult decât aceia,
muncesc, suferă, speră
pentru ca lumea să meargă un pic mai bine.

O, Cristoase, te-ai născut «în afara casei»
și ai murit «în afara orașului»,
pentru a fi în mod și mai vizibil
răscrucea și punctul de întâlnire.

Nimeni nu este în afara mântuirii, o, Doamne,
pentru că nimeni nu este în afara iubirii tale,
care nu se înspăimântă nici nu se scurtează
datorită opozițiilor noastre sau a refuzurilor noastre”.

Acum, vă voi da binecuvântarea. S-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria, mai întâi, care este Mama noastră: fără Mamă nu putem să mergem înainte.

[Bucură-te, Marie]

[Binecuvântare]

[1] P. Mazzolari, Preti così, 125-126.
[2] Id., Lettera sulla parrocchia, 51.
[3] Ibid., 54.
[4] P. Mazzolari, Coscienza sociale del clero, ICAS, Milano, 1947, 32.
[5] Id., Preti così, 118-119.
[6] Id., La via crucis del povero, 63.
[7] Id., La parrocchia, 84.
[8] Id., La via crucis del povero, 32.
[9] Ibid., 33.
[10] Id., Scritti politici, 195.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.06.2017
Publicarea pe acest sit: 20.06.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns