Discursul Papei la vizita la mormântul pr. Lorenzo Milani

Discursul Sfântului Părinte Papa Francisc
la vizita la mormântul pr. Lorenzo Milani
marți, 20 iunie 2017

1. Mă bucur să întâlnesc aici pe cei care au fost în timpul său elevi ai părintelui Lorenzo Milani, unii în școala populară „San Donato” la Calenzano, alții aici în școala din Barbiana. Voi sunteți martorii modului în care un preot a trăit misiunea sa, în locurile în care Biserica l-a chemat, cu fidelitate deplină față de Evanghelie și tocmai pentru asta cu fidelitate deplină față de fiecare dintre voi, pe care Domnul i-a încredințat lui. Și sunteți martori ai pasiunii sale educative, ai intenției sale de a trezi în persoane umanul pentru a le deschide la divin.

De aici dedicarea sa în totalitate școlii, cu o alegere pe care aici la Barbiana el o va realiza în manieră și mai radicală. Școala, pentru părintele Lorenzo, nu era un lucru diferit față de misiunea sa de preot, ci modul concret cu care se desfășoară acea misiune, dându-i un fundament solid și capabil să înalțe până la cer. Și când decizia episcopului l-a condus de la Calenzano aici, printre copiii din Barbiana, a înțeles imediat că dacă Domnul a permis acea despărțire era pentru a-i da noi fii pe care să crească și să-i iubească. A reda săracilor cuvântul, pentru că fără cuvânt nu există demnitate, deci nici libertate și dreptate: asta învață părintele Milani. Și este cuvântul care va putea deschide calea spre cetățenia deplină în societate, prin muncă, și la apartenența deplină la Biserică, cu o credință conștientă. Acest lucru este valabil în modul său și pentru timpurile noastre, în care numai posesia cuvântului poate permite să se discearnă între multele și adesea confuzele mesaje care vin peste noi, și să se dea exprimare instanțelor profunde ale propriei inimi, precum și așteptărilor de dreptate ale atâtor frați și surori care așteaptă dreptate. Din acea umanizare pe care o revendicăm pentru fiecare persoană pe acest pământ, alături de pâine, de casă, de loc de muncă, de familie, face parte și posesia cuvântului ca instrument de libertate și de fraternitate.

2. Sunt aici și câțiva adolescenți și tineri, care reprezintă pentru noi mulții adolescenți și tineri care astăzi au nevoie de cel care să-i însoțească pe drumul creșterii lor. Știu că voi, ca atâția alții în lume, trăiți în situații de marginalitate, și că cineva vă stă alături pentru a nu vă lăsa singuri și a vă indica un drum de posibilă refacere, un viitor care să se deschidă spre orizonturi mai pozitive. Aș vrea să mulțumesc de aici tuturor educatorilor, celor care se pun în slujba creșterii noilor generații, îndeosebi a celor care se află în situații de suferință. Misiunea voastră este una plină de obstacole, dar și de bucurii. Dar mai ales este o misiune. O misiune de iubire, pentru că nu se poate învăța fără a iubi și fără conștiința că ceea ce se dăruiește este numai un drept care se recunoaște, acela de a învăța. Și de învățat sunt atâtea lucruri, dar cel esențial este creșterea unei conștiințe libere, capabile să se confrunte cu realitatea și să se orienteze în ea condusă de iubire, de voința de a se compromite cu ceilalți, de a lua asupră-și trudele și rănile lor, de a fugi de orice egoism pentru a sluji binele comun. Găsim scris într-o Scrisoare adresată unei profesoare: „Am învățat că problema celorlalți este egală cu a mea. A le rezolva pe toate împreună este politica. A le rezolva singuri este avariția”. Acesta este un apel la responsabilitate. Un apel care vă privește pe voi, dragi tineri, dar înainte de toate pe noi, adulții, chemați să trăim libertatea de conștiință în mod autentic, ca o căutare a adevărului, a frumosului și a binelui, gata să plătim prețul pe care acest lucru îl comportă. Și asta fără compromisuri.

3. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, mă adresez vouă preoți pe care v-am voit alături de mine aici la Barbiana. Văd printre voi preoți bătrâni, care ați împărtășit cu părintele Lorenzo Milani anii de seminar sau slujirea în locuri apropiate aici; precum și preoți tineri, care reprezintă viitorul clerului florentin și italian. Unii dintre voi sunteți așadar martori ai aventurii umane și sacerdotale a părintelui Lorenzo, alții sunteți moștenitorii ei. Tuturor vreau să le amintesc că dimensiunea sacerdotală a părintelui Lorenzo Milani este la rădăcina a tot ceea ce am reevocat până acum despre el. Dimensiunea sacerdotală este rădăcina a tot ceea ce a făcut. Totul se naște din faptul de a fi preot. Dar, la rândul său, faptul de a fi preot are o rădăcină și mai profundă: credința sa. O credință totalizantă, care devine o dăruire totală Domnului și care în slujirea sacerdotală are forma deplină și completă pentru tânărul convertit. Sunt cunoscute cuvintele călăuzei sale spirituale, părintele Raffaele Bensi, din care s-au inspirat în acei ani figurile cele înalte ale catolicismului florentin, așa de viu pe la jumătatea secolului trecut, sub slujirea paternă a venerabilului cardinal Elia Dalla Costa. Așa a spus părintele Bensi: „Pentru a mântui sufletul a venit la mine. Din acea zi de august până în toamnă, s-a îndopat literalmente cu Evanghelia și cu Cristos. Acel tânăr a pornit imediat pentru absolut, fără căi de mijloc. Voia să se mântuiască și să mântuiască, cu orice preț. Transparent și dur ca un diamant, trebuia imediat să se rănească și să rănească” (Nazzareno Fabbretti, „Interviu luat monseniorului Raffaele Bensi”, Domenica del Corriere, 27 iunie 1971). A fi preot ca modul în care să trăiască Absolutul. Spunea mama sa Alice: „Fiul meu era în căutarea Absolutului. L-a găsit în religie și în vocația sacerdotală”. Fără această sete de Absolut putem fi buni funcționari ai sacrului, dar nu putem fi preoți, preoți adevărați, capabili de a deveni slujitori ai lui Cristos în frați. Dragi preoți, cu harul lui Dumnezeu, să încercăm să fim oameni de credință, o credință transparentă, nu înecată; și oameni de caritate, caritate pastorală față de toți cei pe care Domnul ni-i încredințează ca frați și fii. Părintele Lorenzo ne învață și să iubim Biserica, așa cum a iubit-o el, cu transparența și adevărul care pot să creeze și tensiuni, dar niciodată fracturi, abandonuri. Să iubim Biserica, iubiți confrați, și facem să fie iubită, arătând-o ca mamă grijulie a tuturor, mai ales a celor mai săraci și slabi, fie în viața socială fie în cea personală și religioasă. Biserica pe care părintele Milani a arătat-o lumii are această față maternă și grijulie, îndreptată să dea tuturor posibilitatea de a-l întâlni pe Dumnezeu, deci de a da consistență propriei persoane în toată demnitatea sa.

4. Înainte de a încheia, nu pot să nu spun că gestul pe care l-am făcut astăzi vrea să fie un răspuns la acea cerere făcută de mai multe ori de părintele Lorenzo episcopului său, adică să fie recunoscut și înțeles în fidelitatea sa față de Evanghelie și în corectitudinea acțiunii sale pastorale. Într-o scrisoare adresată episcopului a scris: „Dacă dumneavoastră nu mă onorați astăzi cu vreun act solemn, tot apostolatul meu va apare ca un fapt privat…”. De la cardinalul Silvano Piovanelli, de prețuită amintire, încoace, arhiepiscopii de Firenze au dat în diferite ocazii această recunoaștere părintelui Lorenzo. Astăzi o face episcopul de Roma. Asta nu șterge amărăciunile care au însoțit viața părintelui Milani – nu e vorba de a șterge istoria sau de a o nega, ci de a-i înțelege circumstanțele și umanitatea în joc -, ci spune că Biserica recunoaște în acea viață un mod exemplar de a sluji Evanghelia, săracii și Biserica însăși. Cu prezența mea la Barbiana, cu rugăciunea la mormântul părintelui Lorenzo Milani mă gândesc să dau răspuns la ceea ce dorea mama sa: „Mă macină mai ales ca să se cunoască preotul, ca să se știe adevărul, ca să se aducă onoare Bisericii și pentru ceea ce el a fost în Biserică și ca Biserica să-i aducă onoare lui… acea Biserică ce l-a făcut să sufere atât de mult dar care i-a dat preoția, și forța acelei credințe care rămâne, pentru mine, misterul cel mai profund al fiului meu… Dacă nu se va înțelege realmente preotul care a fost părintele Lorenzo, cu greu se va putea înțelege și tot restul despre el. De exemplu echilibrul său profund între duritate și caritate” (Nazzareno Fabbretti, „Întâlnire cu mama parohului de Barbiana la trei ani de la moartea sa”, Il Resto del Carlino, Bologna, 8 iulie 1970). Preotul „transparent și dur ca un diamant” continuă să transmită lumina lui Dumnezeu asupra drumului Bisericii. Luați făclia și duceți-o înainte! Mulțumesc.

[Bucură-te, Marie]

[Binecuvântarea]

Multe mulțumiri din nou! Rugați-vă pentru mine, nu uitați asta. Ca și eu să iau exemplul acestui preot bun! Mulțumesc pentru prezența voastră. Fie ca Domnul să vă binecuvânteze. Și voi preoților, toți – pentru că nu există pensionare în preoție! -, toți, înainte și cu curaj! Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.06.2017
Publicarea pe acest sit: 20.06.2017
Etichete: ,

Lasă un răspuns